Părintele Iosif a vindecat-o pe sora mea: ea avea un picior mai scurt decât celălalt. Și a mai spus că ea va ajunge călugăriță. Prorocia s-a împlinit.

Monahul Adrian

Acestea s-au întâmplat la sfârșitul lui noiembrie-începutul lui decembrie 2002. Mătușii mele din Volâni i-au găsit tumoare la sân. Ea se pregătea pentru operație, însă înainte de aceasta s-a hotârât să-și pună în partea bolnavă niște nisip luat de la mormântul schiigumenului Amfilohie. Ea era credincioasă, cânta din copilărie în corul bisericii; acum vreo patruzeci de ani. S-a dus la operație, și când a făcut mamografia finală, mare minune! Nu se mai vedea nicio tumoare.

Fratele Gheorghe

Venind la Lavra Poceaevului, m-am îmbolnăvit de angină purulentă. Vroiam să mă duc la doctori, însă m-a atras ceva la mormântul părintelui Amfilohie. Am mers la mormânt. Acolo un monah îi citea acatistul. După acatist, acesta mi-a uns cu untdelemn de la candela mormântului gâtul bolnav și eu mi-am pus țărână de la același mormânt. După o zi toate durerile au dispărut.

Păcătoasa Xenia

Pe când aveam patru ani eram bolnavă: tot trupul îmi era acoperit de râni pline cu puroi. Mama s-a adresat medicilor, însă fără vreun rezultat. Am simțit o ușurare când m-au uns de două ori pe zi cu un fel de unguent. Însă puterea bolii se întărea tot mai mult. Au sfătuit-o pe mama să se adreseze părintelui Iosif. Starețul s-a uitat la răni și a zis că o astfel de boală nu a mai întâlnit niciodată. A poruncit să venim după două zile după medicament. Alifia lui am folosit-o trei zile după cum am primit binecuvântare și trupul s-a curățit definitiv. Boala nu a mai revenit niciodată.

Poceaev, Belinskaia L. A.

În anul 1946 m-am adresat părintelui Iosif după ajutor: la moara la care lucram îmi zdrobisem mâna dreaptă. Părintele mi-a pus-o la loc și, în scurt timp, rana și-a revenit și mâna mea este sănătoasă ca mai înainte.

Starâi Taraj, Kravciuk I. T.

Sfântul Amfilohie de la Poceaev - Viața și minunile, Editura Sophia

Sursă : https://forum.softpedia.com/topic/1121474-parintele-iosif-facerea-de-minuni/

 Sfântul Alexandru din Svir

(1448 - 1553)

       Ţelul duhovnicesc spre care se îndreaptă orice creştin este vederea lui Dumnezeu, aşa cum Hristos adevereşte prin cuvintele «Fericiţi sunt cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu». În aghiografia rusă există sfinţi care s-au învrednicit să o vadă pe Maica Domnului – Sfântul Serafim din Sarov, pe Hristos – Sfântul Siluan Atonitul şi pe Sfânta Treime – Sfântul Alexandru din Svir. În Biserica Rusă credinţa în Sfânta Treime a fost exprimată diferit de către sfinţi: Sfântul Serghie de Radonej este numit “teologul Sfintei Treimi”, Sfântul Andrei Rubliov este iconograful Sfintei Treimi, Sfântul Pavel Florenski este numit mărturisitorul Sfintei Treimi prin mucenicie, iar Sfântul Alexandru din Svir este cel care s-a învrednicit să vadă Sfânta Treime, asemenea lui Avraam, prin arătarea a trei bărbaţi.

       Începutul sfinţeniei – localitatea Mander din ţinutul Marele Novgorod. Părinţii după trup ai sfântului Alexandru se numeau Ştefan şi Vassa. Vieţuiau în apropiere de regiunea Marele Novgorod, care în prezent se numeşte ţinutul Oloveţ. Nu erau bogaţi material, dar erau foarte credincioşi şi aveau mulţi copii. După ce a trecut vreme îndelungată, părinţii erau mâhniţi că nu li se mai născuse niciun copil. După ce s-au rugat şi au postit, au avut o vedenie prin care erau înştiinţaţi că vor avea un fiu. Acesta s-a născut în 15 iunie 1449 şi i-au pus numele Amos. Părinţii au fost încredinţaţi că acea vedenie a fost una adevărată şi drept mulţumire au hotărât de comun acord să ducă o viaţă curată până la moarte, fără legături trupeşti.

       În vremea când era copil, Sfântul Alexandru nu reuşea să înveţe la şcoală. De aceea, s-a rugat Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu să îl ajute şi a primit darul înţelepciunii şi al priceperii, încât a reuşit să ajungă un bun cunoscător al Sfintei Scripturi. Încă din copilărie se ostenea foarte mult, postea, priveghea, citea din Sfânta Scriptură, cultivând în sufletul lui vocaţia spre sfinţenie, „căci în trup fiind, cu viaţa s-a asemănat celor fără de trup”. Chiar dacă nu vieţuia în mănăstire, el trăia ca un monah, dovedind prin asceză slujirea ce o va împlini mai târziu.

       Mănăstirea Valaam. Nemaiputând vieţui în această lume, a hotărât să plece la Mănăstirea Valaam. A luat blagoslovenie de la părinţi, dar nu le-a spus unde pleacă. În drum spre mănăstire a făcut un popas chiar în locul situat pe râul Svir, unde peste câţiva ani va construi mănăstirea închinată Sfintei Treimi. În timp ce se ruga, locul s-a umplut de lumină şi a auzit un glas care îi spunea că va deveni monah la Mănăstirea Valaam şi că se va reîntoarce în acest loc, unde va ridica mănăstirea. La Valaam, Sfântul Alexandru a petrecut mulţi ani în ascultare neclintită faţă de stareţ şi în rugăciune neîncetată către Sfânta Treime. Între timp, după căutări îndelungate, tatăl sfântului l-a aflat şi după ce s-au întâlnit, la îndemnul fiului, a luat hotărârea de a vinde toată averea, de a o împărţi săracilor şi de a se călugări. Ambii părinţi au luat calea monahismului; tatăl Sfântului Alexandru a primit numele de Serghie, iar mama lui s-a retras la o mănăstire de monahii, primind numele de Varvara.

       Vieţuirea pustnicească în ţinutul Svirului. În anul 1484, în timp ce se ruga Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, a auzit un glas care i-a spus să plece din Mănăstirea Valaam şi să meargă „în locul care ţi-a fost arătat mai înainte, căci în el te poţi mântui”. A luat blagoslovenie de la stareţ şi a plecat în pustia din apropierea râului Svir. Aici a vieţuit şapte ani fără să vadă niciun chip de om, s-a hrănit doar cu ierburi şi nu a mâncat deloc pâine. Prin rânduială dumnezeiască, a fost descoperit de nobilul Andrei Zavalişin, care l-a făcut cunoscut în tot ţinutul. Din acel moment, sfinţenia şi petrecerea duhovnicească a cuviosului Alexandru au fost făcute cunoscute pravoslavnicilor ruşi. Unii dintre aceştia au venit să vieţuiască împreună cu el în sihăstria Svirului.
Sfântul Alexandru s-a învrednicit de revelarea Sfintei Treimi în timp ce se ruga în chilia lui, în anul 1507. La început a văzut o lumină mai puternică decât soarele, iar în lumină a văzut trei bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte albe, luminoase, fiecare ţinând în mână un toiag. Aceştia i-au poruncit să adune obşte, să zidească biserica şi să întemeieze mănăstirea în numele lui Dumnezeu, adică în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Mănăstirea s-a întemeiat, s-a zidit şi biserică din piatră, dar Sfântul Alexandru, chiar dacă a primit darul preoţiei, a rămas să facă ascultări la fel ca şi ceilalţi vieţuitori, cu smerenie şi cu dragoste faţă de toţi. După ce a dus o viaţă de răbdare şi înfrânare, de război împotriva slăbiciunii trupului (pielea ajunsese să-i fie atât de aspră încât dacă era lovit cu pietre nu simţea nicio durere), la 30 august 1533, sfântul Alexandru a plecat în împărăţia Sfintei Treimi, pe care a cinstit-o şi a iubit-o cu întreaga fiinţă. Atât în vremea în care a trăit, cât şi după adormire, trupul şi moaştele lui au fost şi sunt făcătoare de minuni.

       Prima aflare a cinstitelor moaşte s-a petrecut în anul 1641, în săptămâna Floriilor, când un fulger a căzut pe pământ, în apropierea mormântului său. Pe acel loc se desfăşurau lucrări de construcţie a unei noi biserici şi muncitorii au descoperit mormântul, care adăpostea trupul întreg şi neatins de trecerea vremii. Moaştele, care izvorau bună mireasmă, au rămas în mănăstire până în 1918, când bolşevicii comunişti i-au împuşcat pe monahi şi au profanat mănăstirea. De atunci, nu s-a mai ştiut ce s-a întâmplat cu moaştele sfântului, iar mănăstirea a fost transformată în spital de psihiatrie.

       A doua aflare a sfintelor moaşte. Abia în anul 1997 Mănăstirea Sfântului Alexandru a fost redeschisă oficial. După un an de căutări, cinstitele moaşte au fost găsite în depozitul Muzeului Academiei Militare de Medicină. În prezent, ele se găsesc în mănăstirea pe care Sfântul Alexandru a zidit-o, sunt venerate cu dragoste şi evlavie pentru darurile şi facerea de minuni pe care le revarsă asupra pelerinilor ortodocşi din Rusia pravoslavnică şi din toată lumea creştin-ortodoxă.

Sursă : https://forum.softpedia.com/topic/1124196-sfantul-alexandru-din-svir/

 Monahia Alipia, cea nebună pentru Hristos

(3 / 16 martie 1905 - 30 octombrie 1988)

       Continuatoarea nevoințelor cuvioșilor sihaștri și nevoitori ai Sihăstriei Goloseevo în perioada când mănăstirea era complet pustiită a fost – monahia Alipia (Agafia Avdeiev[a]), numită nebună întru Hristos.
  
       Monahia Alipia s-a  născut la 3  /  16  martie  1905 într-o  familie de țărani evlavioși  din satul  Vâșelei, județul Gorodișcensk din gubernia  Penza. În  Sfântul  Botez  fetița  a fost numită  Agafia, în cinstea  Sfintei Mucenițe Agafia.  Dintr-un profund sentiment de dragoste pioasă faţă de ocrotitoarea sa cerească, maica Alipia  toată viaţa a purtat pe spate icoana  Sfintei Agafia şi practic  niciodată nu s-a despărţit de ea.  Încă din copilărie ea a avut de îndurat necazuri nemaipomenite și  lipsuri de tot felul.  Părinții ei au fost împuș-cați  și  fiind încă destul de tânără, a început să ducă un mod pribeag de viață, însoțit de muncă  grea,  prigoane și sărăcie.  Trăia din ce-i  trimitea  Dumnezeu, dormea  sub cerul liber; deseori se angaja la  munca de zi pentru a avea o bucată de pâine și un acoperiș deasupra capului. A suferit cruzimea prigoanei și a închisorii, vremile de restriște din anii războiului și represiunile din partea autorităților ateiste.
  
       A primit monahismul în Lavra Kievo-Pecerska. Către acel timp ea era deja matură din punct de vedere duhovnicesc și  a purtat una din cele mai grele nevoințe monahale  –  nebunia întru Hristos.  Post  aspru, rugăciune neîncetată, somn foarte scurt, muncă fizică, tăcere continuă și retragere în sine  –  sunt calitățile care o caracterizau pe maica Alipia și prin care rămas în memoria oamenilor. Dar mai presus de toate  – prin credința sa nemărginită în Dumnezeu și dragostea față de El, dar și prin dragostea față de aproapele, adică față de orice om. Deja după moartea sa a devenit cunoscut faptul, că pentru fiecare om, pentru care ea se ruga cu toată osârdia, monahia Alipia își atârna de gât câte o cheie și  spre sfârșitul vieții numărul
cheilor a crescut într-atât, încât ele s-au transformat în lanțuri de nevoință.

       Ultimii nouă ani din viață monahia Alipia s-a nevoit în Goloseevo. Ea a viețuit pe teritoriul mănăstirii devastate și pustiite, continuând rugăciunile și nevoințele Cuvioșilor Părinți de la Goloseevo. Anume aici au fost descoperite pe deplin oamenilor marile daruri duhovnicești  de care s-a învrednicit de la Domnul fericita maică Alipia: darul vederii cu duhul, darul clarviziunii, al vindecării celor bolnavi și al alinării celor necăjiți, dar cel mai mult  –  darul iubirii. Este imposibil de a descrie toate cazurile de ajutor haric pe care l-au primit oamenii de la maica Alipia atât în timpul vieții sale, cât și după moartea ei. Ziua morții sale, 30 octombrie 1988, monahia Alipia a prezis-o cu mult timp înainte. Pe ultimul drum ea a fost petrecută de mulțimea de fii și fiice duhovnicești: monahi și mireni, pentru care maica Alipia a fost  și  mamă,  și  prieten,  și  cel  mai  apropiat  om.  Cinul  înmormântării  i-a  fost  săvârșit  în  mănăstirea Florovsk din or. Kiev și a fost înmormântată în cimitirul Lesnoie din Kiev. La 18 mai 2006 cu binecuvântarea Prea Fericitului Vladimir, Mitropolitul Kievului și al Întregii Ucraine, cinstitele oseminte al monahiei Alipia  au  fost  deshumate  de  către  arhimandritul  Isaachie  împreună  cu  frații  Sihăstriei  Goloseevo și reînhumate  în  Sihăstria  Acoperământul  Maicii  Domnului  Goloseevo,  într-un  mormânt  de  marmură  în cripta bisericii în cinstea  Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, numită  „Izvor de Viaţă Purtă-tor” sau „Izvorul Tămăduiri” („Живоносный Источник” – rus.).

       Când sicriul cu osemintele maicii Alipia a fost adus în biserică, deasupra bisericii a apărut pe cer o cruce. În aceeași zi s-au vindecat în chip minunat doi oameni grav bolnavi de cancer. Din ziua când moaș-tele fericitei Alipia au fost aduse în Sihăstria  Goloseevo, au fost colectate și înregistrate  mulțime de mărturii despre vindecările de boli grave și neputințe care s-au săvârșit asupra oamenilor.

       În fiecare zi la mormântul monahiei Alipia vin sute de oameni. La data de 30 a fiecărei luni, dar mai cu seamă la 30 octombrie, în ziua trecerii ei la Domnul, în Sihăstria  Goloseevo  vin mii de oameni care cinstesc și pomenesc în rugăciuni pe fericita maică monahia Alipia de la Goloseevo. Iar la fântâna seacă, după cum spune înțelepciunea populară, oamenii nu vin după apă.

Sursă : https://forum.softpedia.com/topic/1124293-monahia-alipia-cea-nebuna-pentru-hristos/

Minunea învierii din morți a unei fetițe

(mărturie-document)

Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi. 

(Matei 10, 8)

       Noi, Familia Corobițân, mărturisim o minune vădită: învierea din morți a fetiței și nepoatei noastre Xenia săvârșită de către Preacuviosul Kukșa de Odessa.
       Aceasta s-a întâmplat în anul 1995, adică în noaptea celei de a doua zi a Nașterii lui Hristos (pe stil vechi, adică în noaptea de 7 spre 8 ianuarie).
       Fetița mea, care avea pe atunci doi ani, pe nume Xenia, s-a îmbolnăvit pe neașteptate. Temperatura s-a ridicat brusc la 39 grade și continua să crească, în ciuda tuturor eforturilor mele de a o face să coboare. Au început convulsiile. Mama mea, bunica Xeniei, care este de profesie medic, a luat-o pe Xenia de mână și, văzând starea ei extrem de gravă, m-a rugat să chem salvarea. Eu am telefonat la salvare. Deodată, Xenia s-a liniștit în brațele bunicii. Bunica a început să-și consulte nepoata. Inima ei nu mai bătea. Viața părăsise copila. Când m-am întors, mama mi-a spus: "Nu mai este nevoie de salvare. Deja este prea târziu..." Înțelegând că fetița mea a murit, eu, într-o stare disperată, am stat în genunchi în fața icoanei Mântuitorului și am început să mă rog cu lacrimi: "Doamne! Eu sunt păcătoasă! Ia-mi viața mea, numai lasă viața acestei copile!"
       După aceasta, am aprins tămâie și am cădit în jurul fetiței. Deodată mi-am amintit că, în ziua proslăvirii și canonizării Preacuviosului Kukșa de Odessa (22 octombrie 1994), la mănăstirea de călugări a Adormirii Maicii Domnului, primisem părticele din veșmântul și din racla preacuviosului. Am luat aceste părticele și le-am așezat pe fruntea fetiței. Xenia a respirat adânc și și-a revenit întru totul la viață. Viața i s-a întors înapoi. Când fetița și-a revenit, arătând cu mâna la icoana preacuviosului, mi-a spus: "Dă-mi-l pe Kușa! (Kukșa)".
       Sosind medicul de la salvare și consultându-mi fetița, nu a crezut că mai înainte de venirea lui copilul trecut prin moarte clinică, neaflând starea fetiței atât de gravă.
       Noi am numit această zi a doua zi de naștere a Xeniei.

7.04.2000

Mama Xeniei,

roaba lui Dumnezeu Marina

Bunica Xeniei, roaba lui Dumnezeu Olga

oraș Odessa

Sursă : https://forum.softpedia.com/topic/1123554-sfantul-kuka-din-odesa-i-invierea-din-mori-a-unei-fetie/

 Vindecarea de farmece

Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. (Ioan 5, 8)

       Veneau la stareț nu numai cei posedați, ci și cei cărora li se făcuseră farmece. O credincioasă, Tatiana Evseeva din Kiev, povestea următoarele: "Am venit la părintele din cauza bolii mamei mele. A încetat să mai meargă pe picioare. Au internat-o în spital, unde a stat patru luni. I-au făcut o mulțime de injecții. Ea are alergie la orice fel de medicament, din această cauză nu poate să ia niciun medicament, se ține doar cu rugăciuni. Doctorii i-au spus: <<Noi nu știm ce să facem cu dumneavoastră, boala pe care o aveți are o evoluție neașteptată. Picioarele nu merg. Țesuturile au început să necrozeze. Putem să vă propunem doar soluția amputării, altfel se va dezvolta o cangrenă>>. Când veneam la spital, vedeam cum mor femeile care stăteau lângă mama. Era secția de chirurgie septică. Oamenii mureau în timpul operației de amputare a picioarelor, din cauza diabetului zaharat. Mama era înfrântă sufletește, nu voia să trăiască și își aștepta sfârștiul. Picioarele îi erau atât de reci, de parcă stătuseră în congelator. Nu purea să le miște din cauza durerii îngrozitoare. Stătea culcată, nu putea să se ridice.
       Cunoscuții îmi spuneau tot timpul: <<Du-te la Lavră, la moaște>>. Noi, chiar dacă locuiam în Kiev, ajungeam foarte rar la Lavră. În biserica din apropierea casei noastre am aflat că la Lavră este un stareț care te primește și îți citește rugăciuni de dezlegare. Doctorii au refuzat să o mai trateze pe mama și ne-au spus: <<Luați-o acasă. Dacă va începe o cangrenă, să veniți și noi vom face operația de amputare. Mergeți la babe, la bioenergeticieni, unde credeți, noi nu mai avem ce să facem>>. I-am spus mamei: <<Hai să mergem la Lavră, eu am auzit de părintele Pafnutie>>. Mama ezita. Rudele au început să facă presiuni să meargă la nu știu ce babă. Eu i-am spus: <<Mamă, noi suntem credincioși, suntem ortodocși, despre ce babă poate fi vorba?>> Mama nu m-a ascultat, am dus-o la babă și aceea i-a spus: <<Eu nu pot face nimic, vă este făcută o vrajă să muriți. Aveți nevoie de un preot foarte bun. Duceți-vă la Lavră>>. <<Ei, vezi mamă, i-am spus, chiar necuratul îți spune că trebuie să mergem la un preot>>.
       Mai întâi m-am dus singură la părintele. Pe atunci îi primea pe credincioși în Peșterile Îndepărtate. Eu m-am apropiat de el și l-am întrebat ce mă sfătuiește să fac. Părintelel m-a primit de parcă mă cunoștea demult. <<O, pe cine văd!>> M-a îmbrățișat, m-a sărutat și mi-a spus: <<Miercurea viitoare să o aduci pe mama>>. Am venit, mama mergea în cârje. Dar, cu mila lui Dumnezeu, a rezistat până la sfârștiul rugăciunii. Am venit din nou la următoarea rugăciune. Mama îmi spune: <<E uimitor că am stat atât de mult timp cu picioarele lăsate în jos și nu s-au umflat>>. Mamei i se umflau picioarele pe loc dacă stătea culcată. La următoarea rugăciune, mama se simțea mai bine, apoi, după a treia rugăciune, ea nu a mai venit în cârje, ci cu bastonul, apoi peste vreo lună ea încă mai mergea cu bastonul, dar mult mai ușor.
      A mai fost o întâmplare. Părintele ieșea din Peșterile Apropiate. Noi îl așteptam. Iar mama mergea cu noi, se sprijinea de noi. Mama îi spune ceva, iar el îi zice: <<Hai, hai mai repede, Galina, eu mă grăbesc, mă grăbesc>>, și începuse să alerge pe scări spre Peșterile Îndepărtate. Eu cu fratele vedem că mama aleargă după părinte! Îl ajunge din urmă, îi spune ceva și aleargă din nou după el! Repet, ea mergea doar cu noi, în baston, sprijindu-se de noi, și dintr-o dată uitase de baston și alerga după părinte!"
"Am mers o lună de zile să ne citească rugăciunile de dezlegare și cu fiecare rugăciune mă simțeam din ce în ce mai bine, povestește chiar Galina. După prima rugăciune nu am simțit nimic: Apoi, după discuția cu el, după ce am vorbit individual cu el, am o simțit o putere, puterea de a merge, puterea de viață, doream să trăiesc. Înainte de aceasta eram într-o depresie atât de adâncă, încăt nu mai doream nici să trăiesc, nici să merg, nimic. Îmi era indiferent ce se va întâmpla. Trăiam, eram încă vie, îmi era totuna.. Când am început să discut cu el, am simțit o putere, dorința de a trăi, se trezea ceva în sufletul meu. Când m-am dus la spital, au fost foarte mirați: <<Cum de ați venit, cum v-ați vindecat?>> <<Am urmat indicațiile pe care mi le-ați dat>>, le-am spus, iar ei mi-au zis: <<Suntem pe calea cea bună>>. Ce puteam să le explic? Cui puteam să-i explic? Când am mers cu Tania la baba aceea, ea mi-a spus că mi-au fost făcute farmece. Dar părintele m-a liniștit: <<Da, fac, și încă cum fac. Dar nu vă îngrijorați. Dumnezeu e mai puternic. Totul va fi bine>>.
       Oamenii ajungeau la Dumnezeu după o durere, boală sau suferință. Starețul îi ajuta să meargă pe acest drum greu, ușurându-le necazurile și durerile, îi ajuta să ajungă la credință și pocăință. El le vindeca sufletele schilodite, le curăța de murdărie și îndepărta cauzele duhovnicești ale bolii. Și Dumnezeu, pentru rugăciunile dreptului său, prin Duhul Sfânt săvârșea vindecarea celor suferinzi.

Viața cuviosului Teofil Rossoha, izbăvitorul de boli și demoni (1929-1996)

Sursă : https://forum.softpedia.com/topic/1122367-cuviosul-teofil-rossoha-vindecarea-de-farmece/

 Sfântul Gavriil martirul, din Polonia

22 martie 1684 - 20 aprilie 1690

Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu. (Matei 24, 9)

      Sfântul Gavriil, copilul-martir, este unul dintre cei mai iubiți și cunoscuți sfinți din Polonia și Bielorusia.  Este cinstit ca ocrotitor al copiilor și al tinerilor, fiind ales protector al școlilor și al organizațiilor ortodoxe de tineret.

       Sfântul Gavriil s-a născut pe 22 martie 1684 în satul Zverka, din regiunea Zabludov, în familia unor țărani evlavioși, Anastasia Govdel. În acea perioadă aveau loc persecuții și discriminări împotriva Bisericii Ortodoxe din partea uniaților din Polonia. Copilul a primit Botezul în Biserica Adormirea Maicii Domnului a Mănăstirii Zabludov. Pe lângă supunerea și nevinovăția specifice copiilor, Gavriil manifesta unele caracteristici neobișnuite pentru vârsta sa. Avea, de exemplu, o natură meditativă si o percepție matură asupra acțiunii purtării de grijă a lui Dumnezeu în viețile oamenilor. Deloc întâmplător, era mai degrabă înclinat către rugăciune și solitudine decât înspre distracția și jocurile celor de o vârstă cu el.

       În 1690  familia avea să fie supusă la o grea încercare de către Dumnezeu. Într-o zi, mama sa l-a lăsat singur în casa pe micul Gavriil, pentru a-i duce mâncare soțului său ce se afla la muncile câmpului. În lipsa mamei, a fost răpit de guvernatorul satului Zvierki și dus în orașul Bialistok unde a și fost martirizat pe data 20 aprilie 1690. După sfârșitul mucenicesc, autoritățile, încercând să ascundă acest fapt, au aruncat corpul neînsuflețit al copilului într-o pădure din împrejurimi. Trupul copilului a fost descoperit, fiind înmormantat în cimitirul din Zabludov. Trupul său a ramas în acest loc vreme de treizeci de ani.

       La începutul secolului al XVIII-lea, întreaga regiune Bialistok a fost afectată de o epidemie. Numeroși copii din Zvevka și Zabludov au fost înmormântați lângă mormântul copilului Gavriil, pe care mulți îl cinsteau pentru moartea sa martirică. Mulți oameni au simțit un miros de bună mireasmă lângă mormântul său.
Într-o zi, în timpul unei înmormântări, groparii au descoperit sicriul lui Gavriil. Când l-au deschis, cei de față au fost uimiți să vadă că dupa trecerea atâtor ani, trupul copilului s-a păstrat întreg. Vestea despre această minune s-a răspândit în randul credincioșilor, făcând să sporească cinstirea pe care localnicii o manifestau față de copil.

       Sfintele sale moaște au fost mutate în biserica din satul Zverkov, fiind așezate într-o cripta sub biserica. În 1794 un incendiu a distrus biserica însa, în chip minunat, sfintele moaște au rămas neatinse. Doar o parte a mâinii a fost arsă și aceasta, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu și spre întărirea credinței oamenilor deoarece, când sfintele moaște au fost mutate în Mănăstirea Zabludov, mâna arsă a fost în chip minunat refăcută; aceasta a fost aflată acoperită cu piele.

       Ulterior, pe mormântul Sfântului Gavriil a fost construită o biserică. Sfințirea noului lăcaș de cult a avut loc în anul 1894, de Sfintele Paști. Din păcate, după opt ani, această biserică a fost distrusă în urma unui incendiu. Dar, și cu acest prilej, s-a petrecut o minune. Deși biserica a fost distrusă în întregime, icoana Sfântului Gavriil a rămas neatinsă.

       Pentru mulți ani moaștele Sfântului Gavriil s-au păstrat în mănăstirea Zabludov. Acestea au fost mutate în Mănăstirea Sfânta Treime din Slutsky. De aici moaștele au fost ulterior duse în orașul Minsk, iar de aici, în Grodno, unde au rămas până în 1992.

       În zilele de 21 și 22 septembrie 1992, cu binecuvântarea Arhiepiscopului Sava de Bialistok și Gdansk, moaștele Sfântului Gavriil s-au reîntors în Bialystok, ținutul natal al sfântului.

       Sfântul Gavriil, copilul-martir, este sărbătorit pe 20 aprilie.

Sursă : https://forum.softpedia.com/topic/1124667-sfantul-gavriil-copilul-martir-din-polonia/

       Pe o vreme ploioasă de toamnă, la ușa starețului din casa din Pilnâi Prospect au bătut o femeie cu fetița ei oarbă. Maica Serafima a deschis ușa și a spus: - Batiușka este foarte bolnav și nu primește pe nimeni. Femeia a implorat-o să-i transmită starețului că ei au făcut o cale atât de lungă și îl roagă să-i primească. Maica i-a spus starețului și el a binecuvântat să-i lase să intre. Intrând în chilie, mama s-a pus în genunchi și, udându-se de lacrimi, cerea ajutor pentru fetița ei oarbă. Batiușka s-a rugat, a luat ulei din candela ce ardea și a uns ochii copilei și a spus să-i lege cu un batic, poruncind cu asprime să nu-l dezlege decât a doua zi seara.A trecut nu puțin timp și odată, în pragul chiliei părintelui, s-au arătat mama zâmbind împreună cu fiica ei care vedea, cu un buchet mare de flori. Apropiindu-se de batiușka, femeia a căzut in genunchi și a spus că Domnul, pentru rugăciunile lui, a tămăduit-o pe fiica ei de orbire. Fetița i-a oferit buchetul de flori, iar părintele Serafim a răspuns: - Multumiti Domnului și Maicii Lui Dumnezeu,  căci pentru credința voastră v-a trimis Domnul vindecarea, ca în clipele grele tu și copiii tăi să știți că El este aproape de cei smeriți și zdrobiți cu inima.

Sursă : https://www.sfantulserafimdevirita.com/vindecarea-unei-fetite-oarbe/

 Copy + Paste 

Cuviosul Gavriil Urgebatze, stânga: 

crestinortodox.ro/comunitate/album.php?user=Florinch&album_id=4477

Sfântul Amfilohie de la Poceaev:

crestinortodox.ro/comunitate/album.php?user=Florinch&album_id=4457

Cuviosul Teofil Rossoha:

crestinortodox.ro/comunitate/album.php?user=Florinch&album_id=4458

Mai multe albume:

Sfântul Lavrentie de Cernigov: 

crestinortodox.ro/comunitate/album.php?user=Florinch&album_id=4478

Cuviosul Ioan de la Valaam:

crestinortodox.ro/comunitate/album.php?user=Florinch&album_id=4475

Album | Schimonahi: 

 crestinortodox.ro/comunitate/album.php?user=Florinch&album_id=4476