Fragment din textul “Basmul din Carpaţi”, publicat în cartea lui Dan Puric, “despre Omul Frumos”

Mucenicia maicii Heruvima

În cimitirul Mănăstirii Petru Vodă se odihneşte de mai bine de 5 ani de zile monahia Heruvima, pe care ca mireancă a chemat-o Svetlana Mihaela Tanasă. Maica Heruvima a terminat facultatea de limbi clasice la Iaşi şi în 1995 a primit o bursă de la Fundaţia Söröş pentru un masterat în istorie medievală la CEU, Budapesta. Lucrarea sa de masterat a constat în cercetarea unui manuscris al Tîlcuirii la Facere scrisă de Sfîntul Ioan Gură de Aur, şi dovedea în această lucrare că textul tipărit de iezuiţi şi preluat de J.P. Migne în Patrologia Graeca are numeroase interpolări şi modificări faţă de manuscrisul cercetat, în care se regăsea un text cu adevărat hrisostomic, plin de duh. Concluzia era că la o ulterioară ediţie critică a Tîlcuirii la Facere se va descoperi balastul introdus cu reavoinţă de iezuiţi (de altfel, apropo de asta, dar din neştiinţă de data aceasta, şi pr. Dumitru Fecioru a făcut acelaşi lucru cu traducerea în rumîneşte, pentru că a luat textul tradus la Neamţu şi care se găseşte într-un uriaş manuscris de la Academia Română, şi l-a prelucrat după cel tipărit în PG; o altă observaţie pe care aş vrea să o fac ar fi aceea că părinţii nemţeni de acum 200 de ani nu au tradus nici un singur cuvinţel după ediţiile apusene ale Sfinţilor Părinţi, ci doar după manuscrisele din spaţiul ortodox).

Profesorii ei i-au apreciat munca şi i-au propus să se înscrie la doctorat. Lucrarea sa de doctorat era axată tot pe tîlcuirea la cartea Facerii: trebuia să dovedească faptul că Sfinţii Părinţi l-au urmat în tîlcuirea lor la Facere pe ereticul Orighen. Svetlana s-a apucat de lucru cu încredere, neştiind ce i s-a cerut, de fapt. Dar, pe măsură ce mai citea din Sfinţii Părinţi cu pricina, realiza hula ce i se cerea să o dovedească. Am aici, rămase de la ea, Tîlcuirea la Facere a Fericitului Augustin (în latină), cea a lui Orighen (în greacă), cea a Fericitului Theodorit al Kirului (în greacă), şi cea a Sfîntului Efrem Sirul (în engleză), ba chiar şi comentariul filosofului evreu Filon din Alexandria (în greacă), lucrări pe care le citise acolo la Budapesta, în original. Cu cît citea mai mult, cu atît înţelegea că nu numai că Sfinţii Părinţi nu l-au urmat pe ereticul Orighen în lucrările lor, ci unul din motivele pentru care au întocmit aceste lucrări a fost acela de a-l combate pe eretic, şi se vedea asta din felul în care abordau fiecare chestiune în parte.

S-a întîmplat ca fiind acolo să-şi pună cîteva întrebări despre profesorii săi şi să afle că majoritatea sînt evrei, şi să vadă dispreţul lor pentru Ortodoxie şi pentru Tradiţie, cu toate studiile lor universitare. Iar cînd le-a comunicat concluzia de mai sus cu privire la Sfinţii Părinţi, ei i-au spus: „Nu, nu e aşa. Mai citeşte-i o dată. Mai gîndeşte-te. Noi te plătim ca tu să demonstrezi ceva, iar tu trebuie să o faci”.

Au urmat mai multe zile de certuri şi argumentări.

Venind în ţară pentru a-şi mai aduce nişte lucruri, s-a simţit rău şi s-a dus la medic să-şi facă un control. Aşa a aflat că are un cancer al pielii cu o evoluţie rapidă, în zona omoplatului stîng. Explicaţia era una singură: fusese iradiată. Doctorul i-a zis că mai are doar cîteva luni de trăit. S-a întors la Budapesta să-şi ia bagajele. S-a certat cu toată lumea, care îi spunea: „De ce pleci? Avem soluţii pentru boala ta. Nu e nimic grav, noi putem să-ţi oferim vindecarea. Fii ascultătoare şi vei scăpa cu viaţă.” (se pare că aveau dreptate, căci medicii au confirmat că se practică o metodă de inducere a cancerului care se poate vindeca dacă nu se zăboveşte, dar cu nişte costuri medicale uriaşe). A refuzat să se lepede de Sfinţii lui Dumnezeu, şi astfel n-a părăsit-o Dumnezeiescul har care a întărit-o pînă la capăt. A luat tot ce a putut (deşi mare parte din cărţi i-au rămas acolo) şi a venit în ţară. A venit la Părintele Iustin şi i-a povestit toată tărăşenia, iar Părintele i-a spus să rămînă la noi în mănăstire (aceasta se întîmpla în august 1997).

A urmat un an şi jumătate de suferinţă. Boala a ajuns repede la metastază. Încet, încet, se topea văzînd cu ochii. A primit să fie rasoforită, şi cu cîteva săptămîni înainte de a pleca dintre noi a fost călugărită de Părintele Iustin.

A refuzat să ia morfină, pentru a-şi şterge prin suferinţă toate păcatele săvîrşite în această lume. Pătimirile ei au dat mărturie de cuvintele Octoihului: „Sfinţii Tăi, Doamne, cu pavăza credinţei îmbrăcându-se, şi cu chipul Crucii pe sine întărindu-se, la munci bărbăteşte au alergat, şi trufia şi vicleşugul diavolului au surpat.” Urletele ei de durere vestesc şi astăzi, în urechile celor care le-au auzit, chinurile iadului prin care a trecut.

Dumnezeu i-a ascultat ultima dorinţă, aceea de a prinde sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli. După privegherea hramului mănăstirii noastre, în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998, pe la ora 3 dimineaţa, Sfînta Muceniţă Heruvima a plecat dintre noi cu sufletul împăcat, luminoasă la chip, să mărturisească înaintea Sfintei Treimi lupta ortodocşilor împotriva stăpînitorilor acestui veac şi să mijlocească pentru iubitorii de adevăr. Dacă lumea în care trăim este, în întregul său, chipul Babilonului, al curvei celei mari, atunci Sfînta Heruvima dă mărturie despre ceea ce stă scris în Apocalipsă: «Şi într-însa s-a aflat sânge de prooroci şi de sfinţi şi de toţi cei junghiaţi pe pământ.» Venind aici, maica Heruvima ne-a spus despre faptul că de la CEU, mai înainte de ea, plecaseră din acelaşi motiv, cancer al pielii, un student din Bulgaria, o studentă din Georgia, şi o alta din SUA. Îmi pare rău că nu vă pot da numele lor. Poate cineva le va afla vreodată.

Batjocura cea mare a fost aceea că după plecarea maicii Heruvima, foştii ei profesori au instituit la CEU premiul Svetlana Tanasă, pentru cea mai bună lucrare a anului.

Diavolul a vrut să surpe în gheena acest suflet curat, dar mila Domnului l-a scos din ghearele sale pentru iubirea de adevăr, căci Adevărul este Hristos Dumnezeul nostru. Ortodoxia este vie şi rodeşte întru Adevăr, iar sămînţa credinţei este sîngele mucenicilor. „Degrab ne întîmpină pe noi mai înainte pînă ce nu ne robim de vrăjmaşii cei ce Te hulesc pe Tine şi ne îngrozesc pe noi, Hristoase Dumnezeul nostru. Pierde-i cu Crucea Ta pe cei ce se luptă cu noi, să cunoască cît poate credinţa ortodocşilor, pentru rugăciunile Sfinţilor Mucenici şi ale Născătoarei de Dumnezeu, Unule Iubitorule de oameni.”

Sursa: Monah Filotheu

 

Despre calitatea timpului petrecut cu Dumnezeu

 

       H.R. Patapievici povesteste ca, la Sihla (Sihastria), a vizitat pe parintele Paisie Olaru. Printre altele l-a întrebat ce fac sufletele în vesnicie? “Stau în prezenta lui Dumnezeu.” “Dar mereu acelasi lucru, nu se plictisesc ne mai având multe activitati ca pe pamânt?” Parintele i-a povestit atunci un lucru pe care Patapievici spune ca l-a auzit într-un mod asemanator în religiile orientale. Un tânar a plecat la padure sa taie lemne. Când s-a oprit putin sa-si stearga naduseala si sa mai rasufle a vazut o pasare foarte frumoasa pe un ram. Ea a început sa cânte si cântecul ei era extrem de melodios si tulburator. Tânarul a contemplat-o si ascultat-o îndelung. Pasarea a zburat putin mai departe. A urmat-o, tot admirându-o cu nesat. Ea a zburat mai departe si el dupa ea. Si tot asa pâna s-a facut seara. Atunci si-a adus aminte de lemne, s-a întors la locul unde le taiase, le-a încarcat în caruta si a plecat în sat. Casa în care locuise nu mai era si în loc de sat acum forfotea un întreg oras. Trecusera mai mult de o suta de ani de când plecase de-acasa. Iata cum, uitându-se la pasare si ascultându-o, fara sa se mai sature, nu a bagat de seama scurgerea timpului (suna ca un zbor în cosmos la viteza luminii ascultând de legile enuntate de Einstein).
       Cele povestite nu sunt departe de celebrul si profundul basm Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte cules de Petre Ispirescu, cu episodul perioadei petrecute de Fat-Frumos într-un mediu paradisiac, dincolo de codrul în care urlau dobitoace înfricosatoare, proprii unui infern dantesc: “Petrecu acolo vreme uitata, fara a prinde de veste, fiindca ramasese tot asa de tânar, ca si când venise. Trecea prin padure, fara sa-l doara macar capul. Se desfata în palaturile cele aurite, traia în pace si în liniste cu sotia si cumnatele sale, se bucura de frumusetea florilor si de dulceata si curatenia aerului, ca un fericit.”
       În fond, îngerii care si ei traiesc o vesnicie, cânta întruna cântari de lauda lui Dumnezeu. Oare nu se plictisesc sa faca acelasi lucru, mereu, mereu? Nu, caci aceste cântari constituie dialogul lor cu Creatorul si traiul lor în preajma Lui, preajma care-i umplu mereu de o bucurie care ei nu ar vrea nicicând sa se termine. Poate ca acelasi sentiment, de prelungire cât mai mult în timp, l-a încercat si pe Sfântul Petru la vremea Schimbarii la Fata a Mântuitorului pe muntele Tabor, pentru ca el I-a zis Domnului Isus: „Învatatorule, este bine sa fim aici; sa facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise si una pentru Ilie.” (Luca 9, 33). Dar evanghelistul adauga: „Nu stia ce spune.”
       Parintele monah Antonie, fost ucenic al Parintelui Cleopa, povestea ca astfel se întâmpla cu cei care au atins treapta înalta a rugaciunii inimii. Ei sunt cuprinsi de o dulceata din care nu ar vrea sa se mai întoarca niciodata, caci atunci nimic nu mai conteaza, nici macar frumusetile si armonia lumii create. Acestea sunt clipe petrecute în Preajma lui Dumnezeu. Timpul trecator al rugatorului împrumuta atunci din timpul vesnic al divinitatii.
       Sfântul Apostol Pavel scrie: “Cunosc un om în Hristos, care, acum patrusprezece ani, a fost rapit pâna în al treilea cer (daca a fost în trup nu stiu; daca a fost fara trup, nu stiu: Dumnezeu stie)... a fost rapit în rai, si a auzit cuvinte, care nu se pot spune, si pe care nu-i este îngaduit unui om sa le rosteasca.” (2 Cor. 12, 1-11). Dar acest preambul al vesniciei înainte de trecerea din aceasta viata efemera, poate fi naucitor, producator de dezechilibru în existenta din plina materialitate. “Si ca sa nu ma umflu de mândrie, din pricina stralucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un tepus în carne ... ca sa ma palmuiasca, si sa ma împiedice sa ma îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul sa mi-l ia.. Si El mi-a zis: Harul Meu îti este de ajuns caci puterea Mea în slabiciune este facuta desavârsita. Deci ma voi lauda mult mai bucuros cu slabiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos sa ramâna în mine...caci când sunt slab, atunci sunt tare.”
       Mircea Eliade, în perioada interbelica, elogia eroarea ca un motor al cunoasterii în setea omului de a gasi raspunsul cel mai adecvat întrebarilor sale. Horia Groza, tatal meu, contemporan cu el, sustinea, în aceeasi ideie, ca eroarea face istoria caci de oamenii ar proceda întelept întotdeauna lumea nu ar mai avea loc evenimente. Ar rezulta, în termenii lor, ca în ceruri, în lumea perfectiunii, ar domni o enorma plictiseala si, în acest caz, vesnicia ar deveni un veritabil blestem. În primul rând, ati observat ca, atunci când ne-am asezat confortabil într-un sistem si totul merge ca într-o rutina la servici si acasa, sub controlul nostru, deodata se întâmpla ceva care ne bulverseaza (un accident, o boala, o nefunctionare a utilajelor sau presiunea unui termen la servici, o gaura în acoperis sau o spargere de teava acasa etc etc) si ne scoate din ritm? Dumnezeu are grija ca viata noastra sa nu ramâna monotona, ca sa apreciem momentele de ragaz. Aceasta sursa de perturbare venita din partea Celui perfect se alatura celei constituite de noi, cei imperfecti. Evenimentele din viata noastra pamânteasca izvorasc probabil din greselile omului care-si manifesta entuziast libertatea, cum spunea tatal meu. Evenimentele din Împaratia lui Dumnezeu vor fi în întregime evenimentele lui Dumnezeu. Ele respecta o alta logica, decurg dupa o alta filosofie. Minunile savârsite pe pamint ne sugereaza cumva ceva din logica divina, atât de diferita de cea limitat rationala umana.
       Deci sa nu ne nelinistim ca ne vom plictisi pe lumea cealalta. Putem însa sa începem sa exersam înca de aici. Rasplata nu se va lasa mult asteptata.

 

 

"Ortodoxia copilariei mele"

Arhim. Teofil Paraian

Am ales ca subiect Ortodoxia copilãriei mele pentru cã am constatat cã la bãtrânete nu mai e ca în copilãrie, cã Ortodoxia de odinioarã era mai ortodoxã decât cea din vremea noastrã. Acum cincizeci de ani oamenii gândeau altfel decât cei de acum, iar copiii de astãzi nu se mai nasc si nu-si mai trãiesc copilãria în conditiile de altãdatã pe care le-am stiut eu, în satul în care m'am pomenit, în satul în care mi-am trãit primii ani ai vietii mele. Credinta ortodoxã de odinioarã era una în care se stia de o lege a lui Dumnezeu, oamenii trãiau cu un sentiment al sacrului, se gândeau la Dumnezeu mai mult si-L simteau mai aproape si aveau constiinta cã si gândurile cele bune vin de la Dumnezeu. Era mai multã bunã-cuviintã. Toate acestea parcã s'au ascuns cumva. Lumea de atunci stia mai bine de bisericã, se gândea mai mult la Maica Domnului, la sfintii lui Dumnezeu, erau cinstitori ai oamenilor lui Dumnezeu care sunt preotii, aveau o sfialã în fata lucrurilor sfinte, iar evlavia lor nu se raporta numai la lucrurile sfinte direct, ci si la naturã, de multe ori era afirmat faptul cã pe grâu e obrazul lui Dumnezeu. Asa gândeau oamenii de odinioarã si nu mai gândesc asa oamenii de acum.

Într'o convorbire pe care am avut-o cu pãrintele Stãniloae, pãrintele a afirmat cã Ortodoxia e doxologie, adicã ea se revarsã în preamãrirea lui Dumnezeu. Aceasta este Ortodoxia adevãratã, cea care preamãreste pe Dumnezeu în Treimea Persoanelor Sale, si cinsteste pe Maica Domnului si pe sfinti. Doxologia se manifestã în sfintele slujbe ale Bisericii noastre care sunt vuietul Duhului în constiinta credinciosilor. De câte ori slujim lui Dumnezeu creãm o atmosferã în care Dumnezeu e prezent în constiinta noastrã, Maica Domnului ne este aproape, toti sfintii sunt în atentia noastrã. Ortodoxia noastrã trebuie sã se manifeste neapãrat în cuvânt si în gând, în simtire si în viatã. Dacã trãim asa, trãim ortodox. Dar dacã nu ne angajãm în doxologie, nu suntem nici în Ortodoxe.

Dintre sfintele slujbe ale Bisericii noastre noi socotim cea mai importantã Sfânta Liturghie, desi toate sunt importante. Totusi se poate vorbi despre Sfânta Liturghie ca despre un rezumat al tuturor slujbelor, ca de o slujbã pentru care ne pregãtim prin celelalte slujbe. În francezã cuvântul ''Liturgie'' nu înseamnã numai liturghie, ci desemneazã toatã slujba Bisericii. Toatã slujba Bisericii este o Liturghie înainte de Liturghia propriu-zisã, însã Sfânta Liturghie are darul de a cuprinde totul, nu numai slujbele, ci si toate sãrbãtorile din timpul unui an bisericesc.
Sfânta Liturghie este eticheta Ortodoxiei.

La Sfânta Liturghie Cinstitele Daruri ce sunt puse înainte si care preînchipuiesc mai întâi Trupul si Sângele Mântuitorului se prefac în adevãrat Trupul si Sângele Domnului Iisus ca sã se poatã împãrtãsi credinciosii si ca Domnul Hristos sã poatã intra în alcãtuirea mãdularelor noastre. De aceea se poate vorbi foarte bine despre Ortodoxie si Euharistie, despre Ortodoxia care trãieste în Sfintele lui Hristos Taine.

Si dacã cineva trãieste Ortodoxia asa cum era ea în vremea copilãriei mele, dacã cineva îsi revarsã sufletul în slujbele dumnezeiesti pentru preamãrirea lui Dumnezeu, dacã cineva ia parte la Sfânta Liturghie si trãieste Ortodoxia din Liturghie, dacã cineva se împãrtãseste cu dumnezeiestile Taine pentru a-L avea pe Mântuitorul Hristos în alcãtuirea existentei sale, sigur ajunge sã simtã bucuria din Ortodoxie. De aceea se poate vorbi despre Ortodoxie si bucurie. Orice crestin trebuie sã fie un om al bucuriei, cãci credinta noastrã ortodoxã e alcãtuitã în asa fel încât e pricinã de bucurie, si cine nu vrea sã se bucure, tot trebuie sã se bucure pe mãsura credintei.

Si dacã mergem asa înainte ne putem bucura de comorile Ortodoxiei ascunse mai ales în dumnezeiestile slujbe care sunt în asa fel alcãtuite încât din ele învãtãm rugându-ne si nu rugãm învãtând. Ele ni-L aduc pe Dumnezeu în fata noastrã, în constiinta noastrã. Stãm de vorba cu Dumnezeu si cu sfintii Sãi prin sfintele slujbe. Si toate acestea sunt avantajele Ortodoxiei, ca si care nu existã altã credintã, ca si care nu existã termen de comparatie. Ortodoxia e unicã.

Cei care prezintã fel de fel de învãtãturi si de orientãri crestine si necrestine nu cunosc Ortodoxia, pentru cã dacã ar cunoaste, n'ar mai cãuta altceva. Si noi, pentru cã o cunoastem, rãmânem în Ortodoxiei si nu ne poate clinti nimeni din Ortodoxie. Dar mai este credinta ortodoxã într'un fel: ea este una a Tainelor. Noi nu avem constiinta cã putem sã facem în asa fel încât tainele sã devinã cuprinse în întregime de mintea noastrã. Credinta ortodoxã este usã a Tainelor pentru cã prin ea ajungem sã primim lucrurile tainice care sunt ale credintei.

Dacã n'ar exista taine n'ar fi trebuintã de credintã. Ori fiind vorba de taine este necesar sã avem credintã ca sã le putem primi. Despre Taine stim cã nu pot fi elucidate la mãsura aceea în care sã zicem cã nu mai sunt taine. Ele rãmân taine si dupã ce trecem din lumea aceasta, chiar dacã vom cunoaste mult mai mult atunci, dar ca sã ajungem sã cunoastem în întregime Tainele credintei nu se poate. Si asta o învãtãm de la Sfânta Bisericã, pentru cã într'o alcãtuire rânduitã pentru sãrbãtoarea Nasterii Domnului, vorbind cu Maica Domnului zicem asa: ''De Dumnezeu Nãscãtoare Fecioarã, ceea ce ai nãscut pe Mântuitorul pierdut-ai blestemul cel dintâi al Evei cã Maicã ai fost bunãvointei Tatãlui purtând în brate pe Dumnezeu-Cuvântul întrupat.'' Când afirmãm acestea ne dãm seama cã este vorba de niste lucruri mai presus de întelegere si zicem mai departe: ''Taina nu suferã ispitire,'' degeaba vrei sã cercetezi taina cum a nãscut Fecioara fecioarã rãmânând, cum a purtat în brate pe Dumnezeu-Cuvântul Întrupat, cum s'a fãcut pestera cer (''Tainã strãinã vãd si preamãritã, cer fiind pestera''), cum a purtat Maica Domnului, în brate pe Mântuitorul devenind ''scaun de heruvimi.'' Deci ''taina nu suferã ispitire,'' degeaba scormonesti sã sti ceva ce nu poti sti. ''Ci numai cu credintã toti o slãvim (taina) - si zicem cãtre Maica Domnului -, strigând si zicând: Negrãite, Doamne, mãrire Tie.''

Asta e Ortodoxia: ne duce în fata Tainelor care rãmân Taine, ne dã constiinta sã ne plecãm cu mintea fatã de cele ce nu le întelegem si pe care le primim totusi în sufletele noastre.

De la tinerete pâna la batrânete

~ cuvinte catre tineri ~

Arhim. Teofil Paraian

 

În viata omului care vrea sa-i slujeasca lui Dumneazeu, Dumnezeu trebuie sa apara pe primul loc al vietii, sa nu aiba un rol secundar, ci sa aiba un rol principal. Întâi Dumnezeu si apoi omul. Daca e întâi omul si apoi Dumnezeu înseamna ca Dumnezeu nu-i pe locul Lui. La Alba Iulia am gasit un cuvânt care mi-a placut tare mult, îl avea cineva scris, care zicea asa: daca Dumnezeu nu e pe primul loc nu-i pe nici un loc. Cred ca nu-i chiar asa. Eu as zice altfel si cred ca zic mult mai bine: daca Dumnezeu nu-i pe primul loc în inima ta nu-i pe locul care i se cuvine. S-ar putea ca Dumnezeusa fie pe un loc în inima omului, numai ca nu-i pe locul care i se cuvine. Lui Dumnezeu i se cuvine locul cel dintâi. Mai întâi te gândesti la Dumnezeu si apoi la oameni. Daca de multe ori se gândeste omul la oameni si apoi la Dumnezeu, înseamna ca Dumnezeu nu-i pe primul loc, nu-i pe locul care i se cuvine. Asta este ceea ce as vrea sa retineti: întâi Dumnezeu si apoi omul, ca Dumnezeu trebuie sa fie pe primul loc în inima omului, ca daca nu-i pe primul loc în inima nu-i pe locul care i se cuvine.

În ceea ce priveste viata spirituala noi ne bazam pe credinta. Credinta este temelia vietii spirituale. Fara credinta nu-i cu putinta sa fim mântuiti, este scris în epistola catre Evrei. Domnul Hristos a zis: de nu veti crede cine sunt , în pacatele vpastre veti muri.Domnul Hristos a spus: cel ce va crede si se va boteza se va mântui iar cel ce nu va crede se va osâdi.Deci toti necredinciosi sunt sub osânda. Îi osândeste Dumnezeu pentru necredinta lor. Iar daca cineva vrea sa fie mântuit si nu osândit, trebuie sa aiba credinta în Dumnezeu. Credinta în Dumnezeu este începutul vietii spirituale. De aceea întrbarea cea dintâi la care trebuie sa raspundemeste: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Întrebarea aceasta a pus-o Domnul Hristos unui om oarecare, care de fapt a si vazut puterea lui Dumnezeu prin aceea ca Domnul Hristos i-a dat vedere. La întrebat Domnul Hristos: crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?Orbul a zis: dar cine este Doamne ca sa cred. Domnul Hristos i-a raspuns:Cel ce vorbeste cu tine. Si atuncea el a zis: cred Doamne si s-a închinat Domnului Hristos. Credinta trebuie sa fie lucratoare în închinare cum a fost a acelui orb si lucratoare în iubire. Daca nu-i lucratoare si în iubire nu este o credinta adevarata.

A doua întrebare la care trebuie sa raspunda cei credinciosi este pusa de Domnul Hristos - o cunoastem din sfânta Evanghelie dupa Ioan - în legatura cu lepadarea Sfântului Petru. Dupa ce sfântul apostol Petrzu s-a laudat ca nu se valepada de Domnul Hristos, apoi s-alepadat de trei ori. Dupan învierea Sa din morti, la marea Tiberiadei, Domnul Hristosl-a în trebat de trei ori:Simone fiul lui Iona ma iubesti tu pe mine? Si el a raspuns de fiecare data: da Doamne Tu sti ca te iubesc. E vorba de credinta lucratoare în iubire. Daca credinta nu-i lucratoare în iubire, nu-i adevarata, chiar daca ar avea un continut deosebit de mare. De exemplu sfântul apostol Pavel spune: de as avea credinta atât de multa încât sa mut si muntii, daca nu am dragoste nimica nu sunt. Deci nu are nici o valoare. Valoarea ne-o da credinta unita cu iubirea. Na-m iubire, na-m credinta lucratoare în iubire, credinta nu are putere penru mine, nu-i o credinta mântuitoare, o credinta despovaratoare. Asta înseamna o credinta care mântuieste, o credinta care despovareaza, care linisteste, care odihneste. Asta este ceea ce ni se cere. Cine n-are aceasta credinta lucratoare în iubire, chiar de ar avea o credinta foarte înaintata, totusi nu-i destul. Ne lamureste aceasta sfântul apostol Pavel, o întelegem si noi însine pentru ca Domnul Hristos a spus:cea mai mare porunca este porunca iuibirii. Cine are o credinta lucratoare trebuie sa fie împlinitor al poruncilor, iar cine estre împlinitor al poruncilort trebuie sa fie si împlinitor al poruncii celei mai mari, a iubirii. Daca are cineva credinta lucratoare în iubire atuncea are tot ce tine de iubire. Sfântul apostol Pavel spune: dragostea rabda îndelung, este plina de bunatate, nu stie de pizma, nu se lauda, dragostea nu se poarta cu necuviita, nu cauta ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteala raul, nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar, toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, dragostea niciodata nu piere. Prin urmare cel ce iubeste are toate acestea: si rabdare, si bunatate, si dreptate, si adevar, si nadejde, toate acestea sunt cuprinse în iubire.

Asadar aceste doua lucruri sa le aveti în vedere: credinta lucratoare în iubire, credinta si iubirea, credinta unita cu iubirea, iubirea manifestata de credinta, iubirea întemeiata pe credinta. Aceste lucruri trebuie sa le aveti în vedere de la tinerete pâna la batrânete. Iubirea îi fericire. Sa stiti ca cineva care iubeste e fericit. E bine sa cautam iubirea pâna la masura aceea sa ne trasportam unii pe altii din afara înauntru, sa ajungem sa ne trasportam unii pe altii în noi. Despre Dumnezeu se spune ca este iubire, si ca orice iubire, iubirea lui Dumnezeu trasfera în iubire, adica noi suntem iubiti de Dumnezeu si primiti în Dumnezeu. La fel si noi trebuie sa avem iubire fata de Dumnezeu si aswta înseamna ca Dumnezeu vine în noi, îl purtam în noi. Poeta Zorica Latcu a scris o poezie intitulata "Te port în mine" cu ideea aceasta ca atunci iubesti pe cineva când îl porti în tine. Si zice asa:

"Te port în suflet, ca pe-un vas de pret,

Ca pe-o comoara-nchisa cu peceti,

Te port în trup, în sânii albi si grei,

Cum poarta rodia samânta ei.

Te port în minte, ca pe-un imn sfintit,

Un cântec vechi, cu crai din Rasarit.

ªi port la gât, nepretuit sirag,

Strânsoarea cald-a bratului tau drag.

Te port în mine tainic, ca pe-un vis,

În cer înalt de noapte te-am închis.

Te port lumina rimena de zori,

Cum poarta florile mireasma lor.

Te port pe buze, ca pe-un fagur plin.

O poama aurita de smochin,

Te port în brate, horbote subtiri,

Manunchi legat cu grija, fir cu fir.

Cum poarta floarea rodul de cais,

Adânc te port în trupul meu si-n vis."

Prin urmare, adevarata iubire aduce în fiinta cesui care iubeste pe cel pe care îl iubeste: pe Dumnezeu, pe oameni, pe parinti, pe prieteni, pe cunoscuti, pe toti cei catre care ne este iubirea, îi aducem în sufletul nostru si îi purtam în noi. Un cuvânt de la Sfântul Munte zice asa: inima mea nu are decât intrari, iesiri nu are, cine a intrat odata în inima mea nu mai poate iesi de acolo pentru ca inima mea nu mai poate iesi de acolo pentru ca inima mea nu are decât intrari nu are si iesiri.

La tinerete omul e propriu pentru iubire, însa demulte ori e propriu pentru o iubire egoista. Trebiue sa avem iubirea asa cum o are în consideratie Dumnezeu, adica, o iubire care ne fericeste si o iubire care fericeste pe cei din jurul nostru. Eu ma bucur de aceasta întâlnire, de faptul ca ati petrecut câteva zile la manastire, ma bucur ca ati luat parte la sfintele slujbe cu noi, ma bucur de aceia dintre voi care v-ati spovedit, ma bucur de preocuparile pe care le aveti, dar va atrag atentia: Dumnezeu trebuie sa fie pe primul loc în viata noastra, pe primul plan al existentei noastre, întâi e Dumnezeu si apoi omul, Dumnezeu trebuie sa fie pe primul loc în inima noastra, daca nu-i pe primul loc nu-ipe locul care i se cuvine. Credinta în Dumnezeu este o credinta despovaratoare, o credinta care ne ajuta sa ocolim lucrurile rele, credinta trebuie sa fie unita cu iubirea, sa fie lucratoare în iubire, dupa cuvântul: de a-si avea credinta atât de multa încât sa mut si muntii, daca nu am iubire nimic nu sunt, n-am nici o valoare.

Va pun la inima toate acesteasi va doresc succes în viata. Va pun în atentie o urare, care o avem la manastire mostenire de la niste germani care au fost pe la noi si care în iulie 1971 ne-au spus ca la Betel - o institutie bisericeasca din Germania, institutie de ajutorare a epilepticilor - la intrare este scris asa: pece celor ce vin, bucurie celor ce ramân, binecuvântare celor ce pleaca. Noua ne-au placut tare mult aceste cuvinte. De aceea ei su scris în cartea de onoare a manastirii noastre: pace celor ce vin, bucurie celor ce ramân, binecuvântare celor ce pleaca doresc doi crestini din Germania tuturor celor ce în urma lor vor vizita aceasta manastire. Deci si voua: pace bucurie si binecuvântare. Dumnezeu sa va ajute.

 

 

Gingăşie şi sfinţenie

Normal 0 false false false MicrosoftInternetExplorer4

 - Pr. Prof. Dumitru Staniloae

 

 

"In persoana sfantului prin disponibilita­tea sa in relatii, prin extrema sa atentie fata de celalalt, prin promptitudinea cu care se daruie lui Hristos, umanitatea este tamadui­ta si innoita. Cum se manifesta in mod con­cret aceasta umanitate innoita? Sfantul lasa sa se intrevada fata de fiecare fiinta umana un comportament plin de delicatete, de trans­parenta, de puritate in ganduri si in senti­mente. Delicatetea sa se rasfrange chiar si asupra animalelor si a lucrurilor, pentru ca in tot si in toate el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu si pentru ca nu vrea sa raneasca aceasta iubire tratand aceste daruri cu ne­pasare si indiferenta. El respecta pe fiecare om si fiecare lucru si daca un om sau chiar un animal sufera, el le arata o compasiune profunda.                 

 

Sfantul Isaac Sirul spune despre compa­siunea Sfantului: "Ce este un suflet, o inima plina de compasiune? Este o ardere a inimii pentru fiecare faptura: pentru oameni, pen­tru pasari, pentru animale, pentru taratoare, pentru diavoli. Gandul la ele ori vederea lor ii face pe sfinti sa verse din ochi siroaie de lacrimi. Iar compasiunea adanca si intensa care stapaneste inima sfintilor ii face incapa­bili sa suporte vederea celei mai mici rani, oricat de neinsemnate, facute vreunei fap­turi. Pentru aceasta ei se roaga in tot ceasul cu lacrimi chiar si pentru animale, pentru dusmanii adevarului si pentru cei ce le fac rau".

 

Cat despre Sfantul Calinic de la Cernica, cand nu avea bani sa dea saracilor in orice oras s-ar fi aflat, el se intorcea plangand catre cei din preajma sa: "Face-ti-mi rost de bani sa-i dau acestor fratiori ai lui Iisus" (cf. Mt 25, 40.45).    

 

Aceasta compasiune descopera o inima de­licata, extrem de sensibila, straina de orice asprime, indiferenta si brutalitate. Ea ne arata ca inasprirea este roada pacatului si a patimilor. in comportamentul sfantului pana si in gandurile lui, nu se intalneste nici vulgaritate, nici josnicie, nici meschinarie. Nici urma de afectare, nici lipsa de sinceritate. In el culmineaza gingasia, sensibilitatea, trans­parenta si ele se asociaza curatiei, atentiei generoase fata de oameni, disponibilitatii prin care el participa cu toata fiinta sa la problemele si necazurile lor. In toate aceste calitati se manifesta o realizare exceptionala a umanului.

 

Exista intr-adevar o distinctie si o noblete plina de afectiune in aceste forme superioa­re ale gingasiei care lasa in urma distinctia si nobletea obisnuite, distante si formale. Aceasta gingasie nu evita contactele cu oame­nii cei mai umili si nu se sperie de situatiile in care altii ar crede ca se injosesc. Modelul acestei gingasii este "kenoza" lui Hristos, po­gorarea Lui. El n-a vrut sa ramana departe de pacatosi, nici de femeile pe care le oco­lesc cei ce tin la reputatia lor. "Kenoza" lui Hristos este o gingasie spirituala. El isi arata prin acea sta vointa de a nu-i apasa pe cei umili, de a nu-i stanjeni. Prin "kenoza", el a vrut sa deschida drum spre inima lor. Prin gingasie voia sa-i faca sa renunte la brutali­tate, in loc ca ei sa persiste intr-o duritate in care dispretul celui inferior corespunde ce­lui al superiorului.

 

  Străinul oaspete

                

 Străinul care aseară

A poposit la noi,

L-am ospătat cu pâine

Cu vin şi c-o măslină.

 

I-am aşternut în grabă

Un pat de frunze moi,

N-am întrebat nici cine-i

Şi nici de unde vine.

 

Făcuse cale lungă

Străinul până-n sat,

Cu poala hainei mele

I-am şters de praf piciorul

 

Ulei de levănţică

Pe plete i-am turnat,

Cu vin bătrân şi dulce

Umplutu-i-am ulciorul.

 

Era frumos…, cu barba

Ca floarea de alun,

Cu ochii plini de vraja

Tăriilor albastre

 

Eu mi-am adus aminte

De veacul cel străbun,

Oare, vre-un zeu să şadă

Pe prispa casei noastre?

 

El mi-a vorbit surioară…

Dar nu ştiu ce mi-a spus.

Ca rodia-i de dulce

Pe buza lui cuvântul

 

Ca murmurul de ape

Ca freamătul de sus,

Din pomi cu floare albă

Când îi adie vântul.

 

Vorbea despre viaţa

Cea fără de păcat,

Cu patimă curată

Ca flacăra de soare

 

Despre o jertfă sfântă

Pe-altarul nepătat,

Spunea despre durerea

De-a pururi roditoare.

 

Şi mi-a pătruns în suflet

Cu chipul lui cel drag,

Şi vraja nesfârşită

Din vorba lui domoală.

 

În liniştea de seară

Torceam fuioru-n prag,

Şi lacrimi mari căzură

Din ochii mei în poală.

 

Străinul care aseară

A poposit la noi,

Mi-a tulburat odihna

Cu sete negrăită

 

Am stat o noapte-ntreagă

Alături amândoi,

Dar El nu-ntinse mâna

Spre floarea dăruită.

 

Cu dragoste de frate

Mi-a mulţumit în zori,

Când a plecat străinul

Pe drumul ud de rouă

 

Şi mi-a rămas în urmă

Ca mirul curs din flori,

Cuvintele lui stranii

Şi blânde: „Pace vouă!”

 

L-am urmărit în zare

Cu gene arse-n plâns,

Privind lumina albă

Cum îi juca în plete

 

Şi aşternutul moale

Cu dor în pumn l-am strâns,

Lăsând mireasma caldă

De miruri să mă-mbete.

 

ZORICA  LAŢCU

LIBERTATI ŞI LIBERTATE

 

De veacuri omul suferă şi luptă pentru libertate. Libertatea de cuget, de faptă, libertatea pentru darurile frumusetii şi ale credintei.

O zădărnicie cât muntele vietii. Omul trăieşte mereu, trăieşte desgustător de plin toate libertătile făpturii sale căzute ; trăieşte libertatea desfrâului, a minciunii, a lenei şi a furtului ; libertatea tuturor păcatelor, libertatea care distruge, care schimbă vieata într'o mlaştină unde cresc numai plante otrăvitoare.

Aceasta pentrucă omul nu a înteles şi nici nu a făcut nimic pentru câştigarea adevăratei libertăti care este o conditie absolută a omeniei.

Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă piatra ce acoperă aurul.

Libertatea este un dar al lui Dumnezeu. Libertatea nu poate fi decât interioară, nu poate fi decât creatie ; libertatea este putere deschisă pajiştilor înflorite ale lui Dumnezeu. Când omul apare, omul de conştiintă şi misiune, apare si libertatea. In acest caz libertatea nu este ceva formal şi relativ, ci este ceva esential şi absolut. Imprejurul omului adevărat, în fapta şi în cugetul său, în simtămintele care îl străbat, libertatea este o cale a, vietii şi a desăvârşirii, este o conditie a spiritualitătii şi un semn al omului în rosturile sale mari.( Ernest Bernea )

OMUL "CIVILIZAT"

Omul "civilizat" este în genere înclinat să traiască mai mult prezentul ; prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi care fuge; să-l trăiască prin toate simturile trupului atât de rafinat de civilizatia aceasta de care sunt atât de mândri.

A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de senzatii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel adevăratul Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieti pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.

Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest, om ; poate să se frângă şi osia cerului ! Ce va fi mâine „vom trăi şi vom vedea". Totul trebue consumat acum pe calea simturilor însetate de puternice sguduiri, trebue îndrumat către totala satisfactie a pământului uscat şi nerodit din noi.

Gândurile mari, credintele, dorul unei vieti mai pure şi mai frumoase sunt ale poetilor, ale visătorilor ; omul "civilizat" n'are ce face cu ele, nu le caută şi nici nu le cultivă pentrucă "nu umblă după himere". Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om îşi duce vieata numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.

Drama începe acolo unde prezenta sa este activă. El retează elanuri, compromite credinte, îngenunche frumusetea şi omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de fiinta sa înrădăcinată atât de puternic într un pământ care şi el refuză să-l primească.( Ernest Bernea- din vol. Indemn la simplitate-marturisiri pentru un om nou)

 

 

Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de puternic ?!

 

Despre implinirea dorintelor

Implinirea dorintelor

Sf. Dimitrie al Rostovului

" Nu te intrista daca ceva din ceea ce se savarseste in lume nu se face dupa dorinta ta.

E cu neputinta ca toate sa se savarseasca dupa gandul tau si dupa cum tu voiesti, caci nu toate dorintele tale sunt bune si nu toata implinirea lor este cu folos.

S-a implinit ceva dupa dorirea si voia ta - bine; nu s-a implinit - lasa-l voii lui Dumnezeu. De s-a implinit vreun lucru asa dupa cum tu insuti l-ai dorit, fii multumitor; daca nu s-a facut asa, nu te mahni, caci nimic nu este vesnic aici, si orisice lucru este pentru scurta vreme in aceasta lume.

Tu insa o singura grija sa ai, sa nu fii strain de Dumnezeu si de harul Sau preasfant. Nu ravni foarte ca toate dorintele tale intotdeauna sa se implineasca si pururea sa fie dupa voia ta - acest lucru nu este in puterea omului, ci intru aceea a lui Dumnezeu.

Una este voia lui Dumnezeu si alta este voia ta, iar gandurile Sale sunt altele decat ale tale, nefiindu-ti tie in putere sa cunosti si sa intelegi dumnezeiestile ganduri. Iata de ce nu se cade sa te mahnesti pentru dorintele neimplinite si se cuvine ca toate sa le lasi in seama Domnului. "Arunca spre Domnul grija ta si El te va hrani; nu va da in veac clatinare dreptului" (Psalm 54, 25).

Nu fii imputinat cu sufletul si nerabdator, dorind ca toate sa se implineasca indata dupa voia ta. Cu mult mai bine este ca intru liniste si rabdare sa te rogi lui Dumnezeu, lasandu-le pe toate in voia Lui. Nu cere implinirea grabnica a dorintelor tale - nu oricare dorinta este buna si nici toata implinirea lor nu este folositoare. Poti afla care din dorintele tale sunt dupa vointa Domnului prin asteptare indelungata si prin rugaciune sarguincioasa.

Daca este dupa voia Domnului, El iti va da degraba, insa de nu va fi voirea ta dupa sfanta Sa voie, Dumnezeu va impiedica si va tine dorinta ta neimplinita tocmai pentru folosul tau, facand aceasta cu iconomia intru care El binevoieste. Iar tu, fie ca Domnul iti da, fie ca nu iti da, pe toate primeste-le cu multumire intru smerenia inimii.

Nu tanji catre ceva cu nesimtire si fara rabdare, ci toate le savarseste bine cumpanit. Toate sunt mai folositoare si mai cu temei cand se dobandesc intru intelepciune si rabdare. Daca toate s-ar implini de indata dupa dorinta ta, niciodata nu ai putea ajunge la cunostinta neputintei tale, niciodata nu ai castiga nimic pentru folosul sufletului tau, ci pe toate le-ai savarsi impotriva acestui folos. Iata de ce, Atotvazatorul Dumnezeu, miluind si crutand faptura Sa si ingrijindu-se de folosul fiecaruia, nu iti da totdeauna dupa voia ta, ci cel mai adesea impotriva, spre calauzirea ta, ca tu, innoindu-ti cunostinta slabiciunii tale, sa nu fii imputinat cu sufletul, ci smerit, plin de rabdare si umilinta.

Domnul, ca un adevarat Tamaduitor, spre a vindeca sufletul nostru, adeseori randuieste si plineste impotriva dorintelor noastre, cufundandu-ne astfel in mahnire pentru ca noi sa cautam mangaierea cea nemuritoare si vesnica intru El - Dumnezeu Domnul.

Aceasta intristare si mahnire este pentru scurta vreme, iar acea mangaiere este intru vecii cei nesfarsiti. Dar ce castig ai avea de ti s-ar infaptui toate dorintele, iar tu ai mania pe Dumnezeu in toata vremea? Ce dobandesti de ti s-ar implini toate dorintele tale, iar tu insuti ai ramane cu totul instrainat de harul lui Dumnezeu? Cu adevarat nimic!

Cu cata multumire vei rabda amaraciunile trimise asupra ta de Domnul prin neimplinirea dorintelor tale, cu atat mai multa mangaiere vei primi de la El mai apoi, caci este scris: "Doamne, cand s-au inmultit durerile mele in inima mea, mangaierile Tale au veselit sufletul meu" (Psalm 93, 19).

Asadar, nu te umple de amaraciune pentru vreo durere de felul acesta ingaduita de Dumnezeu, ci primeste cu multumire acest leac randuit sufletului tau.

Mai bine induri aici o durere mica decat mai apoi sa te mahnesti vesnic, caci mai bine este sa patimesti aici decat dincolo. Cu totul de plans si de jelit este cel care intru multe gresind, pururea tanjeste ca toate sa fie dupa a lui dorire. Cunoaste ca impotriva voii lui va suferi in viata viitoare.

Dumnezeu miluind si crutand faptura Sa si dorin-du-ne noua tot ce-i mai bun, adeseori ne trimite aici durere si stramtorare. "In lume necazuri veti avea" (Ioan 16, 33) spune Domnul. El voieste ca noi sa nu ne inecam in desfatarile pamantesti, ci sa rabdam necazuri, pentru ca, cu mai multa osardie si izbanda, sa ne inaltam catre El si la El acolo sa ne invrednicim de bucuria si veselia vesnica. "

 

Împărtăşanie

 

În tinda mea cu umbre dulci, Stăpâne,

Atâtea seri la rând ai poposit,

La masa albă m-ai blagoslovit,

Atins-ai vinul şi ai frânt din pâne.

 

Atâtea seri la rând s-au irosit,

Căci n-au văzut privirile-mi păgâne,

Că trupul sfânt Şi l-ai ascuns în grâne,

Şi sângele cu vin l-ai îndulcit.

 

Şi azi, ca-n alte seri, în tind-ai stat.

Ca să te vadă ochii mei, sărmanii,

Paharul lin l-ai binecuvântat.

 

În zvonul vechi din sfintele cazanii,

Cu scump sângele Tău m-am adăpat

Şi trupul Tău s-a frânt spre-mpărtăşanii.

 

Lumină

 

Cu raza, baţi din veci aceeaşi cale,

Cum vii din nesfârsit înspre-nserări

În umbra noastră faci din nou cărări,

Să Te primim cu zvon de osanale.

 

Te dăruieşti, cu rodul toamnei Tale,

Doar celor care plâng în aşteptări,

Aluneci lin, căzând din zări în zări

Spre duhuri care ştiu să fie goale.

 

Tu treci mereu în neguri nesfârşite

Să biruieşti amurgul prin Calvar

Şi-n taina frumuseţii negrăite,

 

Te naşti de sus în foc de raze iar,

Ca să-mplineşti minuni făgăduite,

Lumină Tu, nespus de mare har!

 

 

Primăvara mea

 

Crescut-au ghiocei în fulgi de nea?...

Atât de albă-i primăvara mea!

 

Mi-i sufletul de patimi neatins

Şi cerul floare peste el a nins;

 

Aleasă floare de mătăsuri moi

A nins în noapte peste pomii goi

 

Şi i-a-nvelit în borangic uşor.

A prins o boare, caldă ca un dor,

 

S-adie rar miresmele din Rai.

Al fluturilor măiestrit alai

 

A curs în suflet, liniştit şi blând,

Pe căi de taină, din adânc de gâng.

 

Şi sus, deasupra albei năluciri,

Pluteşte raza sfintelor iubiri.

 

Dă primăverii-n duhul meu lumini

Şi se răsfrânge-n ochii tăi senini.

 

Maica durerilor

 

E fum de lumânări pe zugrăveală?...

Un întuneric greu cernit-a zarea,

Când iconaru-n sfânta lui sfială,

Temutu-s-a să-ţi vadă-ndurerarea.

 

La cruce stai. Pe haina cenuşie

Mâini albe, mult prea albe, se-mpreună.

În tine doar durerea mai e vie,

Căci lacrimi nu mai ai, să plângi, Prea-Bună.

 

În bezna mută faţa ta-i lumină;

Pe ea nu-i scris doar chinul unei mume;

E toată răstignirea Lui deplină.

E toată suferinţa fără nume.

 

Că le-ai purtat în Fiul tău pe toate

Şi-i Crucea Lui în ochii tăi răsfrântă.

Aşa a vrut să zugrăvească, poate,

Un iconar, făptura ta preasfântă.

 

Şi ca să bei şi tu întreg paharul,

Pe frunte, peste lunga ta maramă,

În loc de spini, cu raze iconarul

A scris în răni durerea ta de mamă.

 

Rugăciunea XXXIV-a de pe Malul Lacului*

Sau Imnul Dragostei

de Sfântul Nicolae Velimirovici

Dragostea mă face Dumnezeu, şi Tu, o, Dumnezeule Te faci om.

Acolo unde există unul, nu există iubire. Acolo unde sunt doi uniţi există doar un simulacru de iubire. Acolo unde trei sunt uniţi, există dragoste. Numele Tău este Iubire fiindcă numele Tău este treime în Unitate.

Dacă tu ai fi fost singuratic, Tu n-ai mai fi dragoste, ci ură. Dacă Tu ai fi doime, ai fi o alternare de dragoste şi ură. Dar Tu eşti o treime şi, de aceea, Tu eşti iubire şi întru Tine nu există nici întuneric şi nici alternare.

Dragostea nu cunoaşte nici timp şi nici spaţiu. Ea este în afara timpului şi a spaţiului. Pentru iubire o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi.

Când sunt unit cu Tine în iubire, nu există nici cer şi nici pământ – doar Dumnezeu există. Nu există nici “eu”, nici “tu” – doar Dumnezeu există.

Dragostea are trei ipostasuri [1]: curăţie, cunoştinţă şi lumină. Fără curăţie dragostea nu este afecţiune, ci egoism şi patimă. Fără cunoştinţă dragostea nu este înţelepciune, ci prostie. Fără lumină dragostea nu e putere, ci slăbiciune. Când patima, prostia şi slăbiciunea se împletesc, ele devin iad, ceea ce satanei îi place să numească “iubire”.

Când sufletul meu este o preacurată fecioară, conştiinţa mea este înţelepciune pătrunzătoare, iar duhul meu este lumină de viaţă dătătoare, eu sunt o iubire care coincide cu iubirea Ta. Prin dragoste eu Te văd pe Tine în mine, şi tu mă vezi în Tine.

Prin iubire eu nu mă văd pre mine, ci doar pe Tine. Prin dragoste Tu nu Te vezi pre Tine, ci doar pe mine.

Dragostea se jertfeşte pre sine şi nu simte că jertfa înseamnă nu a primi, ci mai degrabă a oferi.

Copiii mei lumeşti: cuvântul “dragoste” este cea mai profundă rugăciune dintre toate.

“Nu există dragoste lumească?”, mă întreabă cei apropiaţi mie. “În aceeaşi măsură în care există un Dumnezeu lumesc”, le răspund eu. “Dragostea lumească arde si se mistuie, dragostea cerească arde fără să mistuie”. Dragostea lumească, ca tot ce e lumesc, este doar un vis şi un simulacru de Iubire. Dragostea ta se aseamănă iubirii dumnezeieşti în felul în care fumul se aseamănă flăcărilor.

“Când preschimbi o monedă de aur pentru câţiva bănuţi de aramă, nu-i numeşti pe acei bănuţi monedă de aur, ci doar nişte bănuţi de aramă. De ce numiţi voi oare dragostea dumnezeiască care a fost ruptă, sfărâmată şi prefăcută în cenuşă de timp şi spaţiu “iubire” şi nu “cenuşă”?

O, Doamne, învredniceşte-mă de iubirea prin care Tu vieţuieşti şi dai viaţă.

Fă-mă vrednic de dragostea Ta, o, Doamne, iar eu voi fi liber de toate legile.

Intră cu Dragostea Ta întru mine, iar dragostea mă va purta întru Tine

 

 "Când a început să ningă, am închis ochii. Ştiam că ceva avea să se întâmple, ceva duios ca dansul fulgilor de nea, ceva curat ca zăpada,… ceva sfânt… Întotdeauna am crezut că noi nu avem pleoape numai pentru a ne acoperi ochii cu ele atunci când ne odihnim, ci le avem, mai ales, pentru a le coborî ca o cortină peste lumea de afară şi a privi înlăuntrul nostru.

Înaintea ochilor mei închişi, s-a deschis larg un cer plin de stele, mii şi mii de stele, aducându-mi aminte de copilăria mea, în care Te căutam pe Tine, Doamne, printre aştri. Apoi, o lumină mare mi-a umplut ochii încă închişi. De pe cer, o stea arzătoare striga cu razele ei către lume, către pământ. Atunci, în ceas de mare taină, …am ştiut că Te-ai născut.

Te-am văzut apoi, Iisuse Bun, micuţ, culcat în iesle. Trupuşorul Tău plăpând, înfăşat în scutec curat, se odihnea pe un braţ de paie. Priveai blând în jurul Tău, Iisuse şi mânuţele Tale s-au ridicat către ea, către Maica Ta. Iar apoi, văzând duioşia de pe chipul ei şi fecioria ei întreagă, ai lăsat să-Ţi înflorească pe buze un zâmbet larg. Câtă sfinţenie! Fiul Dumnezeului celui viu, Fiul Tatălui Ceresc zâmbea sfânt Maicii Fecioară.

Au venit, mai apoi, magi şi păstori să-Ţi aducă daruri şi să Ţi se închine, iar Tu pe toţi i-ai primit şi i-ai bucurat. Când au plecat ei, am văzut îngeri mulţi coborând din cer, la Tine, Stăpânul lor. Au înconjurat ieslea în care Te aflai micuţ şi au început să-Ţi cânte lin, cu chipuri de lumină:

”Dormi, dormi,… dormi Copile Sfânt!”

În clipa aceea, de peste veacuri am strigat eu către Tine şi Te-am rugat să nu adormi:

”Să nu adormi, Doamne! … Aşteaptă-mă şi pe mine, ca vin şi eu…

Nu-Ţi aduc aur, smirnă sau tămâie. Nu-Ţi aduc rugăciune vrednică de Tine, nici fapte bune, că sunt săracă …

Vin doar şi-mi plec genunchii lângă Tine. Îmi plec fruntea şi inima până la pământ înaintea Ta, Doamne. Am venit să-Ţi spun necazul şi bucuria mea şi să-mi îngrop fărădelegile în fânul din iesle.

Să mă asculţi, Bunule, să nu adormi,… Te rog!…

Da, Doamne,… Ţi-am adus o jucărie! O ţin strâns în pumni să nu-mi scape.”

Apoi, întind mâinile tremurând şi, deschizându-mi pumnii, îmi las sufletul boţit ca o foaie de hârtie să cadă la picioruţele Tale.

” Copilaşule Mare, Te rog să-l primeşti! E strâmb, dar Tu îl poţi îndrepta,… e pătat, dar Tu îl poţi curăţa. Ştiu că nu-i vrednic de Tine, dar e tot ce-Ţi pot da, Doamne!

…să nu-l arunci, Bunule!”  …

Atunci, Tu ai privit înspre mine îndelung şi apoi înspre Maica Ta. Ca răspuns la a Ta privire, Măicuţa Fecioară a luat sufletul meu boţit şi l-a ascuns sub scutecelul Tău.

Apoi, am deschis ochii. Zăpada, albă ca hăinuţa Ta, acoperise pământul tot, casele şi pe oamenii care locuiau în ele. Atunci am înţeles că Tu ne-ai strâns pe toţi, şi buni şi răi, sub scutecel, la pieptul Tău micuţ de copil, ca pe cea mai scumpă comoară. "