1. Mândria.

Mândria este păcatul de moarte prin care a căzut îngerul şi s-a facut drac şi din lumină a devenit întuneric. Din aceasta se naşte slava desartă, îngâmfarea, ipocrizia, megalomania, aroganţa, înfumurarea, laudaroşenia, neruşinarea, ocara şi altele, care sunt toate fiice ale mândriei. Din mândrie se nasc doua surori: îngâmfarea si nerusinarea. Dupa Sf. Nectarie al Eghinei, îngîmfarea este patima cea mai rea dintre toate si pricina a tuturor relelor dintre oameni. Aceasta produce toate scandalurile, aceasta aduce dezbinarile, provoaca schismele, rastoarna asezamintele, tulbura pacea din lume, aduce lupte si razboaie si toate nenorocirile dintre oameni. Mândria naste nerusinarea, necredinta, ura, mânia, dispretul, dusmania, dispretuirea aproapelui, împietrirea inimii, cruzimea; pe când cel ce are smerenie scapa de toate acestea si le biruieste. Fericit este cel ce are smerenie, caci acela va mosteni pamântul celor blânzi, adica al dreptilor... Caci, cel ce se smereste pe sine se va înalta.

2. Invidia.

Invidia este pacat de moarte si dintr-însa ies zece ramuri, adica: complotul, mânia, dusmania, cearta, nemu1tumirea, lua- rea în rîs, bucuria de raul altuia, ura, tinerea de minte a raului, uciderea. lnvidia este patima unui suflet inrautatit, chinuit de bunul mers si faptele bune ale aproapelui. Invidiosul, ca si tuberculosul, este mâncat pe dinlauntru si este mistuit de patima. Invidiosul uraste pe cel ce îl întrce cu situatia, cu bogatia, cu cinstea. Invidiosul pofteste necontenit bunurile aproapelui sau, uraste pe cei frumosi si buni. Este prietenul si ajutorul satanei. Invidiosul se hraneste cu nenorocirea aproapelui sau. "Nu este patima mai otravitoare ca invidia", zice Marele Vasile. Asa cum rugina manânca fierul, asa si invidia macina sufletul celui ce o are". (Acelasi) "Invidia este cea mai nedreapta dintre toate patimile, dar si cea mai dreapta: pe de o parte, izgoneste tot binele, iar pe de alta, chinuie pe cel care o are". (Sf. Grigorie Teologul) Dar cel ce are adevarata dragoste de Dumnezeu si de aproapele, pe toate acestea le biruieste si le nesocoteste si de nici una nu este ranit; pentru ca "dragostea îndelung rabda, este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste, nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeste raul, nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda; dragostea nu cade niciodata", dupa Sf. Apostol Pavel. (I Cor. 13. 4)

3. Iubirea de argint 

Iubirea de argint este radacina tuturor relelor, dupa cuvântul Sf. Apostol Pavel, caci dintr-însa se nasc: marturia mincinoasa, 1acomia, minciuna, nemilostivirea, vic1esugul, nedreptatea, furtul, batjocorirea celor sfinte, camataria, închinarea la idoli. Toate acestea sunt roadele si copiii iubirii de argint. Iubirea de argint este alipirea iraţionala de bani, este patima înfricosata, nedreapta, faradelege şi nesăturata. Iubitorul de argint este mai nenorocit decât toti; are totul si nu are nimic. Niciodata nu se ridica satul de la masa, iar daca este invitat Ia altcineva manânca precum porcul. Niciodata nu este îndestulat cu ceea ce are; iar, pe Iânga ceea ce are doreste, daca ar fi cu putinta, sa gramadeasca toti banii din lume. Iubitorul de argint si lacomii sint cei mai mari, mai înfricosati, rnai vatamatori materialisti si dusmani ai omenirii. Bogatul iubitor de argint se aseamana cu animalul care transporta aur, dar se hraneste cu paie. Marele Vasile zice despre iubitorul de argint: "Necontenit vede aur, necontenit cugeta Ia aur si numai pe acesta îl vede înaintea ochilor si-si aduce aminte numai de el". Dar cel ce face milostenie, pe toate acestea le calca în picioare si de nici una nu este vatamat; caci milostenia face pe om asemenea cu Dumnezeu: milostiv, îndurator, iubitor de oameni, bucuros, compatimitor; il face prieten al lui Durnnezeu, si numele lui este cunoscut tuturor.

4. Desfrânarea.

Desfrânarea este pacat de moarte, oprit si de cele zece porunci ale lui Dumnezeu. Din acest pacat se nasc: sodomia, onania, coruptia, amestecarea sângelui, silnicia, bestialitatea, adulterul, nefrica de Dumnezeu s.a. Toate acestea sunt copiii si roadele desfrânarii. "Prin patru lucruri, zice un parinte, se trezeste patima desfrânarii si curvia: din mâncare si bautura peste masura; din somn mult; din nelucrare, joaca si multa vorbire si din împodobirea hainelor". Iar Marele Vasile zice: "Cel stapânit de diavolul desfrânarii nu are numai acest pacat, ci adauga si altul. Adica, vorbeste nerusinat, se imbata si ispiteste si pe altii. Iar cel ce are curatie, pe toate acestea le biruieste, le calca în picioare si de nimic nu este vatamat, caci înfrânarea pazeste pe om feciorelnic, curat, nestricat, asemenea îngerilor lui Dumnezeu si aduce lui Dumnezeu jertfa vrednica, totdeauna, în tot timpul si locul.

5. Lacomia pântecelui.

Lacomia este pacatul de moarte din care se naste: risipa, ilegalitatea, juramântul mincinos, betia, furtul, senzualitatea, rapirea, 1ingusirea, nerusinarea, nesaturarea. Toate aeestea sunt progeniturile si rodul lacomiei pântecelui. "Grija de pântece este radacina tuturor relelor. "Cel ce-si îngrijeste stomacul si lupta sa biruiasca duhul curviei este asemenea celui ce voieste sa stinga focul cu gaz. Când pântecele este strâmtorat, se smereste inima; dar când acesta este îngrijit, gândul se fudu1este". (Sf. loan Scärarul) "Cine se îndestuleaza cu mâncarea se aseamana cu animalele si cu fiarele: cu tigrul, cu leul, cu ursul si cu porcii, si nu cu oamenii". (Sf. Joan Hrisostom) "Nu murdaria este rea, ci lacomia pântecelui. Caci multa mâncare si deasa mâncare este cauza desfrânarii". (Maxim Marturisitorul) "Însa mare bun este postul. Acesta nimiceste ranile pacatului, poto1este aprinderea patimilor trupesti si le îmblânzeste, este salasu1 bunatatii, odraslire a rodului bucuriei" (Sf. S. Metafrast). Iar cel ce posteste pe toate acestea le biruieste si le dispretuieste, pentru ca postul este însotit de înfrânare, de nevointa, de curatie si de rugaciune.

6. Trândavia.

Trândavia este pacatul de moarte caruia îi urmeaza: deznadejdea, lenea, nepasarea, neglijenta, impietatea, necredinta, slabanogirea, osândirea altuia, amânarea s.a., care sunt copiii trândaviei. Cel stapânit de trândavie uraste cele prezente si doreste pe cele ce nu sunt de fata" (Sf. Ioan Damaschin). "Multa nepasare si trândavie este mai vatamatoare decât toata lucrarea diavoleasca, si diavolul care îi stapâneste, prin trândavie îi stapâneste. Pe când cel râvnitor si veghetor cu sufletul, de toate acestea este scapat si le biruieste cu totul, caci cel veghetor are aparatori rugaciunea, evlavia, pocainta, caldura, studiul, cinstea, frica de Dumnezeu, spovedania, cugetarea la Sfintele Scripturi, prin care gaseste viata vesnica".

7. Mânia.

Mânia este pacatul de moarte din care se nasc: nebunia, blasfemia, cruzimea, tulburarea, spaima trupului, ocara, iritarea, prostia, schimbarea trupului, uciderea si multe altele, care toate sunt copiii mâniei si iritatiei. Toate pe care le fac oamenii stapâniti de mânie sunt oarbe, fara de minte, pacate. De aceea, zice Sf. loan Gura de Aur, trebuie sa ne pazim de mânie si sa vorbim cu cuviinta; si nu numai a nu ne mânia, ci nici a nu striga, caci racnirea este materie a mâniei. Sa taiem aripile mâniei, ca nu cumva rautatea sa creasca iarasi; caci arzatoare este patima mâniei; arzator si teribil jefuieste sufletele noastre. De aceea trebuie ca totdeauna sa-i astupam iesirea ei. Foc teribil este mânia si pe toate le mistuie. Betie este mânia si mai teribila decât betia, mai mizerabila decât diavolul. Dar, daca ne pazim sa nu ridicam glasul, am gasit calea cea mai buna a filosofiei. Dar omul rabdator pe toate acestea le sufera si le biruie, pentru ca din rabdare se naste nerautatea si resemnarea prin care toate se biruiesc si se risipesc.

"Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. Caci cu judecata cu care judecati, veti fi judecati, si cu masura cu care masurati, vi se va masura" (Matei 7, 1-2)

Suntem deseori virulenti cand vorbim despre cei "fara Dumnezeu", despre cei care smintesc, despre cei ce au oarece neputinte ori traiesc vizibil in patimi. Judecam de multe ori fara sa avem macar sentimentul ca facem un pacat, un lucru rau, neplacut Bunului Dumnezeu.

Mila crestina, rugaciune si dragoste sincera, nefatarnica ar trebui sa avem fata de toti cei ce sunt departe de adevarul lui Hristos sau traiesc in pacate mari. Patima ar trebui sa o vedem ca un handicap si inca unul foarte grav, pentru ca nu e unul al trupului, ci al sufletului, iar pentru suflet nu poti da nimic in schimb, fiind mai de pret decat lumea intreaga. Asa cum fata de cel fara o mana sau picior avem mila, compasiune, asa ar trebui sa avem si fata de cei cu handicapuri sufletesti (patimi). Credeti ca judecata noastra ii lipseste aproapelui cazut? Nu-i de ajuns ca a cazut sub povara crucii sale, sa ii mai adaugam si noi? Doar dragostea vindeca, ea toate le crede, toate le rabda, toate le nadajduieste... Stim noi ce plan are Dumnezeu cu fiecare, stim noi pe cine vrea El sa sfinteasca prin adanca pocainta? Nu o data din pacatosi a facut sfinti, intotdeauna a facut asa...

Ma intreb uneori cati or fi judecat odinioara pe Maria din Magdala, pe Zaheu Vamesul din Ierihon, pe talharul de pe cruce, pe Saul cel devenit Pavel, pe Ciprian al Cartaginei sau pe Siluan Athonitul inainte de schimbarea vietii, de "venirea in fire". Cu siguranta multi; ei au ramas cu pacatul judecatii, iar acestia, drepti facandu-se inaintea lui Dumnezeu, au ajuns in Rai... Mai mult chiar, Sfantul Apostol Pavel se intreaba: Au nu stiti ca sfintii vor judeca lumea? (I Corinteni 6, 2).

Cine suntem noi de indraznim a judeca pe aproapele? Ar trebui sa ne dorim sa se indrepte tot omul si sa ajunga la cunostinta adevarului; sunt convins ca in orice Saul este ascuns un Pavel. Scriptura spune ca, de vom avea dragoste unii pentru altii, se va cunoaste ca suntem ucenici ai Mantuitorului. Dragostea, spune Pavel, indelung rabda, nu gandeste raul. Stim ca Hristos ii asteapta si-i iarta, asa cum tatal a asteptat pe fiul risipitor si a taiat vitelul cel gras si s-a bucurat ca mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat (Cf. Luca 15, 11-32.).Trebuie sa dam sansa de indreptare oricui, insa dupa psihologia noastra de viata - talharul de-a dreapta Mantuitorului nu trebuia iertat: era pacatos si-si merita soarta; Zaheu Vamesul - mare ticalos: sa "pactizeze" el cu paganul si sa ia pielea de pe bietul sau frate intru credinta! Dar s-au pocait, s-au intors cu lacrimi catre Domnul, iar El i-a iertat. Sa spui ca nu-i drept inseamna a nu avea dragoste! Pe Dumnezeu il numim in imnografie

, adica "cel cu inima miloasa", spune parintele Savatie - cunoscator de limba slava, de aceea, pentru a-L cunoaste mai bine pe Dumnezeu, ar trebui sa fim si noi asemenea Lui: cu inima miloasa. Oare noi cei ce-l judecam pe aproapele nu avem nevoie de inima Lui miloasa?

Oare noi suntem sfinti? Putem fi mai buni decat aproapele cand cadem in pacatul judecatii? D-apoi pacatul il indeparteaza pe om de Dumnezeu, asa ca e nepotrivit a arata cu degetul pe X spunand ca nu stiu ce patima are... E posibil ca noua sa ne lipseasca acea patima, insa avem cu siguranta altele. E stiut ca Dumnezeu uneori, ca sa ne smereasca, slobozeste asupra noastra tocmai lupta cu patimile ce le-am judecat noi la aproapele. Cine ar putea spune ca cel mandru si plin de sine e mai aproape de Dumnezeu decat un desfranat, spre exemplu, sau cel manios mai aproape de Dumnezeu decat betivul?

Nu numai ca nu suntem sfinti noi, toti cei ce judecam, pe drept ori pe nedrept, ci suntem chiar pacatosi si ne si place sa ne numim cu voce tare astfel: "Eu, pacatosul...".

"Cuvinte de smerenie desarta" spuneau Parintii. "Eu, pacatosul ..." trebuie sa rostim permanent inaintea lui Dumnezeu, nu inaintea oamenilor. Si se cuvine sa simtim asta, caci nu e om sa fie viu si sa nu greseasca. Noi suntem "cei mai pacatosi" nu in raport cu alti oameni, ci in raport cu noi insine, cu evolutia noastra duhovniceasca, cu Sfantul ce putem fi... Daca fiecare dintre noi ar intelege cu adevarat ca-i pacatos, si-ar vedea de treaba si nu ar mai judeca pe aproapele. Cand vedem paiul din ochiul fratelui, noi sigur avem o barna in ochi(Cf. Matei 7, 3.).Am invatat in timp ca trebuie sa-mi vad doar de pacatele mele si nu de ale altora, pentru ca Unicul Judecator este Hristos, iar socoteala voi da doar pentru cele ce am savarsit eu. Sa tinem mintea noastra in iad, spunea marele Siluan, dar sa nu deznadajduim. Nu-i cuviincios a discuta vreodata despre "

", ci doar de "

". Adaptand un binecunoscut proverb, putem spune ca cine "sapa" iadul altuia (pentru altul) cade singur in el.

Sa ne rugam impreuna cu Sfantul Efrem Sirul, lira Duhului Sfant: "Doamne Imparate, daruieste-mi sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin!"

Efeseni 4:32 “Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos”. IERTAREA…oare chiar există iertare pe deplin? Cum aş putea eu să iert cu adevărat pe cel care îmi greşeşte? În zilele noastre există o vorbă care pe mine mă irită foarte rău…”Te iert, dar nu te uit”. Şi când aud această expresie, mă gândesc la Isus…oare EL cum a putut să ierte pe deplin şi să uite? Şi găsesc răspunsul în versetul de aur al Bibliei: Ioan 3:16 “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Ne-a iertat pe deplin pentru că ne-a iubit cu adevărat şi necondiţionat!
Isaia 55:7 “Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând”. Poţi ierta pe deplin atunci când Îl cunoşti pe Domnul cu adevărat şi îţi dai seama că EL nu oboseşte iertând. Povara păcatelor tale, pentru tine este IMENSĂ, dar pentru EL nimic nu este imposibil. Este greu să ierţi, ştiu…şi eu am experimentat asta…dar mă gândesc câtă osândă atragem asupra noastră de fiecare dată când spunem rugăciunea TATĂL NOSTRU, rostind cuvintele ”…şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri…” O, dacă Domnul ne-ar ierta nouă greşelile aşa cum şi noi iertăm pe cei din jur, cred că povara păcatelor nostre ar depăşi înălţimea vârfului Everest. Dar slăvit fie EL pentru că nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, ci ne porunceşte să ne pocăim cu adevărat înaintea Lui şi astfel primim iertare deplină de orice vină, de orice păcat.
Ne dorim şi ni se pare că este normal ca Dumnezeu să ne ierte, dar când vine vorba de noi să iertăm, de cele mai multe ori stăm pe gânduri. M-am speriat puţin când am citit verestul din Matei 6:15 “Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre”. Mi-am amintit că eu nu am fost mereu gata să iert şi inima mea era mereu împărţită când venea vorba de iertare. În clipa când acest verset mi-a străpuns inima şi m-a cercetat, am căzut pe genunchi şi am cerut putere Domnului să mă ajute să iert aşa precum EL m-a iertat pe mine. Şi astăzi, dacă am această putere de iertare necondiţionată, este pentru că Dumnezeu mi-a umplut inima de iertarea Sa. Matei 6:14 “Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre”.
IERTAREA, este cea mai mare dovadă de dragoste a lui Dumnezeu pentru noi. Iertarea nostră faţă de cei ce ne greşesc, este o dovadă de iubire… Matei 5:44 “Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc”. Să rugăm pe Dumnezeu să toarne în inimile nostre iertarea devărata, nu doar să iertăm de pe vărful buzelor, ci din toată inima şi să uităm tot ce a fost rău.
IERTAREA DEPLINĂ, IERTAREA ADEVĂRATĂ FIECARE DIN NOI O PUTEM PRACTICA ATÂT TIMP CÂT VOM STA ALIPIŢI CU TOATĂ INIMA NOASTRĂ DE DUMNEZEU!!

   Trăim într-o lume plină de oameni care iubesc şi care sunt iubiţi. Oameni care cred că ştiu ce înseamnă dragostea, dar totuşi nu o pot explica. Atunci mi-am pus întrebarea : ce înseamnă dragostea? Ce sentiment este acesta pe care îl trăim, dar nu îl înţelegem? Cînd suntem la vîrsta adolescenţei, adesea ne îndrăgostim şi toţi avem explicaţii diferite la acest sentiment.
   De exemplu, pentru unii dragostea există numai la căsătorii şi nu tot timpul, dar totuşi ne îndrăgostim pînă la a cea nuntă. Pentru alţii, acest sentiment nu există, ei spun că este doar simpatie, atracţie şi nimic mai mult. Însă simpatie şi atracţie putem avea nu doar faţă de o persoană, ci şi faţă de un animal sau de un obiect.

Rezultă că putem să ne îndrăgostim de tot ce ne înconjoară. Pentru unii dragostea este un sentiment prin care cineva îşi arată respectul faţă de o altă persoană. Însă respectul îl putem avea şi faţă de o persoană în vîrstă, deci suntem îndrăgostiţi în ea. Şi totuşi nu înţeleg ce este dragostea? Poate că dragostea este puterea de a ierta.

Posibil! Eu nu am fost niciodată îndrăgostit, chiar dacă am spus de multe ori că iubesc pe cineva, însă eu cred că dragostea este un sentiment prin care suferi.
Adică o suferinţă plăcută, o suferinţă de la care primeşti plăcere. Plăcere de la discuţia cu o anumită persoană, de la înfăţişarea ei, de la zîmbetul fermecător, care te duce într-o lume a ta. Uneori, acest sentiment îl simţi atunci cînd vezi că pierzi acea persoană şi, pentru a o întoarce, eşti gata să sari în faţa morţii. Sari cu speranţa că-ţi vor creşte aripi şi atunci cînd cazi ca o piatră, doar acea persoană îţi poate da aripi.

Mulţi oameni îndrăgostiţi caută nişte principii pentru a atrage atenţia cuiva. Însă aceste principii nu există. Persoana dată singură se va uita la tine şi, de aceea, nu trebuie să te schimbi, doar pentru a fi pe placul cuiva. Ea, dacă te va iubi, te va iubi aşa cum eşti. De multe ori nişte persoane se îndrăgostesc doar pentru aceea că trebuie să se căsătorească. Şi la acea nuntă pun jurămînt pe viaţă că va iubi acea persoană.

Două inimi, o singură dragoste,
Două promisiuni, un legămînt,
Două vieţi devin una…