"Când a început să ningă, am închis ochii. Ştiam că ceva avea să se întâmple, ceva duios ca dansul fulgilor de nea, ceva curat ca zăpada,… ceva sfânt… Întotdeauna am crezut că noi nu avem pleoape numai pentru a ne acoperi ochii cu ele atunci când ne odihnim, ci le avem, mai ales, pentru a le coborî ca o cortină peste lumea de afară şi a privi înlăuntrul nostru.

Înaintea ochilor mei închişi, s-a deschis larg un cer plin de stele, mii şi mii de stele, aducându-mi aminte de copilăria mea, în care Te căutam pe Tine, Doamne, printre aştri. Apoi, o lumină mare mi-a umplut ochii încă închişi. De pe cer, o stea arzătoare striga cu razele ei către lume, către pământ. Atunci, în ceas de mare taină, …am ştiut că Te-ai născut.

Te-am văzut apoi, Iisuse Bun, micuţ, culcat în iesle. Trupuşorul Tău plăpând, înfăşat în scutec curat, se odihnea pe un braţ de paie. Priveai blând în jurul Tău, Iisuse şi mânuţele Tale s-au ridicat către ea, către Maica Ta. Iar apoi, văzând duioşia de pe chipul ei şi fecioria ei întreagă, ai lăsat să-Ţi înflorească pe buze un zâmbet larg. Câtă sfinţenie! Fiul Dumnezeului celui viu, Fiul Tatălui Ceresc zâmbea sfânt Maicii Fecioară.

Au venit, mai apoi, magi şi păstori să-Ţi aducă daruri şi să Ţi se închine, iar Tu pe toţi i-ai primit şi i-ai bucurat. Când au plecat ei, am văzut îngeri mulţi coborând din cer, la Tine, Stăpânul lor. Au înconjurat ieslea în care Te aflai micuţ şi au început să-Ţi cânte lin, cu chipuri de lumină:

”Dormi, dormi,… dormi Copile Sfânt!”

În clipa aceea, de peste veacuri am strigat eu către Tine şi Te-am rugat să nu adormi:

”Să nu adormi, Doamne! … Aşteaptă-mă şi pe mine, ca vin şi eu…

Nu-Ţi aduc aur, smirnă sau tămâie. Nu-Ţi aduc rugăciune vrednică de Tine, nici fapte bune, că sunt săracă …

Vin doar şi-mi plec genunchii lângă Tine. Îmi plec fruntea şi inima până la pământ înaintea Ta, Doamne. Am venit să-Ţi spun necazul şi bucuria mea şi să-mi îngrop fărădelegile în fânul din iesle.

Să mă asculţi, Bunule, să nu adormi,… Te rog!…

Da, Doamne,… Ţi-am adus o jucărie! O ţin strâns în pumni să nu-mi scape.”

Apoi, întind mâinile tremurând şi, deschizându-mi pumnii, îmi las sufletul boţit ca o foaie de hârtie să cadă la picioruţele Tale.

” Copilaşule Mare, Te rog să-l primeşti! E strâmb, dar Tu îl poţi îndrepta,… e pătat, dar Tu îl poţi curăţa. Ştiu că nu-i vrednic de Tine, dar e tot ce-Ţi pot da, Doamne!

…să nu-l arunci, Bunule!”  …

Atunci, Tu ai privit înspre mine îndelung şi apoi înspre Maica Ta. Ca răspuns la a Ta privire, Măicuţa Fecioară a luat sufletul meu boţit şi l-a ascuns sub scutecelul Tău.

Apoi, am deschis ochii. Zăpada, albă ca hăinuţa Ta, acoperise pământul tot, casele şi pe oamenii care locuiau în ele. Atunci am înţeles că Tu ne-ai strâns pe toţi, şi buni şi răi, sub scutecel, la pieptul Tău micuţ de copil, ca pe cea mai scumpă comoară. "

FULGUL DE NEA

Fulgii de zăpadă sunt un extraordinar miracol al lumii, fiind atât de speciali prin construcţia lor, prin felul cum arată, atât de speciali şi prin provenienţa lor. Încă de la grădiniţă, am învăţat cu toţii, cântecele despre zăpadă, poezii, dansuri, toate ne făceau să simţim iarna şi în suflet, fără să fim afară, în frig. Cu siguranţă am avut clipe în care luam zăpadă în palme şi spuneam “ce puţin trăieşte un fulg”. Dragostea e un fulg de nea, noţiunea timpului dispare când valoarea nu e dată de secunde ci de existenţa în sine. Ca şi atunci când ne plimbăm pe o cărare în pădure, admirând natura, ne trezim că se înnoptează şi că ne-am rătăcit, dar totuşi am petrecut un timp frumos, şi totuşi mintea crează frică, stress, supărare, îngrijorare, alături de amintirea clipelor frumoase (mintea needucată cuvenit). Fulgii de nea sunt şi pentru oamenii de ştiinţă un secret greu de desluşit. Chiar dacă în laboratoare au reuşit să reproducă starea apei în acest superb fenomen, nu au reuşit şi nu vor reuşi să observe în natură formarea acestor minuni ce iarna ne acoperă frunzele ce toamna le priveam colorate. Albul, simbolizând în multe culturi puritatea şi inocenţa, este găsit de asemenea şi sub forma purificării, fiind asociat fie cu energia divină a cărei lumină tinde spre un alb. Lumina este fandată curcubeic în orice picur de apă, fulgii de nea având multitudini de forme ce fac acest curcubeic manifest să îi pună alături de cele mai preţioase diamante.

Aş vrea să admirăm o colecţie de fulgi de zăpadă, iar pentru asta vă invit să mergeţi în stradă, într-un parc, oriunde, liniştiţi să priviţi cum ninge.

Să iubim fulgii de zăpadă, pentru că vor simţi şi vor ninge frumos!

…A fost odată, într-o împărăţie din înaltul cerului, şi ploaie şi vânt şi frig… Şi, într-o zi însorită dar geroasă, toate acestea s-au unit şi au dat naştere unui fulg de nea. Strălucea ca o stea, era rece ca frigul năprasnic, se topea şi se transforma în ploaie si, numai soarele ştia să-l facă să zâmbească.
După ce a crescut puţin i s-a dat binecuvântarea şi a pornit la drum în josul pamântului pentru a găsi un alt fulg cu care se putea juca în linişte… I s-a spus să nu se încreadă în nimeni, să se ferească de căldură, să se ascundă de soare ca să nu piară, să se joace doar cu semenii lui şi, atunci când va atinge pamântul, să se aseze peste fulgul pe care îl va iubi o viaţă. Fulgul cu care avea să se topească pentru a se întoarce sus, la cei ce i-au dat viaţă. Fulgul a promis că va asculta povaţa părinţilor şi a plecat…
În drumul său a cunoscut mii de alţi fulgi. Sute i-au fost antipatici, zeci i-au devenit amici şi, foarte puţini, prieteni. Alături de ei şi-a continuat drumul şi nu a încetat nici o clipă să caute fulgul cu care avea să se topească. Steaua de zăpadă a cunoscut copaci şi frunze şi flori şi fluturi. A cunoscut blândeţea animalelor, ochii blajini ai oamenilor, bucuria copiilor ce-l vedeau acolo sus. A cunoscut case bătrâneşti, a auzit colinde, a gustat cozonaci calzi, a ciocnit ouă de Paşti. A cunoscut suferinţa, dragostea şi fericirea aparentă. S-a ascuns mereu de soare de teamă să nu piară. Aşa cum promisese…
Într-o zi însă fulgul s-a oprit… Şi, odata cu el s-a oprit totul. Muzica, visele, dansul, veselia, suferinţa, jocul copiilor. Culorile au pălit, apele au încetat să mai curgă, păsările să mai zboare, vântul să mai bată, ploaia să mai plouă, zăpada să mai ningă…
Fulgul vazuse, acolo jos, ceea ce căutase întreaga sa viaţă. Găsise scopul călătoriei sale… îşi găsise trecutul, prezentul şi viitorul. Raţiunea de a fi. Găsise viaţa ce-i lipsea.
Şi s-a apropiat încet… Şi, în sfârşit, simţea ce înseamnă să fii fericit. Simţea cum îl învăluie dragostea, cum totul capătă un sens. Simţea că iubeşte atât de tare încât il durea. Şi, s-a dăruit întru totul lui, fulgului ce a promis că-l va face fericit.
… Şi nu, nu au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi pentru că… fulgul nu se îndrăgostise de un fulg ci de un om. Dar nu ştia.. nu ştia…Căci omul îl minţise. Omul voia doar să ştie ce înseamnă să fii iubit de fulgul naiv care îi stătea la picioare.
…şi aşa, steaua de zăpadă a atins mai întâi părul omului, apoi l-a privit în ochi… Apoi i-a mângâiat buzele calde… buze care l-au topit…şi fulgul a murit…

Cum sa ne convertim trairile psihologice in simtiri duhovnicesti?

Parintele Zaharia de la Essex,

“Uneori credem că nu avem energie, când de fapt avem o cantitate incredibilă de energie în noi. Secretul este să găsim un gând smerit care să ne ruşineze, care să ne aducă pocăinţă şi să descătuşeze energia \duhovnicească din noi“.

- Aţi vorbit despre oamenii din ziua de azi, doritori de plăceri şi confort. Aşadar, care este locul sentimen­telor [de fapt: emotiilor, trairilor afective, n.n.] în viaţa noastră?

- Toţi avem sentimente [emotii, trairi afective, n.n.], dar acestea sunt în realitate o expresie a „omului vechi” şi Dumnezeu ne cere să ne dezbrăcăm de acest „om vechi” (Ef. 4:22) şi de sentimente [emotii, n.n.]. Trebuie să convertim aceste sentimente, care sunt de natură psihologică (sufletească) în simţiri şi trăiri duhovniceşti.

- Aţi putea defini sentimentele [emotiile, trairile afective, n.n.]?

- De exemplu, mi se întâmplă ceva şi, din această cauză, simt o mare bucurie. Pot să trăiesc aceasta psihologic, să mă bucur şi să fiu cu adevărat fericit, sau pot preschimba acest sentiment de fericire în trăire duhovnicească. De îndată deschid o conversaţie cu Dumnezeu şi încep să-I dau mulţumită Domnului, aşa încât, în loc ca acesta să fie un sentiment pur psihologic, el devine o bucurie duhovnicească, o energie spre împreuna-vorbire cu Dumnezeu. Dacă am un sentiment de tristeţe şi sunt grozav de necăjit pentru că, să spunem, mi-a murit mama sau cel mai bun prieten sau altă năpastă a căzut asupra mea, îmi voi vărsa inima înaintea lui Dumnezeu, precum Prorociţa Ana (cf. 1 Împ. 1:4-28), şi voi folosi această energie a tristeţii prefăcând-o în energie de rugăciune înaintea lui Dumnezeu.

Părintele Sofronie obişnuia să spună că nu putem trăi o viaţă monahală adevărată dacă nu învăţăm să preschimbăm stările noastre psihologice în stări duhovniceşti. Şi cum facem aceasta? Îngăduim oricărui fel de energie să vină asupra noastră, dar preschimbăm gândul şi-l întoarcem către Dumnezeu, spre a vorbi cu El. De exemplu, îmi amintesc de bunica mea, cât de credincioasă era ea; cum era prima în biserică şi ultima la plecare. În timpul nopţii, făcea mereu metanii şi mama avea obiceiul să o urmărească prin uşa întredeschisă cum îşi făcea ea metaniile; şi îmi spunea: „Ştii, bunica ta face tot timpul metanii“. Îmi amintesc de toate acestea şi mă simt cuprins de duioşie. Nu-i nimic, las simţirea să vină, dar îmi ridic mintea la Dumnezeu şi folosesc energia acestui sentiment pentru ceea ce voiesc eu. „Duhurile prorocilor, prorocilor se supun” (1 Cor. 14:32), spune Sfântul Pavel. Aşadar, întorc această energie spre păcătoşenia mea şi încep să mă rog pentru iertarea păcatelor mele sau pentru altceva îmi schimb direcţia concentrării minţii şi îi dau altceva pe care să se fixeze.

Părintele Sofronie vede acest fel de „transformator de energie” în viaţa Domnului nostru. El obişnuia să ne spună că Domnul nu se gândea la oamenii care aveau să-L răstignească, care veneau să-L prindă în grădina Gheţimani – dacă erau elini sau romani sau evrei, ci grăia cu Dumnezeu, zicând: „Paharul care Mi-au dat Mie Tatăl, au nu-l voi bea pre el?” (In. 18:11). Ştia că avea să fie răstignit; şi totuşi, nu gândea psihologic: „Dar de ce, dacă sunt evrei, sunt nerecunoscători? Am făcut atâta pentru ei, atâtea minuni ca să-i izbăvesc de vrăjmaşii lor. De ce acum Mă răstignesc pe nedrept?”. Nu S-a coborât la nivelul acela, ci grăia cu Tatăl Său – „Paharul Tatălui Meu, au nu-l voi bea pre el?“. La fel se întâmplă şi cu noi: asupra noastră vin tot felul de energii – pozitive şi negative, de tristeţe, energii tragice, energii ale plăcerii, energii nobile – dar nu rămânem la acest nivel al sentimentelor, ci exploatăm energia pe care ele o aduc. Luăm energia şi îndreptăm gândul spre Dumnezeu, potrivit nevoilor noastre, şi ne rugăm.

Vă voi da un exemplu. Eram în Cipru şi prietenii mei urmau să vină să mă ia de la mama de-acasă ca să mergem în alt sat, pentru Liturghie. Aranjasem să vină să mă ia la ora şase; Liturghia trebuia să înceapă la şapte şi din Nicosia până în sat era o oră de drum. Eram foarte ocupat în Cipru, pentru că mulţi preoţi mă chemau să vorbesc în parohiile lor, la televiziune, la radio, aşa că eram cu totul obosit şi secătuit. Mă culcasem târziu şi mă sculasem pe la patru, ca să mă pregătesc pentru Liturghie, dar nu mă puteam ruga. Inima mi-era sfâşiată în bucăţi; chiar nu voia să-mi facă ascultare. Mi-am spus: „Nu am energie, nu am putere să mă rog; mă voi duce să-mi spăl rufele”. Aveam câteva tricouri de spălat, pentru că transpir mult noaptea. „Poate că asta mă va înviora puţin şi apoi voi încerca din nou să mă rog”. M-am dus în baie timp de o jumătate de oră şi am terminat de spălat. La patru şi jumătate am ieşit şi am auzit un şuşotit. Uşa era întredeschisă şi am zărit-o pe mama, care nu putea umbla, în pat. Făcea mici închinăciuni în pat şi se ruga, şi la fiecare rugăciune spunea: „Toată lumea şi copiii mei”. Făcea aceasta cu râvnă şi m-am simţit atât de ruşinat, încât inima mi s-a vindecat şi timp de o oră şi jumătate m-am rugat şi eu. M-am pregătit pentru Liturghie şi a fost una dintre cele mai bune Liturghii pe care le-am avut. În dimineaţa aceea, bătrâna mea mamă m-a ruşinat.

Uneori credem că nu avem energie, când de fapt avem o cantitate incredibilă de energie în noi. Secretul este să găsim un gând smerit care să ne ruşineze, care să ne aducă pocăinţă şi să descătuşeze energia duhovnicească din noi. De aceea trebuie să ne îndreptăm pe calea smerită a „pogorârii”, ca să fim mereu în stare „să pescuim” acele gânduri smerite care dezlănţuie energia duhovnicească lăuntrică ce ne va da puterea să facem lucrul lui Dumnezeu.

Este la noi în mănăstire un ieromonah şi într-o zi era foarte obosit de pe urma slujirii sale oamenilor. Era duminică şi era complet epuizat. Mi-a spus: „Noaptea, când sunt atât de sfârşit, mă duc de obicei în chilia mea, mă uit la icoane şi zic: «Noapte bună, vouă, tuturor» şi mă culc. Dar în noaptea aceea i-a fost ruşine să facă aşa; în schimb umbla în sus şi în jos pe coridor, spunând: „Îmi pare rău, Doamne, nu mă pot ruga în noaptea asta. Iartă-mă”. „Îmi pare rău, Doamne, simt obosit, nu mă pot ruga în noaptea asta. Iartă-mă”. Timp de jumătate de oră a umblat în sus şi în jos pe coridor spunând aceste cuvinte şi, în felul acela, Dumnezeu i-a dat putinţa să-şi facă pravila.

Astfel că noi putem întotdeauna să descoperim înlăuntrul nostru o cantitate incredibilă de energie duhovnicească, dacă găsim cheia potrivită, „cheia lui David“ (cf. Is. 22:22; Apoc. 3:7) şi dacă facem mişcarea potrivită ca să o descătuşăm, cu alte cuvinte, dacă primim un gând smerit dăruit nouă de Domnul, atunci când, prin „pogorâre” de sine, ne supunem judecăţii Sale. Căci El ne dă „gură şi înţelepciune” (Lc. 21:15) – acel gând smerit care descătuşează energia duhovnicească“.

(in: Arhimandritul Zaharia, Largiti si voi inimile voastre!”, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2009):

Rugaciune catre Sfantul Cuvios Stelian, ocrotitorul copiilor si al mamelor

“Cuvioase Parinte Stelian, sprijinitorul si calauzitorul in rugaciunile noastre, patimile trupesti biruind si impreuna cu ingerii locuind, privesti neincetat marirea cea gatita sfintilor, de lumina cereasca umplandu-te. Acum, in slava cereasca vietuind si inaintea imparatului Hristos stand, nu uita pe credinciosii care cu indrazneala inalta rugaciuni si cer sprijinul tau.

Cel ce de la sanul maicii tale ai fost sfintit, si vas ales al Duhului Sfant te-ai aratat, luand sub ocrotirea ta pe mame si pe copii, ferindu-i de intristare si de boala, arata-te grabnic vindecator al suferintelor si al bolilor sufletesti si trupesti ale celor ce te lauda pe tine.

Cel ce din pustiul Paflagoniei ai facut loc de preamarire a Sfintei Treimi, fa si din pustiul inimilor noastre tarina bineplacuta a harului dumnezeiesc, in care sa infloreasca crinii cei mantuitori ai credintei si sa se inmulteasca roadele sfintitoare ale faptelor bune; ocroteste cu rugaciunile tale familiile si pe copiii nostri, cerand de la Milostivul Dumnezeu iertare de pacate, sanatate si mantuire, ca prin tine si impreuna cu tine sa laudam numele cel sfant al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin”.

Doamne, nu ştiu ca să cer de la Tine.
Tu singur ştii ce-mi trebuie.
Tu mă iubeşti mai mult decât mă pot iubi eu.
Dă-mi să-mi văd nevoile mele
care sunt ascunse de mine.
Nu îndrăznesc a cere nici cruce, nici mângâiere,
numai să stau în faţa Ta,
Inima mea îţi este deschisă.
Pun toată nădejdea mea spre Tine.
Tu vezi nevoile mele pe care eu nu le ştiu,
vezi şi fă cu mine după mila Ta.
Zdrobeşte-mă şi mă vindecă.
Loveşte-mă şi mă vindecă.
Mă cuceresc şi tac înaintea voii Tale celei sfinte
prin judecăţile Tale cele nepătrunse de mine.
Mă duc pe mine spre jertfă Ţie.
N-am dorinţă afară de a împlini voia Ta.
Învaţă-mă să mă rog,
Însuşi Te roagă întru mine.
Amin.

Antonie, Mitropolit de Suroj

Cum să mă rog? Nu ştiu cum să mă rog…” – ne raspunde Parintele Rafail Noica

“Ziceam la început că rugăciunile noastre frumoase pe care ni le-a dat Biserica: acatiste, paraclise, toate slujbele noastre, culmea culturii noastre – Liturghia, în care ne întâlnim cu Însuşi Dumnezeu, Însuşi Hristos in forma Acelui Trup şi Sânge pe care noi Le-am jertfit şi pe care El ni Le dă, ca să ne mântuim de păcatul de a-L jertfi – toate rugăciunile sunt vrednice. Dar, tot pe post de “filocalie”, v-aş propune rugăciunea cea mai simplă care poate – şi trebuie – să devină starea noastră constantă.

Când am zis cuvântul ăsta, cândva într-o întrunire cu tinerii în Anglia, la sfârşit o femeie m-a întrebat: “Totuşi, eu cum să mă rog? Eu nu ştiu cum să mă rog!“. Şi mi-a venit răspunsul ăsta pe care vi-l zic şi vouă: “Pai, spune asta lui Dumnezeu“. Şi e rugăciune. Nu ştii cum să te rogi? Spune-I lui Dumnezeu: “Doamne nu ştiu cum să mă rog! Tu spune-mi“ Şi pe “baza” asta continuaţi voi. Continuaţi voi: ce vă doare, ce năzuinţe aveţi…

Spuneam deunăzi cuiva: diferenţa dintre rugăciune şi cârtire este că în cârtire îl lăsăm pe Dumnezeu în afară. Dacă ai cârti spunând “Doamne, de ce aşa şi pe dincolo?“, deja ar deveni rugăciune. Poate Dumnezeu o să-ţi împăciuiască inima îndurerată pentru care cârteşti şi păcătuieşti şi atunci o să poţi să-I spui lui Dumnezeu: “Mulţam, Doamne, acuma iartă-mă că am cârtit, dar mulţumesc că m-ai impaciuit!” Şi continuaţi aşa!

(…) Uneori, spune şi Sfântul Pavel, [este câte] o rugăciune în care noi nu ştim ce să cerem sau pentru ce să ne rugăm şi Duhul Lui Dumnezeu ne ajută cu suspinuri negraite. Suspinuri pe care noi înşine nu ştim de ce [le avem]: ceva doare, de ceva avem nevoie… Făcătorul nostru ştie ce vrem!

Aşa cum mama cu pruncul nou născut ştie… M-am uimit de multe ori [când] tinerele de vârsta mea deveneau mame şi, cu pruncul în braţe – pruncul plângea, “zbiera”… Şi la un moment dat mama zice: “A, i-e foame, iertaţi-mă”. Pleacă şi hrăneşte pruncul, îl alăptează. După care, iar “zbiara” pruncul, şi mama: “Il doare ceva!” Şi-l întoarce pe faţă, pe dos, nu-stiu-ce, pana la urma, ii “ghioraia” stomacul – si… se potoleste pruncul. Şi pe după aia, iar zbiera pruncul. Şi zice mama: “A, vezi! Face capricii!” O, mămică, de unde ştii tu toate astea? Eu n-aud decat un prunc care zbiara! Dar poate c-o inteleg mai mult acum pe mama, ca de când m-am făcut duhovnic am devenit şi eu mamă într-un fel. Dar Dumnezeu dă intuiţie mamei sa inteleaga. Pruncul nu stie decat sa “să zbiere” când nu i-e bine. Si mama stie ce trebuie sa faca. N-are nevoie ca pruncul să facă un tratat de filozofie ca să ştie cum să acţioneze.
Dumnezeu care a făcut mama, Dumnezeu care “a inventat” mama, El este mai… Mamă decat orisicine… Si suspinurile noastre negrăite, ba şi… nesuspinurile noastre, le aude Dumnezeu şi le adună în vistieriile Lui. Si ştie să ne răspundă! “Filocalia” este: Hai, să facem aceste suspinuri conştiente, să conştientizăm din ce in ce mai mult…

(fragment din conferinta de la Bucuresti din nov. 2002 a parintelui Rafail, “Pentru ce ne pregateste Filocalia“)

" Mare bine este sa te predai voii lui Dumnezeu. Atunci in suflet este numai Domnul si nu alte ganduri, si sufletul se roaga lui Dumnezeu cu mintea curata si simte iubirea lui Dumnezeu, chiar daca s-ar chinui trupul. Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu, viata este mult mai usoara, pentru ca si atunci cand se afla in boala , in saracie si in prigoana, el ganseste asa: " Asa i-a placut lui Dumnezeu, iar eu trebuie sa indur acestea pentru pacatele mele."

" Domnul vrea ca noi sa ne iubim unii pe altii; in aceasta sta libertatea: in iubirea de Dumnezeu si de aproapele. Fiecare va fi preamarit pe masura iubirii lui.

Cine se teme de Dumnezeu ca sa nu-l supere, aceasta este intaia iubire.

Cine are mintea curata de ganduri- aceasta este cea de-a doua iubire, mai mare decat prima.

Cine are in chip simtit harul in sufletul sau- aceasta este a treia iubire, mai mare.

Cea de-a patra si desavarsita iubire de Dumnezeu este atunci cand cineva are harul Duhului Sfant si in suflet si in trup.

Domnul iubeste pe toti oamenii, dar inca mai mult iubeste pe cel care- L cauta : " Pe cei ce ma cauta, ii iubesc, zice Domnul, si cei ce ma cauta vor afla har. Si astfel, viata este usoara si frumoasa, sufletul e vesel si spune: " Domnul meu , eu sunt robul Tau!"

O mare bucurie este in aceste cuvinte: daca Domnul este al nostru, toate sunt ale noastre, iata ce bogati suntem!"

Imi este foarte drag cuvantul parinteleui Constantin Coman despre discretia lui Dumnezeu. Vi-l impartasesc si voua.

" Imparatia lui Dumnezeu nu se impune cu forta, ci se ofera liber celor care doresc sa o primeasca. De aici si prezenta foarte  discreta a lui Dumnezeu. Cel care nu vrea sa-l vada pe Dumnezeu, nu-L vede, nici nu-l simte, nu se impiedica de El. Dumnezeu nu face presiuni asupra oamenilor.

Aceasta discretie nu o puteti intalni decat la oamenii care iubesc cu adevarat. O persoana care te iubeste, nu-ti sta in cale, ne te impiedici de ea, dar o gasesti atunci cand ai nevoie de ajutor. Daca este o persoana care te sufoca prin prezenta ei, care ti se impune, renunta grabnic la ea, acci un astfel de om nu-ti aduce liniste.

Parintele Dumitru Staniloaie vorbeste ff frumos despre delicatetea Sfintilor. "