Dupa marile centre monahale din Egipt, Sinai si Valea Iordanului, leaganul monahismului ortodox din sec. IV-VII, desfiintat in buna parte de migratia popoarelor arabe, monahismul s-a statornicit in secolele VII-IX mai ales in Asia Mica si Bizant. Restrangerea imperiului bizantin din cauza expansiunii mongole, otomane si slave, ca si lungile tulburari iconoclaste (sec. VII-IX), au contribuit cel mai mult la alegerea si intemeierea unui nou centru de nevointa in Bizant, pe masura inaltei trairi duhovnicesti de atunci.

Asa a luat fiinta in muntele Athos cea de a treia si cea mai importanta patrie a monahismului ortodox. Era locul cel mai potrivit si binecuvantat de Dumnezeu in aceasta epoca, centrul imperiului bizantin mutandu-se cu precadere in Peninsula Balcanica. El corespundea din multe puncte de vedere. Era izolat aproape total de lume, fiind de jurimprejur inconjurat de Marea Egee, deci foarte prielnic vietii calugaresti prin pozitia si clima sa. Era aproape de Constantinopol, sub a carui obladuire a stat cinci secole, influentand profund in acelasi timp intreaga Ortodoxie in tarile balcanice. Era o pavaza de aparare si rezistenta impotriva curentului crescand al prozelitismului Catolic si mai tarziu protestant. Astfel, incepand cu secolul X, Muntele Athos intra in istoria Bizantului, a lumii si a intregului monahism ortodox, ca cea mai autentica si constanta vatra de spiritualitate si traire in Hristos in al doilea mileniu al crestinismului european. Muntele Athos, Muntele Sfant, corabia sau arca ortodoxiei si a monahismului ortodox este situat in peninsula Athos, partea de est a celor trei brate ale lui Chalkidiki.

Numele de Athos deriva din piscul falnic care domina peninsula si care isi arunca umbra pana departe in Egee. In antichitate multe cetati (orase) grecesti s-au dezvoltat pe Athos, care apoi au disparut in primele secole ale dominatiei romane. Cu aparitia crestinismului a aparut si traditia ca Fecioara Maria a vizitat Athos-ul. Uimita de frumusetea sa naturala, L-a implorat pe Fiul sau sa i-l dea ei pentru a deveni gradina sa. Dorinta i-a fost indeplinita si acest rai pamantesc a devenit „Gradina Fecioarei”, un loc binecuvantat pentru totdeauna, un rai pentru aceia care-si cauta mantuirea preamarind pe Dumnezeu, supravenerand pe Maica Domnului si venerand pe Sfinti. Astfel, cu trecerea timpului, s-a dezvoltat sediul monastic al Muntelui Athos, un fenomen unic in lumea crestina, un loc in care exista toate formele de viata monahala: eremitic, semieremitic, cenobitic si idioritmic.

Istoria primilor asceti ai Muntelui Sfant se pierde in legenda, potrivit careia pe Muntele Athos au existat calugari inca de pe la inceputul secolului III sau din timpul sfantului imparat Constantin cel Mare. Totusi este mai probabil ca Muntele Athos nu a fost colonizat mai devreme de secolul VII cand valurile de eremiti alungati din Estul Mijlociu si din Egipt de catre cuceritorii arabi, s-au stabilit aici.

Incepand cu secolul al IX-lea existenta monahismului in Athos se bazeaza pe documente si date exacte. Astfel un decret al imparatului Vasile I Macedoneanul (867-886) a daruit tot muntele sihastrilor numindu-l „to agion oroj” excluzandu-i pe pastori, femei si oamenii obisnuiti (mireni). Prima definire a hotarelor Athosului avusese loc la anul 943.

Cativa ani mai tarziu in peninsula a sosit una din cele mai semnificative personalitati spirituale ale epocii, Sf. Athanasie din Trebzon. In anul 963, Sf. Athanasie, cu ajutorul prietenului sau, imparatul Nichifor II Foca (963-969) a fondat pe varful de Sud - Est al peninsulei, manastirea Lavra care prin maretia ei a provocat o reactie din partea eremitilor saraci ai muntelui deoarece grandoarea si noile directii negau felul lor de viata. Eremitii condusi de Paul de Xeropotamos, l-au acuzat pe Sf. Athanasie in fata imparatului Ioan I Tzimiskes (969-979) pentru cladiri marete, cultivarea pamantului etc. cerand interventia statului si a Bisericii. Medierea a dus la aparitia primului Typikon (971-972) care reglementa problemele privind organizarea si administrarea statului monahal – document scris pe piele de capra ratificat de imparatul Ioan Tzimiskes, si pastrat la Protaton in arhivele Comunitatii Sfinte.

Astfel prin fondarea Lavrei si prin aparitia primului Typikon, eremitii imprastiati sunt adunati la un loc si locul vietii eremitice a fost luat de o viata comunala sau de obste organizata potrivit legilor cenobitice stricte. Prin anul 980 ia fiinta Manastirea Iviru, fondata de Ioan Iviritul si fiul sau cuviosul Eftimie. Apoi apar manastirile Vatopedu (dupa traditie inceputurile ei sunt din sec. IV) apoi Cutlumus, fondata de Alexie Comneanul (1081-1118); Pantocratorul, de acelasi ctitor; Filoteiu, fondata de imparatul Nichifir Votaniat (1078-1081); Caracalu (sec. XI); Simonpetra (sec. X-XI); Grigoriu (sec. XIII); Dionisiu (sec. XIV) si alte cateva.

Dar si alte tari ortodoxe fondeaza manastiri in Athos pentru calugarii lor. Astfel, imparatii sarbi Stefan Nemania – devenit Simion dupa calugarie – si fiul sau Sava, au zidit intre anii 1151-1195 Manastirea Hilandar; fratii Moise, Aron si Ioan, macedo-romani din Ohrid (Macedonia) intemeiaza pe la sfarsitul secolului X manastirea Zografu zidita apoi in secolul XI-XII de principii bulgari iar calugarii rusi intemeiaza in secolul XII Manastirea Sfantul Pantelimon, cunoscuta din secolul XIV si sub numele de „Rusicon”. Prezenta calugarilor romani in Muntele Athos este atestata documentar abia in a doua jumatate a secolului XIV, cand Vladislav I (1364-1377) innoieste Manastirea Cutlumus sub egumenul Hariton si trimite aici cateva zeci de calugari din łara Romaneasca. Documente bizantine mai vechi amintesc de conflictul ce exista in secolele IX-X intre calugarii atoniti si „pastorii vlahi” de la sudul si nordul dunarii, care ajungeau cu turmele de oi pana in Peninsula Calcidica si Athos si „tulburau” linistea sihastrilor. Imparatii bizantini au dat chiar unele decizii prin care le interziceau sa mai pasca oile in Muntele Athos.

Sub Alexie Comneanul (1081-1118), insa, monahii atoniti „se plangeau ca nu pot trai fara ei” caci ii ajuta la hrana zilnica cu lapte si produse lactate. Desigur, unii din acesti pastori valahi renuntand la cele pamantesti, ajungeau sihastri vestiti in manastirile si pesterile Athosului.

Sunt bine cunoscute interventiile scrise ale voievodului roman Vladislav – care in anul 1369 reconstruieste Manastirea Cutlumus – catre staretul acestei manastiri – Hariton (cel care va deveni al doilea mitropolit al łarii Romanesti) pe care il ruga sa fie mai ingaduitor cu monahii si fratii romani trimisi aici pentru invatarea cantarii si a tipicului, acestia nefiind obisnuiti cu viata aspra de la Athos, post si rugaciune indelungata.

Fiind liberi, cu intinse puteri politice, diplomatice, culturale si bisericesti, domnitorii nostri, luand locul imparatilor bizantini dupa prabusirea Bizantului, timp de peste cinci secole au zidit, au restaurat si intretinut cu o darnicie fara egal, cele mai importante edificii athonite, exercitand aici o neintrerupta asistenta materiala si hegemonie spirituala, rand pe rand manastiri ca: Lavra, Zografu, Grigoriu, Sf. Pavel, Simonpetra, Caracalu, Doghiaru, Vatopedu, Xeropotamu, Pantocratorul, Iviru, Filoteiu, Panteleimon, Esfigmenu, Dionisiu si altele, sunt partial sau integral restaurate si inzestrate cu cele de nevoie astfel incat dupa afirmatia lui N. Iorga, łarile Romane pot fi socotite „Byzance apres Byzance.”

„Nici un alt popor /.../ n-a facut atata bine pentru Athos cat au facut romanii” spunea la 1880 cercetatorul rus Porfir Uspenski (Hristianskig, Afon, vol. III, Moscova, p. 2) referitor la daniile facute de domnitorii romani intregului Orient ortodox si in special manastirilor din Athos, exista o imensa literatura incepand cu N. Iorga (Le Mont Athos et les pays roumaine, in „Bulletin historique de l’Academie roumain”, tom II, 1914) pana la Virgil Candea (Marturii romanesti peste hotare. Mica enciclopedie, vol. I, Bucuresti, 1991 si vol. II, 1999).

 In anul 1369 voievodul muntean Vladislau reconstruieste Manastirea Cutlumus din Athos, in 1414 il gasim pe Mircea cel Batran intre ctitori la Manastirea Zografu, iar la 1429 Alexandru cel Bun iscaleste un hrisov de danii. Stefan cel Mare si Neagoe Basarab sunt ctitorii celor mai multe lacasuri de acest fel. Petre Rares zugraveste Manastirea Caracalu, Alexandru Lapusneanu zideste Manastirea Dohiariu, iar Mihai Viteazu recladeste Manastirea Simonpetra arsa in anul 1580.

Dupa prabusirea taratului bulgar (1393) si dupa caderea Bizantului (1453) si a celui sarb (1459), łarile Romane, ramanand singurele tari libere in Peninsula Balcanica, au acordat popoarelor crestine din Balcani si indeosebi poporului grec o permanenta ocrotire, voievozii Moldovei si Valahiei, ca si sfetnicii lor, au zidit din nou ori au reinnoit biserici si paraclise, manastiri si schituri, trapeze, chilii, bolnite, arhondarii si arsanale, au daruit carti de slujba si odoare de pret, icoane ferecate in aur si argint, odajdii, epitafe si dvere cusute in fir de aur si impodobite cu pietre scumpe si margaritare, astfel incat, dupa imparatii bizantini, voievozii romani sunt cei mai de seama ctitori ai asezamintelor aghiorite.

Tezaur incomensurabil de moaste, evanghelii si obiecte de cult ferecate: feloane, stihare, sacose si mitre lucrate in fir de aur si argint, biblioteca patristica fara egal, cu sute de mii de carti: teologice, filosofice, istorice si literare cu inestimabile documente bizantine si post bizantine si mai ales cu pretioase manuscrise muzicale, Athosul, patria milenara a monahismului ortodox, este o adevarata cetate a culturii Ortodoxe. Pentru cultura lumii intregi si pentru istoria patriei noastre, Muntele Athos reprezinta un interes considerabil. Un numar mare de oameni de cultura – scriitori, filologi, arhitecti, pictori, bizantinologi, muzicologi, cercetatori in toate domeniile – vin aici in fiecare an pentru a studia comorile manastirilor athonite.

In diverse domenii ca si in cel muzical nu pot fi facute studii aprofundate fara studierea documentelor din bibliotecile Athos-ului, drept pentru care si noi am intreprins, in acest scop, o actiune de cercetare a valorilor muzicale de aici, fotografiind si copiind manuscrisele romanesti, daruite de catre domnitori sau ierarhi romani, aduse din tara de catre calugarii romani si greci si, mai ales, scrise de catre monahii romani care au vietuit in Athos.

Cele mai vechi vestigii muzicale de provenienta romaneasca existente in Athos sunt doua Lectionare evanghelice (evangheliare), scrise pe pergament cu multa maiestrie si frumos ornate cu alese miniaturi. Uncialele grecesti sunt caracteristice secolelor X-XI, si rar intalnit si nesesizat pana acum, faptul ca textul literar este prevazut cu neume sau notatie ekfonetica.

Placate artistic cu argint si aur (copertile) sunt expuse la loc de cinste in vitrinele centrale, una la Dionisiu, donata de Mircea Ciobanu (1545-1554) si Doamna Chiajna si alta la Lavra, secolul al XI-lea, daruita aici la 1643 de Ioan Matei Basarab Voievod si Doamna Elena. De la Ieromonahul Damian Vatopedinul din Veria, dascal si protopsalt al Moldo-Vlahiei ne-au ramas o multime de cantari, compozitii personale imprastiate prin diverse manuscrise si cel putin doua voluminoase manuscrise muzicale, un Mathimatar al Stihirariului scris la 1769 (ms. gr. nr. 1473) si un Stihirar al intregului an bisericesc (vol. II) autograf al lui Damian scris la 1680 si pastrat la Marea Lavra.

Pe vremea cand in Tara Romaneasca se tiparea Biblia lui Serban Cantacuzino, la Sf. Munte, Filotei Ieromonahul sin Agai Jipei va fi inceput sa talmaceasca din greceste Biblia muzicala romaneasca, numita „psaltichie rumaneasca”, terminata la Bucuresti in anul 1713, care contine 1193 de cantari, pana la el negasindu-se nici macar o singura cantare in limba romana scrisa pe note de psaltichie, acestea fiind cantate dintotdeauna practic, fara neume muzicale.

In Chinoviul Romanesc Prodromu se pastreaza un Anastasimatar romanesc, scris pe teritoriul Romaniei in preajma anului 1717, copie dupa Anastasima lui Filothei sin Agai Jipei. La inceputul secolului al XVIII-lea Clement Gradisteanu, ieromonah din Manastirea Hurezu, contemporan si var primar cu Filothei Ieromonahul fiul lui Aga Jipa – serie Antologhia engolpios manuscris care se pastreaza la Xenofont si care contine si compozitii proprii.

Din ultimul patrar al secolului al XVIII-lea dateaza un Anastasimatar romanesc, alcatuire a lui Mihalache Moldovlahul, care se pastreaza la Marea Lavra, importanta prin faptul ca este cel mai complet manuscris de acest fel si pentru ca reprezinta cel de al doilea stadiu al „romanirii” cantarilor, cand nu se mai copiaza aproape nimic din textul muzical grecesc, ci se creeaza muzica de tip bizantin direct pe text romanesc. Tot in aceasta perioada, Ionita Psaltul si Vlahul, scrie o Antologhie care se pastreaza la Xiropotamu (ms. gr. nr. 277).

In afara de manuscrisele cu notatie cucuzeliana, compuse sau copiate in intregime de catre romani, gasim la Athos, prin diverse codice grecesti sin secolele XVII-XVIII si cantari razlete ale unor autori romani.

Astfel, Iovaseu Vlahu, „Protopsaltul curtii Ungrovlahiei” (1670-1700), ucenic al lui Gherman Neon Patron compune o doxologie pe care am gasit-o in douazeci si patru manuscrise, un heruvic in cinci manuscrise, un chinonic si patru irmoase calofonice in sase manuscrise.

De la Vlatiru Vlahul ne-a ramas o doxologie pastrata in manuscrise la: Xenofont, Dohiariu si Panteleimon. Un capitol important privind muzica romaneasca din Athos din secolele XVII si XVIII il constituie imnele si polihroniile in cinstea domnitorilor si demnitarilor ecclesiastici din łarile Romane. Acestea sunt scrise de catre romani si mai ales de catre greci, drept recunostinta pentru nenumaratele danii facute intregului orient ortodox si mai ales Manastirilor din Muntele Athos.

Cu notatie hrisantica, manuscrisele psaltice romanesti la Athos, provenite din Tarile Romane sunt mai multe. Astfel in deceniile 8 si 9 ale secolului al XIX-lea Popa Traian scrie la Iasi – sub protectia lui Iosif Naniescu – trei codici muzicali ajunsi inca din vremea sa la Bitola (Macedonia) si apoi la Xenofont.

La Chinoviul Romanesc Prodromu printre alte manuscrise muzicale de valoare se pastreaza o: Antologhie scrisa de A. Pann; o psaltichie scrisa in Bucuresti la anul 1832; o antologhie scrisa in łara Romaneasca la 1843; o psaltichie scrisa de Stefan Arhim din Cernica la anul 1844; o Antologhie scrisa, o parte de Axentie Rosculescu la anul 1847; un Vecernier – Liturghier scris ante 1848 provenit de la Elisabeta Monahia schimonahia din manastirea Agapia (1857) probabil sora Mitropolitului Veniamin Costache. De la George Ucenescu se pastreaza doua manuscrise autografe, unul la Prodromu si unul la Chilia Sf. Ipatie, dependenta de Vatoped. Un Praznicar scris de Ghita Ionescu din Manastirea Gaiseni – Dambovita la anul 1863 se afla la Prodromu, o Colectiune de cantari bisericesti scrisa de ioan Grigorescu in Romania la anul 1864 precum si o „Psaltichie” scrisa de Popescu Costache la 1873 „din predania lui Gheorghe Caciulescu” se gasesc tot la Prodromu.

Cercetarile mele la Muntele Athos au fost concretizate intr-un volum tiparit la sfarsitul anului 2000, volum premiat de Uniunea Compozitorilor care cuprinde descrierea analitica a peste 250 de manuscrise romanesti si grecesti scrise de romani. Majoritatea manuscriselor cuprind cantari ale celui mai mare compozitor si protopsalt roman din toate vremurile – Nectarie Schimonahul.

Poposind doi ani si jumatate in Sf. Munte, pentru cercetare si ruga, m-am ocupat indelung de acest modest schimonah si dupa prelungite cercetari si ezitari i-am fixat ca data a nasterii 5 decembrie 1804 iar ca data a trecerii la cele vesnice 17 noiembrie 1899. A tradus din literatura muzicala universala si a compus tot ceea ce era necesar tuturor oficierilor din timpul anului calendaristic: Liturghier, Anastasimatar, Doxastar, Stihirar, Triod, Penticostar, Heruvico-Chinonicar, Prohod, Antologhii precum si Anixandare, Fericit barbatul, Polielee, Doxologii, Heruvice, Axioane si un numar mare de stihiri, tropare, slave, cantari veselitoare etc. pentru romani si pentru greci. Este supranumit de catre romani si greci: „Al doilea Cucuzel”, „Protopsalt a tot Muntele”, „Privighetoarea Sfantului Munte”, „Protopsalt al tuturor psaltilor.”

In a doua jumatate a sec. al XIX-lea, Nectarie Schimonahul a infiintat la Chinoviul Roman Prodromu o scoala de psaltichie pentru romani, renumita in tot Muntele, greci, rusi, bulgari, macedoneni si sarbi. Timp de aproape un secol cantarile sale su fost transcrise de un numar mare de psalti si protopsalti si chiar greci, ucenici ai sai directi sau indirecti, manuscrisele sale copiate circuland prin tot Muntele, la schiturile si chiliile romanesti ca si la manastirile grecesti. Printre ucenicii sai de seama sau ucenici ai ucenicilor sai care au copiat manuscrise citam in ordine alfabetica pe: Calinic Ieromonahul, Calistrat Galactinovici, Calistrat Schimonahul, Chesarie Schimonahul, Clement Schimonahul, Dionisie Ignat de la Colciu – duhovnicul meu pe care l-am vizitat si acum de curand. Are 92 de ani, orb complet de 7 ani, dar care canta si acum frumos si stie slujbele pe de rost; apoi Gavriil Panta, Gherontie Ieromonahul, Iacob Monahul, Iacob Deciu, Iacob Raduleanu, Isihie Petrescu, Martin Monahul, Nathanail Ieromonahul, Neofit Schimonahul, Nicandru Ierodiaconul, Nichita Basarabeanu, Onufrie Bratu, Paisie Lambru, Pasarion Sobotariu, Pimen Ieroschimonahul, Sava Schimonahul, Serghie Schimonahul, Teofil Niculescu, Teofilact
Ieromonahul, Varahiil Schimonahul, Vichentie Monahul si altii.

Opera muzicala a lui Nectarie Schimonahul este imensa. Mai bogata decat a tuturor psaltilor romani din secolele XVI-XX si alaturi de multe cantari ale altor psalti romani si greci, ea a fost rescrisa de ucenicii sai si de ucenicii ucenicilor sai, cu multa arta si mestesug, astfel incat multe manuscrise pot fi considerate piese de muzeu, cu deosebire cele 15 manuscrise cumparate din diferite locuri de Arhimandritul Dometie Trihenea de la Chilia Sf. Ipatie cu motivatia: „ca sa nu fie instrainate.” Numarul manuscriselor muzicale romanesti de la Athos si al psaltilor compozitori si interpreti inserati in ele este insa mult mai mare decat ceea ce am putut noi depista.

Se impune in continuare cu stringenta initierea unei ample actiuni de depistare si inregistrare a manuscriselor si documentelor muzicale romanesti de traditie bizantina aflate in afara granitelor tarii noastre. Prin catalogarea acestor valori si apoi prin studierea sistematica a lor, patrimoniul culturii muzicale romanesti se va completa cu noi documente din secolele X-XX.

Documentele muzicale romanesti din Athos si psaltii atestati in ele au contribuit si vor contribui la intregirea si interpretarea repertoriului muzical bizantin universal iar istoria muzicii romanesti isi va imbogati continutul cu un numar mare de manuscrise si de nume noi de compozitori si de interpreti. Mostenitor al unei milenare traditii de cultura muzicala bizantina poporul roman va adauga fondului ancestral de valori spirituale si acest fond de manuscrise care se afla in afara granitelor tarii.

Arhid. Prof. Univ.Dr. Sebastian Barbu-Bucur
Universitatea Nationala de Muzica Bucuresti

Sfantul Ioan Damaschin, s-a nascut la anul 676 dupa Hristos, in Damasc, de unde si-a luat si numele de Damaschin. El a fost fiul invatatului si piosului crestin Sergiu din Damasc, consilier al califului arab, Abdul-Melic din Damasc. Sergiu, tatal Sfantului Ioan Damaschin, rascumparand intre alti crestini si pe monahul Cosma de origine din Italia, care era profund cunoscator al filosofiei, un mare teolog si un perfect muzician, incredinta educatia si instructiunea fiului sau, monahului Cosma. De la acest monah, invata Damaschin nu numai filosofia si teologia, dar si arta muzicala. Dupa moartea parintelui sau Sergiu, el ajunse consilier al califului arab, in locul tatalui sau. Fiind dotat cu darul vorbirii, capata pe langa pronumele arab de Mansur, si numele onorific de Rau-de-Aur .

Mai tarziu fiind banuit, ca conspira cu imperiul bizantin, contra califatului Arab, demisiona din functia ce ocupa, si se retrase in manastirea Sfantul Sava, de langa Ierusalim, unde imbratisa schima monahala.

Aici se ocupa el cu scrieri literare, teologice si mai ales cu musica bisericesca. El muri ca simplu preot-monah, in manastirea Sfantul Sava, la anul 760.

Biserica Crestina, dupe ce a esit din hotarele Palestinei, si s-a raspandit printre poporele pagane, a inceput treptat sa inlature musica ebraica din cultul Divin, si a imbratisa melodiile muzicii eline, care erau in uz la Dorieni, Lidieni, Frigieni si Milesieni, popore din Asia-Mica.

Dupe aceste melodii, numite de greci, Ehuri, cantau crestinii psalmi si diferite imne compuse de credinciosi. De la secolul al IV inainte, cultul Divin, devenind mai pompos, si fastul serviciului dumnezeiesc, urmand sa se mentie prin cantare, se inmultira forte mult si cantarile liturgice.

Aceste cantari insa, nefiind asezate intr-un sistem, pe care cantaretii sa-l poata urma cu siguranta, fara sa se departeze de la adevarata norma a cantarii bisericesti, cantaretii alunecau chiar fara voia lor, in melodii lumesti.

Neoranduiala acesta, observand-o Sfantul Ion Damaschin, se apuca el cel dintai, sa sistematiseze melodiile sau ehurile din biserica, ca unul ce invatase musica destul de bine, de la monahul Cosma. El aduna melodiile, ce se cantau pe atunci in biserica; si le-a sistematizat pe baza pentacordului elin. Marele teoretician musical, Mitropolitul Chrisant de Prusa, sustine ca: „cele 4 distante superiore ale pentacordului elin a servit de baza Sfantului Ioan Damaschin, pentru sistematizarea celor 4 ehuri sau glasuri principale; iar cele 4 distante interiore ale aceluiasi pentacord au servit de baza pentru cele 4 ehuri sau glasuri laturalnice, numite si plagale.

Si pentru ca cele 8 ehuri sau glasuri astfel sistematizate, sa pota fi invatate cu usurinta, sfantul Ion Damaschin, a scris si principii teoretice, pentru practicarea lor. In bibliotecile manastirilor din Sfantul Munte Athos, s-au conservat mici fragmente din gramatica muzicala a Sfantului Ioan Damaschin, scrise pe pergament, cu intrebari si raspunsuri.

Pe langa acesta gramatica, el a mai scris si o alta carte de teorii musicale, intitulata: Aghiopolitis, in care arata metoda, dupa care se poate invata musica bisericesca. Dar pentru ca ehurile sau glasurile bisericesti, sa pota fi invatate si aplicate asa, dupe cum le-a sistematizat, el intocmi cartea bisericesca numita Octoih, dupe numarul celor 8 glasuri ale bisericii; si de care se foloseste pana astazi, Biserica nostra Crestina ortodoxa.
Imnele din Octoich, sunt asezate mai ales pentru serviciul divin al Duminicii. Aceste imne se schimba in fiecare Duminica, incepand cu glasul I si sfarsind cu al VIII-lea, dupa care se repeta iarasi primul.

Cuprinsul imnelor din Octoich este panegiric, dogmatic, moral si in genere didactic; iar psalmodia este simpla si dezbracata de strigarile si figurile cele nemasurate ale vechii muzici. Atat semnele psaltichiei, cat si glasurile Bisericii Crestine, n-au fost inventate insa, de Sfantul Ioan Damaschin; caci cele trei semne muzicale gasite de el, si anume: Isonul; Oligonul, si Epistroful, se crede ca sunt inventate de Ptolomeu Filadelful, si el numai le-a folosit; iar celelalte 7 semne, si anume: Chendima, doua Chendime; Petasti, Ipsili, Iporoi, Elafron si Hamili, care se intrebuinteza si astazi in muzica psaltica, au fost inventate in urma Sfantului Ioan Damaschin. Tot asemenea si ehurile sau glasurile, n-au fost inventate de Sfantul Ioan Damaschin ci el numai le-a sistematizat si le a folosit in cantarile sale, fara insa sa le schimbe vechile numiri, care au predominat in biserica, si inainte el.

Tocmai dupa ce Constantinopolul a cazut in mainile turcilor (1453), glasurile au pierdut vechile numiri, si s-au inlocuit cu numere, precum urmeza:

1) Dorianul s-a numit glasul I
2) Lidianul     al II-lea
3) Frigianul al  III – lea
4) Mixo-lidianul   al  IV-lea
5) Hipo-dorianul  al  V-lea
6) Hipo-lidianul  al Vl-lea
1) Hipo-frigianul al Vll-lea
8) Hipo-mixo-lidianul al  VlII-lea

In timpurile mai vechi, erau in uz la vechii greci 14 ehuri; dar renumitul astronom Ptolomeu (secolul al II-lea) le-a redus la 7 ; iar Sfantul Ioan Damaschin, le-a fixat la numarul de 8. Primele patru ehuri se numesc autentice sau primitive; iar cele patru din urma, se numesc derivate sau laturase, fiindca s-au derivat ori format, din cele patru principale; precum se poate observa si din numirile ce porta. Sfantul Ambrosie episcopul de Milan (+ 397), a introdus cel dintai, in bisericile din eparhia sa din Apus, cele 4 ehuri primitive, pe care le-a luat din Biserica de Rasarit; iar papa Grigorie Dialogul, pe la finele secolului al VI-lea, a introdus si pe celelalte 4 ehuri derivate. Carol-cel-Mare (742—814), auzind cantandu-se aceste 8 ehuri, de psaltii ce insoteau ambasada imperatorului Bizantin in Apus, si placandu-i forte mult, le-a generalizat in Biserica de Apus, infiintand pentru studiarea lor, si anumite scoli de plain-chant.

Meritul cel mare al Sfantului Ioan Damaschin, a fost ca a simplificat semnele melodice, care erau forte multe si complicate, inlesnind astfel metoda, de a se putea invata muzica bisericesca, cu mai multa usurinta.

Afara de aceasta, el stabilit si tactul sau mesura de a canta, care este sufletul muzicii. Hironomia sau baterea tactului cu mana, s-a dezvoltat forte mult, in timpul imparatilor iconomahi; caci acestia bateau tactul si cantau impreuna cu cantaretii in biserica.

Dupe moartea Sfantului Ioan Damaschin, sistemul sau muzical n-a fost dat uitarii, ci a fost cultivat si desvoltat de diferiti autori, dintre care locul cel mai important il ocupa Sfantul Ioan Cucuzel, maestrul cantaretilor imparatesti din Constantinopol.

El a redus si notele psaltichiei vechi, note care, impreuna si cu alte imbunatatiri facute muzicii psaltice, de unii maestrii de cantari din Constantinopol, au servit de norma pana la inceputul secolului al XIX-lea, pentru cantarile bisericesti, in Constantinopol si in Tarile Romane.

Extras din "Carte de muzica Bisericeasca" - Nifon N. Ploiesteanu, Bucuresti, 1902
 

Marturiile

In partiturile cantarilor bisericesti intalnim o serie de semne orientative, pentru controlul intonarii corecte a diastematicii, denumite marturii.

Marturia este compusa din doua semne suprapuse:

- cel de deasupra indica initiala unui sunet anume pe scara muzicala;

- cel de dedesubt reprezinta incadrarea sunetului intr-unul din genurile intalnite in muzica bizantina (diatonic, cromatic, enarmonic);

  Scara disdiapason

In muzica bizantina , gama formata din opt note (diapason) se poate prelungi prin alte note atat desupra notei celei mai inalte cat si dedesubtul bazei.

Gama disdiapason este formata din 15 note, avand ca baza Di grav si ca varf Di acut.

Cele doua note grave (Di, Ke) apartin registrului grav, notele intermediare (Zo, Ni, Pa, Vu, Ga, Di, Ke) apartin registrului mediu, iar notele urmatoare (Zo, Ni, Pa, Vu, Ga, Di) registrului acut.

De asemenea, marturiile scarii disdiapason se impart in trei categorii: marturiile registrului grav, marturiile registrului mediu si marturiile registrului acut.

Exercitii:

Cand vorbim despre muzica psaltica trebuie sa avem in vedere faptul ca nu vorbim despre un sistem de notatie a muzicii existente, ci vorbim despre un sistem complex care exprima o spiritualitate - cea ortodoxa. Si acest lucru sper sa il lamurim cat de cat in aceasta prezentare, pentru ca poate ca unii dintre dumneavoastra ati luat contact si sunteti implicati in studierea acestei muzici, dar cred ca foarte putini ati avut vreodata experienta trairii continue, intr-o ortodoxie exprimata, prin aceasta muzica.

Orice lucru care exista in Biserica trebuie sa aiba si are intotdeauna o fundamentare teologica foarte precisa. Mai exact, este vorba despre intrebarile: De ce cantam in biserica? De ce muzica psaltica, despre care noi sustinem ca este sistemul muzical care exprima la modul cel mai autentic spiritualitatea ortodoxa, se canta la modul in care se canta? Care sunt elementele ei constitutive? Ce adevar de credinta exprima aceste elemente constitutive ale muzicii psaltice? Cum reuseste muzica bizantina sa intretina o legatura si cu celelalte elemente care apar in Biserica: icoana, arhitectura bisericeasca, vesmintele preotilor, lumanarea, s.a.m.d.

In primul rand, cand vorbim despre muzica psaltica nu avem in vedere numai sistemul muzical, adica neumele si sunetele. Ele sunt fiintial legate de ceea ce in Biserica se cheama imn, cu tot ceea ce implica acesta: cuvinte, structura metrica, ritm, continut teologic. Am putea, de fapt, sa vorbim despre psalmodie, pentru a cuprinde intr-un cuvant intreg sistemul imnografic al Bisericii. Psalmodia se constituie intr-un tot unitar din trei elemente diferite, a caror coexistenta se face simtita omului, in principal prin simtul auzului. Aceste elemente - cuvantul , melodia si ritmul - sunt naturale si innascute omului, fiind folosite de toate popoarele si religiile ca mijloace de exprimare, pentru a indupleca, a ruga si a slavi dumnezeirea in care acestea credeau.

Psalmodia crestina, mostenind din religiile preexistente si din iudaism materialul esential pregatit, l-a prelucrat si recreat prin noi elemente si forme. Cuvantul, melodia si ritmul au fost folosite de psalmodia crestina in vechime, dar acum au primit o forma si un continut diferit. Cuvantul psalmodiei Vechiului Testament, de exemplu, era in principal apocaliptic si istoric, in timp ce al Noului Testament este triadologic, eclesiologic si hristologic, fara sa lipseasca referirile cu caracter moral.

Muzica Vechiului Testament era instrumentala si foarte putin vocala, in timp ce a Noului Testament este numai vocala si cuviincioasa. In sfarsit, ritmul Vechiului Testament, datorita folosirii instrumentelor, era mult mai zgomotos, decat linistit si vrednic de sfintenie ca cel al psalmodiei Noului Testament.

Cuvantul omului catre si despre Dumnezeu a primit numele de teologie. Majoritatea rugaciunilor din Biserica sunt pline de teologie, pentru ca, dupa Sf. Dionisie Areopagitul, orice nume, orice numire a lui Dumnezeu este o teologhisire despre Dumnezeu in vorbire directa. In acest punct teologia psalmodiei se deosebeste fundamental de teologia de scoala: in timp ce prima stabileste relatia directa eu-Tu, sau noi-Tu, cea de-a doua vorbeste despre Dumnezeu la persoana a III-a, fara a lasa vreo impresie de implicare. Asadar, ceea ce propune psalmodia este convorbirea cu Dumnezeu intr-o relatie directa, minunarea de El si lauda Lui, nu in multe vorbe, ci in forma cea mai concisa si mai minunata a exprimarii, poezia.

Melodia, departe de a fi numai o haina care imbraca cuvantul, are mai multe roluri: prin felul ei armonios de a fi, ea propune o stare, o anumita stare. In muzica psaltica, melodia nu este formata din armonizarea mai multor linii melodice armonice, ca in muzica corala, ci se constituie din doua elemente: isocratima si melosul propriu-zis. Isocratima este sunetul care invaluie melodia si ii creeaza fundamentul pe care ea se dezvolta. De obicei, isocratima se tine pe nota de baza a glasului. De aici si rolul ei de fundament. Melosul, este melodia ce se creeaza in functie de cuvant.

Legatura lor este asadar indisolubila, devreme ce cuvantul creeaza melodia iar melodia exprima si transmite cuvantul. Existenta celor doua elemente este strans legata de teologia unirii ipostatice, corespunzatoare cele doua firi ale lui Hristos, sau exprima modul de manifestare al lui Dumnezeu in lume (o parte nevazuta si o parte vazuta); ea se leaga, de asemenea, foarte mult si cu icoana, o forma de arta bidimensionala; cu lumanarea de ceara curata de albina, etc. Astfel, isonul, ca semnul care contine toate sunetele si ca cel ce apare totdeauna ca un fond, exprima dumnezeirea necuprinsa, neinteleasca si inexprimabila, dar atotprezenta si care minueaza prin insasi taina ei. Acelasi rol il are si fondul de aur al icoanei, aurul fiind metalul care contine toate culorile.

Ritmul este elementul care da viata intregului. El este inima care da forta mesajului si care da starea sufleteasca buna sau mai putin buna. In functie de starea pe care o imprima, psalmodia este judecata de Parinti ca fiind buna sau rea. Un alt aspect al relatiei dintre Muzica si Teologie ce poate fi luat in discutie porneste de la conceptia Sfantului Dionisie potrivit careia in Biserica toate cele vazute sunt chip al celor nevazute, prin urmare si muzica oamenilor este o imagine slaba a muzicii ingerilor. Teologia Sfantului Dionisie arata viata crestinului impreuna cu toata creatia, in aceasta relatie cu Dumnezeu. Toata zidirea: ingerii, oamenii, faptura necuvantatoare si cea neinsufletita, isi primesc existenta de la Dumnezeu si se transfigureaza prin lucrarea Duhului Sfant, unindu-se intr-o singur glas si laudand-L pe Dumnezeu, Ziditorul a toate. Iluminarile ce se transmit prin ierarhia cereasca si prin cea pamanteasca nu au alt scop decat acela de a da unitate fapturii si de a o transfigura, de a o face sa cinte mai presus de grai, sa salte, sa se bucure, sa teologhiseasca pe Cel mai presus de fiinta in ,,pamantul celor vii”.

Ramanand in starea lor proprie, aceea a creatului, dar in care Dumnezeu lucreaza prin energiile Sale necreate, ele o schimba, prin primirea harului, in acel „pamant al celor vii” in care tot ce viaza si se misca se insufleteste, adica face o miscare unitara (unitara prin faptul ca sunt unite toate de acelasi Duh spre acelasi scop) de a-l lauda pe Dumnezeu. Astfel, totul se ,,prinde in hora” si in cantare, dantuieste si canta la Cina cea mare a Domnului, la Cina la care toata faptura este chemata sa se impartaseasca de Dumnezeu. Aceasta este imaginea ,,liturgica” rezultata din scrierile Sfantului Dionisie Areopagitul, conceptia teologica a Sfantului Dionisie privind folosirea muzicii in relatia cu Dumnezeu, a fost primita si folosita de Biserica in alcatuirea cultului ei.

Extras din "Despre muzica psaltica in general si despre felul in care s-a cantat si se canta ea la romani” - Sabin Preda

Domeniile de cunoastere a muzicii bisericesti romanesti sunt variate si diversificate, iar izvoarele acestei muzici sunt, de asemenea, mult mai indepartate in istorie decat le-am fi banuit, purtandu-ne cercetarile mult mai adanc in timp, pe masura ce se iveau noi marturii ale existentei ei milenare. Ortodoxia romaneasca a avut acel rol pe care noi il consideram a fi de exceptie, acela de a pastra si a perpetua dezvoltarea culturii si in special a muzicii bizantine.

Care sunt domeniile de manifestare ale muzicii bisericesti (in afara de caracterul cultic), care sunt izvoarele, de cand, de unde si prin ce se concretizeaza acestea, sunt intrebari ce inca nu si-au gasit raspunsuri definitive. Bizantinologii continua a le cauta, documentele aparand mereu, chiar si acolo unde te poti astepta mai putin. Legaturile canonice cu Patriarhia de la Constantinopol au avut ca rezultat inscrierea spiritualitatii romanesti pe filonul Ortodoxiei, astfel cultul devenind bizantin. Aflandu-ne asezati din punct de vedere geografic la marginea Imperiului bizantin,  dar si la granita cu lumea catolica (dupa anul 1054), acest lucru va influenta pe romani sa foloseasca in cult limba slavona in care se vor practica si o parte a cantarilor bisericesti. Obisnuim sa numim muzica bizantina tot ce s-a scris in neumele vechii notatii constantinopolitane si atonite de la inceput (adica secolele IV-V) si pana la reforma numita hrisantica (denumire luata dupa numele unuia dintre cei trei reformatori, Hrisant de Madit). De altfel notiunea de muzica bizantina nu este foarte veche, ea datand din secolul al XIX-lea, cand muzicologii occidentali si-au indreptat privirea catre spiritualitatea vechiului Bizant. Unii cercetatori au limitat perioada bizantina pana in mai 1453, cand imperiul Bizantin s-a prabusit.

Dupa 1814, cand s-a oficializat notatia hrisantica, s-au folosit diferite formulari care nu au reusit sa se impuna ca atare: muzica hrisantica, neobizantina, moderna si chiar post-bizantina. La capatul unor sustinute si indelungate incercari, in secolul al XVII-lea limba romana isi capata legitimul statut de limba liturgica, astfel ca muzica bisericeasca va fi cantata in bisericile mitropolitane, episcopale, manastiresti si chiar si in bisericile satesti in limba credinciosilor. Intrarea limbii romane in drepturile ei firesti se face prin intermediul manuscriselor si mai tarziu a tipariturilor, care contin la inceput doar indicatii tipiconale si datele esentiale ale cantarilor: glas (mode), tact (rithm), podobia (prosomia) ca model si mai tarziu, textele cantarilor in limba credinciosilor. A existat un amplu proces al dotarii stranelor bisericesti si manastiresti cu cartile necesare, nu numai pentru desfasurarea serviciilor divine, a invatarii scris-cititului, dar si practicarea primei faze a muzicii de cult, si anume cea orala.

Reforma hrisantica s-a dovedit a fi un bun prilej spre a se definitiva amplul proces de ,,romanire” a cantarilor bisericesti, dupa cum spunea unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai muzicii bisericesti romanesti – traducator, compozitor si folclorist - , Anton Pann. Ca urmare a organizarii vietii bisericesti in tara noastra, prin aparitia a doua mitropolii si a mai multor episcopii, cantarea bisericeasca intra intr-o alta etapa. Ea incepe sa fie practicata pe carti speciale, scrise manual, cuprinzand pe langa text si neumele muzicale, fiind insusita in cadrul unor activitati specifice si de la surse care din ce in ce mai mult incep sa devina specializate.Trebuie sa amintim faptul ca, actiunea de traducere a cantarilor in limba romana din secolul al XVIII-lea a determinat aparitia primelor manuscrise muzicale romanesti, realizate de Filotei Jipa (sin Agai Jipei), Mihalache Moldovlahul, Ioan Duma-Brasoveanul, Constantin Naum Ramniceanul, Iosif de la Neamt si multi altii.

Astfel vor aparea viitoarele scoli si in acelasi timp incep primele incercari de aparitie a manualelor, cu indicatii metodice rudimentare si cele dintai manuscrise psaltice scrise de romani pentru romani. Infaptuita la Constantinopol si desavarsita in anul 1814 de catre distinsii muzicieni Grigorie Levitul, Hurmuz Hartofilax si Hrisant, mitropolit de Prusa, teortizarea muzicii bizantine a fost adusa la romani de catre Petre Manuil – Efesiul (+ 1840) care infiinteaza la Bucuresti o scoala de muzica bizantina la biserica Sfantul Nicolae – Selari, si de la care invatau ,,noua sistima” doi reprezentanti de seama ai muzicii bisericesti romanesti, pe unul l-am amintit mai sus, Anton Pann, si celalalt Macarie Ieromonahul, care este viitorul traducator (talmacitor) in limba romana a cantarilor bisericesti. Petru Efesiul s-a bucurat de sprijinul forurilor conducatoare din acea vreme, inlesnindu-i deschiderea scolii pentru predarea noii notatii dar si pentru infiintarea unei tipografii.

Noua sistima este caracterizata si diferentiata in acelasi timp de cea veche in special prin simplificarea sistemului de notare, a semiografiei (semiography), renuntandu-se la o serie intreaga de semne care ingreuiau cititul, cantarea propriu-zisa. In al doilea rand, a fost statornicit un sistem modal mult mai precis, care structura o teorie veche destul de elastica, imprecisa si pe care sumarele propedii (propedias?, sau teoreticoane) nu au reusit niciodate sa le prezinte cu claritate. De asemenea in domeniul metrico-ritmic s-au adus numeroase clarificari, astfel incat si acest important capitol de teorie si interpetare a semiografiei a fost limpezit.

Este remarcabil faptul ca atat scoala cat si tipografia au avut roluri foarte importante in aplicarea reformei: primul este acela ca a format primii specialisti in notatia hrisantica, iar al doilea este faptul ca profesionalismul acestora a oferit mitropolitului Dionisie Lupu – din momentul cand a fost ales in scaunul mitropolitan al Tarii Romanesti– posibilitatea infiintarii primei scoli de muzica bizantina in limba romana, si a unei comisii care sa se ocupe de traducerea cantarilor bisericesti. Anul 1820 reprezinta noua etapa de dezvoltare a muzicii bisericesti in Romania prin tiparirea la Bucuresti de catre Petre Manuil Efesiul a doua carti de muzica bizantina: Noul Anastasimatar si Scurt Doxastar, fiind considerate de bizantinologi a fi primele carti de muzica bisericeasca tiparite din lume. Aceste carti prezinta pentru noi un mare interes nu numai din punct de vedere istoriografic, ci si din acela al noii notatii muzicale, care a influentat in mod hotarator evolutia muzicii psaltice romanesti.

Exemplul lui Petre Efesiul de a tipari muzica, precum si cartile acestuia, care circulau de curand in Tarile Romane, au atras atentia celui care, dupa cum am amintit mai sus, este unul dintre reprezentantii de seama ai muzicii bisericesti romanesti, Macarie Ieromonahul. El a tradus (a romanit – daca se poate traduce in engleza!!!) intregul Anastasimatar care a fost tiparit de Efesiul la Bucuresti, dar si multe alte carti necesare serviciilor divine, chiar daca a intampinat multe greutati.

Aceste lucrari in domeniul muzical bisericesc au fost continuate de psalti si compozitori care au avut un aport deosebit in dezvoltarea cantarii bizantine in Romania. Insa incepand cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea muzica bisericeasca intra intr-o etapa critica acutizata de reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan – Cuza. Cauzele acestei decadente sunt multiple: odata cu secularizarea averilor manastiresti, scolile de cantareti de pe langa mitropolii si episcopii au fost desfiintate, muzica bisericeasca ramanad a se preda numai in seminarii candidatilor la preotie, care insa, devenind preoti, nu mai puteau canta la strana; cantaretii, care erau considerati oameni distinsi si erau remunerati ca niste profesionisti, de acum nu-si mai puteau asigura traiul astfel ca trebuiau sa-si castige existenta din alte domenii – trebuie sa amintesc aici ca cel care a luptat pentru drepturile cantaretilor, infiintand chiar o asociatie a cantaretilor, a fost profesorul si compozitorul Ion Popescu – Pasarea la inceputul secolului al XX-lea - ; au fost infiintate corurile armonice, crezandu-se ca prin inlaturarea muzicii bizantine din scoli si biserici se inlatura limba greaca din cult (grecismele), un lucru total eronat. In anul 1864 se infiinteaza la Bucuresti si Iasi Conservatoare de muzica, care sunt incontestabil institutii de o mare valoare culturala, insa nu au fost infiintate si catedre pentru muzica bisericeasca bizantina.

Astfel, incepand cu anul 1865 a inceput a se intrebuinta in Biserica Ortodoxa Romana doua feluri de cantare bisericeasca: una folosind neumele bizantine, cantarea monodica si una armonica care folosea notatia occidentala, liniara (linear music). Secolul al XX-lea aduce si el pentru muzica bizantina o cale destul de sinuoasa, cu multe probleme, atat din punct de vedere al predarii ei in scoli, dar si din punctul de  vedere al aceptarii ei in bisericile din Romania. Este adevarat faptul ca muzica bizantina a fost acceptata in special in partea de sud a Romaniei si Moldova, insa in restul teritoriului si ma refer la partea de vest, a Banatului, Transilvania si Maramures a fost acceptata o altfel de exprimare muzicala, aceea numita muzica cuntana, dupa cel ce a teoretizat-o, Dimitrie Cuntan. Este tot o muzica cu specific religios insa contine eminamente influente populare. Astazi exista tineri din aceste regiuni care doresc sa invete si sa cante in biserici muzica bisericeasca bizantina pe care noi o consideram a fi muzica traditionala a Bisericii de Rasarit si care o reprezinta cel mai bine.

Sfarsitul secolului al XX-lea devine destul de promitator, si acest lucru se intampla odata cu iesirea de sub regimul comunist care a tinut in umbra muzica bisericeasca psaltica, desi existau profesori redutabili ca: Ion Popescu – Pasarea, Chiril Popescu, parintele Sebastian Barbu – Bucur, care ne si insoteste, si parintele Alexie Buzera, ultimii doi fiindu-mi si mie profesori. Incepand cu anul 1990 se infiinteaza la Universitatea de Muzica din Bucuresti sectia de Muzica bizantina sub conducerea parintelui Arhid. Prof. Univ. Dr. Sebastian Barbu – Bucur, iar din anul 1997 am devenit asistent al sau. Aceasta sectie pregateste
viitorii profesori de muzica bizantina de care au nevoie scolile de cantareti, seminariile teologice si, de curand, tineri care doresc sa formeze un grup de muzica bizantina. Durata cursurilor este de 4 ani si este complexa. Sunt studiate: teoria muzicii bizantine, formele muzicale bizantine folosite in cult, cantarea bisericeasca din punct de vedere compozitional, cantarea dupa modele imnologice, stiluri compozitionale, sunt studiate carti tiparite dintre cele folosite in cult, manuscrise muzicale si sunt efectuate chiar compozitii proprii folosind stilurile originale ale compozitorilor clasici de muzica bizantina.

Un fapt foarte important care se intampla dupa caderea comunismului este acela de infiintare a multor formatii de muzica bizantina cum este si grupul din cadrul bisericii noastre, Stavropoleos, care in acest an implineste 10 ani si care asutinut concerte in mai multe tari. Este format din studenti ai Universitatii de Muzica din Bucuresti, studenti ai Facultatii de Teologie, elevi seminaristi si clerici. Parintele Iustin Marchis a fost unul dintre putinii care au sprijinit revigorarea traditiei cantarii monodice cu ison. Un lucru extrem de important pe care l-a facut parintele Iustin a fost acela ca, deschizand o biblioteca in cadrul Asezamantului Stavropoleos, a achizitionat mai multe manuscrise si tiparituri continand muzica bizantina, acestea devenind una dintre sursele de unde alegem cantarile pentru concerte si pentru strana. Asadar, la Stavropoleos incercam a readuce in cadrul slujbelor traditia cantarii bisericesti vechi si autentice.

Astazi in Romania exista atat coruri armonice mixte in special la bisericile mitropolitane, episcopale si la unele biserici de enorie, coruri armonice barbatesti, care sunt destul de rare, dar si grupuri care folosesc monodia bizantina cu ison (isokratima), formate din tineri dornici de a-si insusi cat mai bine frumusetea acestei muzici si de a scoate in evidenta faptul ca, din vechime in Romania s-a cantat si se canta muzica de traditie bizantina.

Arhid. Lector Univ. Dr. Gabriel-Constantin Oprea

In biserica Manastirii Stavropoleos se canta altfel decat in majoritatea bisericilor din Romania. Altfel, dar nu altceva decat muzica bisericeasca traditionala. Cantarile seamana - uneori sunt aceleasi - cu cele din Cartea galbena sau din Anastasimatarul uniformizat, folosite de obicei de cantaretii de la strana. Este firesc, intrucat toate acestea isi au radacinile in cantarile psaltilor romani din secolul trecut: Macarie Ieromonahul, Anton Pann,  Nectarie Protopsaltul, Dimitrie Suceveanu. Exista o serie de elemente comune chiar cu unele dintre compozitiile pe mai multe voci, scrise pentru Liturghie.

La Stavropoleos se canta muzica bizantina. Specialistii o numesc uneori neo-bizantina sau de traditie bizantina, pentru a evita controversele legate de raportarea la spatiul si perioada Imperiului Bizantin. Muzica se canta pe o singura voce, fiind insotita de un sunet prelungit numit ison. Isonul nu este propriu-zis o a doua voce, ci un suport al melodiei, un fundal menit sa reliefeze conturul sonor al acesteia. Uneori isonul poate fi tinut pe acelasi sunet intreaga cantare. De cele mai multe ori, insa, el se schimba din timp in timp, in concordanta cu evolutia melodiei.

Cantam muzica bizantina pentru ca este muzica cea mai potrivita pentru rugaciunea comunitara. Aceasta este muzica pastrata prin traditia Bisericii, muzica liturgica. Ramanem in traditie, cantam alcatuirile lui Macarie Ieromonahul si Nectarie Schimonahul, dar si cantari grecesti talmacite in romana sau compuse de cantaretii de astazi. Cantam cu totii troparele simple, dar lasam strana sa cante axioanele si toate celelalte imne pentru care e nevoie de mai multa custiinta muzicala. Incercam, pe cat ne sta in putinta, ca muzica sa fie facuta cu toata grija, sa ii apropie pe oameni de Dumnezeu. Sa fie o jertfa, un dar de lauda si multumire adus lui Dumnezeu.

La inceputul anului 1992 in strana se aflau trei cantareti: studentii Gabriel Oprea si Marian Fartat (astazi hirotoniti) si pictorul Paul Gherasim. Treptat, numarul cantaretilor s-a marit, strana devenind neincapatoare. Neincapatoare a devenit si biserica, multi dintre cei noi venind la Stavropoleos si datorita acestei cantari bisericesti. Strana a crescut nu doar in numar, ci si in frumusetea interpretarii.

In decembrie 1992 se inregistra la Stavropoleos Vecernia, slujba de seara, editata in anul urmator de catre Muzeul Taranului Roman, in seria Etnophonie. In 1994 cantaretii de la strana au infiintat Grupul Psaltic Stavropoleos care face cunoscuta muzica de traditie bizantina pe care o canta in biserica. Au sustinut concerte in orasele mari ale tarii, insotindu-l pe Parintele Iustin la conferinte. Au cintat la Palatul Patriarhiei, in Austria si in Cipru, la Congresul International de Muzicologie de la Timisoara si la Festivalul de Muzica Sacra de la Czestochowa (Polonia), in Franta, Italia, Germania, Ucraina la Festivalul Glas Pecerska si chiar in America si Japonia, ducind pina departe sonoritatile muzicii monodice.

Au facut numeroase inregistari atat pentru emisiuni la radio si televiziune cit si inregistrari audio, imprimand casete si CD-uri. Pina cum au fost editate sase casete: Liturghia Sf. Ioan Gura de Aur(1995), Cantari la Invierea Domnului (1997), Cantari la Praznicul Sf. Treimi (1999), Paraclisul Maicii Domnului (2000), Axioanele praznicare (2000), Canonul Sf. Andrei Criteanul (2001) si cinci CD-uri: Vecernia Invierii (1999), Cintari la Praznicul Sfintilor Arhangheli (2003), Colinde vechi si cintari la Craciun si Boboteaza (2004), Dumnezeiasca Liturghie a Marelui Vasile (2006) si CD-ul cu Cintari la Praznicul Adormirii Maicii Domnului, inregistrat in 1991 pentru colectia Muzica Sancta din Israel si procesat si editat in 2008. 

Intre psaltii si isonarii grupului prezenti in concerte si la aceste inregistrari ii amintim pe: Sabin Preda, Sorin Pana, Virgil Nanu, Laurentiu Draghicenoiu, Pr. Constantin Todireanu, Valentin Gheorghe, Adrian Anca, diac. Grigore Moraru, Tiberiu Matei, Ciprian Matei, Adrian Stolnicu, Gabriel Duca, Aurelian Mirea, Marian Jianu, Pr. Cristian Mirea, Neculai Lupu. Dirijor este arhid. lector univ. dr. Gabriel Constantin Oprea.

Notatia muzicii bizantine consta in semne care se scriu deasupra unui text din Sfanta Scriptura (Apostol, Evanghelie) sau  textelor liturgice alcatuite de Sfintii Parinti. In elaborarea sistemelor semiografice pentru muzica lor, bizantinii au gasit solutii originale bazate pe principiul scrierii diastematice.

Conform acestui principiu, intervalele, durata si expesia sunt reprezentate prin diferite semne (neume). Fiecare semn grafic - neuma- reprezinta un interval melodic oarecare, ascendent sau descendent, iar nu un sunet fix ca in notatia occidentala cu portativ. Notatia bizantina n-a avut nevoie si nu va utiliza in evolutia sa portativul muzical – elementul principal de referinta in intreaga semiografie occidentala.

Sistemul de notatie a evoluat in decursul timpului ajungand pana la cea intrebuintata astazi in Biserica Ortodoxa.  Principalele sisteme de notatie au fost:  notatia ekfonetica (sec. V- XII), notatia paleobizantina (sec. IX-XII), notatia hagiopolita (sec. XII - XIV), notatia cucuzeliana (sec. XV- XIX).

Notatia folosita in zilele noastre sau “sistema ce noua” cum este cunoscuta, s-a aplicat la Constantinopol, in scoala de muzica bisericeasca, infiintata, se pare, in mod special, in 1814.

Protagonistii oficiali ai acestui nou sistem de cantare sunt: Chrysant de Madit, Grigorie Lampadarul (Levitul) si Hurmuz Gheorghiu (Chartofilax).

In muzica bisericeasca deosebim cinci feluri de semne neumatice: vocalice, timporale, consonante, ftorale si marturii.

Semnele vocalice

In muzica bizantina intalnim 10 semne vocalice. Lucrarea lor se refera strict la “inaltime” avand fiecare o anumita lucrare (mers treptat sau prin salt, ascendent sau descendent). Dintre acestea opt sunt simple, iar doua (o chendima, ipsili) nu sunt intalnite niciodata singure, ci numai combinate, spijinite sau inlantuite.

Pentru a exprima o varietate de intervale, anumite semne se sprijina pe oligon, oxia si petasti sau se combina cu ele. In cazul semnelor sprijinite, valoarea oligonului, oxiei sau petastiului (1 treapta) nu se ia in calcul ci numai valoare semnului sprijinit. Spunem ca doua semne sunt combinate daca valoarea oligonului, oxiei sau petastiului (1 treapta) se aduna semnului cu care se combina.

Exercitii in care sunt folosite semnele: ison, oligon, epistrof:

Rezolvare AUDIO:

Rezolvare AUDIO:

Rezolvare AUDIO:

 Citeste si: Muzica bizantina - Sunetele si scarile muzicale

Viata cuviosul Nectarie Protopsaltul (1808-1903)

Schimonahul Nectarie Cretu a fost unul din cei mai imbunatatiti calugari romani care s-au nevoit de-a lungul secolelor in Muntele Athos. S-a nascut in orasul Husi, dintr-o familie de tarani credinciosi cu mai multi copii. Din botez se numea Nicolae. Fratele sau mai mare, Alexandru, era deja calugar la Manastirea Ciolanu-Buzau, cu numele de Atanasie.

Intre anii 1840-1842, episcopul Sofronie Miclescu a luat pe tanarul Nicolae Cretu la Episcopia Husilor, impreuna cu alti tineri, unde a invatat tipicul si muzica bisericeasca.

Apoi ajunge cantaret la o biserica din Galati. Dupa putin timp este luat de fratele sau la Manastirea Ciolanu si imbracat rasofor. De aici, amandoi fratii fac o calatorie la Muntele Athos si Ierusalim si se reintorc in Moldova, la Manastirea Neamt. Aici, staretul Neonil l-a tuns in schima monahala cu numele de Nectarie.

Prin anul 1845, schimonahii Nectarie si Atanasie se duc definitiv la Sfantul Munte, unde isi cumpara o chilie mica langa mare, in partea de rasarit a Athosului, la locul numit Vigla. In aceasta coliba pustniceasca s-a nevoit Cuviosul Nectarie impreuna cu fratele sau 16 ani, ajungand cel mai mare cantaret si protopsalt al Muntelui Athos din a doua jumatate a secolului XIX.

In anul 1862, dupa sfintirea bisericii din Schitul Prodromul, parintii Nectarie si Atanasie parasesc viata de pustie si vin in schit, impreuna cu alti calugari romani, unde raman pana la moarte.

In anul 1903, Cuviosul Nectarie s-a mutat din viata aceasta si a fost ingropat la Prodromul, alaturi de fratele sau Atanasie.

Fapte si cuvinte de invatatura

Tanarul Nicolae, fiind impodobit de Dumnezeu cu darul frumoasei cantari, a fost luat de mic la Episcopia din Husi ca sa invete muzica psaltica. Astfel, in putina vreme a deprins asa de bine mestesugul cantarii bisericesti, ca pe toti protopsaltii episcopiei i-a intrecut.

Pe cand era cantaret la biserica "Adormirea Maicii Domnului" din Galati, a auzit despre aceasta fratele sau, Atanasie, din Manastirea Ciolanu. Deci, ca nu cumva tanarul nevoitor sa apuce vreun drum rau, indata Atanasie a incalecat pe cal, a venit la Galati si a zis fratelui sau:

- Nu esti dumneata Nicolae Cretu din Husi?

- Ba da, ii raspunse tanarul.

- Apoi eu sunt fratele tau, Atanasie.

- Am auzit si eu ca am un frate calugar, dar nu-l cunosteam.

- Eu sunt, i-a raspuns parintele Atanasie. Vino cu mine la manastire! Si indata au plecat amandoi la Manastirea Ciolanu.

Vazand staretul manastirii smerenia tanarului Nicolae si frumusetea cantarii sale, l-a imbracat in rasa si l-a pus sa cante la biserica. Apoi, sosind hramul Manastirii Caldarusani, a fost invitat si rasoforul Nicolae cu fratele sau Atanasie de la Ciolanu. Deci, uimind pe toti cu glasul sau si cu mestesugul cantarii, ieromonahul Macarie, dascalul de psaltichie de la Mitropolia din Bucuresti, a voit sa-l ia cu sine si sa-l faca dascal si protopsalt. Dar parintele Atanasie si fratele sau Nicolae, neiubind cinstea si slava acestei lumi, au lasat toate si s-au dus la Sfantul Munte.

Rasoforul Nicolae, fiind insa prea tanar, n-a fost primit in Muntele Athos. Deci, a plecat cu fratele sau sa se inchine la Mormantul Domnului, apoi s-au intors in Moldova, la Manastirea Neamt. Aici, auzind staretul frumusetea cantarilor lui si vazandu-i ravna pentru sfintele slujbe, indata l-a facut calugar. Apoi, mai zabovind putin, parintii Atanasie si Nectarie au fost sloboziti sa se intoarca iarasi in Muntele Athos.

La chilia Vigla de sub varful Athosului, a petrecut parintele Nectarie cu fratele sau 16 ani de zile in aspra nevointa, asemenea marilor sihastri atoniti. Toata saptamana o petrecea cuviosul in rugaciune, neiesind din chilie, iar in Duminici si sarbatori venea la Schitul Prodromul, care pe atunci se zidea, si canta la biserica "ca un inger in trup".

Se spunea iarasi despre dansul ca, de la inceputul Postului Mare, nu mai iesea din pustie pana la Invierea Domnului, ci statea la chilie in post si rugaciune, hranindu-se "numai cu bob muiat in aceste 40 de zile". Iar la Sfintele Pasti veneau amandoi fratii la Schitul Prodromul si se impartaseau cu Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos.

Spuneau ucenicii lui ca parintele Nectarie, cat a stat in pustie, a dobandit de la Dumnezeu darul lacrimilor si al preasfintei rugaciuni a lui Iisus, care se savarseste neincetat cu mintea si cu inima. Dar despre aceasta tainica lucrare batranul niciodata nu vorbea.

Tot acolo in pustie a deprins Cuviosul Nectarie in chip desavarsit mestesugul cantarii bisericesti pe psaltichie. Fiind inzestrat de Dumnezeu cu glas ingeresc si invatand bine limba greaca, canta asa de minunat, cum nu mai cantase alt calugar in tot Sfantul Munte. De aceea, calugarii atoniti il numeau "al doilea Cucuzel"; altii ii spuneau "Privighetoarea Sfantului Munte", iar calugarii romani il numeau "Privighetoarea Moldovei".

Vestindu-se in Muntele Athos "ca un valah, anume Nectarie, canta atat de bine, incat nu se afla altul asemenea lui", parintii greci il chemau pe la manastirile lor sa cante la praznicele imparatesti si ii faceau loc intre cei dintai cantareti. Iar parintele Nectarie, impreuna cu fratele sau Atanasie, se duceau cu dragoste sa slaveasca pe Hristos.

Odata, Cuviosul Nectarie a fost chemat la hramul Manastirii Iviru, "Adormirea Maicii Domnului". Acolo a cantat atat de frumos, incat toti se cucereau de darul ce i-l daduse Dumnezeu. Auzind de aceasta, calugarii lavrioti l-au chemat si la hramul Manastirii Lavra, de ziua Sfantului Atanasie al Atonului. Iar la slujba litiei, i-au dat sa cante in limba greaca o cantare frumoasa ce se numeste "Matima". Si a cantat parintele Nectarie cu "asa buna intocmire si cu dulce si minunat glas, ca toti alergau sa vada cine canta" si il numeau "Noul Cucuzel".

Altadata, parintii Nectarie si Atanasie au plecat de Sfintele Pasti la Ierusalim, sa se inchine la Mormantul Domnului. Atunci a rugat parintele Atanasie pe proiestosii greci sa-l primeasca si pe fratele sau sa cante la Sfantul Mormant. Ei insa nu l-au primit, socotind ca nu stie sa cante. La urma i-au dat voie. Si cand a inceput Cuviosul Nectarie a canta si a slavi pe Hristos, pelerinii si slujitorii se urcau pe strane si prin galerii sa vada cine canta, ca nu mai auzisera vreodata o cantare asa de minunata.

Vazand proiestosii atoniti ca numele parintelui Nectarie se facuse cunoscut in tot Muntele Athos, unii dintre ei s-au umplut de zavistie asupra lui. Deci, fiind chemat odata la hramul Manastirii Iviru, au venit si cativa protopsalti de la Constantinopol sa vada cine este acel asa de vestit "Cucuzel Valahul". Si canta Cuviosul Nectarie la strana stanga, iar grecii la strana dreapta. Iar la sfarsitul privegherii de toata noaptea, pe cand se canta slavoslovia, protopsaltii greci n-au mai putut sa cante de oboseala si au iesit din biserica. Parintele Nectarie insa, fiind intarit de Maica Domnului, a cantat pana dimineata la sfarsitul Liturghiei, incat pelerinii veniti la hram se urcau pe ferestre din afara sa-l asculte si sa-l vada cantand. La urma toti proiestosii au zis:

- Cu adevarat nu este altul mai desavarsit ca Nectarie Valahul. El este protopsalt si dascal al Sfantului Munte!

Pentru darul lui Dumnezeu care era in Cuviosul Nectarie, il aveau la mare evlavie toti proiestosii si calugarii din Sfantul Munte si il numeau "Noul Cucuzel", "protopsalt", "dascal" si "musico-loghiotatos", adica preainvatat in muzica, in tot Sfantul Munte. Si nimeni nu indraznea a se numi cantaret desavarsit pana nu venea la parintele Nectarie sa-l cerceteze. Daca compunea cineva o cantare noua, apoi intai o aducea la parintele Nectarie ca sa o vada, si, de zicea ca este buna, o tiparea, iar de nu, o lepada. Pana la sfarsitul vietii sale veneau oamenii din toate partile, numai ca sa-l auda cantand.

Asa a petrecut Cuviosul Nectarie in chilia Vigla, cu fratele sau Atanasie, in neincetata rugaciune, in cantari dumnezeiesti si in mangaierea Duhului Sfant, pana in anul 1862, cand s-a sfintit biserica de la Schitul Roma- nesc Prodromul. Apoi s-au asezat amandoi in schit. Si a ramas schimonahul Nectarie in Prodromul inca 40 de ani, pana la sfarsitul vietii, facand ascultare cu multa smerenie impreuna cu toti fratii si parintii.

Spuneau ucenicii Cuviosului Nectarie si aceste cuvinte despre dansul: - Niciodata nu l-am vazut razand sau glumind, ci ochii in jos avandu-i adapati in lacrimi, gandind la infricosata judecata a lui Dumnezeu ce va sa fie. De multe ori ofta cu greu si slobozea lacrimi din ochii lui. Avea neincetat sfanta rugaciune in gura. Era sculptor foarte bun de cruci de lemn; stia si mreji a impleti si ibrisin a toarce.

Spuneau iarasi ucenicii lui ca parintele Nectarie avea mare evlavie catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu. Caci, cu ajutorul ei a dobandit darul rugaciunii lui Iisus si a invatat in chip desavarsit cantarea bisericeasca. Tot cu puterea ei a fost izbavit de otravire si de zavistia oamenilor si a viclenilor diavoli. Pentru aceasta a compus in cinstea Maicii Domnului cele mai alese axioane, iar la praznicele ei "canta ca un inger de frumos".

Cand a venit Cuviosul Nectarie la Schitul Prodromul "n-a aflat nici o cantare in romaneste", dupa cum se canta in Sfantul Munte, si indata s-a pus cu multa silinta si a tradus toate cantarile din greceste in romaneste, iar pe unele le-a compus din nou. Dupa ce intra in chilia lui, se apuca de scris si de tradus cantari bisericesti "care i se pareau mai frumoase, pentru a impodobi Biserica lui Hristos ca pe o adevarata mireasa".

Cat a trait Cuviosul Nectarie Protopsaltul la Schitul Prodromul, a scris Doxastarul la toti sfintii de peste an care au privegheri, precum si la Triod si Penticostar. A mai scris stihiri la toti sfintii, precum si polielee, heruvice, axioane si chinonice. A scris inca anixandarele mari si mici si a pus Prohodul Domnului pe psaltichie. Acestea sunt cele mai importante contributii ale schimonahului Nectarie Cretu la imbogatirea muzicii psaltice romanesti.

La Schitul Prodromul, Cuviosul Nectarie a format o scoala de psaltichie pentru calugari, renumita in tot Muntele Athos. Spuneau calugarii prodromiti ca avea pana la 70 de ucenici pe care-i invata mestesugul duhovnicesc al cantarii bisericesti. Calugarii romani, greci, rusi, bulgari, macedoneni si sarbi, toti cati voiau sa devina psalti desavarsiti, veneau la Prodromul si luau lectii de la vestitul dascal Nectarie.

Dintre ucenicii sai, care au iesit psalti vestiti in manastirile atonite, se stiu numai cativa: Cosma, intaiul proiestos la Manastirea Iviru; Maxim, la Manastirea Esfigmenu; Paisie ieromonahul si Dorotei, la Manastirea Dionisiu; ieromonahul Damaschin si monahii Teofil, Antonie, Ilie, Hrisant, Serafim si Metodie, la Schitul Sfanta Ana. Multi insa dintre ei au fost uitati. In Schitul Prodromul, cei mai alesi cantareti romani formati de parintele Nectarie au fost ieromonahii Calinic si Gherontie si monahii Calistrat, Isihie, Climent, Iacob, Nazarie, Grigorie si Daniil, care mai tarziu ajunge protopsalt la Mitropolia din Bucuresti.

Cei care l-au cunoscut personal spuneau si aceasta despre el:

- Parintele Nectarie protopsaltul este de statura inalta, om frumos si placut la fata, batran peste 70 de ani (in 1889). Vocea sa este sonora, dulce si lina. Cantand, nu se observa nici o miscare pe figura lui, asa ca s-ar parea ca nu este el cel care canta. Toate cantarile compuse de el sunt line si fara figuri, dar intrunesc seriozitatea si placutul. De aceea, ascultatorii nu se pot dezlipi de a-l auzi cantand. Modulatia vocii este asa de desavarsita la el, incat, desi are un volum de voce puternica, nu intrebuinteaza in cantarile bisericesti decat atat cat este necesar in desteptarea simtului religios prin cantare.

Spuneau calugarii din Schitul Prodromul ca schimonahul Nectarie nu lipsea niciodata de la slujbele bisericesti. Tot timpul statea la locul lui, cu privirea in jos si cu gandul la cele de sus; ori canta, ori savarsea in taina rugaciunea mintii.

Spuneau iarasi ca parintele Nectarie era foarte bland si tacut, iar despre cele pamantesti era cu totul indiferent. La ascultare, la biserica, la chilie nu vorbea deloc, fara numai de mare nevoie. De asemenea, nu se amesteca niciodata intre cei care faceau tulburare in obste si se dezbinau intre ei, ci tacand se ruga pentru toti. Parintii numai cat il vedeau, se cucereau de blandetea fetei lui si se impacau unii cu altii.

Cand parintele Nectarie avea 90 de ani, i-a randuit staretul pe monahul Arcadie sa-l ingrijeasca.

Intr-o zi, fiindu-i ucenicul la ascultare, batranul statea in chilie si compunea o stihira in cinstea Maicii Domnului. Deodata, vrajmasul diavol a intrat la el in chip de om infricosat si apucandu-l cu mainile de haine l-a tarat afara pe pietre, ca la 2 km, pana la malul marii, vrand sa-l inece in valuri. Dar cuviosul cerand cu lacrimi ajutorul Maicii Domnului, indata i-a aparut la liman Preasfanta Fecioara Maria in chipul icoanei facatoare de minuni numita "Prodromita". Atunci diavolul l-a lasat si s-a facut nevazut. Dupa un ceas, l-a gasit ucenicul zacand la pamant, zdrobit si abia viu. Apoi, ridicandu-l, l-a dus la chilie si l-a ingrijit pana s-a facut sanatos.

In vara anului 1903, Cuviosul Nectarie Protopsaltul s-a stramutat la vesnicele lacasuri, fiind in varsta de 95 de ani, din care 75 de ani de nevointa calugareasca. Astazi osemintele sale se odihnesc in cimitirul Schitului Prodromul, iar sufletul sau canta in cer cu Sfintii Maririle lui Dumnezeu.

Parintele Ioanichie Balan

Muzica bizantina s-a format, s-a dezvoltat si a evoluat in cadrul Imperiului Bizantin. Termenul de “muzica bizantina” este relativ recent, cercetatorii moderni intrebuintandu-l pentru a desemna pe de-o parte, cantarea intalnita in cultul Bisericii Ortodoxe, iar pe de alta, o serie de melodii care erau interpretate in cinstea imparatilor bizantini si a familiilor imperiale. Acestea au fost transferate ulterior in zona liturgica sub forma imnelor la inchinarea arhiereilor inainte de inceperea Sfintei Liturghii si sub forma polichroniilor (urari de “la multi ani”), in diverse ocazii.

Principalele elemente utilizate in cantarea psaltica sunt urmatoarele: notele, gamele, ritmul (recitativ, irmologic, stihiraric si papadic),  semnele vocale, semne de durata,  semnele consunante, marturiille, ftoralele, genurile (diatonic, cromatic si enarmonic), modurile(cele 8 glasuri), accidentii, sisteme le muzicale (tetracord, pentacord, octava).

Sunetele muzicale

Sunetele muzicale emise de catre om prin intermediul instrumentelor muzicale sau al  corzilor vocale se numesc note. Fiecare nota este caracterizata de: inaltime, durata, timbru. Aceste trasaturi diferentiaza un sunet muzical de un zgomot. In general, in muzica, o nota este un sunet cu inaltime precisa.

In perioada de inceput a muzicii bizantine, principalul procedeu de grafie muzicala era cel cu ajutorul alfabetului elin. Astfel notele muzicale ale muzicii bizantine sunt reprezentate prin primele sapte litere ale alfabetului grec: Α, Β, Γ, Δ, Ε, Ζ, Η (Alpha, Beta, Gamma, Delta, Epsilon, Zeta, Eta). Langa aceste litere a fost adaugata cate o vocala, o consoana sau diftong inainte sau dupa.  De exemplu, inainte de “A” a fost adaugat “π (Pi)” rezultand nota “πΑ”; langa “B” a fost adaugat diftongul “ου” rezultand nota “Bου”; langa “Γ” a fost adaugata lvocala “α”, rezultand “Γα”;  langa “Δ” a fost adaugata vocala “ι” rezultand nota “Δι”; inaintea lui “E” a fost adaugat “κ” rezultand nota “κΕ”; dupa “Z” a fost adaugata vocala “ω”, rezultand nota “Zω”; inaintea lui “H” a fost adaugata consoana “ν” rezultand nota “νΗ”.

Prin aceste sapte note ( Pa, Vu, Ga, Di, Ke, Zo, Ni) sunt formate toate scarile muzicii bizantine.

Scarile muzicale

Numim scara sau gama, urcarea sau coborare a opt note consecutive.

Scara diatonica este formata din opt note (a opta nota fiind de fapt repetarea primei note cu o octava mai sus sau mai jos), doua tetracorduri egale, un ton de legatura (intre cele doua tetracorduri) si din sapte intervale. Fiecare eh al muzicii bizantine are scara lui proprie cu intervale diferite intre sunetele lui .

Ocatava (sistemul cu opt note si sapte intervale) poate fi divizata in 72 de parti egale numite come pe care le vom numi in continuare “unitati”.

Prima nota se numeste baza iar ultima varf. Repetarea aceleiasi note este numita “unison”.

Distanta intre oricare doua sunete spre acut sau spre grav se numeste interval. (PA –DI, VU-KE, GA-ZO) Intervalul dintre doua sunete alaturate din scara muzicala se numeste ton ( NI - PA , PA - VU , KE - ZO etc . ).

       Tonul format din 12 unitati este numit ton mare;

      cel format din 10 unitati este numit ton mijlociu;

      cel format din 8 unitati este numit mic.

Un tetracord al scarii diatonice (Ex. Ni-Di) cuprinde 30 de unitati. In muzica bizantina pe langa scara diapason este intrebuintata scara disdiapason (formata din doua scari diapason consecutive). De asemenea intalnim scari diatonice, cromatice, enarmonice corespunzatoare genurilor muzicale intalnite in muzica psaltica: diatonic, cromatic si enarmonic.

Asculta interpretarea scarii diatonice cu baza in Ni, in suire si coborare:

Grupul psaltic Nectarie Protopsaltul a fost infiintat in anul 2001 din dorinta de a face cunoscuta intr-o mai mare masura cantarea bizantina, muzica traditionala a Bisericii Ortodoxe. Grupul poarta numele schimonahului Nectarie (+1898), unul dintre cei mai renumiti cantareti de la Sfantul Munte din a doua jumatate a secolului al XlX-lea si, probabil, cel mai de seama psalt roman.

Initiatorul si conducatorul grupului este Valentin Gheorghe. Absolvent al Facultatii de Teologie si al Universitatii Nationale de Muzica Bucuresti, sectia Muzica religioasa, fost profesor de Muzica psaltica la Seminarul Teologic din Bucuresti, Valentin Gheorghe a fost protopsaltul bisericilor Sf. Arhangheli "Stavropoleos" (1999-2004) si Sf. Grigorie Palama (2005-2007). In prezent este protopsaltul bisericii romanesti din Londra. Conducatorul grupului Nectarie Protopsaltul este, in prezent ,Sabin Preda, asistent de Noul Testament in cadrul Facultatii de Teologie Ortodoxa din Bucuresti.

Cantarile pe care grupul le interpreteaza sunt scrise cu precadere de catre psalti romani din secolul al XIX-lea (Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Dimitrie Suceveanu) si de tineri alcatuitori din zilele noastre (diaconul Cornel-Constantin Coman, Virgil loan Nanu).

Grupul Nectarie Protopsaltul a participat la numeroase slujbe in biserici de mir si manastiri din intreaga tara si din Sfantul Munte Athos: Sf. Ecaterina (alaturi de Corul Bizantin Grec, condus de Lycourgos Angelopoulos), Sf. Grigorie Palama si Sf. Treimi "Radu Voda" din Bucuresti; Sf. Trei Ierarhi - lasi; Sf. Apostol si Evanghelist loan - Vladiceni (lasi); Sf. Pantelimon - Oasa (Alba); Sf. Arhangheli - catedrala arhiepiscopala din Alba lulia (alaturi de Corul Bizantin Grec); Sf. Dimitrie - Sighisoara; Bunei Vestiri - Vatoped (Sfantul Munte) s.a. A cantat la privegheri de toata noaptea la bisericile Sf. Crigorie Palama din Bucuresti si Sf. Dimitrie - Schitul Lacu (Sfantul Munte). De asemenea, a sustinut concerte singur (Cantari bizantine la Nasterea Domnului - Sala Radio, 2001; Cantari la invierea Domnului - Manastirea Antim, 2002; Cantari din Saptamana Patimilor - biserica Sf. Spiridon, 2005; Cantari din Postul Mare - biserica Sf. Crigorie Palama, 2007 etc.) sau ca invitat in cadrul unor prestigioase festivaluri sau expozitii (Simpozionul International de Muzica Bizantina - lasi, 2001 si 2003; Festivalul Archaeus - Bucuresti, 2003; Targul Mesterilor Cruceri - Muzeul Taranului Roman, 2003; programul Romania in Advent organizat de Institutul Cultural Roman - Roma si Potenza, 2006; Festivalul Zilele icoanei bizantine -Bucuresti, 2008). A editat o caseta audio (Slujba Paraclisului celui Mare al Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu, 2003) si doua CD-uri (Cantari la praznicul Sfantului Mare Mucenic Pantelimon, 2005 si Slujba Paraclisului Sfantului Ierarh Grigorie Palama, 2008) si Slujba Paraclisului Sfantului Nectarie de la Eghina, 2008).

Cu binecuvantarea fericitului intru pomenire patriarh Teoctist, membrii grupului au pornit tiparirea unei colectii de cantari psaltice. Primele doua volume - Cantari la Sfintele Taine si Ierurgii si Cantari la slujba inmormantarii -au aparut in 2007, cu incurajarile pline de bucurie si cu generosul sprijin al manastirii Vatoped.