Crestin Ortodox
Cauta:
Toti membrii inregistrati  Cautare Avansata
Postat: 5.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]
Category: Partituri de muzica psaltica

Partituri psaltice la Sfintele Pasti - Partituri de muzica bizantina la Invierea Domnului - Manastirea Vatoped

Postat: 5.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]
Category: Partituri de muzica psaltica

Partituri psaltice la Sambata Mare - Manastirea Vatoped

Postat: 5.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]
Category: Partituri de muzica psaltica

Partituri psaltice pentru Lunea Mare - Manastirea Vatoped

Postat: 5.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]
Category: Partituri de muzica psaltica

Partituri psaltice pentru Saptamana Mare - Manastirea Vatoped

Postat: 5.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]
Category: Partituri de muzica psaltica

Partituri psaltice la Buna Vestire - Manastirea Vatoped

 

Postat: 5.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]
Category: Partituri de muzica psaltica

Partituri psaltice la Botezul Domnului - Manastirea Vatoped

Postat: 5.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]
Category: Partituri de muzica psaltica

Partituri psaltice de la Manastirea Vatoped -  Cantari la Nasterea Domnului
 

Postat: 1.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Povestea Martisorului

Pentru inceput, am sa desenez un snur cu doi canafi la capete. In timp ce eu desenez, tu sa rasucesti in gand doua fire de matase, unul rosu si unul alb. Si acum vine intrebarea:

- Ce e martisorul ???
- Stie toata lumea, ai sa-mi raspunzi, un obicei stramosesc, un semn de primavara, il pui in piept de 1 martie, il oferi…
- Generalitati! Am sa-ti explic. E firesc sa stii mai mult, macar pana la genunchiul broastei.

***
Toata complicatia vine din faptul ca martisorul face parte din calendar. Calendarul este un fel de harta. Hartile sunt facute ca sa te orientezi in spatiu. Calendarele te ajuta ca sa nu te pierzi in timp. Hartile noi scot din joc pe cele vechi. In cazul calendarelor, situatia este diferita din cauza sarbatorilor. Ca sa intelegi ce spun, iti propun urmatorul scenariu:
Candva, un sacerdot a asezat pe o suprafata neteda niste pietre intr-o ordine si intr-un ritm care insemnau pentru el calendar. Dupa el a venit un astrolog si a asternut peste pietre un calendar desenat pe piele de vitel. Spinarile pietrelor au razbatut prin piele, sarbatorile noi si sarbatorile vechi s-au amestecat. Pentru oameni era inca simplu, strabateau timpul calare pe doi cai. Iar au trecut secolele si, peste desenul de piele, un astronom a intins calendarul nou, desenat pe pergament. Pietrele au strapuns si pergamentul, iar sarbatorile desenate pe piele au migrat, de jos in sus. Si aventura continua. Vine vremea calendarelor de hartie. Le fac savantii care masoara timpul tot mai precis. Pietrele sunt tot acolo, dedesubt, dar putini le mai inteleg sensul. Culorile tuturor sarbatorilor continua sa migreze de jos in sus. Ce ghiveci! Si ca si cum n-ar fi suficienta confuzia, prin mondializare, se produc transferuri de sarbatori intre culturi. Din 1997, daca ne luam dupa postul PROTV, romanii vor sarbatori ziua indragostitilor de Sfantul Valentin. Mai stii? Oricum, pe vremuri era mai simplu, calendarul punea ordine in sarbatorile unei singure culturi. Astazi raspunde unor necesitati mondiale de comunicare si sincronizare. Cu rosu sunt scrise zilele cand nu te duci la serviciu. Spre deosebire de timpul tare al sarbatorii, timpul „liber” este unul slabut, tocmai bun pentru odihna si divertisment. Simt uneori, dimineata, cum vin peste mine calendarele primitive, calendarele imperiale, religioase, populare, civile, calendarele culturale, cele ale evenimentelor istorice, care istorie poate fi a unei natiuni, a unei comunitati, a unei familii si chiar a unui individ. Si eu, dimineata, trebuie sa decid pe ce cale s-o apuc, daca va fi o sarbatoare veche, un sfant crestin, ziua cand m-am casatorit, daca voi sarbatori o eliberare, o aniversare sau voi comemora un dezastru…
Cum spuneam, martisorul face parte din calendar. De aici toata complicatia. Exista specialisti care pretind ca a existat un calendar vechi care incepea primavara, de 1 martie. Principalul lor argument este numele unor luni: septembrie, octombrie, noiembrie si decembrie, adica a saptea, a opta, a noua, si a zecea, socotind dupa luna martie. In termenii scenariului pe care il propuneam la inceput, sub 1 martie a existat in calendarul vechi un bolovan care marca inceputul. Toate inceputurile sunt facute dintr-un timp „puternic” si „bun”.
Acum voi ataca problema abrupt, ce e martisorul? Martisorul este un obiect de recuzita folosit in cadrul unui obicei care, la fel ca alte obiceiuri, se bazeaza pe credinte si practici. Credintele si practicile difera de la o zona la alta. Zicala „cate bordeie atatea obiceie” exagereaza, dar nu foarte mult. Punand claie peste gramada date etnografice din zone si epoci diferite, cartile falsifica. Principalele noastre surse de inspiratie sunt cartea despre sarbatorile la romani de Simion Florea Marian si Varstele timpului a lui Ion Ghinoiu.
In sate, sarbatoarea de 1 Martie se numea Martisor, Baba Dochia sau Dragobete cap de primavara. Martisor, dupa numele lunii, Baba Dochia, dupa cuvioasa mucenita Evdochia, serbata de Biserica in aceasta zi si Dragobete dupa numele unei sarbatori care, in anumite zone, se tinea in ziua de 24 februarie. Era sarbatoarea indragostitilor, ziua in care se imperecheaza pasarile, un fel de Sfantul Valentin la romani. Ca sa contribuie parca printr-o unda de coerenta, unele legende il prezinta pe Dragobete ca pe fiul Babei Dochia. Legendele despre Baba Dochia sunt numeroase. In multe locuri din tara ele se leaga de originea unor izvoare sau stanci. O femeie moare urcand primavara, prea devreme, la munte. Si de aici, variatiuni. Femeia poate fi tanara sau batrana, buna sau rea. Din variantele cele mai numeroase voi produce un rezumat.
A fost candva o baba care avea o nora. Daca avea o nora, putem presupune existenta unui fiu. Baba nu scapa nici o ocazie ca sa-si napastuiasca nora. Odata, la un 1 martie a trimis-o sa spele lana si nu oricum, ci s-o faca alba daca era neagra si, daca era alba, s-o faca neagra. Pe nora o ajuta Dumnezeu, Hristos, Sfantul Petru, un voinic sau un inger. Succesul norei o face pe baba sa creada ca a venit primavara. Isi pune 12 cojoace de blana si urca impreuna cu oile la munte. Acolo, fie ca este prea cald, fie ca este prea frig; ploua si ninge, de se uda cojoacele. In ambele cazuri le dezbraca, rand pe rand. Cand ramane in camasa, vine gerul si o ingheata. Sloiul se preface mai apoi in stanca. Cu adevarat pasionante sunt amanuntele pe care le furnizeaza variantele. De pilda, Baba Dochia ia uneori la munte si pe fiul sau, Dragobete. El ingheata primul. Din gura ii curge un sloi de gheata. Mama, suparata, striga la el: „Eu mor de frig si tu canti la fluier?” Alteori, oamenii o avertizeaza ca in martie timpul este schimbator. Dar ea nu amana plecarea la munte si raspunde cu vulgaritate: „Eu pe Martisor/ Il pun la curisor!” Martisor, auzind asemenea cuvinte buruienoase, imprumuta de la Faur (februarie) doua zile reci ca s-o pedepseasca. Presupun ca ai remarcat enormitatea pe care a pretins-o baba norei, cea de a spala lana pana cand o face din alba, neagra…
In treacat fie spus, exista informatii ca in anumite zone martisorul se facea din fir negru si alb.
Asa era si la albanezii din Calabria. In plus, ei si-l leaga la picior. Gasesti snurul alb-rosu de 1 martie peste tot in Balcani. Dar mai avem pana la snur.

Tot intr-o legenda despre Baba Dochia, voinicul care o ajuta pe nora ii recomanda o anumita piatra cu care sa spele lana. Cand e pusa in apa, piatra degaja o spuma rosie ca sangele si apa incepe sa clocoteasca. Multe se spun… Mai adaug numai ca, uneori, nora lipseste pur si simplu din poveste si, in aceste cazuri, baba urca la munte de nebuna ce e. Uneori isi ia cu ea furca, fusul si un caier de lana. Acest amanunt este important, avand in vedere ca in ziua de Baba Dochia femeile nu lucrau, tineau sarbatoarea prin nelucrare. Singura munca permisa era claca de tors.

Dupa 1 martie vin Zilele Babei. Sunt 9 sau 12, cate au fost si cojoacele. Timp schimbator. Dupa zilele babelor, urmeaza cele ale mosilor. Acum timpul se stabilizeaza. A venit primavara.

Ce fac femeile primavara, de 1 martie? Cum spuneam, nu lucreaza, daca sunt tinere isi fac Dragobete. Mamele rasucesc martisor pentru copii, dar nu numai pentru copii. Sa le luam pe rand. Se zice ca serbarea prin nelucrare se face pentru a domoli mania Babei Dochia si frigul de primavara, ca sa nu zaca nimeni din casa bolnav de varsat sau sa moara inecat. Se putea face claca de tors, dar asta am mai spus. Si Dragobetele fetelor ce era? Se duceau la padure si cautau flori de fragi, adunau apa de pe flori si se spalau pe fata zicand:

„Floare de fraga din luna Mart
La toata lumea sa fiu draga,
Uraciunile sa le desparti.”

Si am ajuns si la snurul de martisor… Femeile rasuceau fir alb si rosu de lana, bumbac sau arnici. Firul se lega la gatul sau la mana copiilor. Sunt locuri unde purtau martisor si fetele tinere si chiar nevestele, asa scrie Simion Florea Marian. Tot el avertizeaza ca obiceiul incepe sa se piarda in Moldova si Bucovina. Adica, pe la 1900 se pierdea deja. Il citeaza pe N. Gane care deplange pierderea obiceiului la 1873. Marian mentioneaza practica de a atarna o moneda de snur. Snurul era purtat pentru noroc si sanatate. Fetele il purtau ca sa nu aiba tenul patat. Il „dezbracau” cu socoteala (incepe iar nebunia variantelor zonale) la 7, 9, 12 zile dupa 1 martie, cand infloreste visinul sau trandafirul , cand sosesc berzele sau randunelele; in ziua de 40 de mucenici; de Sfantul Gheorghe. Martisorul se „imbraca” dimineata, inainte de rasarit, si se „dezbraca” fara sa te vada soarele, pentru ca te innegreste.

Alte informatii ne indica practici si mai interesante. Se spune ca femeile leaga martisor nu numai la copii, ci la toti membrii familiei, la porc, la cornul vitei, la closca, la donita... Adica protejeaza prin cercuri magice tot. Inainte sa dispara, la sate a patruns moda martisorului impletit din fire de matase. Il faceau fetele, foarte des, pentru feciori. Un amanunt pe care l-am omis: in unele locuri, cu banul de martisor se cumpara vin rosu si cas pe care tinerii le mancau de Sfantul Gheorghe la iarba verde.

Diferentele dintre martisorul din sat si cel de la oras s-au accentuat in ultimele doua sute de ani. La 1800 era snur si moneda, atat la oras, cat si la sat. La inceputul secolului al XIX-lea, ce descopera orasul? Razuieste o fata a banului de argint si scrijeleste 18… Nu imi amintesc o mie opt sute si cat, era in prima jumatate a secolului. Am vazut martisorul la Manina Vulpe. Urmeaza moda brelocurilor de aur, de argint, pentru cei mai amarati de dublé. Brelocuri cu semne de noroc: trifoi cu patru foi, purcelus, carti de joc, zaruri. Tinerii le ofera fetelor pe care le iubesc. Asa esueaza martisorul in campul amorului. Acum intra in repertoriul martisorului inimioara. Doamne, cate inimioare am mai vazut, inimioara cu lacat, inimioara cu floare, inimioara strapunsa de sageata, inimioara pe plic, pe calendar, inimioara pe scarita, inimioara cu inimioara..! In prima mea copilarie, adica prin anii '50, situatia se prezenta asa, din ce mi-aduc aminte. Mamele puneau martisoare la fetite. Radeam de baietii cu martisor. Fetitele faceau intre ele schimb de martisoare. Uneori mai dadeau si profesoarelor, dar nu era nebunia de acum. Femeile in toata firea mai primeau martisoare de la soti si colegi de serviciu, dar le purtau putin. Cele mai multe erau din margele, lemn si margeluse.

Vin comunistii tot mai tare cu laicizarea. De martisor nu se prea leaga. Tabla, sticla, plastic… Oamenii cauta ceva mai deosebit. De aur si argint nu poate fi vorba. Valoarea incepe sa fie data de „creatia” artistica. Fac martisoare tot felul de pictori si arhitecti. Cei mai multi sunt studenti.

Incepe perioada in care martisorul se confectioneaza din orice si poate sa semnifice orice: doua margele si o pana, o scoica lipita pe un carton, flori imortele stropite cu sclipici, o tablita gaurita, repet, orice. In deceniul noua, martisorul este ambalat intr-un plastic transparent. Uneori nici nu poti sa-l scoti de acolo, in loc sa-l pui in piept il asezi in vitrina. In paralel, magazinele pregatesc cadouri preambalate cu adaos de martisor, solutie comoda pentru cine nu stie sa aleaga. Din 1978, se vand martisoare si pe strada. Ies studentii de la Arhitectura si cei de la Arte frumoase ca sa-si faca bani pentru vacante la 2 Mai. Pe urma iese oricine. Centrul de creatie al municipiului elibereaza autorizatie pentru producator. Martisoarele „se striga”. In reclame se fac aluzii timide la lipsa de carne, branza, oua, la lipsa de tot. In anul 1987 am numarat in Piata Amzei peste 200 de tarabe. Erau vanzatori care vindeau marfa intr-o valiza diplomat, altii pe o masa plianta. Politistii fojgaiau aruncand priviri de stapan.

Dupa Revolutie, in primii doi ani, interesul pentru martisor a scazut. Desi, sa nu uitam, in 1990 se vinde martisorul cu portretul lui Petre Roman. Dupa 1993, afacerea incepe sa mearga din nou. S-a incheiat cariera „martisorului de cooperativa”, vandut la stat. S-a incheiat si cu magia. Martisorul a devenit joc si ocazie de a da plocon cuiva care altfel ar primi greu. E vremea lui „orice” si a lui „oricum”. Oamenii se refugiaza in afaceri si joaca. Candva, oamenii credeau in puterea magica a martisorului. Acum nu mai cred. Candva, oamenii credeau ca o baba a urcat la munte cu 12 cojoace si a inghetat. Acum nu mai cred. Si nici nu vor mai crede vreodata. Tot ce pot e sa cunoasca povestea. Atat.

* Povestita si scrisa de mana de Irina Nicolau. Desenata de Mihaela Schiopu.
In 1 martie 1997, la Bucuresti.
Postat: 24.02.2010 - 1 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Sfaturi duhovnicesti - A doua saptamana a Postului

 „Mai inainte de toate cele ce se pazesc, pazeste-ti inima, caci din ea izvoraste viata.” (Pilde 4:23)
 
1. Gospodarul isi pazeste de pasari tarina insamantata, si de omizi livada si isi pazeste de fiare stana, dar nimic altceva nu isi pazeste gospodarul precum casa de talhari, de foc, de ape, de fulgere, si de toata necuratia. Ce e casa pentru gospodarie, este inima pentru om. Pentru acesta s’a zis: „Mai inainte de toate cele ce se pazesc, pazeste-ti inima.”
 
2. Din inima izvoraste sange, iar in sange e sufletul. Precum e sufletul in inima, asa e in tot omul. Daca apa in izvor este sarata, este sarata si in rau; daca e dulce in izvor, va fi dulce si in rau. Cum e izvorul, asa-i si varsarea raului.
 
3. Daca sarpele te musca de deget, otrava lui n’ar lucra, daca sangele n’ar duce-o la inima. Cand doctorul pune pe deget un leac, leacul nu ar ajuta daca sangele nu l-ar duce la inima. La inima ajunge si otrava, si leacul. Tot ce otraveste viata si tot ce lecuieste viata trebuie sa ajunga la inima si sa treaca prin inima.
 
4. Acolo unde este centrul sistemului circulator sanguin trupesc, acolo este si centrul sistemului circulator duhovnicesc. Inima trupeasca este organ al inimii duhovnicesti. Si chiar daca asta este realitatea, totusi si aceasta realitate e o mare taina.
 
5. Cu adevarat de nepatruns este aceasta taina pentru mintea noastra, pentru ca mintea este mai mica decat inima, iar inima cuprinde mintea, nu mintea inima. Partea nu intelege intregul si nici cele mai de jos nu inteleg cele inalte. Dumnezeu asa a vrut si asa a randuit. Fericit este cel ce mai putin cerceteaza tainele fiintei lui Dumnezeu si mai mult asculta de poruncile lui Dumnezeu si mai mult simte iubirea lui Dumnezeu in inima lui!
 
6. Sufletul este invesmantat in porfira sangelui; iar cand vesmantul este asa de simtitor, cu atat mai mult este ceea ce acopera vesmantul! Precum un pai poate molipsi si strica sangele, asa si un singur cuvant, o singura privire, un singur gand poate molipsi si strica sufletul.
 
7. De aceea, sa asculti de doctorul omenesc cand te invata: Ingrijeste-te de sangele tau! Dar cu atat mai mult, sa asculti de doctorul Dumnezeu, cand iti porunceste: Mai inainte de toate cele ce se pazesc, pazeste-ti inima, caci din ea izvoraste viata. Pazeste-ti inima in inima, miezul in coaja, flacara in sange, viata in vesmantul trupului. Mai inainte de toate cele ce se pazesc, pazeste-ti inima, fiul meu - zice Domnul.
 
8. Cand sarpele musca mana, mana se leaga cu un garou, ca sangele otravit din mana sa nu se duca in inima si sa strice izvorul sangelui. Cand auzi un cuvant rau, astupa-ti auzul, ca otrava cuvantului sa nu coboare pana la inima ta si sa nu strice izvorul vietii tale, fiul meu!
 
9. Cand vine bogatia, nu iti lipi inima de ea, spune Intelepciunea in Cartea Vietii. Ingradeste-ti inima de bogatie cu un gard inalt pana la ceruri, ca inima ta neintinata si curata sa se pazeasca pentru Cel ce o cauta zicand: Fiule, da-mi inima ta!
 
10. Mai sta scris in Cartea Vietii: Inima imparatului este in mana lui Dumnezeu. Daca imparatesti asupra patimilor atunci esti un imparat adevarat. Atunci inima ta este in mana lui Dumnezeu. Iar aceasta mana conduce fara gresala inima ta si o indreapta spre imparatia luminii si a vietii vesnice.
 
11. Daca in cea dintai saptamana a Postului Mare ti-ai intarit convingerea ca inima ta este a Dumnezeului si Tatalui tau; daca te-ai hotarat cu tarie sa i-o dai Lui, atunci in a doua saptamana invata sa iti pazesti inima. Deprinde-te cu lupta vitejeasca pentru neintinarea si curatia inimii tale, pentru a putea intoarce acest dar Celui ce ti-a daruit toate.
 
12. Lumineaza-ti inima cu credinta, intareste-o cu nadejdea, incalzeste-o cu dragostea, cadeste-o cu rugaciunea, curata-o cu lacrimile, hraneste-o cu Sangele Domnului si o inalta spre cer precum o candela aprinsa. Numai asa vei putea astepta cu pace trecerea din aceasta lume pamanteasca in lumea cereasca, fara cutremurul pacatosului sau mustrarea constiintei. De aceea, in aceasta a doua saptamana a Postului Mare, innoieste des sfatul Tatalui: Mai inainte de toate cele ce se pazesc, pazeste-ti inima, caci din ea izvoraste viata.

Sfantul Nicolae Velimirovici

Postat: 19.02.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

"Fiule, da-mi inima ta!, zis-a Domnul” /Pilde 23:26/

1. Mai presus de toate gandeste-te la Dumnezeu, caci si Dumnezeu se gandeste la tine mai presus de toate. Precum pastorul se gandeste la oaia cea ratacita mai mult decat la intreaga turma, asa si Dumnezeul tau se gandeste la tine, care te pierzi in pacat, mai mult decat la toti ingerii din ceruri.

2. A cugeta la Dumnezeu nu inseamna a cerceta fiinta lui Dumnezeu, ci inseamna a cerceta si a afla ce asteapta Dumnezeu de la om.

3. Cel ce cumpara nuci nu cauta la coaja, ci la miez. La fel si cel ce cumpara oua. Si asijderea cu nenumarate lucruri din lume, oamenii le cauta pe cele nevazute si nu pe cele vazute. Si Dumnezeul tau cauta la tine dupa inima. Prin coaja cea trupeasca, El priveste in miezul tau, in inima ta, si cauta la inima ta. Fiul meu, da-i inima ta!

4. In inima, Ziditorul a pus temelia vietii. In inima viata se zamisleste, purcede, creste si se indreapta spre mormant si dincolo de mormant. Oare cat pretuieste omul despre care toti spun: e destept, dar nu are inima? Dumnezeu nu va cere de la el desteptaciune, ci inima. Caci s’a zis: „ce este nebun al lui Dumnezeu, mai intelept decat oamenii este.” /I Cor. 1:25/

5. Sau cat pretuieste omul despre care se spune: e bogat, dar nu are inima? Oare isi va duce bogatia in cealalta lume si o va darui Celui a carui vistierie sunt pamantul si cerul, si soarele si stelele si toate imparatiile stiute si nestiute?

6. Sau ce-i ajuta omului puterea si frumusetea cea trupeasca? Oare nu intalnim zilnic pe cei ce in tinereti erau puternici si frumosi, iar acum, garboviti si trasi, se sprijina ori in baston, ori de mana cuiva? Multora, puterea si frumusetea trupeasca le-a slujit, din nefericire, la putrezirea inimii inainte de putrezirea pielii si oaselor.

7. Fericiti sunt cei ce din tinerete nu s’au indragostit de nici o frumusete trecatoare si muritoare, ci de Ziditorul lor, a carui putere nu slabeste si a carui frumusete nu piere! La dragostea lor, Dumnezeu va raspunde cu dragoste insutita, si inima lor Dumnezeu o va randui langa inima Sa.

8. Postul inseamna slabirea legaturii inimii cu lumea si intarirea legaturii inimii cu Dumnezeu. Aminteste-ti si cugeta la aceasta in cea dintai saptamana a Marelui Post.

9. Intarirea legaturii cu Dumnezeu aduce bucurie in inima. De aceea se citeste la inceputul Postului din cartile bisericesti: "Iata, a venit veselitoarea vreme a postului!”

10. Aminteste-ti numele acelor marimi duhovnicesti care, cu postul, au slabit legaturile lor cu lumea si au intarit legaturile cu Dumnezeul cel Viu – Sfintii Antónie, Pável, Efthímie, Avxentie, Avrámie, Sávva, Visaríon, Vitálie, Gherásim, Chiriac, Zosíma, Haríton, Efrém, Arsénie, Carion, Zaharia, Sávva cel Sfintit, Siméon si Alípie Stalpnicii, Onúfrie, Pahómie, Pétru si Athanasie Athonitii, si ceidimpreuna cu dansii.

11. Aminteste-ti si de Dumnezeu purtatoarele fecioare si femei, a caror inimi au fost umplute de dragoste catre Hristos – Sfintele Thécla, Xenía, Evpraxía, Anastasía,  Matróna, Sarŕ, Maria Eghipteanca, Pelaghía, Thaisía, Theodúla, Vasilísa si cele dimpreuna cu ele.

12. Daca iti sunt departe dupa loc sau dupa vreme, atunci aminteste-ti de acele slavite nume din neamul tau – Sfanta Parascheva, Sfantul Sava, slava Serbiei, Sfintii Ioanníchie de la Devici, Pétru de la Korisa, Vasílie al Ostrogului, Prohor, Gavriíl, Ioachim, Ioánn al Rilei, Naúm al Ohridei, Nectárie al Bitoliei si multi, multi altii care cu postul au sfintit trupurile lor si cu rugaciunea au sfintit tara in care vietuiesti.

13. Ei toti acelasi glas au auzit: "Fiule, da-mi inima ta!” Acelui glas au raspuns si inima lor intru totul au dat-o Dumnezeului si Ziditorului lor.
 
Sfantul Nicolae Velimirovici - "Inima in Marele Post"
(Editura Predania)
Postat: 19.02.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Duminica Ortodoxiei

Praznicul Ortodoxiei nu este o sarbatoare fixa transferata in ciclul mobil, ci ea a fost nemijlocit instituita, pentru a fi serbata in prima duminica din Postul Mare, de catre patriarhul Metodie al Constantinopolului cu prilejul celei de-a doua restaurari definitive a sfintelor icoane, pe 11 martie 843. Aceasta sarbatoare solemna, cea mai importanta dintre comemorarile dogmatice repartizate in cursul anului liturgic, nu s-a generalizat insa imediat, impunerea ei definitiva fiind atestata abia in secolul XI. La Constantinopol, dupa o Panihida tinuta la biserica din Vlaherne si dupa privegherea de seara se facea o lunga procesiune pana la Sfanta Sofia, unde se celebra Liturghia, la sfarsitul careia patriarhul oferea la patriarhie un mare banchet oficialitatilor Bisericii si Imperiului. Aceste festivitati erau un prilej de adunare a unui mare numar de "monahi si de laici veniti din provincii, marcand astfel puternic sfarsitul primei saptamani a postului.

Praznicul Ortodoxei s-a suprapus peste vechea comemorare a profetilor Moise, Aaron si Samuel, pe care Typikon-ul Marii Biserici o indica drept singura praznuire a primei duminici din Postul Mare55, atestata cel putin in epoca patriarhului Gherman al Constantinopolului (+ 740), fiindca sub numele sau gasim in unele manuscrise un canon imnografic in cinstea profetilor. Potrivit Kontakarion-ului de la Patmos 213 (secolul XI), Postul Mare era plin odinioara de comemorari biblice: in Saptamana a II-a era comemorat Noe, in Saptamana a IV-a jertfa lui Isaac si Isaac insusi in vinerea Saptamanii a V-a, astfel ca aceste praznuiri corespundeau lecturilor din cartea Facerii. Typikon-ul Marii Biserici nu face insa decat aceasta singura aluzie la Vechiul Testament in timpul Postului Mare, a carei origine, dupa Karabinov, ar fi mai putin lectura cartii Facerii, cai o amplificare a pericopei evanghelice citite la Liturghia acestei duminici (In 1, 44-52), unde se face limpede aluzie la profeti. Aceasta ar apartine unui vechi sistem de lecturi biblice, potrivit caruia Evanghelia dupa Ioan se citea in timpul Postului Mare, iar nu in timpul perioadei Penticostalului. Oricare ar fi motivele instituirii ei, aceasta sarbatoare a prorocilor se potrivea perfect cu prima saptamana din Postul Mare si cu atmosfera vechi-testamentara a sistemului lecturilor. In chip fericit ea n-a fost cu totul suprimata de sarbatoarea Ortodoxiei, ramanand in imno-logie legata de aceasta intr-un mod armonios si pertinent din punct de vedere teologic, intrucat profetii figurau anticipat intruparea pe care o manifesta icoanele:
 
"Stralucit-a harul adevarului si cele ce de demult s-au preinchipuit umbros, acum s-au savarsit aratat. Caci iata Biserica, pe care o insemna mai inainte chipul cortului marturiei si care tine credinta dreapta [ortodoxa], se imbraca ca si cu o podoaba mai presus de lume cu icoana dupa trup al lui Hristos; ca tinand icoana Celui pe care-L cinstim, sa nu ratacim ...".
 
Sfantul Ioan Damaschinul semnala deja, in discursurile sale despre icoane, analogia ce exista intre acestea si vedeniile prorocilor; acestia n-au privit vedeniile care le-au fost date cu ochii sensibili, ci cu "ochi duhovnicesti", ca si apostolii pe Tabor, si au vazut "icoane" ale lui Dumnezeu, nu fiinta Sa. Ca intreaga Lege si prescriptiile sale, aceste vedenii care anuntau tipologic bunurile viitoare erau "imagini" a ceea ce avea sa fie dezvaluit pe deplin prin intrupare. Dupa sfasierea perdelei templului, prefigurarile s-au destramat si vedeniile profetilor au fost inlocuite de icoane: reprezentari analogice si actualizare efectiva a prezentei ipostatice a Cuvantului intrupat si a sfintilor. Vedeniile profetilor, ca si cele ale lui Moise, Isaia sau Iezechiel, erau prefigurari ale intruparii "Icoanei naturale a Tatalui", pe care o reproduce imaginea sacra crestina; astfel, ele pot fi privite drept icoane ale acestor icoane, iar prorocii pot fi celebrati impreuna cu sfintele icoane in Duminica I a Postului Mare. Praznicul restabilirii icoanelor a fost intitulat Triumful Ortodoxiei, caci marca sfarsitul a 120 de ani de lupte si dispute de mai multe ori reluate si cu importante consecinte pentru definirea identitatii Bisericii Ortodoxe si a statului bizantin; dar si, pe un plan mai general dogmatic, pentru ca iconoclasmul reprezenta punctul final si consecinta tuturor ereziilor hristologice. De aceea, cel de-al doilea Sinod de la Niceea (787) a fost privit drept pecetea celor sapte mari Sinoade Ecumenice. Desigur, ulterior vor aparea multe alte erezii, dar ele toate vor putea fi respinse de definitiile dogmatice ale celor sapte Sinoade Ecumenice si de teologia ortodoxa a venerarii icoanelor. Asa cum se exprima foarte vechiul tropar al praznicului Ortodoxiei, venerarea icoanei lui Hristos e o marturisire a intregii Iconomii dumnezeiesti si semnul supunerii credinciosului fata de integralitatea invataturii Bisericii:
 
"Preacuratei Tale icoane inchinandu-ne, Bunule, cerem iertare greselilor noastre, Hristoase Dumnezeule. Caci de bunavoie ai voit a Te sui cu trupul pe Cruce, ca sa izbavesti din robia vrajmasului pe cei pe care i-ai plasmuit. Pentru aceasta cu multumire strigam Tie: Toate le-ai umplut de bucurie, Mantuitorul nostru, Cel ce ai venit sa mantuiesti lumea!".
 
Icoanele restaurate sunt privite de imnografii nostri drept "podoaba Bisericii" si pecetea Ortodoxiei. De aceea, de la celebrarea particulara a icoanelor s-a trecut rapid la o sarbatoare a Ortodoxiei in general, instituita definitiv o data cu a doua jumatate a secolului XI.
 
Synodikon-vl Ortodoxiei, al carui strat initial privitor la icoane trebuie atribuit patriarhului Metodie insusi, s-a imbogatit incepand din secolul XI cu numeroase anatematisme formulate impotriva noilor erezii de sinoade cohstantinopolitane reunite sub imparatii Comneni. Au inserate si decizii ale unor sinoade locale, iar in secolul XIV anateme impotriva , lui Varlaam, Achindin si adversarii isihasmului, astfel incat acum Synodikon-ul apare marturia fidela a traditiei dogmatice bizantine si a continuitatii ei in timp si in spatiu. Lectura sa solemna devenise un adevarat oficiu liturgic in sine. Initial (in secolele IX-X), aceasta avea loc la Liturghie intre "Sfinte Dumnezeule" si lectura din Apostol. Apoi, dezvoltandu-se in lungime si in importanta, se facea dupa concedierea de la Utrenie si procesiunea in timpul careia se canta un canon al Sfantului Metodie despre restaurarea sfintelor icoane (redactat probabil in 843 si atribuit pe nedrept Sfantului Teodor Studitul80). Odinioara, Synodikon-ul era declamat din amvon cu aceleasi formule de introducere ca si Evanghelia. Triodul grec nu mai are aceasta rubrica, prezentandu-l drept lectura unei omilii. El indica totusi raspunsurile poporului care trebuie sa puncteze lectura sa cu exclamatii "Anatema sa fie!" sau "Vesnica pomenire!" dupa cum sunt mentionati ereticii sau aparatorii adevaratei credinte Aceasta participare a comunitatii la proclamarea Ortodoxiei poate fi legata de invatatura ortodoxa, potrivit careia, in ultima instanta, poporul insusi e garantul unitatii traditiei si validitatii Sinoadelor Ecumenice.
 
Proclamarea Synodikon-ului in manastiri si in catedrale are in constiinta ortodoxa o valoare cu adevarat "sacramentala"; asa cum scria un episcop rus, el este "Taina innoirii duhovnicesti, Sfanta Taina a intaririi in adevar". Triumful Ortodoxiei asupra ereziei e o eliberare, o innoire, o primavara duhovniceasca. Biserica straluceste atunci cu "stralucirea dogmelor" in bucuria si lumina harului. Aceasta proclamare poate fi supusa si unei transpuneri duhovnicesti, putand fi privita ca un adevarat exorcism al ereziilor ce incoltesc in fiecare din cei ce inca nu si-au curatit cu totul patimile, caci in definitiv erezia nu e decat varianta intelectuala a acestor patimi. Prin definitie, erezia divizeaza si separa, in timp ce credinta ortodoxa strange in unitate si sobornicitate membrii Trupului lui Hristos86. Ea este semnul impacarii cosmice a tuturor fapturilor trupesti si netrupesti in participarea lor armonioasa la unitatea divino-umana si la plinatatea cunoasterii Adevarului pe care-l are Biserica.
 
"Pustie si pamantule, bucurati-va, munti picurati si dealuri saltati, caci Hristos, Cuvantul, a dat pace celor de pe pamant si sfintelor biserici unitatea credintei".
 
Semnificatia acestei sarbatori, ca si cea a Sfantul Grigorie Palama, in iconomia duhovniceasca a Triodului sta tocmai in aceasta conceptie despre unitatea in credinta. Armonia crestinilor uniti in credinta lor in acelasi Hristos e conditia necesara pentru celebrarea duhovniceasca a praznicului Ortodoxiei si pentru a duce un post folositor.
 
Ortodoxia apare din plin in cateheza Triodului, caci, potrivit Sfantului Vasile cel Mare, ea face parte din virtutile monahului si ale adevaratului crestin. Marturisirea dreptei credinte e, potrivit Sfantului Grigorie din Nazianz, o "sfintire a limbii" si, prin urmare, curatirea mintii rationale. In timp ce erezia decurge in fond din mandria mintii nerastignite si netransfigurate, Parintii leaga Ortodoxia de smerenie si de infranare, adica de orice virtute care aduna fiinta pentru a o face sa urce spre Dumnezeu. "O credinta tare este maica lepadarii", spunea Sfantul Ioan Scararul. Nu ne-am putea astfel angaja in viata duhovniceasca rezumata in Postul Mare, fara sa fi fost intariti inca de la inceputul acestuia in credinta ortodoxa.
 
"Pe acestea [arhetipurile lucrurilor stricacioase] le vom vedea, daca vom duce o viata dreapta si ne vom ingriji de credinta dreapta, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul".
 
Fiindca este cu neputinta sa gasim pe Hristos, plinatatea virtutilor, fara marturisirea exacta a "ceea ce este El" si alipirea totala de Trupul Sau tainic, pentru ca numai credinta ortodoxa afirma realitatea indumne-zeirii si a participarii trupului si sufletului omului la viata dumnezeiasca, fara sa existe contopire a firilor. Faptele ascezei practicate in timpul Postului Mare reprezinta, asadar, manifestarea si stralucirea adevaratei credinte confirmate de lectura Synodikon-ului.
 
"... credinta fara fapte e moarta si lipsita de consistenta, iar faptele fara credinta sunt desarte si nefolositoare. Harul Duhului a reunit astazi, in acest timp de post si nevointa pentru virtute, vestirea celor ce au impartasit cu credinta cuvantul dreptei credintei si lepadarea celor care n-au vrut sa-1 impartaseasca cu credinta, ca noi insine sa ne grabim, cum se cuvine, atat spre una, cat si spre cealalta: aratand adica credinta prin fapte si dobandind folosul ostenelilor noastre prin credinta".
 
Duminica Ortodoxiei si lectura Synodikon-ului pot fi, asadar, privite ca o transpunere in Triod a recitarii Simbolului de credinta niceo-constantinopolitan la Liturghie, inaintea anaforalei". Desigur, Synodi-kon-ul e mai dezvoltat decat Crezul, vizand cazuri de erezie si persoane precise, in marea lor majoritate dintr-o epoca posterioara iconoclasmului. Pe de alta parte, el se inscrie intr-o scara temporala mai vasta, fiindca pentru a ne cumineca trebuie sa asteptam 40 de zile, in timp ce Crezul precede doar cu putin Euharistia; in ambele cazuri insa scopul ramane acelasi: exprimarea unitatii adunarii crestine in credinta in Acelasi Hristos, pe care o pecetluieste Cuminecarea euharistica. In dimensiunea pregatirii in vederea Pastelui si a catehezei baptismale a Triodului, praznicul Ortodoxiei reprezinta, asadar, un element fundamental si prima etapa a incorporarii in Hristos si Patima Sa.
 
"Crestin este - spune Sfantul Ioan Scararul - cel ce imita pe Hristos pe cat e cu putinta oamenilor prin cuvinte si fapte si crede" cu o cugetare dreapta si neprihanita in Sfanta Treime".

Ieromonahul Makarios Simonopetritul
Postat: 16.02.2010 - 2 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Daca este sa alegem care este sentimentul cel mai dramatic, starea cea mai daramatoare de suflet din cate afecteaza tineretul de astazi – in primul rand zis crestin – poate ca plictiseala este unul care-l marcheaza tot mai dureros. Chipuri alungite de nesomnul lipsei de motivare se preumbla tot mai des pe strazi, iar salile de clasa sau de curs poarta parca imbibate pe peretii de duh mirosul acesta de mucegai duhovnicesc, care este plictiseala. Ceea ce este grav e faptul ca aceasta plictiseala ii mistuie pe oameni sub ochii nostri si noi nu facem nimic – noi insine fiind intrati poate in linia dreapta a indiferentismului plicticos. Noi insine suntem, asadar, atinsi de cancerul acesta nesabuit si dureros si, chiar daca vom putea trai vreme multa cu el, aceasta nu inseamna ca moartea ne va izbavi. De plictiseala nu te izbaveste moartea, ci Invierea, cea care alunga, terapie vesnica, nestarile noastre de rau.
    
Intr-o carte de exceptie a scriitorului francez (prin aceasta carte, universal) Georges Bernanos, numita plina de har: „Jurnalul unui preot de tara“ (Ed. Allfa, 1999), am aflat aceste randuri despre plictiseala: „… lumea e mistuita de plictiseala. Fireste, trebuie sa reflectezi putin, ca sa-ti dai seama de asta; e un lucru pe care nu-l poti trece cu vederea si nici pricepe imediat. E ca un fel de pulbere. Te misti incolo si incoace si n-o vezi, o respiri, o inghiti, cind stranuti, cand bei, dar e atat de fina, atat de usoara, ca nici nu-ti scartaie macar intre dinti. Dar, daca te opresti macar o singura clipa, o si simti intinsa pe obraz, pe maini. Trebuie sa te agiti necontenit, ca sa scuturi ploaia de cenusa. Si atunci, oamenii se agita, se agita“. (Op. cit. p 10) Tot el este si cel care diagnoticheaza locul nasterii molimei acesteia, pe care o socoteste „forma ticaloasa a disperarii, si care este, fara indoiala, fermentatia unui crestinism descompus“. (Idem, p 11)
    
Sigur ca cele citate nu sunt puse inaintea cititorului ca s-arat c-am citit pe Bernanos. Ci pentru punctul de vedere pe care-l exprima si din care, sigur, am putea prelua destula invatatura. L-am asezat, miez de cuvant, pentru ca, poate, daca am avea curaj sa recunoastem descompunerea pe care o traim in crestinismul nostru cotidian, am putea sa incercam a schimba ceva in noi, cu noi. Ca traim o astfel de drama – „care scartaie intre dinti“ – ne-o arata faptul ca ne miram c-avem curaj sa fim cinstiti unul cu altul (de parca a fi crestin este echivalent cu a fi fatarnic), c-avem puterea sa ne rugam (de parca starea de normalitate crestina ar fi nerugarea), c-avem dragoste de Liturghie (de parca normal ar fi sa o uram) si cate si mai cate.

Am lasat atat de mult sa fim patrunsi de duhul lumii, incat uneori ne surprindem plictisiti de cuvantul Scripturii, de cantarea duhovniceasca, de cuvintele Sfintilor Parinti. Sigur ca poate sa existe si o doza de plictiseala profetica: aceea datorata prezentarii neadevarate in duh, viata si adevar a cuvantului lui Dumnezeu, aceea datorata mediocritatii nivelului la care ne este transmis Dumnezeul Cel Viu. Si, uneori, pluteste in aer miasma aceasta cu totul neplacuta a unui trup ucis de propria noastra nelucrare duhovniceasca. 
   
Inainte vreme oamenii nu aveau timp pentru plictiseala. Doar cei care-si petreceau prea mult timp din viata in sindrofii si-n lichioruri, in barfe si naraviri care, la acelasi gen de oameni, pare ca n-a trecut. Zideau ei biserici – unii –, dar o faceau pentru altii, pentru cei simpli si umili, care n-aveau vreme decat pentru munca si pentru prea-marirea lui Dumnezeu. 
   
La vremurile de-acum, prea pline de noi, Domnul ramane exilat dincolo de preocuparile noastre plictisite. Sa-I cerem, dar, lui Hristos ca sa ne scoata din nenorocita drama a deznadejdii, careia-i spunem plictiseala. Sa ne-ajute Dumnezeu sa nu ne descompunem inainte de moarte.

Pr. Constantin Necula

 
Postat: 15.02.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Cele mai importante sarbatori ale anului bisericesc sunt precedate de perioade de post mai lungi sau mai scurte. Marele praznic al Invierii Domnului este precedat de Postul Sfintelor Pasti, ce se intinde pe durata a sapte saptamani, din lunea ce urmeaza Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai,  pana in noaptea Invierii.

Pentru ca acest post ne pregateste anume pentru faptul cel mare si dumnezeiesc al mantuirii noastre prin moartea si jertfa lui Hristos pe cruce, ne intrebam cum ne-am putea apropia de zilele Sfintelor Patimi dumnezeiesti? Cum am putea sta in fata crucii pe care moare rastignit pentru pacatele noastre Iisus Hristos? Desigur, numai smeriti si pocaiti, simtind si marturisind durerea pentru ceea ce a pacatuit si pacatuieste neamul omenesc, pentru ceea ce am pacatuit si pacatuim noi toti, fata de Iisus Hristos, Mantuitorul.

Cum am putea sta nesimtind si nerecunoscand durerea, batjocura si moartea suferita de El, pentru pacatele noastre, pentru mantuirea noastra? Sa ne pregatim, deci, cum se cuvine pacatosilor ce se pocaiesc pentru primirea mantuirii lor. Sa ne pregatim cum se cuvine credinciosilor pentru Mantuitorul lor. Sa ne pregatim pentru a simti si durerea cea mare si sfanta a mortii lui Hristos pe cruce si bucuria cea mare si sfanta a Invierii Lui din morti.

Aceasta pregatire nu este lucru neinsemnat, de trecut cu vederea si de nesocotit in viata noastra, ci dimpotriva, aceasta este datoria noastra crestina cea mai mare, datoria de a-L primi si a-L cinsti pe Hristos, si rastignit, si inviat din dragoste pentru noi, pentru binele nostru, pentru mantuirea noastra.
Sunt totusi crestini care privesc cu nepasare, cu lipsa de gand si de grija pentru ceea ce avem de facut si, mai ales, postind. Sunt unii carora li se pare greu de tinut postul si sunt unii, sau aceiasi, care cred poate ca nu este de folos acesta.

Este si greseala si pacat a gandi asa, pentru ca postul este si o porunca bisericeasca insemnata, si o mare datorie crestina, si un folos sufletesc mare pentru cel care il intelege si-l tine. Este gresit a vedea in post un fel de sila, de constrangere, de ingradire si de stramtorare a vietii noastre, un chin sau o pedeapsa, pentru ca ni se cere a reduce mancarea, bautura si petrecerile si a ne struni poftele noastre omenesti.

Este gresit a socoti smerenia si cainta ce ni se cer postind, si rugaciunile, si metaniile, si marturisirea pacatelor, ca imputinand si intristand viata noastra, ca lipsin-du-ne de placerea de a trai, ca ceva ce apasa, ce chinuieste. Postul este si trebuie sa fie umilinta si infranare, cumpatare si pocainta, imputinare de multe placeri si nevoi trupesti. Dar, cu toate acestea, nu este nici suferinta, nici lipsa de cele trebuitoare, nici cazna, nici greutate ce nu poate fi purtata, nici sarcina ce nu poate fi indeplinita.

Cantarile si rugaciunile Postului Mare vorbesc, intr-adevar, de lacrimi neincetate, de rugaciune, de pacatele noastre cele multe, de frangerea inimii si de mustrarea cugetului. Ele ne amintesc intruna de ratacirea si de intoarcerea fiului risipitor, de pocainta femeii pacatoase, a talharului rastignit, de vamesul ce s-a rugat smerit, de alti pacatosi care s-au indreptat.

Postul ne cheama intr-adevar la o lupta si orice lupta are greutatea ei; la lupta cu patimile, cu deprinderile rele, cu gandurile urate, cu toate acele indemnuri si ispite pe care cartea bisericeasca le numeste uneori "fiare”. Postul este marturisire si, in parte, ispasirea de pacate; este strigare impotriva pacatelor noastre si cerere fierbinte de ajutor si de iertare. Dar toate acestea trebuie privite prin scopul lor duhovnicesc, prin folosul lor sufletesc, prin nevoia si castigul de mila, de indrumare dumnezeiasca si de iertare ce le avem postind, pentru trebuinta noastra de mantuire, care este cel mai mare bun si scop al vietii crestinului. Cu acest gand si cu aceasta dorinta se cade sa cugetam, sa simtim, sa primim si sa savarsim vremea sfantului post. Nu ca pe o osanda sau ca pe o pedeapsa, nu ca pe o jignire adusa demnitatii sau cinstei omenesti, nu ca pe o imputinare a vietii, a sanatatii si a mantuirii noastre, ci ca pe un bun si potrivit prilej de a ne pocai, indrepta si impaca cu noi insine si cu Dumnezeu, smerindu-ne in adevar si caindu-ne, simtind durerea de a fi pacatuit, marturisindu-ne Bunului nostru Mantuitor, Care a trebuit sa sufere moarte pe cruce pentru mantuirea noastra, sa sufere El osanda si ispasirea pacatelor noastre. Cu ce drept si cuvant omenesc am putea sa nu simtim durerea pe care a suferit-o Hristos spre mantuirea noastra?

Asa inteles, Postul cel Mare nu este o apasare, o micsorare sau o slabire a vietii, o calcare a dreptului vietii, si, in nici un caz o neplacere a crestinului, ci este un bine facut, este un folos al sufletului si chiar al trupului, este un spor de viata, pentru ca este vreme si fel de indreptare, de curatenie, de usurare de pacate si o imbunatatire a fiintei noastre omenesti. Postul este o dobandire a dreptului sufletului, o dobandire a vietii, in intelesul ei cel sfant de la Iisus Hristos, Caruia ne marturisim credinciosi si ascultatori. Drept aceasta, vazand Biserica trebuinta postului in viata crestinului, ea a inteles prea bine si rostul umilintei, al infranarii, al infrangerii inimii, al caintei, a ceea ce postul pare a fi greu si apasator asupra noastra, dar a inteles si castigul cel mare pe care il aduce postul sufletului si mantuirii noastre. Invatatura si pregatirea Bisericii cu privire la post numara cuvinte intelepte si adevarate, si, mai ales privitor la cele doua fete ale lui, care nu sunt altele decat greutatea nevointelor lui si bucuria necesitatii lui.

Despre amandoua aceste aspecte citim cuvinte foarte intelepte si bine chibzuite in Triod, una dintre principalele carti ortodoxe de slujba. De aici se vede, in dreapta si sfanta talmacire bisericeasca, ca postul nu este nici sila, nici suferinta, nici imputinare sau nesocotire de drepturi omenesti ale vietii, nici desertaciune, ci este usurare folositoare, este castig si bucurie duhovniceasca. Pentru infranarea unor pofte si pentru imputinarea unor placeri trupesti trecatoare, postul aduce imbunatatirea si desfatarea sufleteasca netrecatoare.

Sunt multe, intr-adevar, si aspre mustrarile ce trebuie sa si le aduca cel care posteste, pocaindu-se, pentru ca sunt multe si pacatele lui. Iar asprimea cu care se judeca pe sine cel ce se pocaieste este indreptatita, pentru calcarea poruncilor lui Dumnezeu si pentru risipirea bogatiei ce am primit-o prin Botez, cum zice o cantare bisericeasca. Totusi, peste toate acestea se ridica nadejdea si multumirea iertarii si a mantuirii sufletului, increderea in bunatatea si indurarea lui Dumnezeu, bucuria de a sti ca El primeste pocainta si iubeste pe cel care se pocaieste. Nu postul in sine este greu de tinut sau fara folos, ci il face greu lipsa de smerenie, de cainta, de obisnuinta, de intelegere si nerecunoasterea pacatelor noastre, trufia si putinatatea duhovniceasca a celui care nu se marturiseste ca pacatos si vinovat inaintea lui Dumnezeu, dator cu umilinta si cu indreptare.

Este un pacat a nesocoti postul, defaimandu-l, si a-l tine de forma, nerespectandu-l si nefolosindu-l pentru adevarata pocainta si indreptare sufleteasca. Postul este, cum am spus, o fapta de adanca smerenie si pocainta, de nevointa trupeasca si sufleteasca. Postul uneste cumpatarea cu dreapta cercetare si mustrare de cuget pentru pacatele noastre si cu dorinta si cu legamantul de a nu le mai face. Postul nu este numai imputinare de mancare si de placeri trupesti, ci este si imbogatirea sufleteasca prin lepadare de pacate, patimi, si imbogatire cu virtuti. Postul este traire in ganduri inalte, sfinte si curate, este scoala si calea cea buna a mantuirii.

A posti doar de mancare si a savarsi pacate este o stricare a postului si o vatamare a sufletului. Daca postul nu ne face mai buni, mai curati, mai drepti, mai evlaviosi, mai apropiati de Dumnezeu si mai ascultatori Lui, nu l-am inteles si nu-l folosim spre mantuire. Asa cum orice lucru insemnat are timpul, grija si osteneala lui, asa si postul, cum cultivi pamantul ca sa rodeasca roada si ingrijesti trupul ca sa fie sanatos, tot astfel cultivi si ingrijesti la vremea sa si sufletul pentru buna lui stare.

Postul este vremea ingrijirii sufletului, pentru cautarea roadelor duhului si ale mantuirii. Ce folos de post, daca nu te impotrivesti ispitelor, daca nu alungi gandurile rele, daca nu-ti recunosti si marturisesti pacatele, daca urasti, barfesti, daca ai dorinte de pacat, daca nu-ti recunosti si marturisesti pacatele, daca nu faci bine si daca nu te faci mai bun!

Postul este un tratament pentru ingrijirea, insanatosirea si intarirea sufletului. El are regula si doctoriile lui, are reteta si legea lui. Acestea toate se cade sa le cunoastem si sa le tinem, deoarece, fara ele, postul nu da roadele sale, iar un post fara roade duhovnicesti este pierdut cu spor de pacate, in loc de a fi folosit cu spor de indreptare. De aceea postul cere cunoasterea si pregatirea sufletesca, cere viata si purtare potrivita gandului si regulii Bisericii. Postul cere deplina ascultare si urmare cu mare luare aminte a sfintelor invataturi si porunci dumnezeiesti si bisericesti, pentru o viata duhovniceasca mai buna.
Postul trebuie sa aduca roadele caintei si ale indreptarii.

Postul trebuie asteptat, primit si petrecut cu ravna si cu bucuria de a indestula sufletul cu cele de trebuinta si de cuviinta mantuirii lui. Postul trebuie facut hrana, invatatura si bucurie sufleteasca, spor de ganduri si de fapte bune. Postul trebuie sa ne pregateasca a-L primi cu inima curata pe Mantuitorul, jertfindu-Se pentru noi, in patimi si moarte pe cruce.

Postul este vremea vorbirii noastre mai dese si mai apropiate cu Dumnezeu. Este vremea de incercare a credintei noastre, a evlaviei noastre, a bunatatii noastre, a grijii noastre pentru suflet, a cunostintei noastre si a simtirii noastre pentru cele sfinte. Postul este raspunsul nostru inaintea Mantuitorului rastignit; este cuvantul nostru la bunatatea cu care Hristos ne-a iertat pe cruce.

Postul este, am zis, grija si datoria noastra de a gandi si a lucra la mantuirea noastra, intarindu-ne in credinta, luminandu-ne cugetul, cu-ratindu-ne inima, inaltandu-ne gandul si dorintele spre cele duhovnicesti si sfinte, biruind patimile si pornirile cele spre pacate. Postul este invatatura si nevointa bunei purtari si trairi crestine. Postul este " jertfa placuta lui Dumnezeu”, adica "inima infranta si smerita ", pe care, cum zice Psalmistul, "Dumnezeu nu o va urgisi"  (Ps. 50, 18). Cu aceste ganduri sa savarsim vremea si calea postului, cea suitoare pe crucea Domnului, crucea mantuirii noastre. Amin.

Profesor Teodor M. Popescu

Postat: 5.02.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]
Category: Obiceiuri si Traditii

Mosii de iarna sau Sambata parintilor

Mosii de Iarna - tinuti in sambata din ajunul Lasatei Secului, poarta denumiri diferite in functie de regiune, astfel in Moldova si Bucovina sunt numiti Mosii de Carnelegi, in Oltenia – Mosii de Piftii, iar in Banat - Sacrilegi sau Sacrilegiu mic.

 Este o datina straveche tinuta cu sfintenie in sambata dinaintea de Lasata Secului. In aceasta zi se comemoreaza si cinstesc cei care au murit fara lumanare, sau de morti napraznice, inecati, trazniti, ucisi de fiarele padurii, accidente etc. In general sambata se crede ca sunt trei ceasuri rele, ea este asemuita cu raul care inconjoara iadul, cel care desparte lumea viilor de cea a mortilor - "Apa Sambetei” - probabil o adaptare a mitului Stixului sau raului Acheron din mitologia greaca,  trecut de legendarul Caron. Simbolismul ei este legat de personificarea fiecarei zile a saptamanii considerata a fi legata tot de un ciclu, asemanator naturii. Deci "saptamana se naste duminica, creste si se implineste pana joi, dupa care imbatraneste si moare sambata” ( I. Ghinoiu). Pentru aceasta, exista numeroase superstitii - sambata nu este prielnica celor vii, nu se merge in petit, nu se porneste la drum lung etc. Simbolistica este legata atat de datini pagane cat si de crestinism. Nu intru in amanunte deoarece subiectul este foarte vast.

In aceasta zi se mananca si se da de pomana: racituri (piftie), mancare din carne de porc sau pasari, sarmale facute in vase de lut, grau fiert si se bea vin in vase de lut sfintite la biserica.

Pomana facuta pentru sufletele mortilor, se da atat la biserica, cat si la cimitir si se ofera zicand: „primeste aceste bucate pentru sufletul raposatului..., la care se raspunde: „Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca” .

Traditional se fac placinte speciale, in Ardeal denumite "Pupi", care se duc la neamuri, vecini, prieteni, se impart mai ales la copii – dupa credinta confirmata in zicala: "cine face / lui isi face./ Cine da / lui isi da – care probabil sugereaza o fapta buna ce va fi rasplatita. Presupun.

J.M. Cristea

Postat: 2.02.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Cuvintele Sfintilor Parinti despre vremile de acum se implinesc intocmai. Si le traim din plin. Cine spune ca dintotdeauna oamenii au fost ca azi, se inseala amarnic si dovedeste cel putin lipsa de informatii despre trecutul omenirii, nu mai mult de acum 60-70 de ani cand lumea era cu mult deasupra lumii de azi. Din toate punctele de vedere: religios, moral, cultural, economic, politic, stiintific etc. Sa fi pomenit inainte de comunism ca blestematul obicei al fumatului adus din Occident va fi adoptat cu bratele deschise, ar fi fost o nebunie. Doar o mica minoritate fuma. Azi, cand obiceiul s-a extins la mai toata lumea, parca a devenit normal, si aproape nimeni nu mai combate pacatul fumatului. De ce? Pentru ca il practica majoritatea. Deci, o anomalie devine norma acceptata in timp. Zeci de anomalii au devenit astfel norme si considerate foarte normale.

Si atunci, mai spun unii ca pacatele de azi s-au facut si in trecut la fel!?

Ne vom pomeni peste 10-20 de ani ca familia sa fie formata din doi barbati sau doua femei. Si atunci, oamenii vor considera un lucru normal si firesc ca familia sa fie astfel formata. Si atunci poate se vor trezi unii crestini slabi de inger si lasi, sa spuna: „asa a fost dintotdeauna, oameni cu aceleasi pacate, deci nu traim vremuri apocaliptice, asa a fost dintotdeauna”. Si in acest ritm, unde ajungem? …Sa negam pe Dumnezeu si sa spunem: „asa a fost dintotdeauna, oameni cu aceleasi pacate ca azi”.

Unul din astfel de pacate care nu se pomenea deloc in poporul roman inainte de al doilea razboi mondial (in speta, inainte de comunism!) este si obiceiul femeilor de a purta pantaloni ca barbatii. […]

Iata ce ne spune un episcop al vremii noastre, P. S. Gherasim Putneanul (+2004), fost episcop vicar la Suceava si mort in conditii suspecte (otravit, se pare, la dorinta masoneriei!): „Fiecare crestin ortodox are datoria de a-si cunoaste cat mai bine credinta si de a se feri de pacat, pentru a dobandi mantuirea. Din nefericire, multi crestini nu cunosc ce este pacat, ca sa se pazeasca sa nu pacatuiasca. Un pacat care este foarte usor de facut, in special de femei, este si acesta, ca femeile poarta haine barbatesti. Sigur ca unii cititori si in special femeile, se vor mira cand vor afla ca e pacat ca se imbraca barbateste.

Chiar din primele capitole ale Vechiului Testament, Dumnezeu le-a facut primilor oameni imbracaminte de piele, dupa ce-au gresit: Apoi, a facut Domnul Dumnezeu lui Adam si femeii lui, imbracaminte de piele si i-a imbracat (Facere 3,21). Deci, prima grija a lui Dumnezeu a fost sa imbrace oamenii. Nu se precizeaza cum sa fie imbracati barbatul si femeia. Aceasta se va gasi consemnat mai tarziu in Deuteronom: Femeia sa nu poarte vesminte barbatesti, nici barbatul sa nu imbrace haine femeiesti, ca tot cel ce face acestea este uraciune inaintea lui Dumnezeu (Deuteronom 22,5). Canonul 62 al Sinodului al VI-lea a hotarat ca nici un barbat sa nu imbrace haina femeiasca, nici femeile sa nu imbrace cele cuvenite barbatilor… Deci cei ce in viitor vor incerca sa faca ceva din cele mentionate mai sus, acestia, de vor fi clerici, sa se cateriseasca, iar de vor fi laici, sa se afuriseasca (Pidalion – Bucuresti, 1933, pag. 266). Canonul este destul de grav pentru ca se merge pana la caterisire si afurisire, iar in practica, vedem ca majoritatea femeilor tinere sunt imbracate barbateste.

As dori sa precizez ca acest obicei nu s-a introdus la noi decat dupa cel de-al doilea razboi mondial. Daca ar fi incercat o femeie sa se imbrace barbateste inainte de cel de-al doilea razboi mondial, acea persoana ar fi fost detestata public. Astazi vedem ca nu mai este ceva curios, ci este la moda ca femeile sa se imbrace barbateste.

Faptul ca aceasta constituie un pacat, datoria noastra este de a arata adevarul si totodata a recomanda tuturor a se feri, urmand pe cat posibil invataturii Mantuitorului Hristos, care zice: „Daca n-as fi venit si nu v-as fi spus, pacat n-ati avea…” (Ioan 15,22).

Ceea ce este si mai rau este ca unele femei vin si la biserica imbracate barbateste si nu numai atat, ci si cand se marturisesc si se impartasesc. Sigur, cele mai multe dintre ele fac aceasta din nestiinta, dar tot pacat este, chiar daca-i canonisit mai usor. Spre lauda unor credincioase, sunt biserici unde femeile nu indraznesc sa intre descoperite si, cu atat mai mult, imbracate barbateste (din "Porunca iubirii", Fagaras, nr. 5/2001, p. 74).

Fabian SEICHE

Postat: 1.02.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Atentie la sarbatorile ereticilor!

A te aduna laolalta cu necredinciosii spre a participa la sarbatorile lor, inseamna a incuviinta ratacirile lor, facandu-te partas cu erezia si apostazia acestora de la Biserica lui Hristos. A cinsti cele ce Sfintii si Biserica nu cinstesc si nici nu ingaduie dreapta credinta sa cinstim, se numeste tradare si lepadare a sfintelor randuieli bisericesti mostenite de la purtatorii de duh Parinti ai Bisericii lui Hristos. A tine sarbatori in afara Bisericii, adica altele decat cele randuite de Biserica, inseamna a te bucura impreuna cu ereticii de cele ce dumnezeiestii Parinti s-au intristat, le-au blestemat si le-au dat anateme. Pentru aceasta, crestinii ortodocsi nu trebuie sa tina astfel de sarbatori, chiar daca sunt numite in cultele ce le venereaza in acelasi fel, precum Biserica le numeste: Paste, Inviere, Postul Maicii Domnului, al Craciunului.
 
Unor astfel de credinciosi se adreseaza Sfantul Prooroc Ieremia (veacul VI i. H.) cand zice: „Asa zice Domnul: Nu deprindeti datinile neamurilor, ca datinile neamurilor sunt desertaciune” (Ieremia 10:2, 3).

Faptul ca postirea si, in general, toata fapta buna savarsita in afara Bisericii este in afara lui Hristos si, deci, nu aduce mantuire sufletului, il adevereste cuvantul Parintelui Cleopa (+ 1998): „Sfantul Efrem Sirul (+379) zice: Cand mintea a parasit scopul blagocestiei, adica a dreptei credinte, toate faptele bune nu mai folosesc. Si fachirii cei din India, si bonzii si yoghinii postesc si se roaga, dar pentru cine? Pentru satana, nu pentru Hristos. Nu primeste Dumnezeu nici o fapta buna [1]daca nu se face dupa dreptarul Ortodoxiei." (Ne vorbeste Parintele Cleopa, VI).
Postat: 15.01.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Excentrica aventura a lui William Blacker in Romania a fost relatata in cartea: "Along the Enchanted Way". Am preluat fragmentul deoarece conţine mult, mult adevăr, dar de foarte puţini români (re)cunoscut. Bani mai mulţi poate că românii au găsit în occident după 89 dar mă îndoiesc că şi mai mult sens şi identitate. Da, după revoluţie ce nu a stricat comunismul, s-a năruit sub proasta conducere politică dar şi cu fiecare în parte dintre noi, urmând  “visul american” de inserţie est-europeană al îmbogăţirii rapide. Satul românesc, obligat la “tovărăşii” sociale nefireşti în vremea comunismului, a făcut implozie şi a trimis în bejenie neamuri întregi, depopulat satul a peirit prin fiecare bătrân care nu a mai avut cui să îşi spună poveştile.  M-am născut într-un asemenea sat şi am prins ultimele sale zbateri… Ne-am trezit săraci peste noapte deşi puteam fi bogaţi, nu ştiu cu ce am mai putea umple acum acest gol al dezmembrării unei familii…

In prima saptamina a lunii ianuarie 1990, cand am ajuns la granita de vest a Romaniei, era foarte multa zapada. Nu mai fusesem pana atunci pe acolo, dar imediat ce am trecut frontiera am vazut ce tara frumoasa e Romania si am descoperit, totodata, ca oamenii inca traiesc o viata traditionala, armonioasa.

Am fost convins de la inceput ca am multe de vazut si de invatat in Romania si de aceea, cativa ani mai tarziu, am decis sa traiesc in Maramures. Intentionam sa stau acolo pentru un an, timp in care sa observ viata oamenilor de-a lungul unui ciclu intreg al anotimpurilor. Numai ca, in cele din urma, fascinat de ceea ce am descoperit, am stat mult mai mult timp.

De-a lungul acelor ani fericiti mi-am petrecut viata pe dealuri, printre pasuni si fanete, in padure. Am muncit alaturi de localnici si m-am integrat in modul lor de viata traditional. Simteam o mare bucurie in timp ce, pe inserat, ma intorceam acasa obosit de la munca, purtand pe umar o coasa, furca sau grebla, vorbind si glumind cu ceilalti tarani. Cu totii stiam ca in ziua aceea am mai facut ceva pentru a ne asigura hrana de toate zilele.

Nu puteam sa muncesc nici macar pe jumatate din cat muncea un maramuresean obisnuit, dar simteam ca traiesc ca si ei, iar munca grea in soare, ploaie sau pe zapada imi dadea un sens al vietii.

Pe oameni ii unea nu doar acelasi scop, al asigurarii celor necesare traiului, ci si mandria de a purta hainele stramosesti, de a respecta obiceiuri stravechi, de a pastra muzica, cantecele si dansurile traditionale. Toate acestea dadeau taranilor un puternic sentiment al apartenentei, ceea ce se vedea foarte clar pe fetele lor zambitoare si calme.

Multi spun ca taranii traiesc in mizerie si in saracie. Numai ca o asemenea afirmatie e si nedreapta, si inexacta. Am venit in Romania dintr-o tara occidentala puternic dezvoltata si am trait intr-o societate traditionala unde se stia extrem de putin despre lumea inconjuratoare. Pentru mine, viata intr-un sat din Maramures a fost mult mai potrivita decat cea din Anglia. Sarbatorile satesti, costumele populare colorate, munca grea in aer liber, mancarea naturala si sanatoasa, prietenia si bunatatea oamenilor, toate acestea m-au facut sa ma simt viu.

Umorul sanatos si respectul aratat de tarani m-au facut sa inteleg ca vietile lor erau mult mai implinite decat cele ale britanicilor, care se lupta mereu doar pentru a supravietui si a castiga mai mult, asa cum fac majoritatea oamenilor din societatile post-traditionale ale Europei occidentale.

In Maramures, desi munceau din greu, satenii traiau in case confortabile, cu gradini si livezi mari si cu suficient pamant pe care cultivau hrana de care aveau nevoie.

Cand romanii vin in Anglia, sunt surprinsi sa vada cum se traieste acolo, in case mici, aliniate si cu gradini mici. Ei mai sunt surprinsi sa vada cat de tristi par sa fie oamenii pe acolo. De aceea, asteapta sa se intoarca acasa, unde (pentru moment, dar cine stie pentru cat timp?) se traieste in mod real.

In Grecia, modul traditional de viata a inceput sa dispara in anii ‘50-60. Pescarii din satele de pe malul marii au inceput sa se bucure ca au televizoare si frigidere sau alte “obiecte de lux” moderne. Numai ca nu au putut sa isi dea seama cum, in aceasta lume moderna, viata lor a devenit mai putin placuta si plina, asa cum era inainte.

Una e sa ai bani, si cu totul altceva sa ai un scop comun si un sens al existentei – precum cele date de viata traditionala – iar asta e dincolo de orice putere de cumparare. Oamenii din lumea traditionala sunt foarte rar pregatiti pentru singuratatea si goliciunea vietii moderne, o lume diferita fata de ceea ce ei se asteapta si total deosebita de ceea ce se arata la televizor…

Postat: 6.01.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Cind spunem „predica” ne inchipuim un preot invesmintat, ridicat deasupra multimii de broboade si capete plecate, graind cu glas tare lucruri comune si neinteresante, stiute si ras-stiute de catre toti ascultatorii, zise cu multa taraganare, asa incit nimeni nu poate sti cind se vor termina, pentru ca predica in sine nu are nici o tinta clara, nici logica, iar revenirile in cerc si schimbarile bruste de subiect ii fac pe toti sa renunte la a mai asculta, din partea lor fiind preaindestulatoare asteptarea evlavioasa a eliberatorului „Amin!”

Sa nu va mirati daca voi spune ca o predica „normala” dureaza intre o ora si doua ore, timp in care nimeni nu trebuie sa plece, desi Liturghia este terminata si rugaciunea binecuvintarii iesirii este facuta de catre preot, [1] deoarece daca nu saruti crucea preotului, pe care acesta o tine in mina in timp ce predica, degeaba ai mai venit in ziua aceea la biserica.

Asadar, in loc sa ne facem cuvintarile placute si atragatoare, am ajuns sa santajam poporul cu lucruri sfinte, amenintindu-l cu lipsirea de binecuvintare daca nu asculta ineptiile noastre. Daca ne-am pomeni in vremea lui Ioan Gura de Aur, cind credinciosii nu doar ca paraseau biserica predicatorului slab, ci il si huiduiau, intrerupindu-l, ce am fi facut? Ah da, i-am fi oprit pe toti de la impartasanie si tot le-am fi inchis gura!

Nu aceasta este solutia propusa de Gura de Aur care, patriarh fiind, nu s-a folosit nici o clipa de autoritatea sa administrativa pentru a inabusi nemultumirile poporului, ci alege mai bine sa-i istruiasca pe preoti in mestesugul predicii, mestesug pe care el insusi il stapinea ca nimeni altul.
Cea mai mare parte dintre credinciosi nu vor sa socoteasca pe predicatori ca invatatori ai lor, ci parasesc rolul de ucenici si-l iau pe acela de spectatori de la intrecerile atletice. Si dupa cum acolo multimea spectatatorilor se imparte, unii tin cu un atlet, altii cu altul, tot asa si in biserica, credinciosii se impart si ei: unii lauda pe un predicator, altii pe altul; si asculta predicile lor cu dragoste sau cu ura. [2]

Nu e destul ca un predicator sa fie bine informat si sa relateze cursiv ceea ce are de spus. Daca discursul lui este lipsit de personalitate si originalitate, el risca sa nu placa ascultatorilor.

Dar nu-i numai asta greutatea, ci si alta, nu mai mica decit asta. Daca se intimpla ca un predicator sa teasa in predicile lui ideile si cuvintele altor predicatori, atunci este ocarit mai rau decit borfasii. Adeseori, pe simpla banuiala, fara sa fi luat ceva de la cineva, este osindit ca si cum ar fi fost prins asupra faptului. Dar pentru ce vorbesc de ideile si cuvintele luate de la alti predicatori? Nu-i este ingaduit sa se slujeasca des nici de propriile cuvinte, pentru ca multimea obisnuieste sa asculte predicile nu pentru a se folosi, ci pentru a-si desfata auzul. Sta la predica asa cum stau criticii la spectacolele de teatru sau la concerte. [3]

Acum intelegem de ce Sfintii trei ierarhi, si alti contemporani ai lor, adopta stiluri atit de diferite de pastoratie. Nici macar tilcuirile lor la Scriptura nu se intersecteaza. Daca sfintul Vasile tilcuieste psalmii mai mult prin latura lor morala, practica, fratele sau, Grigore de Nisa, discuta, in tilcuirea sa la titlurile psalmilor, mai mult latura contemplativa, filozofica. De altfel, sfintul Grigore isi anunta cititorul de la bun inceput ca tilcuirea sa nu o urmeaza si nici nu o contrazice pe cea a fratelui sau Vasile, care se bucura de o mare autoritate in epoca, ci o completeaza, tratind aspectele pe care nu le-a atins Vasile. [4]

In alta parte a lumii, in Africa, in aceeasi perioada istorica, Fericitul Augustin scria manualul sau adresat catehizatorilor si preotilor, Prima Catheheza, care nu era nicidecum o adunare de cuvintari sablon pentru orice ocazie, ci mai degraba un instructaj strategic prin care predicatorul era atentionat asupra riscurilor si esecurilor posibile in cazul in care actioneaza nepotrivit. Trebuie sa stii ce vorbesti, cum, cind, cit si cui vorbesti – este concluzia generala a acestui instructaj augustinian. [5]
Asadar, nici vorba de sabloane sau predici care se repeta la Sfintii Parinti!

Culegerile de predici si invataturi pentru praznicele si momentele importante ale vietii Bisericii sint o aparitie medievala, foarte tirzie, in plina criza de identitate a Bisericii, in care aceasta s-a vazut bagata in urma luptelor nesfirsite dintre Apus si Rasarit.

Ireprosabile ca structura si continut, de vreme ce respecta sirul liturgic al anului, impodobind fiecare zi cu invataturi din operele cele mai de seama ale Ortodoxiei, culegeri precum Proloagele sau Cazania (de la sclavonescul scazania, ziceri, invataturi), devin, din nefericire, singurele surse de informare in materie de cateheza si predica. Mai grav, ele ajung sa fie percepute ca o norma obligatorie si suficienta, orice abatere fiind considerata un sacrilegiu. Preotului nu ii ramine decit sa invete pe derost invatatura zilei si sa o intoneze ca pe o poezie, cit mai frumos posibil. Incantatia, ca o vraja, trebuie sa lucreze de la sine, caci, nu-i asa, invataturile sint ale Sfintilor Parinti. Putini insa isi dau seama ca nu oricui ii sta bine sa cuvinteze ca un sfint si ca de prea multe ori amvonul se preface intr-o scena de teatru de parodie. Problema este ca aceasta se petrece de citeva sute de ani.

Fara indoiala, sintem martorii celei mai lungi perioade istorice in care Biserica nu si-a formulat o replica convingatoare impotriva celor care, de mai bine de trei secole, ii invinuiesc reprezentantii de sterilitate si incultura. Pina cind ne vom consola cu faptul, cu totul fals si neconvingator de altfel, ca aceste reprosuri nu ne privesc, de vreme ce vin de la „profani” si „laici”?

Dar oare cei care atacau Biserica in veacurile de odinioara, erau credinciosi? Nu erau ei oare filozofii si savantii vremii? Cu toate acestea, daca rasfoim polemicile pastrate de atunci, care se intind din vremea apostolilor si pina spre secolul X, vom vedea ca reprosurile aduse credintei crestine puteau fi diverse, insa invinuirea ca reprezentantii ei sint inculti si neiscusiti in exprimare nu o vom gasi nicaieri.

Sfintii de aceea aveau cuvint, pentru ca erau instruiti la cele mai de seama scoli ale vremii si pentru ca nu faceau niciodata o delimitare intre societatea laica si cea bisericeasca, evitind sa se puna intr-o opozitie care se arata paguboasa din start. Nu vedem la marii invatatori si apologeti ai Bisericii aceasta vrajmasie, aproape demonica, declarata ratiunii si descoperirilor stiintei. De unde razboiul, confundat cu marturisirea de credinta, declarat noutatii? Nimic din acestea nu se regasesc in zece secole de crestinism pre-catolic.

Dimpotriva, replicile predicatorilor de odinioara aveau o tinta concreta, raspunzind sofistilor prin rationamente logice, iar iudeilor prin citate din Tora. De aceea preluarea oarba a unor pasaje din Sfintii Parinti poate crea confuzii, caci toate interventiile Sfintilor se faceau cu referire la un caz si o situatie concreta. Asa se face ca acelasi subiect este prezenatat uneori de pe pozitii diferite, in depedenta de cui era adresat.
Predicatorul trebuie sa se fereasca de extreme, ca nu cumva, combatind parerea gresita a unora, sa iste alte neintelegeri. Iata cum ilustreaza acest lucru, printr-un exemplu practic, Ioan Gura de Aur: De pilda, ereticii care au imbratisat invatatura nebuneasca a lui Valentin si Marcion, ca si toti cei care au aceeasi boala ca si ei, scot din catalogul dumnezeiestilor Scripturi legea data de Dumnezeu lui Moise; iudeii, dimpotriva, o cinstesc atit de mult, incit, impotriva hotaririi lui Dumnezeu, se incapatineaza sa mai pazeasca toate prescriptiile legii, desi chiar timpul ii impiedica. [6]

Biserica lui Dumnezeu insa evita si o exagerare si alta, mergind pe calea de mijloc. Nu obliga pe nimeni sa se supuna jugului legii, dar nici nu ingaduie sa fie hulita si aruncata; puterea ei a incetat, dar Biserica o lauda, pentru ca a fost de folos intr-o vreme.

De aceea, cel care are de luptat cu ereticii amintiti mai sus si cu iudeii, trebuie sa cunoasca aceasta pozitie a Bisericii fata de legea lui Moise. Ca daca, voind sa invete pe iudei ca nu mai e nevoie de pazirea prescriptiilor legii vechi, ar incepe sa o critice fara crutare, atunci ar da nu mica pricina ereticilor, care vor sa o defaime; si, dimpotriva, daca in stradania sa de a inchide gura ereticilor, care defaima legea lui Moise, ar incepe sa o laude fara masura, sa o admire, spunind ca e de neaparata trebuinta si acum, atunci ar deschide gura iudeilor.

Asadar, riscul inevitabil al predicilor sablon, oricit de mare ar fi autoritatea lor, este acela de a nu fi adaptate unei situatii concrete. Un citat sau o pilda, din Sfinti sau din Scripturi, poate rani orgolii, trezi prejudecati sau poate nimeri pe o educatie care va da nastere unor rationamente contrare celor dorite de predicator.
Nu ne putem incepe predica, de pilda, prin faptul de a mustra femeile fara broboada, chiar daca ne aparam cu autoritatea Apostolului Pavel. Caci tot Apostolul Pavel este cel care spune sa nu dai carne celui care are nevoie de lapte. Deci, se cuvine ca predicatorul sa aiba o prioritate a lucrurilor pe care vrea sa le educe in ascultatori.

Tot asa, pentru a putea folosi fara pericol un citat dintr-un Sfint Parinti pe care l-am gasit in Proloage, trebuie sa ne ostenim sa citim macar citeva din operele aceluia, sa vedem contextul istoric si politic in care a activat, sa avem o inchipuire de ansamblu despre personalitatea lui, ca asa sa ne asiguram ca am inteles corect acel citat. Caci, slava Domnului, nu ne mai aflam in secolul XVIII, cind scrierile Sfintilor nu erau traduse in romineste.

Intotdeauna trebuie sa pornim de la faptul ca printre credinciosi se afla cu siguranta si unii care, cel putin in unele privinte, sint chiar mai bine informati decit predicatorul care le vorbeste. In epoca lui Google nu mai putem avea aerul carturarului de odinioara care singur are acces la cartile sfinte.

NOTE:
1. De regula preotii predica la sfirsitul liturghiei, care se incheie prin indemnul: „Cu pace sa iesim!” si rugaciunea de binecuvintare a poporului ce le urmeaza: „Cel ce binecuvintezi pe cei ce Te binecuvinteaza, Doamne…”
2. Sf. Ioan Gura de Aur, Tratatul despre preotie, ed. cit., pg. 149.
3. Idem, pg. 149-150.
4. Vezi Tilcuirea la titlurile psalmilor a sfintului Grigore in colectia PSB, Scrieri II, editata de Institutul Biblic si de Misiune al BOR.
5. Vezi tratatul lui Augustin aparut la Editura Polirom.
6. Sf. Ioan Gura de Aur, Tratatul despre preotie, ed. cit., pg. 134-135.

 
din volumul
“Cind pietrele vorbesc“
ierom. Savatie Bastovoi
ed. Cathisma

Postat: 2.12.2009 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

     Cum se recunoaste un arhiereu?

Dupa mitra? Dupa carja?
Dupa engolpion?
Dupa crucea de aur?
Dupa mantie?
Dupa doctoratul in teologie? Nu!
 
1.      Dupa curaj
2.      Dupa atentie la nevoile turmei sale
3.      Dupa solidaritatea cu turma
4.      Dupa prezenta in locuri de primejdie
5.      Dupa capacitatea infruntarii, la nevoie, a puterii de stat
6.      Dupa zelul pentru cauza lui Hristos
7.      Dupa apararea Bisericii, cu orice risc
 
Parintele Nicolae Steinhardt

« Ultima Pagina  |  vizualizare rezultate 21-40 din 70  |  Urmatoarea Pagina »
Carti Ortodoxe Carti Ortodoxe Religie Carti Ortodoxe Pshihologie Carti Ortodoxe Literatura Carti Ortodoxe Arta Agenda Crestinului Paste Acatiste Retete de post Colinde audio Calendar Ortodox Craciun Rugaciuni