La 29 mai 1453, în plin asediu al Constantinopolului, trădatorii Creştinătăţii [1] au lăsat intenţionat o poartă deschisă (Kerkoporta), aflată zona Vlaherne, şi au dat de ştire lui Mahomed al II-lea Cuceritorul [2] că trădarea fusese săvârşită. Bazileul Constantin al XI-lea Paleologul se avântă în lupta şi moare muceniceşte [3]. Dar el, Constantin, al 138-lea împărat roman şi ultimul, care în Biserica Ortodoxa Greaca este venerat ca sfânt, praznuirea lui căzând pe 29 mai, iar în Biserica Ortodoxă Rusă pe 29 şi 30 mai [4], va reveni cu slavă mare, căci întreg Răsăritul îl aşteaptă [5]. Iată cum va fi:
Va fi uns împărat un creştin de vârstă mijlocie, cu barbă albă, drept, milostiv şi blând la fire, îmbrăcat cu haine simple”, care va face ca cetatea Constantinopolului să redevina capitala Imperiului Roman de Răsărit. Muzeul “Hagia Sofia” [6] va redeveni catedrală creştin – ortodoxă. Va fi emisă cea mai puternică valută mondială: “romano”. Va urma o epoca de aur, când Răsăritul va deveni cea mai prosperă regiune de pe mapamond. Ţările creştin-ortodoxe din Balcani vor cunoaşte şi ele aceeaşi prosperitate. Bunăoară, Grădina Maicii Domnului este România şi Bulgaria. Moneda naţională a ambelor popoare poartă denumirea de “leu” (bg, “leva” = leu). Leul şi leva vor deveni valută, căci “Iată, Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, El a biruit [...]” (Apocalipsa 5.5). Leul din seminţia Iuda fiind Iisus Hristos. În ţara noastră vor avea loc transformări esenţiale. De pildă, capitala va fi mutată la Alba Iulia, cetate ce a fost, în urma primei unificări a celor trei provincii româneşti (1599) , săvârşite de domnitorul Mihai Viteazul, prima capitala a României Mari, o Românie care se suprapunea peste teritoriul fostei Dacii, şi unde este înmormântat Iancu de Hunedoara, cel care l-a înfrânt pe Mahomed al II-lea Cuceritorul.

Când se va-ntoarce Bazileul

Îngerului Domnului va striga din înalt
către cetate să se-aleagă un bărbat
şi să-l ungă bazileu pe acel bărbat.

Şi vor găsi în cetatea lui Constantin
un om drept şi milostiv şi prablând creştin,
între doi stâlpi sprijinit, un prablând creştin.

Preamâhnit va fi şi sărac în cuvinte,
sudoarea îi va picura pe veşminte,
îşi va şterge sudoarea de pe veşminte.

Va avea semn pe piciorul drept, în mijloc,
cu mir va fi uns, precum Samuel proroc,
îl unsese pe David, Samuel proroc.

Treizeci şi doi de ani va domni acel creştin,
cu dreptate în cetatea lui Constantin,
şi pace fi-va-n cetatea lui Constantin.

Şi acel Bazileu ales fu să hotărească
ca Hagia Sofia să se târnosească,
pentru liturghie să se târnosească.

În altar va pogori-n slava Duhul Sfânt
peste daruri si peste acoperământ
din Hagia Sofia, minunea de pe pământ.

Vor petrece creştinii ca în vremea lui Noe,
cu belşug în toate vor uita de nevoie,
ca odinioară vor uita de nevoie.

Aurul ascuns el îl va descoperi,
cu lopata la poporeni îl va împărţi,
la văduve şi orfani îl va împărţi.

În zilele lui nu vor mai fi nedreptăţi,
oamenii nu vor mai merge la judecăţi,
se vor înţelege-n pricini fără judecăţi.

În seceri, săbiile şi le vor preface,
săgeţile în tăruşi şi le vor întoarce,
şi lăncile în pluguri şi le vor întoarce.

[.......................................]

Când se vor întâmpla toate acestea?  Când se vor arata semnele. Iată semnele :

Semn 1

Aud glasuri din lemn,
văd şarpele din râu,
curge undelemn
din bobul de grâu
şi văd semn.

Semn 2

Văd ierburi pe stânci
şi fum de polen,
şi urme adânci
lăsate ca semn
de furnici.

Semn 3

Semne-n izvoare,
aud în fântâni
plânsul din floare
şi văd în aluni
semn mare.

Semn 4

Scripturile vorbesc
despre ape rele,
cuvânt dumnezeiesc
despre cer şi stele:
semn ceresc.

Semn 5

Pe cei osândiţi
iadul stă să-i dea,
pe cei înghiţiţi
marea stă şi ea:
semn din sfinţi.

Semn 6

Aud glasul din lemn,
văd şarpele pe drum
şi eu mai văd un semn
în tot ce e acum
semn din semn.

__________________
1. Chiar în timpul asediului cetăţii, cu câteva zile în urmă, murise, în urma exploziei accidentale a unei bombarde, meşterul tunar Orban din Transilvania, cel care a turnat pentru Mahomed al II-lea cele mai mari tunuri din acea vreme. Aceste supertunuri aveau cca 8 metri lungime şi 75 cm diametru, putând să arunce proiectile de piatră de 544 kg la o distanţă de aproximativ doi kilometri, spărgând astfel zidurile cetăţii. Aceasta a fost pedeapsa Providenţei pentru acel trădător. Vezi Gheorghe Şincai, “Istoria Românilor” : “Totuşi rău îmi pare ca bombardariul carele au făcut armele pe sama turcilor, când au luat Ţarigradul, au fost român, precum au fost”. Istoricul şi publicistul Ştefan Zweig (1881-1942) este de părere că Orban a fost ungur din Transilvania.
2. Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451-1481), cuceritorul Constantinopolului (1453). A purtat numeroase războaie supunând Serbia (1456-1459), Despotatul de Moreea (1460), Imperiul de Trapezunt (1461), stăpânirile din Asia Mica ale hanului Uzun Hasan, cetaţile genoveze din Crimeea (1475). A luptat împotriva Veneţiei, Albaniei etc. A fost însă înfrânt de Iancu de Hunedoara la Belgrad (1456), de Vlad Ţepes (1462) şi de Ştefan cel Mare la Vaslui (1475).
3. Vezi Cardinalul Isidor : “Sufletul lui Constantin, ultimul dintre împăraţii romani, fusese încununat cu un martiriu neaşteptat şi se înălţase la Ceruri”. Cf. Benvenuto: “Împăratul a fost ucis, iar capul lui retezat, fixat într-o suliţă, a fost înfăţişat suveranului turcilor”. Cf. şi Mehmed Neşri : “Împăratul a fost decapitat”.
4. Sinaxarul Bisericii Ortodoxe Ruse menţionează pentru 30 mai: “În această zi vom comemora martiriul drept-credinciosului împărat Constantin sub nelegiuitul împărat turc, care el însuşi a devenit domnitor după aceea”.
5. O legendă spune că atunci când agarenii au intrat în cetate, un înger a salvat pe împărat, prefăcându-l în marmură şi l-a adus într-o peşteră aflată sub pământ, lângă “Poarta de Aur”, unde aşteaptă să fie readus la viaţă. Mitul “Împaratul de marmură” este încă viu în tradiţia spirituală elenă. Cf. Odysseas Elytis (1911-1996, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, “Moartea şi învierea lui Constantin Paleologul”.
6. În timp ce agarenii năvăleau în catedrala Sfânta Sofia, se oficia o ultimă Sfântă Liturghie. Legenda spune că, după ectenia catehumenilor: “Cei chemaţi ieşiţi, câţi sunteţi chemaţi ieşiţi, ca nimeni din cei chemaţi să nu rămână câţi suntem credincioşi iar şi iar cu pace Domnului să ne rugăm”, cei doi preoţi care slujeau au dispărut în zidurile altarului, de unde vor reapărea pentru a sluji mai departe Liturghia întreruptă, atunci când sfânta biserică va fi din nou a creştinilor.

Moise urca hotărât pe coasta abrupta a muntelui al cărui pisc mângâia cerul. Trupul îi era slăbit din pricina ostenelii de care avusese pe deplin parte încă din prima zi de când ieşise din Egipt, în acea noapte când i se poruncise ca fiecare iudeu să sacrifice câte un miel şi să însemne cu sângele lui uşorii caselor, pentru a fi feriţi de groaznica urgie care va urma. Trupul îi era slăbit aşadar, dar duhul îi era plin de râvnă. Îşi sprijinea trupul bătrân pe toiagul pe care Dumnezeu îl prefăcuse odată într-un şarpe înfricoşător. Cât de speriat fusese atunci! "Nu te teme – răsuna vocea de tunet a lui Dumnezeu - apucă-l de coadă ". Şi Moise făcu aşa cum i se ceruse. Cum îl prinse de coadă, şarpele înlemni. Era iarăşi toiagul de mai înainte. Dar acum îi era de mare folos. Ajutându-se cu el, urcă, urcă necontenit. Urcă hotărât fără să ia seama la colţurile de stâncă asemănătoare dinţilor de crocodil care îi muşcau gleznea. Nimic nu-l poate opri. Şi dacă Dumnezeu i-ar cere să urce până la stele, ar face-o fără să se îndoiască o clipă că nu ar reuşi… Iată-l ajuns în vârful muntelui, când aceeaşi voce ca de tunet ieşită din Adevăr îi porunci:
- Fiul omului, scrie acestea…
- Cum să scriu, Doamne, cuvintele Tale atât de sfinte, căci semnele noastre pe care le-am deprins din copilărie de la scribii Egiptului îi înfăţişează pe idolii cei urâţi şi neputincioşi? Cum să scriu cu strâmbele ideograme ale lui Thot, idolul cu cap de Ibis, scribul zeilor, despre care preoţii ne-au spus că i-ar fi învăţat pe oameni să scrie?
- Te voi învăţa acum o scriere nouă [1].
Şi Dumnezeu l-a învăţat pe Moise alte scriere, o scriere nebănuită şi minunată. Iat-o:
א (Aleph), ב (Beth), ג (Gimel),ד (Daleth), ה (Hey), ו (Waw), ז (Zayin), ח (Heth), ט (Teth), י (Yod), כ כּ(Kaph, ל (Lamed), מם (Mem), נ (Nun), ס (Samek), ע (Ayin), פּ (Pey), צ (Tsade), ק (Koph), ר (Resh), שׂ (Sin), תּ (Taw). În total 22 de caractere. Număr nu lipsit de o semnificaţie adâcă, de vreme ce Sfântul Atanasie, în a 39 epistola pascală, împarte cărţile Vechilui Testament în două categorii: canonice, 22 după literele alfabetului ebraic, dar în realitate 29, şi anaghioskomena, adică folositoare şi bune de citit, în număr de 10 [2].
Nu sunt chiar semnele pe care le-a scrijelit Moise pe tablele de piatră, căci alfabetul paleoebraic nu se mai foloseşte astăzi, dar semnele de aici sunt foarte asemănătoare.
Denumirea primei litere este "aleph". Aceasta înseamnă "vită" fiindcă reprezinta un cap de vita stilizat (א). În alfabetul grecesc devine "alpha" (Αα). Vedem aşadar că grecii au preluat atât ordinea, cât şi denumirea. În alfabetul latin a devenit pur şi simplu "A a". Dacă-l re-răsturnăm, deci îi conferim poziţia lui de origine, recunoaştem uşor capul de vită cu cele două coarne. "Beth" înseamnă "casă", căci este stilizarea unei case. Se referea şi la semnificaţia de familie, de pildă, familia lui Avraam. În alfabetul grecesc devine "beta" (Β β) şi "B b" în cel latin. "Ghimel" înseamna "cămilă". Se referea poate la cămilele cu care a fost adusă Rebeca din Mezopotamia de către Eliazar. În alfabetul grecesc devine "Gamma" (Γ γ). În cel latin, întors lateral, a devenit "Cama" şi apoi "C c". "Delet" înseamnă "uşă" şi "peşte". Sugerează un cap de peşte de formă triunghiulară. Păstrându-şi forma triunghiulară, în alfabetul grecesc a devenit "Delta" (Δ δ), În cel latin, devine "D d", pierzând aşadar caracterul original. "Hey" sau "He" înseamnă "sanctuar". Devine "Epsilon" (Ε ε) in alfabetul grecesc şi "E e" in cel latin. "Waw" inseamna "cui". Devine "Phi" (Φ φ) in alfabetul grecesc, dar este mutat la sfrâşitul acestuia, în timp ce în alfabetul latin îşi recapătă locul. "Zayin" inseamnă "armă". Devine "Dzeta" (Ζ ζ)în alfabetul grecesc şi "Z z" în cel latin. "Heth" devine "Eta" (Η η) în alfabetul grecesc şi, fuzionând cu "Epsilon", "E e" in cel latin. "Teth" înseamnă "coş". În alfabetul grecesc devine "Theta" (Θ θ), iar în cel latin "T t". Sunetul "th" (pronunţat cu limba între dinţi) îl regăsim în câteva limbi moderne, precum limba neogrecă, spaniolă, englezâ. În limba româna a devenit "te". "Iod" înseamnă "mână", căci litera sugerează conturul unei mâini. În alfabetul grecesc este denumit "Iota" (Ι ι). În alfabetul latin devine "I i". "Kaf" înseamnă "cană" şi sugerează conturul unei căni. În alfabetul grecesc devine "Kappa" (Κ κ). În alfabetul latin se transforma în "K k", deoarece exista deja un C, provenit de la "Cama". "Lemet" sau "Lamedh" are mai multe semnificaţii: "a învăţa", "văl aruncat peste cap" etc. Este vorba probabil de vălul purtat de Sarra, soţia lui Avraam, sau poate de vălul ce-l purta Moise, învăţătorul Legii, pentru că faţa lui strălucea insuportabil pentru cei din jur. În alfabetul grecesc devine "Lambda" (Λ λ) şi "L l" în cel latin. "Chet" înseamnă "spaimă" şi este un desen care sugerează un om care fuge. Probabil pe Cain, care fuge de la faţa lui Dumnezeu, pentru ca oamenii să nu uite că cel ce varsă sânge va fi fugar toata viaţa. "Mem" înseamnă "apă". În alfabetul grecesc devine "Miu" (Μ μ) si "M m" în cel latin . "Nun" înseamnă "peşte". Devine "Niu" (Ν ν) în alfabetuil grecesc şi "N n" în cel latin. Este sugerat prin conturul unui râu, probabil Nilul. "Samekh" înseamnă "proptea". În alfabetul grecesc devine "Xi" (Ξ ξ}. "Ayin" înseamna "ochi". Devine "Omicron" în alfabetul grecesc şi "O o" în cel latin. "Peh" sau "Pey" sau "Pe" înseamnă "gură". Devine "Pi" (Π π) în alfabetul grecesc şi "P, p" în cel latin. "Tsade" sau "Sadhe" înseamnă pas. "Koph" sau "Kuf" sau "Qoph" înseamnă "măsură". Nu există în alfabetul grecesc. Vine probabil de la tranzacţia lui Avraam, care cumpără ţarina Macpela de la Efron [3]. În cel latin urmează după litera P. "Roş" sau "Resh" înseamnă "cap". În alfabetul grecesc devine "Ro" (Ρ ρ) şi "R r" în cel latin. "Sin" înseamnă "vârf". În alfabetul grecesc devine "Sigma" (Σ σ ς) şi "S, s" în cel latin. "Tav" sau "Taw" înseamnă "semn de sfârşit". Devine "Tau" (Τ τ)în alfabetul grecesc şi "T, t" în cel latin.
Acum, Moise [4] era mulţumit, căci dusese la bun sfârşit şi această grea misiune. Cobora panta abrupta a muntelui. Purta pe braţe două table de piatră pe care erau scrijelite cele 10 porunci dumnezeieşti. Purta pe braţe Tablele Legii şi prima scriere alfabetică din lume.
___________________________________
1. Primii care au arătat că Moise a fost cel care a inventat scierea alfabetică au fost învăţaţii antici elenistici Eupolemus şi Artabanus. Se crede că Eupolemus ar fi fost una şi aceeaşi persoană cu ambasadorul lui Iuda Macabeul la Roma, despre care se vorbeşte în Biblie, la I Macabei, 8.17,  şi II Macabei, 4,11. În lucrarea apologetică "Praeparatio Evangélica", scrisă de istoricul creştin Eusebiu de Cezareea, acesta inserează câteva fragmente apârţinând lui Eupolemus, din care rezultă ca Moise ar fi inventat alfabetul, ce a fost preluat ulterior de fenicieni şi apoi de greci. Descoperirile arheologice din epoca moderna confirmă afirmaţiile celor doi.
2. Conform lui Martin Luther, bibliile protestante şi neoprotestante nu trebuie să conţină decât cărţile protocanonice. V. şi Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă A-Z, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti - 1981
3. "Atunci, ascultând pe Efron, Avraam a cântărit lui Efron atâta argint, cât a spus el în auzul fiilor lui Het: patru sute sicli de argint, după preţul negustoresc" ( Facerea, 23, 16).
4. Moise (Mosis) este un nume egiptean. A fost stabilit prin comparaţie cu numele unor faraoni: Ahmosis, Tuthmosis etc. V. Ovidiu Drimba, "Istoria culturii şi civilizaţiei", Ed. Ştiinţifică, Bucureşti - 1990;

Linişte stelară pe drumul stingher,
stele logostele, paşii prin frunziş,
la poarta închisă să bată cu cerul,
să se cearnă neaua de stele pieziş.

Dă-mi putere noapte să deschid portiţa,
stele logostele, tremură izvorul,
din pământul negru eu conjur sămânţa
să-mi spună de soartă nenuntita floare.

Nu ai dezlegare să-ţi afli ursitul,
stele logostele, vraja din cuvânt,
urmele de paşi se topesc sub zidul
care înconjoară piatra de mormânt.

“Iar unicornul din emblemă înseamnă nobleţea neamului tău românesc.”
(Diploma de înnobilare a lui Nicolaus Olahus)

Inorogul iar s-a zorit să vină,
s-a strecurat înveşmântat în noapte
cu mândrul corn proptit în luna plină,
păşind pe stele albe şi curate.

Dar ei au tras obloanele la case
şi numai tu, pe prispa dinspre lună,
ţi-ai împletit cosiţele cu raze
şi-ai aşteptat pe mire cu cunună.

Satul adoarme vegheat de luceafăr,
taina fecioarelor s-ascunde în vis,
molia macină zestrea din cufăr,
tu ai trecut peste hotarul nescris.

De şapte ori va trece discul lunii,
din tencuială, sfinţii luminează,
în cădelniţi, smirna şi tăciunii
încă o dată se îmbrăţişează.

___________________________

* Inorogul sau unicornul este un animal fabulos ce simbolizează monoteismul. Aşa cum arată şi numele, monoteismul (gr. monos= unic, singur şi theos= dumnezeu, zeu) este credinţa într-un singur dumnezeu, care credinţă se opune politismului, cuvânt format din secventele "poli"= mulți și "theos"= zeu. În vechime, majoritate religiilor erau politeiste. În cartea Exodului, capitolul 32, versetul 4 se spune : " Şi el (Aaron) i-a luat din mâinile lor, i-a topit în tipar şi a făcut din ei un viţel turnat şi le-a zis: « Iată-i pe dumnezeii tăi, Israele, cei ce te-au scos din ţara Egiptului!» “.
Aaron a ales sa le toarne un viţel, deoarece iudeii erau familiarizaţi cu zeităţiile zoomorfe întâlnite în Egipt (v. Boul Apis). Cele două coarne ale viţelului de aur simbolizau politeismul. Aşadar viţelul era un "diceros" sau "dikeros " (doua coarne), termen care se regăseşte în denumirea ştiintifică a rinocerului negru (Diceros bicornis). Evident, aici este vorba de un pleonasm, căci grecescul diceros ( di= două; ceros= corn) este tot una cu latinescul bicornis (bi= două ; cornis= corn). La toate aceste zeităţi, ale căror imagini provneau din fauna terrei, se opunea unicornul, animal fantastic inexistent în natura vizibilă, aşadar transcedental, numit în greceşte "monoceros" sau "monokeros" (monos = unul ; ceros, keros= corn). Fără îndoială, el simboliză pe Dumnezeu. "Cântarea cântarilor" este o alegorie care vorbeşte despre frumoasa poveste de dragoste între Iahve şi poporul ales sau, respectiv pentru creştini, între Iisus Hristos şi Biserică.

Parodia! Nimic nu mai imoral, mai parşiv, mai josnic decât parodia. Aceasta amestecătură de satiră şi batjocură, veche de când lumea, care ucide ingenuitatea şi sfinţenia, ne induce în eroare prin efectul ei de distorsionare, ne înşeală în judecăţile noastre de valoare. În literatură, parodia este, după cum se ştie, o creație literară în care se preiau temele, motivele și mijloacele artistice ale altei opere literare sau ale unui autor în scopul de a obține un efect satiric sau comic. Parodia este o imitație neizbutită, inferioară sau caricaturală a unui prototip, a unui original. În sens extins, parodia înseamnă pur şi simplu o bătaie de joc la adresa cuiva sau a ceva.

În teologie reprezintă lucrarea diavolului, care preia fraudulos mijloacele lucrării de mântuire ale lui Dumnezeu cu scopul de a le batjocori şi a le compromite. De pildă, teologul scolastic Varlaam din Calabria, parodiază practica isihaştilor de a-şi aduna mintea în inimă, înlocuind inima cu buricul, cu scopul de a compromite lucrarea Isihasmului.
Parodia este imaginea în oglindă a realităţii. O imagine mincinoasă, desigur, căci este inversată şi mai ales distorsionată. Iar atunci când nu avem la indemană originalul sau considerăm parodia mai valoroasă decât originalul, efectul este distructiv. Suntem inşelaţi prin crearea de false valori.

Un parodist parşiv

Dintotdeauna diavolul a fost văzut ca un parodist fără scrupule, un ticălos imitator al sacrului. Ne-o spun chiar Sfinţii Părinţi atunci când se referă la religiile păgâne, văzute ca parodii ale Creştinismului [1]. Bunăoară, Mithraismul, un cult misteriozofic bazat pe mistrele lui Mithra, pătruns la Roma în perioada de criza spirituală, când religia tradiţională, bazată pe divinităţile mitologiei greceşti, nu mai răspundea nevoilor oamenilor însetaţi de mântuire personală, a parodiat poate cel mai mult din Creştinism. Potrivit lui Plutarh, romanii au venit în legătura cu Mithra prin intermediul piraţilor din Cilicia, în urma cuceririi, în secolul I î.d.Hr., de catre Pompei (60-48), a acestei regiuni asiatice. Misterele lui Mithra sunt considerate a fi fost atât de populare la Roma, încât Ernest Renan este de părere că:” dacă Creştinismul ar fi fost oprit în creşterea sa de vreo boală, lumea ar fi fost mithraistă” [2]. Desigur, o exagerare ţinând seama ca era un cult elitist, acesul fiind limitat la militari şi la funcţionarii mărunţi ai imperiului. Femeile erau excluse. Ceremoniile aveau loc în sanctuare subterane, numite mithraea. Constatăm, aşadar, o primă parodiere a catacombelor creştine. La banchetele rituale, initiaţii se impărtăşeau cu pâine şi apă. Justin Martirul şi Filozoful consemnează: „În misterele lui Mithra, în slujbele ce se săvârşesc cu prilejul iniţierii cuiva i se pun înainte pâine şi un pahar de apă însoţite de unele formule“ [3] . Botezul se făcea prin scufundarea în apă, aşa cum se practică şi ziua de azi în Ortodoxie. Parodierea Tainei Sfântului Mir merită însă o atenţie deosebită. Imitând pe preotul creştin, care însemna pe catehumeni cu ulei sfinţit pe frunte, mâini şi alte părţi ale trupului, oficiantul cultului mithraic însemna pe iniţiaţi cu fierul roşu, asemenea vitelor. Este probabil vorba de “haragma”  (gr. χάραγμα =pecete), semnul fiarei sau a numelui fiarei de care se vorbeşte în Apocalipsă [3]. Dacă ţinem seama că mithraismul a fost protejat şi promovat de unii augusti, printre care amintim pe Cezarul Nero, considerat de unii exegeţi ca fiind persoana al cărei nume este simbolizat de numărul 666, avem o posibilă interpretare a acestei misterioase pericope evanghelice. În plus, ziua de naştere a lui Mithra era considerată de către adepţii cultului a fi fost 25 decembrie, ziua solstiţiului de iarnă. Mircea Eliade afirma ca “apologeţii creştini se temeau de eventuala concurenţă a mithraismului, deoarece ei vedeau în mistere o diabolică imitaţie a euharistiei”. Am văzut că nu numai euharistia era parodiată, ci şi celelalte aspecte specific creştine. Primii creştinii erau atât de convinşi de lucrarea parodică a diavolului, încât considerau fiara care se ridică din mare  şi al cărei cap fusese rănit de moarte şi vindecat ca fiind o parodie a morţii şi învierii lui Iisus Hristos: “Şi unul din capetele Fiarei era ca înjunghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte a fost vindecată; şi tot pământul s’a minunat ţinându-se după Fiară” [5].

Liturghia sfântului Sécaire sau magia ca parodie a sacrului

Nu ne miră faptul ca diavolului s-a folosit Sfânta Liturghie pentru a-şi atinge scopurile magice. Un cult satanist, creat probabil in Evul Mediu, numit, Slujba sfântului Sécaire parodiaza liturghia (missa) catolică. Este probabil cea mai destructivă şi devastatoare parodie, oficiată de unii preoţi corupţi. Dacă ţinem seama de importanţa Sfintei Liturghii, indiferent dacă este vorba despre Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Iona Gura de Aur, a Sfântului Vasile, a Darurilor mai înainte sfinţite sau Liturghia (missa) catolică, de ceea ce reprezintă ea pentru creştini, nu ne putem decât cutremura la gândul că o dumnezeiască “rânduiala de sfinte rugăciuni, cântări, apostol şi evanghelie, în timpul căreia se săvârşeşte şi se aduce Jertfa cea Fără de Sânge a Legii celei Noi, întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de Taină” a ajuns să fie blasfemiată de chiar sjujitorii Bisericii, deveniţi acoliţi ai diavolului . Parodia diabolică îşi are originea în Franţa. Transcriem şi noi un fragment din cuprinsul aceastei slujbe profanatoare, preluat din lucrarea “Creanga de aur ” de James Frazer [ 6]
“[...] Ţăranii gasconi cred că pentru a se răzbuna pe duşmanii lor, oamenii răi îl vor convinge pe preot să oficieze o slujbă numită Slujba Sfântului Sécaire. Foarte puţini preoţi cunosc această slujbă, şi trei pătrimi din cei care o cunosc n-ar spune-o nici din iubire, nici pentru bani. Nimeni în afară de preoţii răi nu îndrăznesc să îndeplinească ceremonia aceasta înspăimântatoare şi fiţi siguri că la judecata de apoi vor avea grea socoteală de dat pentru cele ce au făcut […] Către acest loc se îndreptă noaptea preotul cel corupt cu ibovnica sa şi la prima bătaie a orei unsprezece începe să murmure slujba de-a-ndăratelea [7], sfârşind-o chiar în clipa când clopotul bate miezul nopţii.
Iar omul pentru care liturghia a fost rostită se topeste începul cu încetul şi nimeni nu poate spune ce are; nici măcar doctorii nu pot să-l ajute cu nimic. Ei nu ştiu că omul moare treptat din pricina liturghiei sfântului Sécaire”.
Pentru ţăranii gasconi, slujba Sfântului Sécaire este cauza magică pentru o multitudine de boli şi simptome, chiar dacă doctorii invocă altfel de cauze. De altfel magia, fie ca s-a numit simpatetică sau contagioasă, a fost privită pe toate meridianele cu mare teamă de către toate categoriile sociale. La unele comunitaţi, există chiar situaţia paradoxală când oamenii nu cred în efectele ei malefice, dar totuşi se tem de ea [8]:
În anul 1679, un preot catolic francez, părintele Jean-Baptiste Thiers [9] publica o lucrare de importanţă capitală în epocă privind farmecele şi vrăjitoriile. În ea, enumera un impresionant număr de maleficii. Printre cele mai frecvente erau:
• Împiedicarea săvârşirii sau consumării tainei căsătoriei, prin practica numită “înnodarea brăcinarului”;
• Trimiterea lupilor printre turmele de oi şi la stâne;
• Trimiterea şoarecilor, guzganilor, gărgăriţelor şi a viermilor în hambare;
• Trimiterea omizilor, lăcustelor şi altor gângănii pe ogoare ca să strice recoltele;
• Trimiterea sobolilor şi chiţoranilor în grădini ca să prăpădească pomii, legumele şi fructele;
• Malnutriţia oamenilor prin împiedicarea acestora să mănânce, punând sub farfurie un ac cu care s-a cusut giulgiul unui mort;
• Abaterea bolilor molipsitoare şi îndelungate asupra oamenilor, astfel încât aceştia să se sfârşească văzând cu ochii,fără să li se poată veni în ajutor cu leacuri obişnuite (sublinierea ne aparţine);
• Folosirea anumitor buruieni uscate pe cuptor pentru a lua mana vacilor;
• Vătămarea oamenilor sau a dobitoacelor prin folosirea păpuşilor din ceară străpunse cu acul;
• Tulburarea cugetelor oamenilor în aşa fel încât să li se rătăcească minţile, umplându-le închipuirile cu fantasme şi tragerea de foloase de pe urma lor;
Să dai nopţi rele bărbaţilor şi femeilor, arzând lumânări sau menind o stea … Şi lista continuă [10].
.Recunoaştem în unele din aceste maleficii negativul perfect al unor ectenii din Sfânta Liturghie, ceea ce îndeobşte este cunoscut sub numele de „rugăciuni la toata vremea si trebuinţa. Am putea presupune ca în slujbele malefice va exista totdeauna o parodiere a ecteniei.
Aşa cum arată şi Frazer, tehnica principală de parodiere a Sfintei Liturghii constă în „murmurarea slujba de-a-ndăratelea”. Aceeaşi tehnică o descoperim si in timpurile moderne, unde fragmente din Sfânta Liturghie de rit răsăritean sunt cântate inversat, evident, cu scopuri magice. Asistam, în această epocă, la un reviriment al parodierii sacrului, care ar trebui sa devina îngrijorător, mai ales că se folosesc, ca vectori, mijloace la îndemâna oricui, precum internetul, radioul, televiziunea sau cinematografia. Ţinta predilectă a devenit, poate nu întâmplător, slujbele ortodoxe, oficiate în limba română.

Parodierea Sfintelor stigmate

După învierea Sa din morţi, Iisus Hristos prezenta pe trupul Său cicatricile rănilor răstignirii, aşa cum se arăta în Evanghelie: Apoi i-a zis lui Toma: „Adu-ţi degetul tău încoace; şi vezi mâinile Mele; şi adu-ţi mâna ta şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!“( Ioan 20, 26-27). Acestea erau Sfintele Stigmate ale Domnului pe care, de-a lungul veacurilor, unii dintre cei ce i-au urmat s-au învrednicit să le poarte, ca o harismă deosebită.
Primul care vorbeşte despre stigmatele sfinte este Sfântul Apostol Pavel: “De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească, pentru că port semnele Domnului Iisus pe trupul meu.”[11].
Deoarece ele apar consemnate de abia în secolul al XIII-lea, pe trupul lui Stephen Langton, Arhiepiscop de Canterbury (cca 1150 – 1228), nu se ştie nimic despre cei care eventual au prezentat fenomenul înainte de această dată.
Conform tradiţiei, 12 oameni contemporani între ei sunt purtători de stigmate, ceea ce reprezintă exact numărul celor 12 apostoli, deşi în Sfânta Scriptură nu se spune că aceştia le-ar fi purtat în mod vizibil. Când moare unul, un altul preia ştacheta, aşa că niciodată acest număr nu va rămâne descompletat. Istoria a consemnat de-a lungul timpului cca trei sute de stigmatizaţi. Redăm mai jos pe cei mai importanţi: Sfântul Francisc de Assisi (1181/ 1182-1226), Sfântul Lutgarde (1182-1246), Sfânta Margareta de Cortona (1247-97), Sfânta Gertrude (1256-1302), Sfânta Clare de Montefalco (1268-1308), Sfânta Angela de Foligno (d. 1309), Sfânta Catherine de Siena (1347 – 1380), Sfântul Lidwine (1380-1433), Sfânta Rita de Casca (1381 – 1457), Sfântul Frances al Romei (1384-1440), Sfânta Colette (1380-1447) Fericita Lucia Brocadelli de Narni (1476–1544), Sfântul Ioan al lui Dumnezeu (1495 – 1550), Fericita Osanna de Mantua (1499-1505), Sfânta Catherine de Genoa (1447-1510), Sfânta Maria a Întruparii (1566 – 1618), Sfânta Catherine de Ricci (1522 – 1590), Fericita Margaret Maria Alacoque (1647-1690), Fericita Anne Catherine Emmerich (1774 – 1824), Sfânta Gemma Galgani (1878 – 1903), Sfânta Veronica Giuliani (1660 – 1727), Sfânta Faustina Kowalska (1905– 1938), Therese Neumann (1898 – 1962), Sfântul Padre Pio din Pietrelcina (1887 – 1968), Rafila Găluţ, fecioara stigmatizată de la Bocsig, judeţul Arad (1910-1939) etc. Sfântul Francisc le-a primit în mod spranatural, în timpul unui extaz, numai cu doi ani înainte de moartea sa. Nu şi le-a expus în public, dar papa şi câţiva cardinali care le-au văzut au confirmat existenţa lor. Credincioşii le-au putut constata de abia după moartea sfântului.
Parcurgând lista, vedem că aceste persoane au aparţinut Bisericii  greco şi romano-catolice. O atenţie deosebita trebuie acordata şi stigmatizaţilor care au aparţinut altor confesiuni creştine, precum bisericile neoprotestante. Astfel, în anul 1972, o fetiţă de culoare din Statele Unite ale Americii, ai cărei părinţi erau baptişti, a prezentat astfel de stigmate.
Rămâne însă de neînţeles faptul cum de stigmatele sfinte ale lui Hristos apar şi la persoane care aparţin altor religii, precum budismul, totemismul sau animismul. Astfel, în iconografia budistă, Buddha apare uneori purtând stigmate asemănătoare cu cele ale misticilor creştini. Unii şamani aparţinând indienilor Warao [12] din Delta Orinoco, populaţie animistă şi totemică, pot prezenta aceleaşi stigmate în urma posedării sufletului de către spiritele tutelare. De bună seamă că ultimele doua cazuri, prezenţa semnelor sfinte nu ar avea nicio raţiune, căci Buddha nu a fost răstignit, iar populaţia Warao nu este creştină. În plus, au fost dovedite şi fraude printre pseudo-misticii creştini, care îşi provocau singuri răni. În aceste cazuri, singura explicaţie ar fi aceea de parodiere.

Parodiere fără de sfârşit…

Tot ce se poate parodia în legătură cu Creştinismul, diavolul parodiază: Sfânta Scriptură, Sfintele slujbe, Sfintele Taine, rugăciunile, cântările, proorocirile. O parodie fără de sfârşit, unde tehnica rămâne în principal aceeaşi: distorsiunea şi inversarea. Instrumentul perfect, care răspunde la această cerinţă este oglinda, ce reflectă mincinos totul. Nu e vorba de oglinda pe care o atârnăm în perete, ci o figura de stil prin care explicăm aceasta diabolica înselătorie şi batjocură. Prin efectul în oglindă se obţine iluzia perfectă. Spaţiul virtual este confundat cu spaţiul real. Ritualurile de iniţire în misterele lui Mithra reflectă Sfintele Taine, dar distorsionate şi în batjocură. Slujba sfântului Sécaire este o iluzie, care reflectă o liturghie şi o distorsionează derulând-o “de-a-ndăratelea”. Stigmatele triburilor Warao reflectă în aparenţă rănile lui Hristos, dar acestea nu sunt adevăratele Lui răni. Caracteristic pentru toate acestea este faptul că cei înşelaţi le consideră reale, salvatoare, şi nu halucinante, batjocoritoare, înşelătoare şi pierzătoare de suflet.

_______________________________________

1.Tertullian, De praescriptione haereticorum;
2. Ernest Renan, Marc-Aurèle et la fin du monde antique, BiblioLife, 2009 ;
3. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Apologia I, LXVI;
4. Apocalipsa, 13, 16; 13, 17. 18;
5. Vezi nota de la Apocalypse , La Bible de Jérusalem, Les Éditions du Cerf, 1997;
6. James George Frazer, Creanga de aur, Ed. Minerva, Bucureşti 1980. Cf. şi Jean-François Bladé, Quatorze superstitions populaires de la Gascogne ;
7 . În text, în original : “backwards”;
8. Vezi Kn. Rasmussen despre şamanii eschimoşi: “noi nu credem ,nouă ne e frică” în Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros, București;
9. Jean-Baptiste Thiers (1636 -1703) cleric şi teolog francez;
10. Vezi Jean Delumeau, Frica în Occident, Ed. Meridiane, Bucureşti 1986;
11. Epistola către Galateni, 6, 17;
12. Populaţie numărând cca 20.000 de locuitori care trăiesc pe teritoriul Venezuelui şi Guyanei. Se consideră a fi descedenţii unui vânător de păsări legendar, care i-a civilizat. Mai sunt cunoscuţi şi sub numele de Waroa, Guarauno, Guarao, Warrau, care literal înseamnă „Oameni-barcă”).

Argint pe pământ,
astăzi te descânt
cu ramuri de ploaie,
cetină văpaie,
cu fire de lună,
ţesute-n cunună
la o mânăstire,
dintre cimitire,
să cobori pe-o scară,
să cobori comoară
până la răscruce,
unde stă pe cruce
Dumnezeul veşnic
luminat de-un sfeşnic,
unde stă cu taină,
pe lemn de icoană,
Preasfânta Marie,
a mea vistierie.

În casa-n ruină,
unde nu-i lumină,
păsările morţii,
în puterea nopţii,
ciugulesc din viaţă
până dimineaţă -
sufletul meu geme
de grele blesteme,
de jertfă de sânge
altarul meu plânge.

Argint pe pământ,
astăzi te descânt
să vii pe lumină
în casa-n ruină
sfinţit, la icoană,
şi să-mi fii pe rană
un balsam de sfinte,
de bune cuvinte,
şi să-mi vii în vise,
unde sunt închise
gânduri de păcate,
patimi îngropate.
Dansând prin cuvinte
ca printre morminte
păsările morţii
dau târcoale porţii
dincolo de care
Sfântă Născătoare
la viaţă mă cheamă,
în chip de icoană.

Argint pe pământ,
astăzi te descânt
să te duci la stele,
să ningă cu ele,
s-alunge din noapte
păsările toate.
Amin.

Zâmbeşte braţelor sleite de puteri,
se vor întinde să prindă licurici;
zâmbeste pleoapelor învinse de dureri,
se vor tămadui făra cicatrici.

Zâmbeşte cerului nopţii înnourat
îţi va trimite razele de lună;
zâmbeşte soarelui cel de curând plecat,
se va-ntoarce să-ţi spună noapte bună.

Zâmbeşte toamna tufelor de liliac,
vor găsi puteri să mai dea in floare;
zâmbeşte frunzelor desprinse din copac,
aripi de înger se vor cerne-n zare.

Zâmbeşte aproapelui ce nu te vede,
o lumină nouă în el va străluci;
zâmbeşte omului care nu mai crede
zâmbetul viu prin el se va sfinţi.

Cu-n zâmbet ţii in zbor frunzele ce cad,
cu-n zâmbet ţii în zbor puf de păpădii,
cu-n zâmbet ţii pe boltă şi stelele ce ard,
roadele pe pomi şi strugurii pe vii.

Profeţia Sfântului Nil Athonitul şi o legendă demnă de crezare

Sfântul Nil Athonitul (1612-1692). Acesta a fost trăitor la Muntele Athos, de aici şi numele.  Ca şi Sfântul Mucenic Cosma Etolianul, prooroceste despre vremurile lui Antihrist: “Atunci cei bogaţi îşi vor deschide comorile lor, aurul şi argintul vor fi defăimate şi vor fi pe drumuri ca pietrele”. De asemenea, prevede şi izbucnirea unor epidemii infecţioase: “Oamenii vor slăbi şi vor muri pe drumuri ca pasările; cei pecetluiţi de antihrist vor mânca cărnuri de oameni morţi, neputând suferi foamea şi leşinătatea şi, mâncând trupuri moarte, vor muri şi ei”.
Profeţia care ne interesează se referă la Sfântul Munte Athos, “Grădina Maicii Domnului”. Pare incredibil pentru unii că acest loc binecuvântat, care s-a aflat sub protecţia Sfintei Fecioare timp de secole, va fi părăsit de aceasta în cele din urmă:
“Ascultaţi, o, părinţi, iată că v-am spus propovăduirea lui Iona spre pildă, ca cel ce are urechi de auzit să audă şi să nu se întoarcă către altele, spre vătămarea sufletului său. Precum a desluşit acel filosof propovăduirea lui Iona, aşa şi eu vă spun: precum magnetul nu a lăsat fierul, la înălţime de patru vânturi lovindu-se, şi apoi din pricina ruginei l-a lăsat, şi iarăşi, după ce a fost curăţit, l-a ridicat magnetul; aşa este Doamna noastră, de Dumnezeu Născătoarea, Acoperământul binecredincioşilor, că a ţinut muntele acesta13 până în ziua de astăzi, precum magnetul pe fier. Şi dacă magnetul, fiind lucru neînsufleţit, are atâta putere, oare câtă putere şi tărie şi îndrăzneală are Doamna noastră de Dumnezeu Născătoarea? Singuri vedem cum ţine muntele acesta cu atotţiitoarea putere. Însă cum clatină vântul magnetul ca să lase fierul, aşa se ridică asupra acestui munte neamurile, şi în tot chipul umblă să-l răpească din mâinile Maicii Domnului, dar nu pot. În sfârşit se va lăsa din mâinile ei, nu din pricina slăbiciunii ei, nici din puterea neamurilor, ci numai pentru păcatele celor ce locuiesc într-însul; pentru că acestea s-au făcut ca o rugină înaintea Maicii Domnului. Că dacă veţi subţia gâtlejul vostru cu postul, ca pânza, şi veţi usca trupul vostru ca ţârul, dar între voi nu aveţi dragoste şi unire, cu curăţenia trupului vostru, nici un rod al dreptăţii nu aveţi”.
Că muntele Athos “se va lăsa din mainile ei”, nu mai încape îndoială.  Dar unde s-ar putea afla fericita gradină cea nouă? Ieromonahul Ioanichie Bălan reţine o legendă, probabil din secolul al XVI-lea. Aceasta se refera la sihăstria Bisericani din Moldova:
“În tradiţia locului se spune că odată văzând câţiva sihaşti zidindu-se biserica de piatră la Bisericani si temându-se că nu vor mai avea linişte aici, s-au hotărât să plece la Muntele Athos. dar înainte de a coborî de pe munte, li s-a arătat într-un stejar cu trei tulpini o femeie îmbrăcată împărăteşte, cu chipul Maicii Domnului, şi i-a întrebat?
- Părinţilor, unde vreţi să plecaţi?
- Ne ducem la Athos, în grădina Maicii Domnului au răspuns ei. Atunci ea le-a zis:
- Rămâneţi pe loc că şi aici este grădina mea! şi îndată s-a făcut nevăzută [...] Aşa s-a dovedit Fecioara Maria protectoarea şi stăpâna sihaştrilor din muntele Bisericani şi de peste tot. Căci oriunde se face voia lui Dumnezeu şi se cinsteşte Preasfânta Fecioră Maria, acolo este casa lui Dumnezeu şi grădina Maicii Domnului”[2].
Mesajul legendei este foarte clar, iar interpretearea părintelui Ioachim Bălan este concludentă şi credem că nu mai este nevoie de alta.
O alta versiune vorbeşte de cinci călugări care pleacă de la mănăstirea Bistriţa-Baia:
Transcriu un fragment din predica Pãrintelui Ioan Iovan [3], din 15 august 1992, la Mănãstirea Recea:
“Dragii mei, am mai spus, dar mai repet, cã şi Evanghelia se repetã: cinci cãlugãri pleacã de la mãnãstirea Bistrita-Baia, din Moldova, pleacã la Sfântul Munte Athos, pleacã, si n-au apucat doi km. sau trei sã iasã cãci apare Maica Domnului în fata lor si le spune:
-Unde mergeti, fiilor, unde vã grãbiti?
-Mergem la grãdina ta, Maica Domnului, din Sfântul Munte, sã ne mântuim mai uşor.
Şi rãspunde Maica Domnului, auziti toţi:
-Întoarceti-vã înapoi, şi sã ştiti cã şi România este grãdina mea!”
Şi aici rămâne valabilă interpretarea părintelui Ioanichie Bălan.

Profeţia Sfântului Nil Athonitul pare a se împlini în zilele noastre

După căderea Constantinopolului ce a avut loc în anul 1453, se credea ca turcii vor ocupa şi vor pângări sfintele aşezăminte, iar activitatea monahala de la muntele Athos va lua sfârşit. Totuşi, ca urmare a unor convenţii cu sultanii, Imperiul otoman se angaja să respecte autonomia Sfântului Munte, în schimbul unui tribut plătit anual. Tot ca urmare a acestor convenţii, sultanii se obligau să protejeze aşezămintele şi să permite pelerinaje. Contrar previziunilor, în perioada post bizantină, viaţa monahală de aici înfloreşte. Deoarece, Sfintele Asezăminte nu dispuneau de fonduri proprii, tributul era plătit aproape în întregime de ţările române [4]. Astfel, se poate spune ca ţările române au salvat Muntele Athos de la desfiinţare.
Paradoxal, primejdia reala avea să vină în secolul al XX-lea. Între anii 1960- 1970, asistăm la o criza atonită care ameninţa să ducă la desfiinţare activitaţii monahale.
Părintele Macarie de la Mânăstirea Simonos Petras îşi aminteşte că Muntele Athos urma sa fie transformat în staţiune turistică, mănăstirile în muzee, iar monahismul să fie desfiinţat.

Aparenta prosperitate şi îngrijorarea călugărilor

La ora actuala aceasta republică a monahilor cunoaşte o aparentă prosperitate. Se pare că a fost depăşita criza din anii 1960-1970 şi că Muntele Athos este acum în afara orcărei primejdii. UE si UNESCO au alocat fonduri generoase pentru dezvoltarea infrastucturii, restaurarea mănăstirilor, a manuscriselor şi a obiectelor de cult. Se consideră că până în anul 1998, UE a contribuit cu 23,4 milioane de euro. Şi totuşi…
Cum pe lumea acesta nimic nu e gratuit, ajutorul generos şi-a avut şi el pretul lui.  În Parlamentul European sunt unii care militează pentru desfiinţarea avaton-ului, adică pentru desfiintarea interdicţiei accesului femeilor, pe motiv ca democratia nu permite discriminarea între sexe, mai ales că feministele din Occident ridică preţenţia că dacă, alături de bărbaţi, contribuie prin impozite şi taxe la sprijinirea Sfântului Munte, trebuie să aibă acces şi la aceleaşi beneficii. Nu s-a reuşit, căci avaton-ul este protejat printr-o clauză specială, negociată de guvernul grec în momentul aderării Greciei la UE. Afluxul de turişti şi părăsirea de către tinerii călugări a duhului atonit tradiţional fac ca profeţia Sfântului Nil Athonitul să fie mai actuală ca oricând.
Cum şi România face parte din UE, este evident că Maica Domnului nu-şi va muta grădina tot într-o ţara a Uniunii Europene, riscând să se confrunte cu aceleaşi probleme. Dacă profeţia Sfânatului Nil Athonitul se va adeveri curând, singura ţara  românească care are şansa să devină Athosul după Athos este Republica Moldova. Aşa cum, după căderea Imperiului Roman de Răsarit, Imperiul Rus avut şansa istorică să devină Bizanţul după Bizanţ, şansă pe care nu a ratat-o [5].
Numai dacă Dumnezeu nu a hotărât altfel: ca întregul spaţiu creştin- ortodox să devină marea gradină a Sfintei Fecioare.
_____________________________________
1. ***, Profeţii şi mărturii creştine despre vremea de acum, selecţie de texte de la Sfinţii Părinţi şi autori contemporani, ed. a II-a, Editura Biserica ortodoxă, Alexandria 2004.
2. Ieromaonah Ioanichie Bălan, Vetre de sihastrie Românească, secolele IV-XX. Ed. institutului Biblic si de Misiune al B.O.R., Buc. 1982.
3. Ioan Iovan s-a născut in anul 1922. După absolvirea Facultăţii de Teologie la Cluj, este tuns în monahism în 1948 şi primeşte numele de Ioan. În anul 1949 este hirotonit ieromonah si slujeşte la Mănastirea Vladimireşti până în anul 1955. Este adeptul vedeniillor Veronicăi Gurău (Maicii Veronica) cu privire la viitorul României, numindu-le “Biblia neamului românesc”. Fiind acuzat de erezie, este caterisit în anul 1954. De asemenea, fiind acuzat şi de delicte politice este condamnat la privare de libertate şi munca silnică pe viaţă. A fost eliberat în anul 1964. În 1979 i se ridică caterisirea, iar în ultimii ani de viaţă slujeşte ca duhovnic la mănăstirea de maici “Naşterea Maicii Domnului” de la Recea, judetul Mureş. În anul 2008 trece la cele veşnice.
4. Vezi Ierodiacon Cleopa Parschiv, Icoana nefăcuta de mană omenească Prodromiţa, Editura Panaghia.
5. “În momentul căderii Bizanţului, împaratul ortodox avea deja un succesor în persoana ţarului rus, care încinsese coroana bizantină şi era considerat drept continuatorul direct al imperiului ortodox” (vezi Sergiu Bulgakoff, Ortodoxia, Sibiu, 1933).

Ochi sărutând icoana,

suflet înlăcrimând ochiul.

gând îmbrăţişând sufletul,

Voi scrie Adevăr pe braţele slăbite,
C-o sabie mai grea veţi porni la luptă,
Voi scrie Adevăr pe aripile frânte
Şi calea către stele o veţi străbate uşor.
Voi scrie Adevăr pe gene ostenite
Şi veţi vedea luceferi dincolo de zare,
Voi scrie Adevăr pe oasele zdrobite
Şi veţi urca pe stâncile semeţe.
Voi scrie Adevăr pe frunte şi pe mână
Şi veţi porni pe mările muginde de furtună.
Sunt scribul care vă scrie acum umil
Mesaj din Cer, eu, Pelerin Gavriil,
Sunt scribul care va scrie de departe
Nu aruncaţi scrisoarea, duceţi-o mai departe.

După moartea lui Alexandru Macedon, care a avut loc în anul 323 î.d.Hr. şi împărţirea imperiului între generalii săi, Palestina este inclusă în hotarele Egiptului ptolemeic. Pentru diaspora, se deschid noi orizonturi. La Alexandria (cetate întemeiata de însuşi Alexandru Macedon cu scopul de a împăca între ei pe greci şi pe barbari), se formează o mare şi importantă comunitate evreiască. În anul 200 î.d.Hr., în aceasta cetate elenistică şi cosmopolită, se traduce în limba greaca "Vechiul Testament", numit şi "Septuaginta", adica 70 de tălmăcitori, căci, după tradiţie, 70 de învăţaţi izolaţi au tradus independent "Vechiul Testament", iar rezultatul a fost acela că toate cele 70 de tălmăciri erau identice.
În mediul alexandrin, coexistau multe religii, şcoli etico-religioase, credinţe. Aici, a înflorit filozofia greacă post ateniană. Multe şcoli etico-religioase elenistice preluaseră teoria reincarnării sau a metempsihozei de la religii îndepărtate şi idolatre. Teoria arăta că sufletul, după moarte, condiţionat de meritele sau păcatele defunctului, se reincarnează într-o altă fiinţă. Una dintre ele era şcoala pitagoreică, care se pretindea continuatoarea învăţăturii lui Pitagora.
Mântuitorul s-a născut şi a trăit într-un mediu elenistic. Sfânta Familie, fiind nevoita să fugă din faţa prigoanei lui Irod, zis "cel Mare", a trăit un timp în Egiptul elenistic. Dar şi la Ierusalim exista acelaşi mediu elenistic.
Negreşit, ucenicii asistaseră la numeroase dispute între adepţii unor religii şi filozofii diferite. Aşa se face că aceştia îndrăznesc sa-l întreaba direct pe Mântuitorul :
" Învăţătorule, cine a păcatuit: acesta sau părinţii lui de s-a născut orb ? "
De bună seamă, când putea să păcatuiască omul acela născut orb decât într-o viaţă anterioră ?
Răspunsul Mântuitorului a fost neaşteptat şi zdrobitor :
" Nici el n-a păcatuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. "
" Nici el n-a păcătuit… " pentru că această credinţă este falsă.
" Nici părinţii lui… " pentru că, deşi această credinţă este adevarată, există şi excepţii :
S-a născut infirm…pentru slava lui DUMNEZEU.
Lecţia pe care ne-o da Mântuitorul este dublă :
Nu a certat pe ucenici pentru că au plecat urechea la învăţături stăine de învăţătura lui Dumnezeu.
Nu le-a reproşat ucenicilor că au ignorat cu desăvârşire cazul asemănător, al dreptului Iov, care, deşi nu a păcătuit, a fost lovit cu lepră [1]:

Apoi, a arătat clar că bolnavul sau infirmul are marea şansă ca, prin boala sau infirmitatea lui, să lucreze pentru slava lui Dumnezeu.
Din acel moment, calitatea infirmulului sau a bolnavului din toate timpurile a fost schimbată: din aceea a unui dispreţuit şi păcătos, în aceea a unui om deosebit, un om prin care Dumnezeu lucrează mântuirea.

1. Biblia sinodală:"Atunci Satan a plecat dinaintea Domnului şi a lovit pe Iov cu lepră, din tălpile picioarelor până în creştetul capului (Cartea lui Iov 2,7)". Cf. Biblia de la Bucureşti (1688)  :"Şi ieşi diavolul de la faţa Domnului şi lovi pre Iov cu rană rea, de la picioare pină la cap." ; Versiunea Anania: "Diavolul a plecat de dinaintea Domnului şi l-a lovit pe Iov cu bubă rea din tălpi până'n creştet".

Când mulţi preoţi zic că, mai mult ca "Apocalipsa"
trebuie sa ne preocupe "apocalipsa" personală, adică sfârşitul
nostru personal, eu zic că nu au dreptate, căci pentru un creştin
adevărat, mântuirea aproapelui trebuie sa treacă înaintea mântuirii
sale personale, urmând exempul lui Moise: "Rogu-mă acum, de vrei
să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iarde nu, şterge-mă şi pe
mine din cartea Ta, în care m-ai scris!". 

1. Un înger mi-a proptit de cer o scară,
vârful ei se odihnea pe-un nor,
pe trepte, porumbei din depărtare,
osteniţi de moarte, se opreau din zbor.

2. Am început să urc şi să-i dau deoparte,
cu fiecare treaptă ceru-i mai frumos,
vedeam o veşnicie şi cereşti palate
şi picau din zare porumbeii jos.

3. N-am mai răbdat ţipătul de moarte
şi m-am oprit la zidul dintre nori:
“Te cheamă veşnicia, urcă mai departe,
ţi-e milă acum de porumbeii călători?”

4. M-am oprit şi m-am prăbuşit în iad,
simţeam pământul alergând spre mine,
apoi un foc şi-am început să ard
şi n-am mai ştiut de e rău sau bine.

5. Târziu, eu am deschis ochii pentru o clipă
şi-uimit m-am pomenit dincolo de nori,
Hristos era acolo, cu mâna-i sfântă,
ţinea în palme porumbeii călători.

Motto :

- Implantat-au chip-uri pretutindeni ?

- Implantat-au.

Spaţiul rimat l-au îngrădit cu sârme,

au pus curent electric între versuri -

cuvintele n-au drept să se cunune,

ci triste se unesc în înţelsuri.

Doar orele mai stau la sfat solemn,

când candela-n altar lumina-şi poartă,

doar tu, transfigurată în poem,

deschizi o lume ca pe-o nouă poartă.

Un paznic ne opreşte şi ne cere

linia din palma vieţii scrisă,

tu îi plăteşti cu nopţi de priveghere

şi trecem pe sub sârma nepermisă.

Era o noapte sfântă de colinde,

zăpada se cernea în fulgi pereche,

de mână ne ţineam printre cuvinte,

noi, miri primiţi de datina stăveche.

Aici pentru descărcare:

In dulcea datina straveche

La ceasul de noapte când veghea-i învinsă -

sirenă e visul pe marea întinsă,

mă cheamă un glas spre larg şi mă minte,

pleoapele mele vâslesc înainte.

Dar glasul mă cheamă iarăşi din noapte,

când, din bolta înaltă, stelele coapte

îşi scutură argintul înmiresmat,

atunci pleoapele mele vâslesc spre înalt.

Şi îngerii-mi trimit prin coruri cereşti

cântecul aripilor dumnezeieşti,

când glasul mai tare mă cheamă spre larg,

în funii mă zbat răstignit de catarg.

Aici pentru descărcare:Himera noptii

(Cuvânt al părintelui Justin Pârvu către Senatul României, sursa:

Doamne Atotputernic, priveşte la turma Ta din Răsărit,
zilele furtunilor cumplite vor veni curând,
nori negri ca smoala se rostogolesc în zare
peste culmile asfinţitului.
Nori negri vestesc zilele urgiei,
zilele când fierul înroşit
va sfârâi în carnea robilor Tăi
însemnându-i cu pecetea proorocită,
zilele în care oamnenii vor fi infieraţi ca vitele,
zilele când ghimpii antihristului se vor înfige adânc
în carnea pruncilor-
până la noi se aude scâncetul lor şi ne astupam urechile.
Tragem în piept aerul fierbinte şi ne arde beregata.
Doamne, Răsăritul a ajuns ca o turma de oi
încolţită de lupi flămânzi.
Bisericile Tale trag clopotele
chemând credincioşii la rugăciune.
Ochii noştri sunt îndreptaţi către Tine, Bunule Păstor,
cântările Dumnezeieşti sunt luate de îngeri
şi purtate spre Tine.
La Tine ne este nădejdea,
întăreşte pe robii Tăi cu tăria mucenicilor,
fă ca glasul aleşilor Tăi care acum strigă în pustie
să pătrundă în inimi şi în suflete
şi să fie ascultat acel cuvios albit de ani
care nu şi-a plecat genunchiul idolilor şi învăţăturilor străine
şi care strigă bătându-şi pieptul
asemenea lui Iona cel ce a stat trei zile şi trei nopţi
în pântecele chitului.

Înviază Dumnezeu, gândul vrăjmaş

Să-mi pun smerit sărutul pe-a Ta icoană,
pe răstignirea Ta de moarte omorâtoare:
să-Ţi sorb iubirea şi să-mi fie hrană
şi rugăciunii să dau aripi de cocoare.

Se cutremură stihiile-n zare
şi bat în lemnul crucii plin de praf,
ca-n toaca din preasfânta Vinere Mare,
când lacrimi curg pe Sfântul Epitaf.

Eu vin la Tine cu povara-n spate,
Iisuse al meu cu chipul din icoană,
păşeşti pe moartea care ne desparte
cu învierea ta din fiecare rană.

Osteneşte vâsla închisă între pleoape…
Slova aţipeşte în Psaltire,
mă visez cu Tine mergător pe ape,
când luna păşeşte pe valul subţire.