Renunţând la icoane şi statui în urma valurilor de reforme din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, protestanţii par a fi resimtit un vid iconic, motiv pentru care au recurs la înlocuitori, precum goblenuri sau diferite accesorii de mobilier, frumos împodobite cu texte biblice şi gravate artistic, ce confereau credincioşilor un setiment de protecţie divină. Ca şi icoanele, erau puse pe perete sau erau integrate în ambientul casei [1]. Practica a fost împrumutată din tradiţia iudaică. Într-adevăr, în iudaism, mesjul iconic a fost în mare parte înlocuit cu mesajul lingvistico-semantic. Respectând porunca biblică [2], evreii pioşi au confecţionat cutii de lemn, ceramică, argint, sidef etc. adevărate opere de artă în care se puneau pergamente conţinând texte biblice [3]. Protestanţii, pe lângă textele biblice inspirate, au simţit nevoia să adauge şi texte apocrife, în mare parte reproduse din "Epistoliile provenite din Cer". Cultul epistoliilor are o lungă şi frumoasă tradiţie, circulaţia lor fiind semnalată încă din zorii creştinismului.

Cultul epistoliilor până la Reformă

După tradiţie, prima scrisoare de acest gen ar fi fost trimisă de Însuşi Mâtuitorul, pe vremea când se afla încă pe pământ, lui Abgar, regelui Edessei, care, auzind de tămaduirile miraculoase pe care El le săvârşea, s-a hotărât să-i scrie, rugându-L să vină în regatul lui, la Edessa, pentru a-l tămădui de o boala incurabilă, scrisoarea fiindu-I trimisă printr-un rob. Iisus Hristos îi răspunde că, după răstignirea, învierea din morţi şi înălţarea la ceruri, negreşit va trimite un ucenic de-ai Lui, care îl va tămădui şi va propovădui Evanghelia, nu şi înainte, deoarece are o misiune pe care trebuie să o ducă la bun sfârşit. Scrisoarea, pe care Abgar o purta permanent cu sine, a fost suficientă să-l vindece în mod miraculos [4]. De aceea, astfel de scrisori mai poarta numele de "advare" sau "agvare". Se pare că mitul despre Abgar a fost punctual de plecare pentru punerea în circulaţie a epistoliilor de mai târziu.
Următoarele epistolii aveau ca temă respectarea Zilei Domnului, Duminica, şi provine din mediul pietist popular ca o reacţie împotriva nerespectării acestei zile. Astfel, odată cu generalizarea creştinismului în Imperiul Roman, ziua de Duminică, ca zi sfânta şi de odihnă, ajunge sa ia locul sâmbetei. Cu toate acestea, sâmbăta nu a fost întru totul abandonată. Astfel, oamenii simpli din Friaul, nordul Italiei, continuau să ţină sâmbăta. De asemenea, începând din secolul al II-lea, sâmbăta era ţinută de către Biserica Culdee din Scoţia, precum şi de către alte biserici. Astfel de epistolii au fost redactate după anul 313, anul legalizării Bisericii, întâi în limba latină, apoi a fost tradusă în elineşte, precum şi în celelalte limbi europene din acea vreme, şi a început să circule cu succes. Primele atestări privind epistoliile le avem din secolul al V-lea. Astfel, se spune că, în anul 583, în Ibiza (în limba autohtonă Eivissa), o insulă care aparţine Spaniei, situată în vestul Mării Mediterane, fâcând parte din insulele Baleare, o scrisoare ar fi căzut din cer şi ar fi îndemnat pe creştini la respectarea zilei de Duminică. Episcopul de Ibiza, Vincent, a declarat scrisoarea ca autentică şi a acceptat-o. În schimb, Episcopul de Cartagina, examinând-o, s-a declarat uimit cum "cineva poate accepta profeţii noi". Din această cauză, episcopul de Ibiza a fost destituit. În Evul Mediu a circulat o legendă conform căreia Theodoton, adjunctul papei, a văzut deasupra mulţimii adunate în Bazilica Sfântul Petru din Roma o scrisoare suspendată în aer. Atunci, 47. 000 de oameni s-au căit de păcate. În anul 1846, în Boemia, o apariţie similară a cutremurat o mulţime de oameni, iar mulţi preoţi au crezut în ea.
În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea au loc o serie de evenimente care vor da un puternic avânt cultului scrisorilor: "Pe lângă marile crize care au zguduit Biserica apuseană, secolul al XIV-lea se caracterizează printr-o serie de calamităţi şi flageluri cosmice : comete, eclipse de soare, inundaţii şi, mai ales, din 1347, groaznica epidemie de ciumă, «Moartea Neagră». În speranţa de a-l putea îndupleca pe Dumnezeu, se înmulţesc procesiunile de flagelanţi. E vorba de o mişcare populară care parcurge traseul caracteristic : de la pietate la heterodoxie" [5]. Se creează, aşadar, o atmosferă de disperare colectivă : "De altfel, epoca pare obesedată de moarte şi de suferinţele ce-l aşteaptă pe defunct în lumea de dincolo. Moartea impresiona imaginaţia contemporanilor mai mult decât speranţa învierii" [6]. Ca să ispăşească păcatele lumii, grupuri de laici parcurg satele şi oraşele, biciuindu-se cu asemenea violenţă, încât trupul lor devenea o masă umflată de carne vânată. Aceştia au fost numiţi biciuitori (flagelanţi). Ei îşi fac apariţia pe la anul 1260, anul când, după profeţia lui Gioacchino da Fiore, trebuia să înceapă a şaptea epocă a Bisericii şi se prezentau ca o mişcare reformatoare, care a îmbrăcat haina căinţei. Primii flagelanţi pornesc din Perugia şi se răspândesc apoi în Polonia şi Ungaria [7]. Flagelanţii au fost cei care au pus în circulaţie teoria conform căreia Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni cu Moartea Neagră din cauza nerespectării Duminicii ca zi de odihnă şi pledau pentru repaus absolut în această zi [8].

Evoluţia epistoliilor provenite din Cer după Reformă

După Reformele protestante din secolul al XVI-lea, cultul epistoliile a cunoscut evoluţii diferite, în funcţie de confesiune. În Biserica ortodoxă, cultul episoliilor îşi ia mult amploare. Un caz interesant îl reprezintă circulaţia epistoliilor în mediul creştin ortodox românesc. Textele epistoliilor au fost primele texte redactate în limba română. Acestea au fost traduse pentru prima dată din limba greaca şi slavona în anul 1391 de către călugării copişti de la Mănăstirea Săpânţa-Peri din Maramureş. Aici funcţiona o renumită şcoală de caligrafie, ctitorită de egumenul Pahomie, unde au fost traduse, printre altele, Psaltirea, Apostolul şi Evanghelia. O alta traducere este realizata in anul 1630 de preotul ortodox din Mihaciu (azi Mihăceni, judeţul Alba). Preotul din Mihaciu, care se va numi el însuşi "Popa Grigore din Măhaci", vede probabil în epistolii un manifest misionar pentru respectarea Duminicii, ca sfântă zi de odihnă, conform învăţăturii dreptei credinţe. Ca şi Biserica catolică, Biserica ortodoxă le-a considerat apocrife şi eretice, iar cultul lor a fost condamnat.
O evoluţie spectaculoasă au cunoscut epistoliile în cadrul Bisericilor protestante, desprinse timpuriu din Biserica catolică.
Primele Biserici protestante care au împrumutat astfel de scrisori din practica pietista catolică, le-au adaptat şi le-au repus în circulaţie, au fost cele germane şi olandeze din Europa, precum şi din Statele Unite şi Canada, în special Pennsylvania. Categoria de scrisori provenite din cer poartă numele de himmelsbrief (germ. Himmel= Cer, brief=scrisoare). Aceste epistolii, ce se mai numesc uneori şi "Scrisori de protecţe", conţin texte apocrifele, similare celor ortodoxe sau catolice şi se bucură de o popularitate deosebită şi, evident, de o largă circulaţie printre credincioşi. În ele se fac menţiunea că au fost scrise de Însuşi Dumnezeu sau de un înger al Acestuia, de obicei Arhangheluil Mihail, şi că au fost trimise oamenilor ca mesaj divin, promiţandu-le totodată o serie de haruri. Mulţi creştini le gravează pe diferite materiale ( lemn, metal) şi le pun pe perete, asemenea icoanelor din cultul creştin-ortodox sau catolic sau le copiază şi poartă o copie cu sine.
În zilele noastre, constatam un reviriment formidabil. Cauza o putem căuta în sentimentul de insecuritatea a omului modern, care se confrunta cu probleme sociale, de sănătăte şi familiale, precum crize economice, politice, financiare, divorţ, boală etc.
Un text himmelsbrief tipic va menţiona, pe lângă faptul că a fost scris de mâna Divinităţii, şi data când a fost găsit (la 63 de ani de la Răstignire etc. ), precum si locul (la Sfântul Mormânt, la 18 mile de localitatea Iconium etc.). Apoi se specifică numele celui care l-a găsit (un evreu convertit la creştinism etc.), precum si numele celui care l-a a păstrat (familia doamnei Cuba din Mezopotamia).
Urmează mesajul propriu-zis, care listează o serie de porunci : "să fie ţinute cinci vineri de peste an, începând cu Vinerea Mare, în amintirea celor cinci răni primite de Mântuitorul şi să nu se lucreze sub nici un motiv în Ziua Domnului, care este sfântă ; să existe iubire frăţească etc". Urmează o listă de promisiuni pentru cei ce păstrează o copie în casa lor, precum că vor feriţi de trăsnete, boli molipsitoare, incendii. Casa unde se va găsi o copie va prospera, căci toate bunătăţile se vor găsi în casele celor care vor avea o copie a acestei scrisori.

Neoprotestantismul şi mesajele de dragoste ale lui Dumnezeu

Cu neoprotestantismul, practica epistoliilor capătă un pronunţat accent misionar, în detrimentul traditionalului caracter magic. Renunţând la lista de promisiuni şi binecuvântari, textul scrisorilor este astăzi folosit ca un mesaj de trezire spirituală. Prin titluri de genul: "Scrisoare de la Dumnezeu", "Scrisoare de la Iisus", "Scrisoarea de dragoste a Tatălui ceresc", aceste misive par să sugereze provenienţa lor supanaturală. În schimb, nu se mai menţionează că ele ar fi fost scrise material de Însăşi mâna lui Dumnezeu sau a unui înger, ci se lasă să se înţeleagă ca doar au fost dictate de Dumnezeu, transmise ca mesaj particular cuiva care avea naşterea din nou şi care se afla sub harul Duhului Sfânt. El ar fi aşternut-o pe hârtie printr-un fel de dicteu divin [9], procedeu destul de răspândit ca mijloc de comunicare cu Dumnezeu. Se mai sugerează că textul nu este o ficţiune, căci altfel, o astfel de producţie literară şi-ar pierde valoarea spirituală. Scrisoarea ar fi adresată tuturor oamenilor, iar cel care a fost ales ca scrib ar avea datoria să fie el însuşi mesager sau curier, să găsească alţi voluntari, mesageri sau curieri, care să o ducă mai departe, în casele oamenilor. Nu se garantează protecţie explicită, ci numai una implicită, în sensul că nu este suficient ca destinatarul să o copieze mecanic, să o poarte permanent cu sine şi să o difuzeze, ci trebuie să se transforme într-un recipient capabil să primească protecţia divină ca pe un dar, abandonâdu-se astfel mesajului revelat.
Prin aceasta interpretare, neoprotestantismul devine singura confesiune creştina care integrează astfel de epistolii în viaţa credincioşilor şi nu le condamnă ca fiind apocrife eretice. Spre deosebire de mesajele mariane din catolicism, unde Fecioara Maria apare unor credincioşi, de regula copiilor (Sfânta Marie-Bernarde Soubirous, Françoise Mélanie Calvat, Pierre Maximin Giraud, Lúcia de Jesus Rosa Santos, Jacinta Marto, Francisco Marto etc.), încredinţându-le mesaje importante, cu misiunea de a le propovădui oamenilor, mesaje considerate valide doar dacă au aprobarea autorităţilor bisericeşti, de regulă a papei, neoprotestantismul consideră că nu sunt necesare astfel de aprobări, ele probându-se prin autoritatea Sfintei Scripturi, fiind aşadar suficient să aibă acoperire în cuvântul evanghelic. Unele texte sunt într-adevăr emoţionante: "Copilul meu, Eu ştiu totul despre tine. Ştiu când stai jos si când te ridici. Şi cunosc toate căile tale. Îţi cunosc până şi numărul firelor de păr. Ai fost creat după chipul Meu. În Mine ai viaţa, mişcarea şi fiinţa. Tu eşti al Meu [...]". Astfel de binecuvâtari sunt întâlnite adesea prin casele multor neoprotestanşi (şi nu numai), invitând pe cititor să se oprească o clipă şi să mediteze la Dumnezeu.
_______________________________________
1. Aceste accesorii de mobilier se numesc "Binecuvântarea casei". În general, sunt texte inspirate, cum ar fi acesta: "Unde-i credinţă acolo-i dragoste/ Unde-i dragoste acolo-i pace/ Unde-i pace acolo-i binecuvântare/ Unde-i binecuvântare acolo-i Dumnezeu/ Unde-i Dumnezeu acolo lipsă nu e".
2. Vezi pasajul din Deuteronoum 6, 4-8 : "Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta. Cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău; Să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli. Să le legi ca semn la mână şi să le ai ca pe o tăbliţă pe fruntea ta. 9. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale".
3. Vezi Diac. Prof. Dr. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, ed. Institutului Biblic si de Misiune al BOR : " Evreii pioşi au păstrat şi obiceiul stăvechi al filacteriilor, mici cutii de piele, în care se ţin patru texte biblice, scrise pe pergament fin. Sunt doua cutiuţe de felul acesta, dintre care una se poarta pe inimă, iar alta se pune pe frunte. Ele sunt socotite ca alunga demonii, la fel ca mezuza, un mic sul pus într-o cutiuta de lemn, plastic sau metal, fixată pe canatul din dreapta al uşii , conţinând de aemenea texte biblice şi cuvinte magice".
4. Abgar al Edessei a fost, după tradiţia armeană, primul rege din lume convertit la creştinism de către apostolul Tadeu al Edessei. În secolul al IV-lea, istoricul Eusebiu al Cezareii (aprox. 275 – 30 mai 339) certifică autenticitatea scrisorii. Eusebiu mai arată că, după înălţare, apostolul Toma îl trimite, în anul 29, pe Addai la Edessa, unde predică Evanghelia. Textul răspunsului Mântuitorului, ce ar fi fost dictat unui ucenic, a fost iniţial redactat în limba siriacă. El s-a păstrat până azi : "Ferice de tine care ai crezut în Mine, fără să mă vezi. Căci este scris ca toţi aceia care Mă vor vedea să nu creadă în Mine, iar aceia care nu Mă vor vedea să creadă. În ce priveşte cererea ta de a te vizita, îţi pot spune că atunci când toată lucrarea mea pentru care am venit în lume va fi săvârşită şi Mă voi înalţa din nou la Tatăl Meu, care M-a trimis, va veni la voi unul din ucenici care te va vindeca de toate suferinţele redându-ţi sănătatea şi astfel va pregăti pe toţi care sunt cu tine pentru viaţa veşnica. Cetatea ta va fi binecuvântată pentru veşnicie, iar duşmanii nu o vor răzbi".
5. Vezi Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Ştiinţifica şi Enciclopedică, Bucureşti -1988.
6. Vezi Mircea Eliade, ibidem.
7. Vezi Mircea Eliade, ibidem.
8. Vezi şi Moses Gaster, Literatura populară română, Ed. Minerva, Bucureşti 1983 : "Acestă prelucrare o atribuie Veselovski sectei flagelanţilor din sec. al XIII-lea. Atuncea mişcarea reformatorie ia caracterul « căinţei » şi atunci apar pe la 1269, biciuitorii (flagelanţii) ce se biciuiau pentru ispăşirea păcatelor [...] Ziua principală a lor a fost, după mărturia tuturor scriitorilor contimpurani, duminica [...] Într-adevăr, s-a publicat o « epistolie » lătinească din secolul al XIV-lea de către Stumpf, luată din cronica franceză a lui Nangis, unde se află imediat după relaţiunea sa despre flagelanţi".
9. Cel mai cunoscut caz este aceluia a lui Jakob Lorber (1800 – 1864), un mistic şi vizionar care s-a numit pe sine "scribul lui Dumnezeu" . Declarând că a aşternut pe hârtie cuvintele dictate de o "voce interioară", a scris cca 10 000 de pagini de viziuni, care au văzut în mare parte lumina tiparului postum.

"Calea Crucii" este o devoţiune catolică şi constă dintr-o suită de rugăciuni şi meditaţii ce evocă pătimirea şi moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. "Calea Sfintei Cruci se poate numi evlavia cea mai veche dintre toate câte se practică în Biserica Catolică", arată "Catehismul catolic".
"Calea Crucii" are XIV staţiuni (sau stări), fiecare staţiune vine sa ne amintească de câte un moment al drumului parcurs de Mântuitorul, începând de la palatul lui Pilat până la locul execuţiei. A XI-a staţiune ne atrage în mod deosebit atenţia încă din titlu, căci, aşa cum este el formulat, contine un pleonasm evident. Iată titlul textului:
"Statiunea a-XI-a - Isus este rastignit pe cruce..." Cuvântul "a răstigni" vine din limba slavă şi nu înseamnă altceva decât "a executa prin pironire pe cruce", "a pune pe cruce", aşadar "a crucifica" pe cineva.

[...] În poiană, un schimnic îmbrăcat ca un păstor - cămaşă de in, cioareci, cojoc lung până la călcâie, brâu stacojiu, opinci ciobăneşti - şedea pe un frumos tron dantelat în piatră. Tronul era lucrat cu măiestrie şi era acoperit un strat gros de muşchi. În faţa schimnicului, suspendată în aer, se află o balanţă. G. face câţiva paşi în direcţia schimnicului şi-şi aude limpede propria voce venind dinlăutrul sufletului său, o voce care îi opreşte: "să nu mergi mai departe!" Surpins, G. împietreşte de spaimă. Îl priveşte mai bine pe schimnic şi i se pare că faţa lui străluceşte nefiresc, asemenea luceafărului de dimineaţă, o strălucire ce sporea necontenit, aşa că G. crede că în curând va lumina întreg cerul şi pământul. De gâtul schimnicului atârnă un şirag de mătănii cu boabe sculptate în cremene. G. pironeşte privirea pe ele şi încearcă să le numere: trei sute. Într-un târziu, fără să privească la G., schimnicul îi face semn cu mâna dreaptă să se apropie şi îi zice: "ai fost oprit pentru că în gândurile tale se strecuraseră patimile. Eu sunt Unchiaşul. Acum îngenunchează şi te mărturiseşte". G. îngenunchează cu amândoi genunchii, ca dinaintea sfântului altar, şi se spovedeşte Unchiaşului, dar numai cu gândul, fără să-şi mişte buzele, fără să scoată un cuvânt, şi el se minunează cum Unchiaşul îi poate auzi gândurile. Unchiaşul îşi scoate mătăniile de la gât şi i le trece peste grumaz. Lui G. i se par nespus de grele şi îşi pleacă fără să vrea capul până când bărbia îi atinge pieptul. "Trebuie să înduri dacă vrei să vezi lucrurile viitoare", şopteşte Unchiaşul cu blândeţe". "De altfel, ai să te obişnuieşti repede", adaugă Unchiaşul imediat şi continuă: "acum numără patruzeci de boabe pe mătăniile tale". G. numără cele patruzeci de boabe cerute, îşi îndreptă anevoie grumazul, şi vede surprins că se făcu întuneric. Razele lunii, ca o cămaşă lungă şi argintie, înveşmântau trupurile brazilor, dându-le o înfăţişare ireală, stranie şi feerică. Deodată, este cuprins de un sentiment ciudat: se simte ca fiind născut din nou. Se lasă cuprins de o senzaţie familiară, dulce, de siguranţă. Doar câteva clipe... Dintr-o dată, zăreşte în faţă un bărbat aflat în puterea vârstei, îmbrăcat într-un costum scump, cernit, care venea molcom spre Unchiaş. Ţine în mâini un lanţ lung făcut din zale groase de oţel şi îl aşază cu grijă pe talerul din stânga balanţei. Pare că lanţul creşte adăugându-i-se necontenit câte o za. Talerul coboară imediat şi în poiană se aude tânguirea a mii de glasuri de copii, de femei şi de bărbaţi. Copiii plâng, bărbaţii gem, femeile bocesc ca după mort. De Unchiaş se apropie un olog, care venise într-o lectică purtată de patru oameni voinici, înarmaţi cu arcuri şi săgeţi. Ologul era un bărbat uscăţiv, avea o frunte îngustă şi o privire tăioasă. Scoate din sân o pungă din piele de căprioară în care se aflau bucăţi de aur şi o aşază pe talerul din dreapta. Acesta coboară cu repeziciune. Bărbatul cel îmbrăcat în costumul cernit merge la un pitic ai cărui ochi scăpărau scântei de ură şi răzbunare, îngenunchează şi povesteşte ce s-a întâmplat. Înfuriat, piticul ordonă bărbatului în costum cernit să lege cu lanţul făurit din zale de oţel miile de oameni aflaţi în poiană. Cei mai curajoşi dintre ei se împotrivesc, dar sunt repede înfrânţi. Alţii încearcă să fugă. La un semn al piticului, din pădurea apropiată îşi fac apariţia călăreţi ce îi prind cu arcanul pe cei fugari, dar alţii reuşesc să se facă nevăzuţi în pădure. Piticul trece capetele lanţului prin toarta unui lacăt masiv de oţel, apoi prinde lacătul în două belciuge pe care le pironeşte de o stâncă mare, la poalele căreia se afla un lup alb. Apoi încuie lacătul cu o cheie ce seamănă cu un corb în zbor. Pune cheia sub o piatra grea şi dă lupului poruncă să stea de pază zi şi noapte. Lui G. i se pare ca lupul are ceva omenesc, dar nu-şi dă seama ce şi simte că trebuie sa facă ceva pentru nenorociţii luaţi în robie. G. se repede să ia cheia, dar lupul urlă atât de tare şi sinistru, încât G. îşi simte picioarle paralizate. Unchiaşul parcă lăcrimează. " Nu sunt ai tăi, ci ai mei!" strigă ologul piticului şi porunceşte unuia dintre slujitori să ridice piatra şi să ia cheia. Piticul ridică toiagul şi-l ameninţă: "Nu vor fi niciodata ai tăi atâta timp cât eu trăiesc!", apoi se trage deoparte. "Încă nu s-a terminat, priveşte aici!" se aude un glas de femeie ce venea dinspre balanţă. Femeia căreia îi aparţine glasul avea un chip blând, liniştit, ochi limpezi, senini şi purta o diademă de argint pe cap. Ţine în mâna dreapta un hrisov, iar în stânga un pelican cu penele albe ca zăpada. Lângă ea se găseşte un tânăr bine făcut, părând a fi fiul ei. Tânărul are în mâna dreaptă un paloş strălucitor. Femeia pune pe talerul ce rămăsese liber hrisovul. Sub greutatea lui, balanţa se înclină. În acea clipă, cei înlănţuiţi izbucnesc stigăte de urare. "Du-te şi ia cheia şi slobozeşte pe oameni!" zice femeia tânărului. Lupul alb, care păzea cu străşnicie piatra sub care se afla cheia, se repede la ei, voind să-i sfâşie, dar tânărul îl răpune cu paloşul. Apoi, ridică piatra, ia cheia, dar călăreţii piticului îşi încordează arcurile şi slobozesc săgeţi pentru a-i ucide pe oameni. G. ar vrea să stige la ei să se ferească, dar şi de astă dată se simte paralizat. În schimb, vede cum femeia îşi trimite pelicanul. Pelicanul îşi ia zborul cu un ţipăt sfâşitor şi G. se minunează văzând cum dintr-un singur pelican se fac mulţi, atât de mulţi încât umplu întreaga zare. Toţi pelicanii zboară în faţa săgeţilor şi se lasă străpunşi. Doborâţi şi în agonie, ei rostesc silabe familiare lui G.: " ki-ri-e-e-le-i-son, ki-ri-e-e-le-i-son " ca într-un cor bisericesc. Tânărul ridică piatra, ia lacătul, îl descuie şi îi elibereaza pe cei înrobiţi, apoi îl înlăţuieşte pe pitic zicând :"să stai aşa legat preţ de o sută de boabe de mătănii". Arcaşii piticului îl părasesc şi fug. Din mulţimea slobozită ies câţiva bărbaţi şi câteva femei. Bărbaţii aveau câte o căţuie plină cu tămâie şi tămâiază pelicanii străpunşi de săgeţi. Femeile cu câte o cunună de trandafiri îi încununează. Cei fugiţi în pădure se întorc şi îngenunchează la picioarele tânărului zicând: " Iată, îţi vom sluji doar ţie". Tânărul ia punga cu bani de pe talerul balanţei şi o aruncă ologului în faţă zicând: "Nu poţi tu să-mi cumperi dreptul meu înscris în hrisoave!". Dintr-o dată are loc o minune: punga se deschide şi din ea curge necontenit aur, mult mai mult decât pusese ologul pe taler. Cei patru slujitori aruncă lectica şi, plini de lăcomie, se reped să strângă aurul de pe jos. Se repede şi ologul târându-se pe brânci pentru a-şi recupera măcar aurul pe care-l adusese, dar este călcat în picioare de ceilalţi. Plini de lăcomie, toţi cei patru slujitori ajung să se omoare între ei. G. se bucură şi se minunează de acest sfârşit fericit. G. se întreabă: "Oare ce scrie în hrisov?" Atunci, aude limpede vocea Unchiaşului : "Patimile ţi s-au strecurat iarăşi în gânduri. Ai răgaz patruzeci de zile să te cureţi". "Unchiaşule, zice G. si vocea şi-o aude clar răsunând înlăuntru, la ce-mi folosesc cele văzute dacă nu ştiu ce înseamnă. Tălmăceşte-mi te rog". Dar G. obsearvă că în poiană se făcu dimineaţă. Pâlca zorilor învăluie brazii şi aceştia păreau că poartă o mantie de aburi. Un vânt subţire şerpuieşte prin iarbă înfiorând-o. Nici urmă de Unchieş, de munte şi de cetate... Au trecut patruzeci de zile de când a fost în poiană şi în tot acest răstimp G. a trăit ca un pustnic, doar cu pâine şi apă. Acum este cuprins de fel de fel de îndoieli care nu-i dau pace: "Care să fie tălmăcirea? Cine este Unchiaşul? Desigur, el este Sfântul creştin, care, judecând după port, este şi păstor. Faptul că stă pe un tron de piatră arată că ocupă un loc de cinste în Biserica strămoşească, piatra semnificând temelia Bisericii. Stratul de muşchi ce îmbracă tronul închipuie, vechimea, aşadar Biserica este foarte bătrână. Balanţa suspendata în aer închipuie, fără doar şi poate, biruinţa vremelnică a unor lucruri asupra altora. Biserica este sfântă, acest lucru fiind arătat de strălucirea ei asemenea luceafărului de dimineaţă şi din aceasta cauză nimeni nu trebuie să se apropie de ea decât purificat prin lacrimile pocăinţei. De aceea, vocea mea înterioară m-a oprit. Şiragul de mătanii cu boabele de cremene şi cu o cruce de cremene la capăt închipuie taina darului profeţiei. Numărul trei sute poate să arate că evenimentele viitoare se pot desfăşura pe o perioadă de trei sute de zile, poate săptămâni, poate luni, poate ani, poate decenii, poate secole. Faptul că mătăniile sunt grele şi mă fac să-mi aplec grumazul arată ca nu-i dat oricui să poarte cu uşurinţă o asemenea povară, ci numai Unchiaşului care mi-a transmis darul pe care l-a căpătat prin nevoinţe. Unchiaşul îmi porunceşte să număr patruzeci de boabe, care semnifica unităţi de timp, poate zile, poate săptâmani, poate luni, poate ani, poate decenii, poate secole. În poiana s-a facut întuneric, ceea ce ar putea însemna că întunericul a îngenuncheat lumina. Ideea este întărită de viziunea lanţului. Acesta închipuie robia, iar zalele groase de oţel arată că nu-i chip să fie rupte sau tăiate cu uşurinţă. Ele sporesc necontenit arătând că tot mai mulţi oameni vor fi înlănţuiţi. Bărbatul ce aduce lanţul este unealta unui tiran, al piticului ai cărui ochi scăpărau scântei de ură şi răzbunare, ce vrea să întroneze împărăţia robiei printre oameni. Piticul este poate un preot păgân sau un mag biruit cu foarte mult timp în urmă, care acum, în New-Age, simte că a venit vremea lui şi nutreşte gânduri de răzbunare, vrând sa reînvie păgânismul. Dar banii ologului atârnă mai greu decât lanţul piticului şi arată că, deşi omuleţul va reuşi să-i robească pe oameni, timpul robiei va fi scurt, căci robii vor fi revendicaţi de olog, căci el este rânduit să devină noul stăpân. Piticul, sperând poate să scape de olog prin puterea magiei, purcede la înlănţuirea oamenilor. Cei care fug sunt prinşi de călăreţi, slugile şi uneltele piticului, şi aduşi înapoi. Lupul alb pe care el îl rânduieşte să păzească cheia arată că este şi el o unealta a magului, căci lupul alb era un animal sacru pentru popoarele barbare de dininainte de încreştinare. Cheia, unealta cu care piticul încuie lacătul, este în formă de corb deoarece, în vremurile păgânismului, zeiţele războiului şi ale duhurilor se preschimbau în astfel de păsări, care zburau deasupra câmpului de luptă pentru a înrobi sufletele celor căzuţi. Lupul are ceva omenesc, arătând limpede puterea magică de a se tranforma, de a fi om în timpul zilei şi fiară în timpul nopţii. Ologul care călătoreşte cu lectica poate fi un mare bancher, o mare corporaţie financiară sau un sistem financiar. Cei patru oameni ar putea însemna alte corporaţii sau sisteme pe care se sprijină. Forţa financiară se foloseşte de aur pentru a-i smulge magului roadele. În scena finală îşi face apariţia o femeie virtuoasă, care, împreuna cu fiul ei, va elibera pe cei înrobiţi de forţele magiei şi a banilor, deoarece hrisovul triumfă asupra puterii financiare. O ultima zvârcoliere a ocultismului pagân: călareţiii îi săgetează pe cei înrobiţi, dar pelicanul este trimis să se jertfească, lăsându-se străpuns de săgeţi. Cine este pelicanul? Este pasărea care îşi sfâşie pieptul pentru ca sângele să învie puii. O alegorie pentru moartea ca sacrificiu a sfinţilor martiri pentru salvarea oamenilor. Minunea cu pelicanul care se multiplică miraculos poate semnifica faptul ca sângele martirilor este sămânţa Bisericii. În agonie, pelicanii se roagă. Faptul că piticul este înlănţuit arată că revenirea misterelor păgâne a fost stopată pe o perioadă de o sută de boabe de mătănii, ceea ce poate să însemne o sută de zile, săptămâni, luni, ani, decenii, secole. Pelicanii căzuţi sunt tămâiaţi creştineşte, aceasta arătând că sunt martirii cei de pe urmă. Cei fugiţi în pădure în timpul înrobirii se întorc. Tânărul returnează ologului investiţia împreună cu o dobândă uriaşă, aşa că de acum oamenii sunt cu adevărat liberi. Banii îi vor aduce ologului, precum şi slujitorilor lui, pieirea. Plătirea datoriei a fost posibilă datorită înscrisului din hrisov ..." G. simte o bucurie de nespus văzând cum a pătrunde cu mintea semnificaţia tainică a vedeniei. Dar a mai rămas ceva: hrisovul. Oare ce scrie în hrisov? Aici este toată înţelepciunea [...]

Din ciclul “Amintiri din Cer”

Sapă-n stânca cea mai tare
Câte-o vorba ziditoare,
Scrie pe cerul infinit
Visul tău neprihănit,
Spală-ţi fapta vinovată
În albia argintată,
Împarte-un zâmbet şi mulţi ani
Cu cel mai trist dintre duşmani,
Caută-n dumnezeire
Ne'mplinita ta iubire,
Umple ulcioarele de lut
Cu clipa întâiului sărut,
Zilele înlăcrimate
Le aruncă mai departe,
Scaldă-ţi ochii pe alee
În culori de curcubeie,
Caută în cel ce crede
Steaua care nu se vede...

Când Apostolul Ioan Evanghelistul, exilat în insula Patmos, primea aceasta descoperire: "Şi-am văzut cetatea cea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă'mpodobită pentru mirele ei" [1], Biserica Apostolică se confrunta cu cea mai cumplită prigoana, aceea a împăratului Domiţian. Era o epoca de martiriu, de trădări, de apostazieri şi de speranţe. Credincioşii erau convinşi de apropiata revenirea a lui Iisus Hristos şi de împlinirea grabnică a acestei viziuni. În ciuda nesiguranţei zilei de mâine sau poate tocmai din aceasta, tema Noul Ierusalim începe să preocupe mase tot mai largi de creştini şi aceasta preocupare a sporit de-a lungul veacurilor până în zilele noastre. Era evident ca Ierusalimul Vechiului Testament fusese părăsit de Dumnezeu, iar o nouă cetate urma să îi ia locul. Pentru exegeţii creştini, Ierusalimul rămânea prototipul Noului Ierusalim, aşa cum Adam era prototipul lui Iisus Hristos, iar Eva era prototipul Fecioarei Maria, conform afirmaţiei că " Noul Testament în cel vechi se ascunde, iar Vechiul Testament în cel nou se descoperă".

Noul Ierusalim şi sofiologia

Conform cu părerea mitologilor, Ierusalimul istoric nu face excepţie de la clişeul general al arhetipului, conform căruia orice aşezare omenească îşi are un prototip în cer. Astfel, Ierusalimul ar fi fost o dedublaţie a unui model celest. Cât priveşte templul lui Solomon, Mircea Eliade crede că a găsit o referire clară chiar în cărţile lui Moise, în special Ieşirea. Astfel, "Cu deosebire templul - loc sacru prin excelenţă - avea un prototip celest. Pe muntele Sinai, Iehova îi arată lui Moise "forma" sanctuarului pe care avea să-l construiască". De asemenea şi David îl asigură pe Solomon că "toate acestea sunt în scrisoarea insuflată de la Dumnezeu cum m-a luminat el pentru toate lucrările zidirii". De aici, Mircea Eliade trage concluzia că pasajul din Apocalipsa unde se vorbeşte despre Noul Ierusalim se referă la acel prototip celest şi chiar citează pericopa Sfântului Apostol Ioan: "Dar cea mai frumoasa descriere a Ierusalimului celest se afla în Apocalipsa (21.2. sq.) [2]. Credem ca Mircea Eliade face o confuzie, căci Sfântul Apostol Ioan vorbeşte despre un Ierusalim ceresc nou, unic, care nu are un antitip pe pământ, o dublură, căci va fi făcut de îngeri, sau poate de Dumnezeu Însuşi, şi nu de mâna omului, şi care va coborî atunci, la sfârşitul veacurilor şi nu despre arhetipul celest al vechiului Ierusalim. De altfel, Apostolul mai vorbeşte despre un cer nou, şi nu despre cel vechi: "Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este" [3]. Oricum , citatul apocaliptic nu-şi avea locul aici. De buna seamă că Mircea Eliade, ca de altfel mulţi intelectuali, a fost influenţat de sofiologie. gnoză conform căreia Dumnezeu ar fi creat arhetipurile lumii văzute înaintea acesteia. De pildă, după sofiologi, "Mitul biblic, şi doctrina evoluţionistă ar putea deci să, stea alături. Ele nu-şi fac concurenţă, ele nu au nimic de împărţit, deoarece se referă la realităţi cu totul diferite” [4]. Or, după cum se cunoaşte, sofiologia nu a fost acceptata de Biserica ortodoxă, fiind considerata o erezie gnostică.

Speculatii pe tema locaţiei Noului Ierusalim

Cum era şi firesc, tema avea să constituie o tentaţie permanentă pentru speculaţii dintre cele mai fanteziste. Fiecare dintre neamuri ar fi voit ca regiunea unde erau trăitori să aibă privilegiul de a constitui locaţia cetăţii sfinte. Au apărut, cum era şi firesc, profeţii false, care au cunoscut o largă circulaţie în epocă, în ciuda opoziţie Bisericii ortodoxe (pe atunci ecumenice), ce încerca să tempereze din avântul unei exaltări populare nejustificate. Desigur, aici pe lângă orgoliu, intervenea şi aspectul comercial, căci locaţia ar fi constituit un loc de pelerinaj, care s-ar fi dovedit extrem de profitabil, contribuind astfel la prosperitatea regiunii. Aşa se explică încurajarea ereziei de unii demnitari şi negustori, proprietari de hanuri sau de mijloace de transport.
Cele mai vechi speculaţii aparţin Bisericii montaniste, care susţinea că negreşit Noul Ierusalim va coborî din cer, în Asia Mica, la Pepuza şi Tymion, în Frigia, azi Karahallı, din provincia Usak, Turcia. Cum era şi firesc, cele două cetăţi au atras la vremea respectivă numeroşi pelerini sau simpli curioşi, care veneau aici în spernaţa mântuirii, însănătoşirii sau pur şi simplu pentru satisfacerea unui capriciu, şi au pus bazele unei afaceri locale înfloritoare. Cu timpul, erezia s-a stins, iar Pepuza şi Tymion au fost date uitării. Afacerea "Noul Ierusalim" a supravietuit timp de patru sute de ani (din secolul al II-le până în secolul al VI-lea), în ciuda împotrivirii Bisericii.
Vor mai fi fost şi alte regiuni care îşi revendicau înaltul privilegiu, cum vor mai fi fost şi alte profeţii false care să le susţină.
Lalibela a fost o înfloritoare cetate din nordul Etiopia, numită astfel după suveranul ei, sfântul Gebra Maskal Lalibela [5], cel care a încercat să construiască aici un Nou Ierusalim, după căderea Ierusalimului în mâinile lui Saladin, eveniment ce a avut loc în anul 1187. Viziunea lui a fost una extrem de interesantă, prin faptul că a dorit să reproducă structura arhitectonică a cetăţii Ierusalimului pe care a contemplat-o în timpul unei viziuni, dar şi pe cea din revelaţia lui Ioan. Oraşul a fost capitala Etiopiei până în secolul al XIII-lea.
Când Cristofor Columb scria: "Pe mine m-a ales Dumnezeu ca sol al Său arătându-mi în care parte a lumii se află noul cer şi noul pământ, despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfântului Ioan, în Apocalipsa sa şi despre care vorbise şi Isaia mai înainte" [6] era evident că se referea la Lumea Nouă, de a cărei existenţă era convins, şi nu la India. Columb fusese nevoit să ascundă adevărata destinaţie a călătoriei sale, deoarece nimeni nu ar fi fost dispus să finanţeze o aventură fantezistă, care nu ar fi avut o finalitate practică şi nu s-ar fi dovedit profitabila şi nici să acorde credit unui idealist exaltat. Ciudatul "amiral al mărilor", cum îi plăcea să i se spună, era de fapt un mistic conştient de misiunea sa eshatologică, de faptul că fusese ales să găsească locaţia Noului Ierusalim, cetate care va cobori din cer la vremea potrivită, şi era convins ca ea trebuia să fie pe continentul cel nou pe al cărui teritoriu el, Columb, pusese pentru prima data piciorul în anul 1492.
După moartea lui Columb, tema devine o preocupare permanentă pentru coloniştii din Lumea Nouă. Primii colonişti englezi din America de Nord au încercat sa acrediteze ideea că oraşul Jamestown, capitala micii colonii fondate în Virginia de către primii emigranţi sosit din Anglia, la 14 mai 1607, ar fi fost predestinat [2] să primească cetatea apocaliptică. Căpitanul John Smith [7] se străduieşte să arate că Lumea Nouă ar fi un adevărat rai pe pământ. Cum mica comunitate se confrunta cu probleme grave, cum ar fi foametea şi molimele, pioşii colonişti au început să uite de acest deziderat, şi, trecând la preocupări mai lumeşti, au devenit principalii furnizori de tutun pentru Anglia. Următorul val de emigranţi, cunoscuţi sub numele generic de Părinţii pelerini, au sosit îmbarcaţi la bordul vasului "Mayflower". Aceştia au întemeiat în Massachusetts, în anul 1620, colonia Plymouth. După pelerini, vor veni puritanii. În anul 1630, predicatorul John Winthrop ţine la bordul vasului "Arabella" o predică de mare efect: "Un model de caritate creştină", predică ce conţinea celebra fraza, intrată ulterior în folclorul american,:" Trebuie să înţelegem că suntem o cetate pe un vârf de munte şi ochii omenirii sunt aţintiţi asupra noastră". De bună seamă că, rostind aceste cuvinte profetice, era preocupat de viziunea lui Ioan din Apocalipsa şi vedea în Lumea Nouă locaţia viitorului Nou Ierusalim. De altfel, colonia a fost tot timpul preocupată aceasta idee, considerând-o mai mult sau mai puţin simbolic. Interesul puritanilor pentru Noul Ierusalim s-a concretizat mai cu seamă în secolele următoare, când au început sa apară pe teritoriul american colonii utopice ale unor comunităţi egalitariste de tip falanstere, unele dintre ele purtând chiar aceasta denumire. Denumirea o mai regăsim şi în titulatura unor biserici, societăţi misionare, ordine şi confrerii, ce îşi iau avânt începând din secolul al XVIII-lea, precum şi în diferite mişcări mistice. Negreşit, moştenirea puritană şi-a pus puternic amprenta asupra culturii americane, care a fost permanent preocupată de această idee.
Tema cetăţii sfinte a fost o precupare şi pentru ortodocşi. În anul 1656 a fost ridicat la Istra, în gubernia Moscova, de către patriarhul Nikon, un complex mănăstiresc având ca centru "Mănăstirea Voskresensky" sau "Mănăstirea Noul Ierusalim". Râul Istra a fost pus în analogie cu Iordanul, iar călugării de diferite naţionalităţi închipuie Ortodoxia neamurilor, analoagă Ierusalimului ceresc.
O mănăstire asemănătoare există şi în România, lângă Pucioasa. Deşi de dată mai recentă, a fost ridicată după anul 1990, şi mai modestă ca proporţii, pare că ar împărtşi acelaşi mesaj profetic.
Marea popularitate de care s-au bucurat scrierile sibiliene [8], a lăsat posterităţii un culoar liber pe care ocultiştii şi clarvăzătorii de tot felul au ştiut să-l speculeze. Apocrifele sibiliene dau legitimitate oricărei ghicitoare care pretinde că vede în ghioc viitorul României. Dintre toate textele apocrife, cărţile sibiliene au fost cele mai tolerate de Biserica Ortodoxă. Că este aşa, dă mărturie iconografia creştina românească. Bunăoară, în bisericile din Bucovina sunt zugrăvite scene din aceste apocrife. De asemenea, Acrostihul sibilin a trezit interesul şi Sfântul Ierarh Dosoftei, care l-a tradus din limba latină în limba română.
Se spune că prin anul 1922, misionarul creştin indian Sadhu Sundar Singh (1889 - 1929 ?) ar fi vizitat Bucureştiul, făcând cu această ocazie o serie de profeţii despre viitorul spiritual de excepţie al acestei metropole. Aşa-zisele profeţii sunt foarte măgulitoare, în ele zugrăvindu-se în mod amănunţit un Bucureşti privilegiat, pe care misticul indian îl identifică cu Noul Ierusalim [9]. În realitate, aşa-zisele viziuni sunt o însăilare de fraze dezlânate, fantasmagorice şi cu un pronunţat caracter ocult. Dactilografiate mai mult sau mai puţin clandestin şi puse în circulaţie, textele au devenit foarte populare pe timpul comunismului, probabil cu ştirea şi voia securitătii, ele convenind regimului autarhic de dinainte de anul 1989, deoarece descurajau emigrarea.
Or, după cum se cunoaşte, capitala actuală a României nu are legitimitate divină şi laică, căci a fost impusă politic după anul 1538 de Înalta Poartă pentru că era mai uşor de controlat. Spre deosebire de Târgovişte, relieful nu o protejează suficient de bine şi astfel putea fi mai vulnerabilă în cazul unui atac militar otoman. Cu alte cuvinte, Bucureştiul este un accident al istoriei, necorectat încă de istorie. Creştinismul lui Sundar Singh este unul personal şi foarte îndoielnic. Era un adept al lui Emmanuel Swedenborg [10] ale cărui idei le-a preluat şi le-a îmbogăţit cu opinii personale. De pildă, lăsă să se înţeleagă că toţi oamenii vor fi mântiuiţi, indiferent că-l primesc pe Hristos sau nu. De fapt, Sundar Singh va rămâne un hindus universalist, care credea şi el în valabilitarea tuturor religiilor.
După anul 1989 au apărut şi alţi clarvăzători hinduşi care au făcut profeţii măgulitoare despre România, unele dintre ele referitoare la Noul Ierusalim.

Cunoaşterea revelată şi cea raţională

Toate aceste enormităţi puteau fi evitate dacă s-ar fi ţinut seama de faptul că profeţiile se fac prin descoperire divină, dar şi prin raţionament (înţelepciune), conform cu cele afirmate de Sfântul Apostol Pavel: "Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi [...]" [11]. Aşadar, planul lui Dumnezeu, deşi nevăzut, este inteligibil şi poate fi înţeles cu mintea, printr-o adâncă şi înţeleaptă pătrundere în fluxului evenimentelor. Un analist remarcabil, care a făcut predicţii exacte bazate exclusiv pe raţionament a fost ziaristul Pamfil Şeicaru [12]. Aproape toate evenimentele majore mondiale anticipate de el au avut într-adevăr loc. Bunăoară, a prezis că, în faţa pericolului nazist, garanţiile oferite ţării noastre de către marile puteri europene democrtice nu vor putea fi onorate, ceea ce, de fapt, s-a şi întâmplat. În cazul Bucureştiului, niciun raţionament nu ne îndreptăţeşte să credem că "profeţia" lui Sundar Singh ar avea consistenţă. Conform revelaţiei Apostolului Ioan, Noul Ierusalim va fi un oraş gigant, ce va ocupa o suprafaţă de aproximativ 4 949 735 km2 [13]. Pentru comparaţie, oferim câteva repere: Imperiul Roman, în anul 117 d. Hr., se întindea pe o suprafaţă de 4 900 000 km2, iar, în ziua de azi, cele 27 de state ale Uniunii Europene măsoară împreună 4 324 782 km2. Aşadar, oraşul sfânt va fi tot atât de întins ca un continent (probabil un pământ nou ieşit din ocean). Practic va fi un continent! Or, la ora actuală, Bucureştiul se întinde pe o suprafaţă de numai 228 km pătraţi. Ne întrebăm: când şi cum va reuşi să crească de la 228 km2 până la 4 949 735 km2 ? Mai degrabă, nu putem afirma că ştim unde se va realiza profeţia Apostolului Ioan, dar putem spune că, de va fi în Europa ( puţin probabil!), în niciun caz nu se va limita strict la Bucureşti.
_______________________________________________
1. Apocalipsa 21.2;
2. Mircea Eliade, Eseuri, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1991;
3. Apocalipsa 21.2;
4. Vezi Nikolai Alexandrovici Berdiaev, apud Lucian Blaga;
5. Sfântul Gebra Maskal Lalibela, începutul secolului al XIII_lea, a fost împărat al Etiopiei, făcând parte din Biserica ortodoxa Etiopiana (precalcedoniană), care l-a şi canonizat;
6. Apud Mircea Eliade, Istoria credinţelor si ideilor religioase, Editura Stiinţifică şi encilopedică, Bucureşti 1986;
7. John Smith (1580 - 1631), militar, căpitan de vas, aventurier, pirat, colonist al Lumii Noi si scriitor. A fost înnobilat de către Sigismund Bathory pentru faptul că a luat parte la campania împotriva lui Mihai Viteazul. Ulterior a intrat în slujba domnului Ţării Româneaşti, Radu Şerban. Autor al cărţii: "O povestirea adevărată a întâmplărilor şi a celor petrecute în Virginia", best-seller publicat la Londra, în anul 1603, considerată a fi prima carte a literaturii americane. Vezi Leon Leviţchi şi Tudor Dorin, "Antologie de poezie americană de la începuturi până azi", Ed. Minerva, Bucureşti 1977. Pentru a ispiti pe compatrioţii săi sa părăsească Anglia şi să meargă in Virginia, unde era guvernator, a desfăşurat cu mult talent o campanie publicitara deşănţată, zugrăvind în culori fantastice colonia: "În lumea nouă un om nu trebuie să muncească decât trei zile din şapte pentru a duce o viaţă îmbelşugată. Grânele şi viţa de vie rodesc mai bogat decât în Anglia, este un pescar foarte prost acela care nu poate scoate decât două sute sau trei sute de bucăţi de cod oe zi din apele Noii Anglii";
8. Sibilele erau preotese ale zeului Apollo, numarul lor a variind de-a lungul vremurii. În literatura creştina apocrifă, sibilele figurează ca profetese care au prevestit multe lucruri cu privire la fecioara Maria şi la venirea lui Mesia. Motivul sibilelor îl găsim atât în Orotodoxie, cât şi în catolicism. În iconografia creştina, sibilele au pătruns, probabil, prin intermediul literaturii creştine apocrife începând să fie zugrăvite în biserici încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea. În biserica Mănăstirii Vatra Moldoviţei, "impărăteasa Sivila" este zugrăvită alături de filozofii greci păgâni Platon şi Aristotel, având pe cap o coroană, de sub care cade un val alb împodobit cu dungi colorate. Spre marea dezamăgire generală, cărţile sibiliene au fost dovedite că ar conţine texte din categoria "vaticinium ex eventu", izvorâte din pietatea Evului Mediu.
9. "România va trece prin multe faze de transformări fundamentale, devenind în final, graţie spiritualizării exemplare, un veritabil focar spiritual, ce va putea fi comparat cu miticul Nou Canaan, iar Bucurestiul se va transforma într-un centru esenţial al acestui focar. Aceasta capitală va deveni polului spiritual al planetei şi va fi aproape în întregime reconstruită, rămânând în cele din urma o aranjare de construcţii, în forma inelară, având 7 km în diametru. El va fi considerat de toate popoarele drept un veritabil Nou Ierusalim pamântesc [...] Acest Centru Divin Suprem va putea avea două milioane de suflete. Lucrare va fi executată în 10 ani, căci deşi Centrul Divin va fi terminat în 5 ani, amenajarea împrejurimilor acestuia va mai dura încă 5 ani. În jurul oraşului se vor afla grădini cu pământ fertil de cea mai bună calitate în care, pe lângă legume felurite, vor rodi şi feluriţi pomi fructiferi, pentru ca nimic să nu lipsească locuitorilor săi".
10. Emanuel Swedenborg (1688 - 1772) Om de ştiinţă, filosof, mistic creştin şi teolog suedez. Lucrarea sa "De Nova Hierosolyma et Eius Doctrina Coelesti" (Despre Noul Ierusalim şi învăţătura cerească a sa) a avut o mare înrâurire asupra unor personalităţi precum: William Blake, Elizabeth Barrett Browning, August Strindberg, Ralph Waldo Emerson, Charles Baudelaire, Adam Mickiewicz , Balzac , William Butler Yeats , Sheridan Le Fanu, Jorge Luis Borges, Carl Jung, Helen Keller etc.;
11. Romani, 1, 20;
12. Pamfil Şeicaru (1894, Buzău — 1980, München, Germania). Ziarist analist şi publicist român. Director al ziarului Bucovina, apoi fondatorul cotidianului "Curentul". Lucrări principale: "Istoria partidelor politice în România", (1959), "Die Donau - Fluss der Fünf Meere. Ein Europäisches Problem im Lichte der rumänisch-sowietischen Kontroversen" (1975), "Adevăruri care trebuie amintite" (1980). Previziunile sale uimesc prin precizie.
13. O latură va măsura 12 000 de stadii. Or, cum stadiul grecesc avea o valoare cuprinsă între 177,6 m şi 192,3 m, iar cel roman de 185 m, aria măsurata în km2 cunoaşte şi ea variaţii. În general, se consideră că cetatea va avea la baza o suprafaţă de 4 978 400 km2, luându-se stadiul roman ca unitate de măsură.