Motto :

- Implantat-au chip-uri pretutindeni ?

- Implantat-au.

Spaţiul rimat l-au îngrădit cu sârme,

au pus curent electric între versuri -

cuvintele n-au drept să se cunune,

ci triste se unesc în înţelsuri.

Doar orele mai stau la sfat solemn,

când candela-n altar lumina-şi poartă,

doar tu, transfigurată în poem,

deschizi o lume ca pe-o nouă poartă.

Un paznic ne opreşte şi ne cere

linia din palma vieţii scrisă,

tu îi plăteşti cu nopţi de priveghere

şi trecem pe sub sârma nepermisă.

Era o noapte sfântă de colinde,

zăpada se cernea în fulgi pereche,

de mână ne ţineam printre cuvinte,

noi, miri primiţi de datina stăveche.

Aici pentru descărcare:

In dulcea datina straveche

La ceasul de noapte când veghea-i învinsă -

sirenă e visul pe marea întinsă,

mă cheamă un glas spre larg şi mă minte,

pleoapele mele vâslesc înainte.

Dar glasul mă cheamă iarăşi din noapte,

când, din bolta înaltă, stelele coapte

îşi scutură argintul înmiresmat,

atunci pleoapele mele vâslesc spre înalt.

Şi îngerii-mi trimit prin coruri cereşti

cântecul aripilor dumnezeieşti,

când glasul mai tare mă cheamă spre larg,

în funii mă zbat răstignit de catarg.

Aici pentru descărcare:Himera noptii

(Cuvânt al părintelui Justin Pârvu către Senatul României, sursa:

Doamne Atotputernic, priveşte la turma Ta din Răsărit,
zilele furtunilor cumplite vor veni curând,
nori negri ca smoala se rostogolesc în zare
peste culmile asfinţitului.
Nori negri vestesc zilele urgiei,
zilele când fierul înroşit
va sfârâi în carnea robilor Tăi
însemnându-i cu pecetea proorocită,
zilele în care oamnenii vor fi infieraţi ca vitele,
zilele când ghimpii antihristului se vor înfige adânc
în carnea pruncilor-
până la noi se aude scâncetul lor şi ne astupam urechile.
Tragem în piept aerul fierbinte şi ne arde beregata.
Doamne, Răsăritul a ajuns ca o turma de oi
încolţită de lupi flămânzi.
Bisericile Tale trag clopotele
chemând credincioşii la rugăciune.
Ochii noştri sunt îndreptaţi către Tine, Bunule Păstor,
cântările Dumnezeieşti sunt luate de îngeri
şi purtate spre Tine.
La Tine ne este nădejdea,
întăreşte pe robii Tăi cu tăria mucenicilor,
fă ca glasul aleşilor Tăi care acum strigă în pustie
să pătrundă în inimi şi în suflete
şi să fie ascultat acel cuvios albit de ani
care nu şi-a plecat genunchiul idolilor şi învăţăturilor străine
şi care strigă bătându-şi pieptul
asemenea lui Iona cel ce a stat trei zile şi trei nopţi
în pântecele chitului.

Înviază Dumnezeu, gândul vrăjmaş

Să-mi pun smerit sărutul pe-a Ta icoană,
pe răstignirea Ta de moarte omorâtoare:
să-Ţi sorb iubirea şi să-mi fie hrană
şi rugăciunii să dau aripi de cocoare.

Se cutremură stihiile-n zare
şi bat în lemnul crucii plin de praf,
ca-n toaca din preasfânta Vinere Mare,
când lacrimi curg pe Sfântul Epitaf.

Eu vin la Tine cu povara-n spate,
Iisuse al meu cu chipul din icoană,
păşeşti pe moartea care ne desparte
cu învierea ta din fiecare rană.

Osteneşte vâsla închisă între pleoape…
Slova aţipeşte în Psaltire,
mă visez cu Tine mergător pe ape,
când luna păşeşte pe valul subţire.

De la Ioan citire

carte de mântuire:

iubeşte pe Dumnezeu

din tot cugetul tău.

Nu te-ncrede în tine,

goleşte-te de sine,

vezi cine te iubeşte

şi cine îţi vrea bine.

Vezi de ce a venit aici,

uriaş printre furnici,

Bolnavul de iubire

pentru om şi pentru fire.

Vezi de ce s-a micşorat

Fiul mare de-mpărat,

ca-ntr-o vrajă cu pitici

s-a-nfrăţit cu cei mai mici.

Află cum s-a osândit,

trupul şi l-a împărţit

să sature de pâine

pe flămânzii de mâine.

Află cum a adormit

în moarte neputrezit,

cum a dat la o parte

vina ce ne desparte.

Umblă şi află şi vezi

în cine să te încrezi,

nu te-ncrede în tine

goleşte-te de sine.

Premoniţie? Re)vedeţi "Epistolia..." pe care am postat-o

aici

pe data de 12 decembrie 2009 şi

aici

pe data de 4 aprilie a.c., ora 20, în ziua Învierii şi veţi constata că astfel de catastrofe au fost prezise de către acest document milenar:

"Voi da ploaie cu foc

Dincolo de soroc,

În luna Făurar

Veţi plânge cu amar

De veţi striga la morţi -Ieşiţi din mormant toţi

Să intram noi, cei vii,

Cei loviţi de stihii,

Ieşiţi oseminte,

Ieşiţi din morminte,

Veniţi să ne scăpaţ

iPre noi cei blestemaţi !"

"Epistolia..." poate fi vizualizata

aici

se poate descărca de

aici

(versiunea fără note de subsol, 03.12.2009), de

aici

, de

aici

sau de

aici

O "coincidenţă" stranie. "Epistolia..." si vulcanul din Islanda care erupe. Concentrarea/aglomerarea de catastrofe din ultimii zece ani ne duce cu gândul la flagelurile cosmice din secolul al XIII-lea, care au dus la apariţia mişcării flagelantilor în lumea catolică şi la revirimentul "Epistoliei..." ( a se vedea notele din articol). Cum istoria nu se repetă identic, o analogie este prematură. Totuşi... (Re)vezi şi ştirile:

clic

aici
aici
aici

Aprilie, o coincidenţă?

Versificarea “Epistoliei…” am făcut-o după redacţiunea de colportaj actuală, deoarece, la data versificării, nu deţineam o copie a “Manuscrisului de la Ieud”, “unul dintre cele mai valoroase prin structurile de limbă şi prin ingenuitatea şi prospeţimea expresiei de tip viu popular în forme vechi”[1].

In această versiune, pasajul privind calamităţile este mai lung şi face referire şi la luna aprilie :"Şi voiu a vea a face în luna lui făurar [2] 11 dzile întunerecu mare, şi se vor giunghea soţ cu soţ întru tunerec. Şi voiu avea a ploa în luna lui prier [3] în saptesprezeace dzile, în loc de ploie, sânge şi foc şi spudză, ca să se pustiiască viile voastre [4] ".

Note__________________________________________________________________

1. ***, Crestomaţie de literatură româna veche, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1984;

2. februarie;

3. aprilie;

4. Op. cit.

( Intrarea Domnului în Ierusalim – Florii, sursa: Sfânta Mănăstire “Dervent”  - http://www.dervent.ro)

Patruzeci de sfinţi
ce-aşteptaţi smeriţi
la schit din poiană,
unde nu e iarnă,
fierbinţi lăcrimări
din mii lumânări,
lăcrimări de ceară
la slujbă de seară,
când sunt pomeniţi
cei nespovediţi,
la priveghere,
ceas de tăcere,
când până la mine
s-aude cum vine
pasul greu din cer,
îngerul stingher
frângând câte-o viaţă
înspre dimineaţă.

În nisip de stele,
luna printre ele
stă împotmolită
de vrăji împietrită,
planete sinistre
vâslesc înainte.

Patruzeci de sfinţi
ce-aşteptaţi smeriţi
la schit din poiană,
unde nu e iarnă,
aprindeţi tăciunii
rupând vrajă lunii-
fire de mătase
din raze sunt trase,
pe ele coboară
câte-o stea fugară
atunci când mai moare
un împărat mare.

Rugaţi pe Slăvitul
să-mi vină Ursitul
în zi de Florii,
când, peste câmpii,
cerul greu de floare
plouă cu petale.
Iată, El să vină
şezând pe asină,
alături de-un mânz
să vină la prânz,
petale în zbor
să-I facă covor,
unde să păşească
slava Lui cereasca.

Răsări soare mare,
răsări sfinte tare,
nouăzeci de raze
să mă lumineze:
două la sprâncene,
două între gene,
restul dintre ele
să se facă stele,
să-mi fie cunună
în noapte cu lună …

Nea Păresimi Fericitul! Aşa-i ziceau oamenii din sat de când se ştiau. Deoarece avusese darul să se nască în perioada Păresimilor, mama lui i-a pus numele de Păresimi. Apoi, pe măsură ce creştea, băiatul devenea nelipsit de la slujbele bisericeşti. Oamenii observaseră că era sărac cu duhul, adică smerit, plângea adesea numai la pomenirea numelui Mântuitorului, era blând cu firea, corect, iubea dreptatea. Se mai dovedise a fi curat cu inima. Nu de puţine ori, unde era vreo cearta, el intervenea şi, cu duhul blândeţii, reuşea să o potolească. De de multe ori suferise prigoniri pentru caracterul lui drept şi pentru credinţa în Iisus Hristos, alegându-se cu ocări şi glume proaste. Înt-un cuvânt, băiatul avea darul fericirilor, acelea despre care Mâtuitorul le-a vorbit oamenilor în predica Lui de pe munte [1]. De aceea, i-au zis Păresimi Fericitul.
Acum, nevoia l-a mânat să se tocmească slugă la boierul din sat, un om bogat, dar rău şi necredincios. Acesta îl împilă făra milă. Adeseori îl chema în miez de noapte, după ce îşi terminase slujba, şi îi mai dădea câte ceva de făcut. Dar nea Păresimi îşi amintea mereu de cuvintele Mântuitorului : "rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc" [2]. Aşa se face că, de câte ori stăpânul îl împovăra cu vreo treabă, începea să se roage. Murmura în şoaptă o rugăciune.
- Ce faci, mă, acolo, mă înjuri ? se mânia de fiecare dată stăpânul, crezând că Păresimi bombone o ploaie de înjurături. Atunci, se repezea la el cu pumnii.
Şi tot de atâtea ori, Paresimi răbda muceniceşte. Până într-o bună zi, când, ajuns la capătul răbdărilor, a plecat în alt sat.
- Paguba-n ciuperci, a zis hapsânul stăpân. Baltă să fie, că peşte se găseşte.
A schimbat el multe slugi, dar niciodată nu a găsit în tot satul alt om ca Păresimi. Şi pentru prima dată, a regretat că se purtase atât de aspru cu un om aşa de bun şi de cinstit.
S-a întâmplat să se îmbolnăvească. Doctorii de la oraş i-au mai dat doar şase luni de trăit. Deprimat, a alergat la bisericuţa din sat şi s-a aruncat în genunchi în faţa icoanei Mântuitorului :
- Doamne, iartă-mi păcatele şi dă-mi zile să mai trăiesc măcar un an… Deodată, îşi înghiţi vorbele. Îşi aduse aminte de propriile cuvinte : "ce faci, mă, acolo, mă înjuri ?" şi, cu groază, priveşte la icoana Mântuitorului, aşteptându-se ca Acesta să i se adreseze şi lui cu fatalele vorbe.
- Doamne, Dumnezeule, continuă el, să nu-ţi închipui că te înjur. Nu mi-aş îngădui aşa ceva, adăugă el să fie mai sigur că rugăciunea lui nu va fi luată drept înjurătură. Şi continuă să se roage, strigând cât mai tare cu putinţă, ca nu cumva Mântuitorul să nu audă ce spune şi să creadă altceva.
- De ce zbieri aşa, omule ? zise parohul care venise într-un suflet adus de ţipetele lui.
- Îmi fac rugăciunea, răspunse el, şi vreau să fiu sigur că Mântuitorul mă înţelege bine.
- Dumneata ai ceva pe suflet, zise parohul, pricepând despre ce e vorba. Ţi-ai uşura sufletul dacă mi-ai spune ce te apasă.
Boierul îi spuse despre ceea ce aflase de la doctori, despre caracterul lui aspru faţă de oameni, despre nedreptăţile pe care i le-a făcut lui Păresimi. La sfârşit, se simţea într-adevăr mai bine.
- Aş vrea să-l găsesc pe Păresimi, să îi cer să mă ierte şi să-mi repar greşala, dându-i corect simbria cuvenită, încheie el sincer.
Preotul zâmbi. Îi spuse că Păresimi se află în satul vecin. Apoi îi dădu binecuvântarea pentru gândul lui cel bun.
Boierul a plecat chiar a doua zi dis-de-dimineaţă. De-abia spre seara îl găsi pe om, încă săpând la câmp. Avea acelaşi chip blând şi nu-i purta deloc ranchiună. S-a apropiat şi i-a zis.
- Iartă-mă că am fost nedrept. Am greşit faţă de dumneata, te-am vătămat şi te-am prigonit. Nu ţi-am dat simbria pe merit şi acum vreau să-mi repar greşala.
Şi, fără să aştepte răspunsul, scoase o pungă mare cu monede de aur. Păresimi nu voi să o primească. Faptul acesta îi aprinse din nou mânia şi, după cum îi era obiceiul, începu să-l ocărască. Păresimi se ruga în şoaptă. Pentru, prima dată, fostul stăpân ciuli urechile să audă ce spune.
- Dar, dumneata nu ma înjuri ! zise el uimit. Dumneata te rogi pentru mine.
- Aşa am făcut tot timpul, mărturisi smeritul Păresimi.
- Bine, dar dumneata nu este un om. Dumneata eşti un sfânt, mai zise fostul stăpân, aruncându-se în genunchi în faţa lui.
Apoi, în extaz, se ridică şi pleacă, lăsându-l pe bietul om în culmea uimirii. Strigă după el să-şi ia punga înapoi, dar boierul anume iuţi pasul.
- Ce să fac cu atâţia bani ? se întrebă Păresimi. Îi voi împărţi la cei săraci.
După doi ani de zile, boierul muri. Doctorii, care îi dăduseră numai şase luni de viaţă, nu le venea să creadă că mai trăise încă un an şi jumătate. De bună seamă, atunci, în biserică, Mântuitorul l-a auzit. Neavând nici nevastă, nici copii, a lăsat toata averea unui orfelinat. Se spune că a murit atât de liniştit şi împăcat, încât cei din jur crezuseră că aţipise.

Cugetare:
Evanghelia nu te îndemnă să dai palme, ci să primeşti palme.

Note
_________________________________________________________________________________
1. Mt. 5, 3-11;
2. Mt. 5, 44.

 Motto :
" Iată, Eu stau la uşă şi bat. "
(Apocalipsa, III, 20)
 
Într-o zi, Iisus Hristos i-a bătut la uşă.
A căutat cheia să-I descuie, dar n-a găsit-o.
Iisus Hristos i-a spus ca uşa este încuiată pe dinafară şi cheia este sub preş.
L-a rugat pe El s-o ia şi să descuie, căci numai El putea s-o facă.
Vecinii L-au văzut şi, crezând că este hoţ, au anunţat poliţia.
Poliţistul a vrut să-L aresteze, dar el i-am spus ca este fratele lui şi că el însuşi i-a dat  dreptul să descuie uşa.
Poliţistul s-a dat la o parte şi L-a lăsat să intre.
De atunci, vecinii au aflat  că mai are un frate.
A venit vremea să moară.
S-a înfăţişat la poarta Raiului şi a bătut.
Iisus Hristos i-a spus că poarta este încuiată pe dinafară şi cheia este sub un bolovan.
L-a rugat pe el să o ia şi s-o descuie.
Sfinţii l-au văzut şi au chemat  pe Arhanghelul Mihail.
Arhanghelul a vrut să-l arunce în iad, dar Iisus Hristos i-a spus ca este fratele Lui şi El Însuşi i-a dat deptul să descuie poarta.
Arhanghelul s-a dat la o parte plin de respect şi l-a lăsat să intre.
De atunci, sfinţii au aflat că Iisus Hristos mai are un frate.

____________________________________________________________________
1. Sfânta Scriptură: Versiunea Anania, Luc.17, 6;
2. Ibid., Luc. 13, 19.

Învăţătorule, în trecerea a mea vremelnica prin aceasta lume, tâlcuieşte-mi, pe înţelesul meu, să pricep semnele Tale cele veşnice şi fă-mă să-mi aduc aminte învăţăturile Tale:
Atunci când înverzeşte smochinul să pricep că vara e aproape;
Atunci când îmi încărunţeşte părul să pricep că toamna a venit;
Atunci când bucuria aproapelui mă întristează să pricep că e vreme pentru Tatăl nostru;
Atunci când mă încearcă gândurile de răzbunare să pricep că sunt vrednic pentru osândă;
Atunci când semenii nu vor sa mai asculte Cuvântul Tău cel veşnic să pricep că e vremea pentru semănat;
Atunci când aud cântatul unui cocoş în noapte să pricep lepădarea mea de Tine;
Atunci când am căzut fără speranţă să pricep taina celor şapte căderi ale Tale pe drumul Crucii;
Atunci când lacrimile îmi curg şiroaie să îmi aduc aminte de Fericiri;
Atunci când toate mădularele mă dor să îmi aduc aminte de biciuirea Ta;
Atunci când apropierea ceasului celui din urma mă îngrozeşte şi deznădejdea mă biruie, să îmi aduc aminte de Învierea Ta glorioasă.

Personajele acestei schiţe sunt absolut fictive. Orice asemănare cu realitatea este întâmplătoare.

Proful de geografie! Sever om. Copiii îl porecliseră “Îngheaţă clasa”. Aşa i-au zis ani în şir. Cu timpul, a devenit "Îngheţată". Acum îşi terminase orele şi se pregătea să plece acasă. Avusese o zi grea. Cinci ore. Şi copiii… ce gălagioşi ! Larmă mare. E adevărat, nu ca la ceilalţi profesori. Dar tot gălăgioşi fuseseră. Se tot foiau în bănci şi nu-şi găseau locul. De câteva ori a trebuit să îi altoiască. Cu indicatorul. Bine că nu s-a rupt ca celelate.
Acestea fu monologul profului Îngheţată în drum spre cancelarie.

Cancelaria goala. Era târziu. Se înnoptase. Trebuie să se grăbească. Puse cu grija catalogul în raft şi se îndreptă spre mica ghiuvetă. Avea praf de creta pe mâini. Scrisese mult la tablă. Îşi săpuni energic mâinile, le clăti bine, apoi se şterse cu micul prosop de acolo. Deodată, îngheţă. În fata lui un chip de statuie cu ochii reci, impersonali, ca de cobră, o privire lugubră. Obişnuia să se uite de fiecare dată în mica oglindă de deasupra ghiuvetei. De fiecare dată vedea un om. Dar acum i se părea că… Desigur, Oboseală. De când ajunsese director, era si mai obosit. Câteodată, nu se mai recunoştea.Cinci ore la cele mai dificile clase. Şi ce foială ! Trebuie să se grăbească.

Pe stadă, aproape nimeni. Viscolul care tocmai începuse, un viscol tăios ca de cuţit, îi gonise pe oameni pe la casele lor. Rafale de vânt îi biciuiau faţa. Îi tăiau răsuflera. Parea o noapte polara nesfârşită. O împaratie subterană a gheţurilor. Îşi amintea de o legendă de demult, venită din copilăria lui. I-o citea mama adeseori, dintr-o carte frumos ilustrată. Despre o împărăţie asemănătoare aflată undeva prin munţii înalţi de piatră ai Bihariei, peste care domnea Troian, bătrân, aspru, crud, neîndurat, cu barba numai ţurturi, cizme de gheaţă în picioare, pe frunte cu un sloi cioplit ca o coroană, cu un bici, semnul puterii sale împărăteşti. În împărăţie, totul de gheaţă. Case, garduri, uliţe, mese, scaune, paturi, numai şi numai de gheaţă. Până şi jucăriile copiilor. Aşijderea şi inimile oamenilor. Acestea nu ştiau să bată sau să se înflăcăreze, nu ştiau să iubească. Asta pentru ca strămoşul lui, vestitul Sloi le îngheţase oamenilor inimile în piepturi. Căci le îngheţase anume ca să nu iubească sau să simtă dragostea. Avea împăratul o copilă. Pe Fulg-de-nea. O fată nespus de frumoasă, dar mereu mâhnită. Uneori cânta. Melodii triste, dureroase… Sfârşitul legendei ? Parcă Fulg-de-nea părăsise în taină împărăţia gheţurilor si, odată ajunsă pe tărâmul oamenilor, inima i s-a încălzit atât de mult încât a ars de iubire pentru Sorin. Apoi, i se născu un cucon de toată frumuseţea. Numai ca Troian a găsit-o şi a pedepsit-o crunt. A închis-o într-o temniţă subpământeană de gheaţă. Din lacrimile fierbinţi se născu un izvor care a adus iubirea şi primăvară în împărăţia mohorâtă a lui Troian…
Nu voia să se mai gândească la această legendă stupidă. Deşi atunci, când era copil, îi dăduseră şi lui lacrimile

Acasă. Soţia îl astepta de mult. Pusese masa. Era singură. Nu aveau copii. Cina, ca de obicei. Câteva cuvinte schimbate cu ea, apoi aceasta plecă la culcare. Se scuză că nu se simte bine. Poate era gripa. La ea, la serviciu, toata lumea era gripată. Şi ce gripă! Te punea la pat.

În sfârşit, în pat. Simţea că este extenuat. Probabil ca îl încearcă simptomele gripei. Altminteri, de unde aceasta durere de cap. Îşi reaminti de foiala copiilor şi scrâşni din dinţi. Clasa a VI-a H. Cei mai răi. Derbedei... Şi somnul, care tot îl ocolea. Se foia şi nu-şi găsea locul. "M-au molipsit bandiţii", gândi el, "m-au molipsit cu foiala lor stupidă". În sfârşit, adormi. Un somn agitat. Şi ce vise ! Un om palid şi tras la faţă mergea în cârje pe dinaintea lui. Picioarele îi erau umflate. Curios, semăna leit cu el. Avea chiar chipul lui ! În urmă, altul, ceva mai în vârstă. Avea mâinile în gips şi capul bandajat. Trecu pe lângă el cu aceeaşi nepăsare. Îl urma al treilea. Un lepros. Ca-n Evanghelie. Bube din cap până în picioare. Şirul de infirmi părea nesfârşit. Sabat al infirmilor. Parca era noapte Valpurgiei, noaptea vrăjitorelor şi demonilor. Nu mai voia să-i privească. Nu cumva sunt vampiri ? Ca-n cartea lui Stoker. "Desigur, sunt vampiri şi vin să-mi sugă sângele", deliră el.
- Cine sunteţi voi de purtaţi chipul meu, întreabă el speriat pe cel ce avea gura strâmbă, ca un damblagiu. Pe deasupra, era şi chior.
- Omul îl privi ciudat şi îndelung cu singurul ochi rămas. Într-un târziu, se hotărî să vorbească.
- Noi ? Nu ne recunoşti ? Doar suntem gândurile tale.
- - Gândurile mele !? Unde vă duceţi ?
- Înfirmul îl privi la fel de ciudat şi, cu arătătorul deformat de vreo boală necunoscută, arată o pădure sinistră, cu copaci ciudaţi de gheaţă, sclipind ca diamantele.
- Într-acolo, fu răspunsul, spre Pădurea Copilăriei Distruse.
Pădurea Copilăriei Distruse se derula în faţa ochilor lui. Împăraţia omătului. Copaci somptuoşi ca şiruri de candelabre. Gândurile lui? Aşa se modelase el zi de zi? Cel cu cârje şi cu piciorele umflate era el în ziua în care a intrat în clasa a VI-a H. Furios, nervos, răzbunător. Se plimba printer bănci cu indicatorul în mână. Cel chior? Îşi aminti. Odată căşunase pe copii, biciuindu-i cu o ploaie de 2-uri şi 3-uri în catalog.
Brusc, se trezi. Era transpirat tot. "Un vis absurd", remarcă el. Hotărî să nu se mai gândească la vedenia de noapte. Doar şi astăzi îl aştepta o zi grea. Pe deasupra, mai trebuia să rezolve şi treburile administrative. De la Inspectorat îi veneau fel de fel de directive sâcâietoare. Săptămâna viitoare se anunţase şi o inspecţie.

La şcoală. Cancelaria ca de obicei. Toţi plictisiţi. Smulse catalogul pe care scria clasa a VI-a H de pe masă şi plecă abătut. Mergea îngândurat pe coridorul lung şi pustiu. Se opri şi se uită pe fereastră. Peisaj hibernal. Psst ! Şase ! Şase ! Şase ! Vine Îngheţată ! auzi el un glas ce răzbea de dincolo de uşa clasei a VI-a H. Puse mâna furios pe clanţă. Înăuntru, linişte mormântală. Se aşeză la catedră şi începu să studieze notele. Absorbit, nici nu bagă de seamă că trecuse ceva timp. 15-20 de minute. Ridică ochii. Copiii nu mai aveau răbdare. Se tot foiau. Întors cu cu totul la colegul din spate, "ticălosul" era absorbit într-o discuţie importantă. Simţind că este privit, întoarse brusc capul. Era prea târziu. Îngheţată venea spre el cu binecunoscutul şi temutul lui indicator. Poc ! Poc ! se auzi cum lemnul trosneşte. Apoi, linişte mormântală. Când ajunse la "ticălos", îi întinse ceea ce mai rămăsese dn el şi îi zise :
- Marius (era pentru prima oara când îi zicea pe numele lui mic), aruncă, te rog, resturile astea la coş. L-am rupt. De acum înainte voi arată pe hartă cu … degetul.
Instictiv, ridică degetul arătător şi îl privi. Nu era mai deformat ca în vis. De bună seamă se vindecase.

Seara. Ziua nu îi păruse atât de grea precum se aşteptase. În cancelarie, doar profa de mate. Puse cu grija catalogul în raft şi se indreptă spre mica ghiuvetă. Avea praf de creta pe mâini. Scrisese mult la tablă. Îşi săpuni energic mâinile, le clăti bine, apoi se şterse cu micul prosop de acolo. Evită sa se privească în oglindă. Părăsi în grabă cancelaria şi ajunse în curtea şcolii.
- Dom’ profesor, auzi el un glas care venea din spatele lui, Fiţi atent la ţurţuri. Au început să se topească.
Era Ionescu, roşcovanul dintr-a cincea.
Ridică ochii. Într-adevăr, ţurţurii începu să picure. Păreau stalactite. Parcă plângeau.
- Mulţumesc, Vali. Într-adevăr, au început să se topească, confirmă el
Brusc, făcu un gest neaşteptat. Se apleaca, rotunjeşte bine un bulgate de zăpadă şi îl aruncă cu sete în şirul de turţuri de la streaşina şcolii. Nu nimeri nci unul.
- Măi, Vali, zise el bine dispus, ia încearcă şi tu! Crezi că nimereşti vreunul?

A două zi. Cancelaria era în fierbere. Binecunoscuta plictiseală parcă dispăruse. Toţi vorbeau despre comportamentul lui Îngheţată.
- Nu se poate, zise doamna învăţătoare, parcă a dat în mintea copiilor. Ce să se fi întâmplat ? Aseară a fost văzut în fruntea ştrengarilor dintr-a cincea, dând cu bulgări de zăpadă în ţurţurii şcolii.
- Ştiu şi eu, răspunse profa de istorie. Eu am auzit că ar fi spart şi geamurile caselor de pe stradă. Ar fi chemat locatarii poliţia. Ar fi sosit două maşini la faţa locului. Ştirea ar fi ajuns şi la televiziune.
- Hai să nu exageram, o ponderă doamne învăţătoare. Geamurile nu se sparg de la nişte bulgari de zăpadă.
- Aşa este, dar poate că n-a dat cu bulgari, ci cu ţurţuri, găsi fericită profa de istorie explicaţia.
- Eu ştiu că a dat cu bulgari în ţurţuri, nu cu ţurţuri în geamuri. Şi-apoi, geamurile nu se sparg nici de la ţurţuri, dădu replica doamna învăţătoare.
- Cine ştie...
- În plus, azi dimineaţă m-am uitat la ştiri şi nu au transmis nimic.
- Eu numai vă spuneam ce am auzit, bătu în retragere profa de istorie.
- Poate din cauza gripei ăsteia, intervine proful de biologie. Nu ştii ce reacţii dă. O fi vreun virus mutant, scăpat dintr-un laborator.
- Nu-i exclus, intervine proful de religie, un băiat care terminase recent Teologia. Sunt semnele vremurilor. Epidemii necunoscute. Sindromul vacii nebune…
- Acolo era vorba de cornute, nu de oameni, accentuă doamna învăţătoare
- Păi dacă e mutant, atacă şi oamenii, stărui proful de biologie.
- Nu stiţi nimic. Aţi auzit de atacul psihotronic ? zise proful de informatică. Tehnologia a ajuns într-un grad atât de avansat încât e posibil orice. Aţi auzit de Experimentul Filadelfia ?
- Dar ce vrei sa spui ? se amesteca în vorbă proful de educaţie fizică. Că noi suntem manipulaţi psihotronic.
- Tot ce se poate, zise proful de religie. N-aţi văzut că vor să ne implanteze microcipuri cu semnul fiarei ?
- Adică şase-şase-şase, preciză proful de biologie, ca şi cum ar mai fi fost nevoie de aceasta precizare.
Ei, lăsaţi-ne cu chestii d-astea ! zise deranjată doamna învăţătoare. Că am citit şi noi Biblia. Ştim şi noi care este numărul fiarei sau a semnului numărului fiarei. Şi mai ştim că semnul fiarei era valabil atunci, pe vremea apostolilor. Era numele codificat al cezarului Nero. Domnilor, citiţi prea multă literatură fantastică.
- Apropo, interveni timid domnişoara învăţătoare, o tânără cam la douăzeci şi unu de ani, inimoasă şi simpatică, ştiaţi că suma tuturor numerelor de la ruletă este şase sute şaizeci si şase ?
- Ha ! făcu tânarul teolog semnificativ.
Uşa se deschise inopinat şi-n cadrul ei apăru timorată profa de mate.
- Pssst ! Şase ! Şase ! Şase ! Vine Îngheţată !

Vai, ce luptă se dă-n mine
când trupul este pe moarte!…
Să-l miluiască … n-are cine…
Vai, cât plânge şi se zbate! …

Irmosul ecou bate-n veac,
mi se vesteşte-n parastas…
Un gol străin şi fără leac
se adânceşte ceas de ceas.

Ca frunza toamna coborî-voi
în goliciunea de-început,
fără straie scumpe, moi,
şi podoabe de-mprumut.

Dar eu ştiu că, într-o zi sfinţită,
lumina se va-ntoarce-n pleoape,
porumbiţă împodobită,
ram de măslin pe ape.

Voi trage puteri din slava curată,
sorbi-voi puhoaie de zări,
ochiul mirat va creşte roată,
îmbrăţişat de mii de culori.

Atingerea pleoapei, uşoară,
în ritmul zborului rar,
vesti-va în lumea reală
curcubeul Tău de har.

Eu … ridicat din beznă şi somn
la viaţa plămădită sus!
Eu ridicat … dincolo de om,
prin jertfa Ta, Bunule Iisus!

Mai ştiu că, -n ziua cea mare,
împodobi-mă-vei din neştiut
cu straie sfinte, cu slavă mare…
Unde e, moarte, goliciunea din mormant?

Aforism:
Cei nenăscuţi nu înviază la Înviere. Dă-le o şansă.