Cum se recunoaste un arhiereu?

Dumnezeul meu, sa nu-i parasesti pe robii Tai care traiesc departe de Biserica; dragostea Ta sa-i aduca pe toti langa Tine.
Pomeneste, Doamne, pe robii Tai care sufera de cancer.
Pomeneste, Doamne, pe robii Tai care sufera de boli usoare sau grave.
Pomeneste, Doamne, pe robii Tai care sufera de infirmitati trupesti.
Pomeneste, Doamne, pe robii Tai care sufera de infirmitati sufletesti.
Pomeneste, Doamne, pe conducatorii tarilor si ajuta-i sa conduca crestineste.
Pomeneste, Doamne, pe copiii care provin din familii cu probleme.
Pomeneste, Doamne, pe familiile care au probleme si pe cei divortati.
Pomeneste, Doamne, pe orfanii din toata lumea, pe toti cei indurerati si nedreptatiti in aceasta viata, pe vaduvi si pe vaduve.
Pomeneste, Doamne, pe toti cei intemnitati, pe anarhisti, pe narcomani, pe ucigasi, pe facatorii de rele, pe hoti, lumineaza-i si ajuta-i sa se indrepteze.
Pomeneste, Doamne, pe toti cei instrainati.
Pomeneste, Doamne, pe toti cei ce calatoresc pe mare, pe uscat si prin aer, si-i pazeste.
Pomeneste, Doamne, Biserica noastra, pe slujitorii sfintiti ai Bisericii si pe credinciosi.
Pomeneste, Doamne, toate fratiile monahale, pe stareti si pe starete, pe monahi si pe monahii.
Pomeneste, Doamne, pe robii Tai care sunt in vreme de razboi.
Pomeneste, Doamne, pe robii Tai care sunt prigoniti.
Pomeneste, Doamne, pe robii Tai care sunt precum pasarile vanate.
Pomeneste, Doamne, pe robii Tai care si-au lasat casele si serviciile lor si se chinuiesc.
Pomeneste, Doamne, pe saraci, pe cei fara casa si pe refugiati.
Pomeneste, Doamne, toate popoarele, sa le tii in bratele Tale, sa le acoperi cu Sfantul Tau Acoperamant, sa le pazesti de orice rau si de razboi. Si iubita noastra tara, zi si noapte sa o tii la sanul Tau, sa o acoperi cu Sfantul Tau Acoperamant, sa o pazesti de orice rau si de razboi.
Pomeneste, Doamne, familiile chinuite, parasite, nedreptatite, incercate si daruieste-le lor milele Tale cele bogate.
Pomeneste, Doamne, pe robii Tai care sufera de tot felul de boli sufletesti si trupesti.
Pomeneste, Doamne, pe robii Tai care ne-au cerut noua sa ne rugam pentru ei.

PARINTELE TEOFIL: SURAZAND, CATRE RAI

Niciodata toamna nu fu mai frumoasa
sufletului nostru bucuros de moarte...
(T. Arghezi)

In mai a. c., sub titlul "Mostenirea Parintelui Arsenie Boca", semnalind cartea Seminte duhovnicesti. Un caiet al Parintelui Arsenie Boca, postam pe acest blog si un text mai vechi, prilejuit initial de implinirea de catre Parintele Arhimandrit Teofil Paraian a 50 de ani de vietuire la Simbata de Sus (1953-2003) si care aparuse si ca postfata a volumului sau Punctele cardinale ale Ortodoxiei. indrumar duhovnicesc (2005): "Doua piscuri duhovnicesti". Incercam sa arat acolo ca "viata manastireasca de la Simbata de Sus sta sub arcul de spiritualitate care se intinde, ca o punte intre doua veacuri si milenii, intre maiestatea duhovniceasca a Parintelui Arsenie Boca, mutat la Domnul in 1989, si maiestatea duhovniceasca a Parintelui Teofil Paraian, aflat acum in al saselea deceniu de ostenitoare si rodnica vietuire in Sfinta Manastire Brincoveanu" si ca "nu este deloc intimplator ca, in anii din urma, gindirea si pilda duhovniceasca a celor doi, pe care editurile crestine s-au intrecut sa-i publice in tiraje indraznete, a lasat in sufletele tinere o urma mai adinca decit tomurile pretentioase ale multor teologi de catedra: prestanta exemplului personal, forta discursului altoit pe traire, buna intilnire dintre credinta si cultura, refuzul sabloanelor si conectarea atenta a traditiei cu actualitatea – iata numai citeva trasaturi definitorii pe care cei doi mari induhovniciti le au in comun si de care lumea ortodoxa romaneasca simte o primenitoare nevoie, atit in mediile monahale, cit si in cele mirenesti".

Si iata ca Dumnezeu a rinduit ca la 20 de ani de la stramutarea la ceruri a Parintelui Arsenie (28 noiembrie 1989) sa ia calea cea de sus si Parintele Teofil (29 octombrie 2009), catre ziori, in virsta de 80 de ani (impliniti pe 3 mai a. c.), dupa mai multe luni de suferinta purtata cu demnitate – si chiar cu seninatatea care l-a caracterizat pina la sfirsit.

Tinarul teolog Mihail Neamtu il definise bine ca zoon gelastikon, fiinta (su)rizatoare, traitoare in registrul cuvioasei bucurii. Aflu ca inainte de a pleca sa se interneze la Brasov, i-ar fi spus unui parinte apropiat (Sabin), constient fiind ca-l vedea pentru ultima oara in viata aceasta: "Asa-i ca o fost fain?". Şi ca in dupa-amiaza de 28 octombrie, asteptind sa fie transferat de la Spitalul Militar din Cluj la Spitalul Clujana (unde avea sa se stinga citeva ceasuri mai tirziu), ar fi spus, detensionind atmosfera: "Da’ greu mai vine salvarea aia, parca vine din alta tara!"...

Dar cum altfel ar fi putut infrunta moartea cel care a trait cu o asemenea marturisita incredintare a stramutarii in Rai: "Eu sint sigur ca merg in Rai. Cineva poate sa spuna ca sint mindru. Dar nu pentru faptele mele cred ca merg in Rai, ci pentru bunatatea lui Dumnezeu. Nu se poate sa fi facut Dumnezeu Raiul ca sa-l tina gol. Trebuie sa ne potrivim cu Raiul, sa ne placa in Rai si sa ne silim sa-l cistigam, si-l vom cistiga. Caci Dumnezeu este Dumnezeul milei si al indurarilor. La slujbe auzim mereu ca Dumnezeu bun si iubitor de oameni este. Pai, de ce sa nu credem ca e bun si iubitor, si de ce sa ma indoiesc ca ma va milui si mintui si pe mine?" (interviu in Formula As)?

Faca-i Dumnezeul milei si al indurarilor loc de cinste printre rugatorii Sai ceresti, iar pe noi invredniceasca-ne macar sa-i citim cele peste 30 de carti si sa nu raminem datori dreptei pomeniri a celui ce a fost – cum ii placea sa zica despre altii – mare "odihnitor de oameni" in tirziul acestei lumi.

Razvan CODRESCU

Parintele Teofil Paraian - "Sa avem o minte care indreapta lucrurile strambe“

Cu parul nins de vreme, dar cu sufletul tanar, parintele Teofil Paraian, cunoscutul duhovnic de la Sambata de Sus, la cei optzeci de ani ai sai, marturiseste prin cuvantul si atitudinea sa ca vocatia crestinului se implineste numai in raport cu Dumnezeu si cu aproapele nostru  Riguros, dar fara crispare, credincios, dar departe de orice exagerare, parintele Teofil Paraian este purtatorul unei bucurii care contamineaza pe oricine ii trece pragul, pentru a lua binecuvantare sau un cuvant de folos  „Dorinta mea cea mai de capetenie este sa inmultesc binele si bucuria“  Cum poti ramane smerit atunci cand ai succes in societate?  „Ai succes pentru ca Dumnezeu iti da succes si tu trebuie sa te smeresti pentru succesul pe care ti-l da Dumnezeu“

Parinte Teofil, toate aparitiile dumneavoastra la conferinte marturisesc ca sunteti o fire optimista, sunteti bucuros mereu; cum reusiti ? Ati fost asa dintotdeauna ?

Da, adica am avut mereu inclinare spre pozitiv, spre bucurie, spre multumire; m-am simtit bine intre oameni care sunt bucurosi, intre oameni care doresc sa isi manifeste bucuria. in Scriptura, m-am oprit mereu si ma opresc in continuare asupra cuvintelor Domnului Hristos si ale Sfintilor Apostoli care inmultesc bucuria. Dorinta mea cea mai de capetenie este sa inmultesc binele si bucuria.

Cu toate acestea, nu va intristeaza suferinta celor din jur, o mama careia ii moare copilul, razboiul; de exemplu, cel de curand, desfasurat intre doua tari ortodoxe, Rusia si Georgia, cu sute de morti…

Vezi, lucrurile astea care se intampla la departare, in general, nu ma afecteaza… Bineinteles ca nu sunt de acord cu ele, bineinteles ca nu imi plac, bineinteles ca nu le vreau, bineinteles ca nu le doresc nici pentru mine nici pentru altii… insa, stiti cum spune Cosbuc in „Moartea lui Fulger“ : „De ce cand soarele-a apus/ Sa plangi privind spre cer in sus/ Mai bine ochi-n jos sa-i pleci/ sa vezi pamantul unde treci“.

In general, nu sunt afectat de necazurile pe care le au altii si nici de necazurile pe care le am eu insumi; daca am ceva necazuri, trec usor peste ele.

Cum sa ne alaturam celor aflati in suferinta ?

Sfantul Apostol Pavel spune: „Bucurati-va cu cei ce se bucura, plangeti cu cei ce plang“. Fara indoiala ca dorinta Sfantului Apostol Pavel ar trebui sa fie si o dorinta a noastra, insa lucrurile astea nu se pot provoca, nu se pot aranja ca sa fie asa. De exemplu, daca ma duc undeva intr-o sala si se pune problema ca trebuie sa plangem si eu zic „hai sa plangem, ca trebuie sa plangem“, poate cineva sa planga, doar pentru ca i se cere sa planga?

„Pocainta este parasirea pacatului“

Lucrarea principala in viata crestinului este pocainta; ea dureaza pana la moarte. Cum trebuie sa ne pocaim?

Draga, pocainta este, in esenta, parasirea pacatului; celelalte sunt auxiliare cand e vorba de pocainta. Sfantul Ioan Scararul vorbeste in „Scara“ sa, intr-un capitol, despre plansul cel fericit, adica plansul care nimiceste rautatea, nu plansul care nimiceste rasul, de pilda.

Eu sunt de parere ca Dumnezeu cand ne cheama la pocainta, nu ne asteapta ca pe niste tanguitori, ci ne asteapta ca pe niste oameni care au trecut de intristare parasind pacatul, iar pocainta e intotdeauna un mijloc de indepartare de pacate, care se realizeaza in prezent cu fata spre viitor, nu cu fata spre trecut. Adica, nu cu parerea de rau ca am facut un lucru pe care nu-l mai pot face, ci cu gandul ca Dumnezeu ne primeste, ne asteapta, ne iubeste, ne iarta, ca e reprezentat in pilda fiului risipitor ca tata primitor, care nu i-a dat un canon fiului ce s-a intors, cand a zis: „Tata, am gresit la cer si inaintea ta“. Parintele iubitor nu a zis: „Spune de 100.000 de ori asa, ca apoi te iert si te primesc“, ci l-a primit si fara asta, nici nu l-a lasat sa spuna cat a avut el de gand sa spuna. Nu a ajuns sa spuna „primeste-ma ca pe unul din argatii tai“, pentru ca tatal l-a primit ca pe fiul sau, nu avea de ce sa isi doreasca sa fie primit ca unul din argati. Adica, fiul cel mic a crezut ca ar fi bine sa fie primit ca si o sluga a tatalui sau, dar tatal sau l-a primit dintr-odata ca pe fiul sau care a plecat din casa lui, a alergat inaintea lui.

Asta e foarte important sa retinem: tatal nu l-a asteptat, nu l-a pus in studiu, nu s-a gandit: „Hai sa vedem cum face acesta, cum se manifesta in imprejurarea data, ca acum stiu cum s-a manifestat cand a plecat, dar sa vedem acum cum se manifesta cand se intoarce. Nu si-a pus problema: „De ce s-a intors?“. Pentru ca tatal avea inima de tata, nu avea inima de cercetator stiintific sau inima de psiholog, ori de psihiatru. A avut inima de tata; inima de tata l-a primit dintr-odata unde il avea, pentru ca atunci cand fiul cand a plecat din casa, atunci el, de fapt, nu a plecat din inima tatalui, a plecat numai din casa lui. Şi a stiut ca are un tata cu inima de tata si de aceea a zis „ma voi intoarce la tatal meu“, pentru ca a stiut ca din inima tatalui sau nu a plecat. Apai, daca Dumnezeu ne-a spus pilda aceasta prin Domnul Hristos, nu ne-a spus-o informativ, ci ne-a spus-o cu gandul de a avea incredere in Tatal care ne primeste, caci Dumnezeu e un tata, nu-i o parodie de tata, ci tata adevarat, chiar mai tata decat tatal pamantesc.

Spune Domnul Hristos: „Daca voi, rai fiind, stiti sa dati fiilor vostri cele bune, cu atat mai mult Tatal vostru cel din ceruri“. Eu am niste conceptii in privinta asta, nu ma gandesc ca Dumnezeu sta cu pedeapsa asupra noastra. Nici nu imi place sa ma gandesc ca Dumnezeu e pedepsitor. Parca nu-mi vine sa cred asa ceva.

Cu toate acestea, ce sa intelegem: odata ce ne-am intors catre Dumnezeu, pocainta dispare? Sau nu mai e necesara?

Draga, pocainta nu mai e necesara in intelesul de tanguire, de parere de rau. Sfantul Ioan Gura de Aur spune, in cuvantul de la Pasti, care e o capodopera, ceva extraordinar: „Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate, ca iertare din mormant a rasarit“. Pai nici nu mai pune accent pe treaba asta. A iesit iertarea din mormant, de ce sa imi mai fac eu probleme, oare ma iarta sau nu ma iarta?

Smerenia, cea mai discreta virtute

Ce e smerenia si cum te poti pastra smerit atunci cand ai succes?

Smerenia este virtutea care nu se arata, zice Sfantul Isaac Sirul. Smerenia este o virtute care nu se pune in evidenta; in momentul in care vrei sa o pui in evidenta, sa stii ca nu o ai! Smerenia este un har fara de nume, zice Sfantul Ioan Scararul, un har pe care nu il cunoaste decat cel care il are si tot Sfantul Ioan Scararul zice ca, daca nu poti sa demonstrezi prin cuvinte dulceata mierii pentru cineva care nu a gustat mierea, tot asa despre smerenie nu-i poti vorbi unui om care nu a gustat smerenia. in orice caz, smerenia are o infatisare rationala si una afectiva. infatisarea rationala a smereniei este aceea ca te supui, te pleci cu mintea la invatatura Mantuitorului, deci tii seama de Domnul Hristos si faci ceea ce a facut Sfantul Apostol Petru la pescuirea minunata, cand Domnul Hristos a zis: „Mana la larg si arunca mrejele ca sa pescuiesti!“. Şi Sfantul Apostol Petru a zis: „Doamne, toata noaptea ne-am trudit si n-am prins nimic, dar pentru cuvantul Tau arunc mreaja in mare!“. Ei, asta este smerenie! Sa faci ce vrea Dumnezeu sa faci, ce ti se spune sa faci, sa te pleci cu mintea, sa nu te tii teapan in fata unei invataturi pentru ca nu te intereseaza… sa zicem, ci trebuie sa te pleci cu mintea si, daca te pleci cu mintea, vezi darul lui Dumnezeu si puterea lui Dumnezeu.

Noi avem, zicea parintele Arsenie Boca, mintea care discuta cu Dumnezeu, in loc sa se supuna fara discutie. Smerenia este sa te supui fara discutie, iar lipsa de smerenie se arata in faptul ca discuti cu Dumnezeu, ai mintea care discuta cu Dumnezeu. Deci smerenia este sa te pleci cu mintea asa cum s-a plecat Sfantul Petru, care a zis: „toata noaptea ne-am trudit si nimic nu am prins“. Ei, dupa parerea mea, nu ar fi cazul sa mai arunc mreaja in mare dar, pentru ca zici Tu, fac lucrul acesta, adica arunc mreaja in mare, si a vazut pescuirea minunata, pentru ca a pescuit multime mare de pesti, pentru ca L-a ascultat pe Domnul Hristos.

Cum poti ramane smerit atunci cand ai succes in societate?

Foarte bine! Ai succes pentru ca Dumnezeu iti da succes si tu trebuie sa te smeresti pentru succesul pe care ti-l da Dumnezeu. Adica: noi trebuie sa ne socotim intotdeauna cand facem o fapta buna, trebuie sa ne socotim intotdeauna colaboratori ai lui Dumnezeu; asta o spune Sfantul Petru Damaschinul in Filocalia V. Şi daca ai deci constiinta aceasta ca esti colaboratorul lui Dumnezeu, daca esti smerit, fiind colaborator al lui Dumnezeu, nu te indreptateste, ci te obliga! Deci esti miluit de Dumnezeu si asta te obliga fata de Dumnezeu!

In ce sens te obliga?

Pai te face sa fii recunoscator, si multumitor, si silitor, ca sa inmultesti binele.

Şi sa atribui cumva binele pe care l-ai facut lui Dumnezeu…

Da, e reusita lui Dumnezeu in tine.

„Dumnezeu trebuie sa fie pe primul loc in viata noastra“

Cum putem afla care este voia lui Dumnezeu in viata noastra?

Depinde, sunt situatii si situatii. De exemplu, poti sa afli ca voia lui Dumnzeu in viata ta este sa ierti atunci cand ai o pornire sa nu ierti, sa iubesti pe vrajmasul tau chiar daca tu nu esti dispus sa faci lucrul acesta. Deci sunt niste lucruri de raportare la ceea ce stim ca vrea Dumnezeu cu noi, si astea ne lamuresc chestiunea voii lui Dumnezeu in noi. Dupa aceea, sunt si situatii de directionare in viata. Sunt unii oameni care nu stiu ce vrea Dumnezeu cu ei. De exemplu, vrea cineva sa se casatoreasca sau vrea sa nu se casatoreasca si asta nu stie decat atunci cand ajunge el la un gand statornic in chestiunea pe care o alege, asa ca nu intotdeauna lucrurile sunt lamurite din punctul acesta de vedere. in orice caz, cand te hotarasti pentru o cale, mergi pe ea fara sa te mai gandesti si la alta cale si atunci inseamna ca ai cunoscut voia lui Dumnezeu.

Cu toate ca nimeni nu ne mai opreste astazi sa mergem spre Dumnezeu, totusi, rezultatele noastre se vad prea putin. De ce suntem asa de slabi?

Pentru ca nu suntem convertiti! Exista oameni, chiar printre cei care sunt practicanti din punct de vedere religios, care totusi nu sunt convertiti; nu sunt ai lui Dumnezeu, nu tin seama de Dumnezeu, nu-L au pe Dumnezeu in primul plan al vietii lor, al constiintei lor.

Am gasit undeva, la Arhiepiscopia de la Alba Iulia, un bilet pe care scria: „Daca Dumnezeu nu e pe primul loc in inima ta, nu e pe nici un loc“. Nu stiu daca-i chiar asa, adica s-ar putea zice, poate mai sigur, daca Dumnezeu nu e pe primul plan in viata ta, in inima ta, inseamna ca nu e in locul care I se cuvine, pentru ca exista totusi si niste situatii care nu sunt destul de precise in viata spirituala. in orice caz, Dumnezeu trebuie sa fie pe primul loc in viata noastra si sa tinem seama de Dumnezeu, sunt oameni care nu tin seama de Dumnezeu, tin seama de o gramada de lucruri cand fac un bine sau cand se hotarasc pentru un bine, dar nu se gandesc la Dumnezeu si se gandesc la alte lucruri. Şi atunci, inseamna ca Dumnezeu ori e absent total, ori e absent partial din viata omului, din viata crestinului.

Exista o viata de sistem, o viata religioasa, socotita, zisa religioasa, care te incadreaza intr-un sistem, dar nu te incadreaza intr-o realitate. Ce inseamna asta? Te incadreaza intr-un sistem in intelesul ca faci niste lucruri cu gandul la Dumnezeu dar nu esti total castigat pentru Dumnezeu. Sf. Isaac Sirul vede doua situatii: o experienta pe care ti-o da viata, o experienta pamanteasca, aici, pe pamant - de exemplu, ca focul arde. Experienta asta o ai. Şi cei trei tineri care au fost aruncati in cuptorul Babilonului aveau constiinta ca focul arde. Dar aveau si credinta ca Cel Care a dat focului calitatea de a arde, poate sa potoleasca vapaia lui. Atunci, ei au intrat in foc, ca si cum acesta nu ar fi existat. intr-adevar, focul nu i-a ars pentru ca credinta lor a suspendat legea firii.

„Sa nu avem o minte stramba care sa strice lucrurile drepte“

Convertirea sau credinta adevarata nu pare o nebunie pentru omul „obisnuit“?

Pentru omul firesc poate fi socotita o nebunie. Sfantul Apostol Pavel vorbeste despre „nebuni pentru Hristos“, dar nu in intelesul in care, traditional, ne gandim la „nebuni pentru Hristos“. Şi poate nici nu ar trebui sa ne gandim la asa ceva. Ar fi mai bine sa ne gandim la „intelepti pentru Hristos“. Cand am terminat eu liceul, un profesor apropiat mie, intalnindu-ma dupa bacalaureat, m-a intrebat ce vreau sa fac. Eu i-am spus ca o sa ma duc la Teologie. Mi-a replicat: „Ce, ma, esti nebun?“ Pentru un om care nu crede, toate ale omului care crede sunt nebunii.

In ziua de astazi se scrie si se vorbeste foarte mult. Cu toate astea, omul, fiecare dintre noi, nu mai are timp sa-l asculte pe celalalt. Relatiile se racesc. Care este remediul la aceasta problema?

Nu cred ca exista redresare la aceasta situatie. Vreau sa spun ca noi ar trebui sa ne raportam altfel la contextul social de astazi. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Sai: „Voi nu sunteti din lume. Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau“. Faptul acesta ca nu esti ca ceilalti oameni arata, de fapt, ca nu esti format pe calapodul lumii. De aceea Sfantul Apostol Pavel zice, in Epistola catre Romani: „Nu va asemanati chipului acestui veac, ci va schimbati prin innoirea mintii“. Parintele Arsenie Boca spunea ca „in mintea stramba si lucrul drept se stramba“. Deci, ceea ce ne intereseaza pe noi este sa avem o minte care indreapta lucrurile strambe si sa nu avem o minte stramba care sa strice lucrurile drepte.

 Sa nu fim crestini improvizati

Omul de astazi este unul pragmatic. El vrea sa stie „de ce?“ De ce sa fie crestin? Şi cum poate fi crestinismul atragator pentru lumea in care traim?

Crestinismul poate fi atragator daca lumea de azi intelege valoarea crestinismului. Nu o sa inteleaga in totalitate importanta lui, dar macar in parte. Un crestin trebuie sa fie un om bun si daca exista un crestin care nu-i bun, acela nu-i crestin; un crestin trebuie sa fie mangaietor si daca e aspru, nu poate sa se asemene cu Duhul Sfant, Mangaietorul, pe cand un crestin iubitor de oameni e o valoare care trebuie pusa in atentie. Ori sunt atatia oameni care nu au aceste calitati si atunci ei scad valoarea crestinismului. Nu crestinismul nu are valoare, ci oamenii nu mai au incredere in crestini.

La inceputul crestinismului, oamenii se mirau de convertitii aparuti, care erau deosebiti de ceilalti. Ori noi nu avem nici un ascendent moral. Suntem niste improvizati. Traim o religie fara Dumnezeu. O religie care nu mai e religie. Eu am spus de mai multe ori ca cei mai multi oameni traiesc social in religie si nu traiesc religios in societate. Asta inseamna ca ei fac niste lucruri pe care le mai fac si altii din punct de vedere religios, dar asta nu este convingere. Sunt multi care nu au o pregatire sufleteasca adecvata…

Crestinismul, dupa cuvantul sfintiei voastre, nu poate fi promovat decat prin exemplu personal, prin contact, si nu prezentand un sistem de idei. Asta ati vrut sa spuneti?

in cazul in care il prezinti ca un sistem de idei, atunci, crestinismul nu mai este real. Pentru ca el are o latura practica. Sa ne gandim la cuvantul Mantuitorului rostit la inmultirea painilor, cand ucenicii au zis: „Da drumul multimilor sa se duca sa cumpere de mancare“. Domnul Hristos a spus: „Nu au trebuinta sa se duca. Dati-le voi lor sa manance“. Deci, crestinismul il obliga pe om sa fie cu altfel de ganduri decat omul obisnuit. Un om care nu-i crestin nu se poate gandi ca il ajuta Dumnezeu in vreun fel. Pe cand cineva care marturiseste credinta, are o atarnare de Dumnezeu si se gandeste ca Dumnezeu il ajuta. Principiul crestin ar fi nu sa te gandesti ce poate face omul fara tine, ci ce poti face tu pentru el. Acesta este primul gand pe care trebuie sa-l avem: „Ce as putea face pentru omul acesta care are nevoie de mine? De prisosul meu? De prisosul samarineanului milostiv?“. Pentru ca, daca nu esti milostiv, n-ai prisos.

 "Asa a fost, nu s-a putut altfel..."

Au existat in viata sfintiei voastre momente de deznadejde, de razvratire impotriva lui Dumnezeu pentru lipsa vederii sau alte neajunsuri pe care le-ati avut in viata?

Nu, nu am avut asa ceva. Dar nu e un merit al meu acest lucru. Eu m-am pomenit in lumea aceasta fara vedere. Asa am intrat eu in viata constienta. Iar lucrul acesta l-am socotit normalul meu. Adica viata netraindu-se prin comparatie, nu m-am raportat la cei care vad ca sa ma gandesc ca eu nu vad. Imi aduc aminte ca cei din jurul meu, pe cand eram copil, imi spuneau de multe ori: „Ma, tu nu poti face cutare lucru, pentru ca nu vezi“. Şi eu ma intrebam: „Ce e asta sa nu vezi?“. Şi n-am stiut niciodata ce e asta sa nu vezi, decat in raport cu ceea ce ar fi trebuit sa fac. Cu manifestarile omului din lumea aceasta.

Daca m-am dus la o scoala speciala, pentru copiii fara vedere, mi-am dat seama ca e ceva in neregula, dar fara sa stiu ce inseamna sa vezi, fata de a nu vedea. Şi, mai ales, nu imi dau seama ce inseamna sa te folosesti de vedere pentru a intelege anumite lucruri. Nu pot realiza vizual diferentele fizice dintre oameni, pentru ca, daca nu vezi, nu stii de posibilitatea de a te lamuri intr-o chestiune de genul acesta. Dar nu aceasta a fost problema cea mai mare. Am avut alte nemultumiri pentru ca nu m-am putut incadra in viata celorlalti, incadra deplin. Asta m-a stingherit cumva, fiindca, copil fiind, voiam sa ma joc cu mingea si sa o bat de un zid si sa o prind asa cum faceau fratii mei. Noi suntem patru frati, dintre care eu sunt cel mai mare. Ei puteau sa se joace si imi placea sa aud cum o bateau si o prindeau si auzeam cum facea mingea: tac-tac, tac-tac, fara sa pot face si eu la fel. Eu daca luam mingea si o bateam de perete era gata, nu o mai puteam prinde. Sau cu cercul. Il bateau cu un bat si il duceau pe o portiune de teren fara dificultate. Ori eu lucrul acesta nu puteam sa-l fac. Sau sa pocnesc cu biciul. Fratii mei, pe vremea cand se culegea canepa, faceau biciuri si pocneau cu ele. Pe mine nu ma puteau invata cum sa fac sa pocnesc si eu. Ei puteau sa se invete unul pe altul prin vedere, dar mie nu puteau sa imi explice ce trebuie sa fac. Toate astea m-au dus la constiinta ca sunt altfel decat ceilalti. Şi am fost nemultumit o vreme.

Dupa aceea mi-a trecut, pentru ca nu mi-a mai venit sa bat mingea, sa bat cercul, sa ma joc cum nu puteam sa ma joc. Am trecut la viata serioasa. Am mai avut nemultumiri. Mi-a fost foarte greu sa fac liceul pentru ca l-am facut la clasa de vazatori in Timisoara. Acolo trebuia sa bat la masina lucrarile. Asta mi-era usor pentru ca eu stiam de la 13 ani sa bat la masina de scris. Dar trebuia sa ma informez, trebuia sa citesc, sa acumulez. Ori lucrurile astea le faceam prin intermediari. Şi, de multe ori, intermediarul lipsea. Sau la Teologie, as fi gasit pe cineva care sa-mi citeasca si nu aveam unde sa ne retragem ca sa-mi citeasca. Au fost niste piedici din acestea pe care le-a adus lipsa vederii. Dar asa a fost, nu s-a putut altfel…

Augustin Paunoiu

Interviu cu Klaus Kenneth: “Sunt unul dintre cei mai fericiti oameni din Europa”

- D-le Kenneth, ati avut parte de o copilarie cumplita, in urma careia ati inceput sa urati crestinismul si sa va implicati in religiile orientale si ocultism. In zilele noastre, multi oameni cred ca pot gasi raspunsuri la problemele vietii in aceste filosofii. Ce le puteti spune unora ca acestia?

- Toate aceste religii si filosofii sunt o nadejde, plasmuita de om, intr-o lume mai buna, pentru a scapa de suferinta. Este ceva firesc, tot omul cauta asa ceva. Dar din negurile timpului oamenii n-au izbutit sa rezolve problema durerii, a nedreptatii si a suferintei, deoarece acestea sunt doar niste „idei”, pe care inima omului cazut le-a distorsionat. Nu poti schimba inima omului doar cu niste idei, caci ea – dupa cum zice Scriptura – este stricata.

Numai Hristos a rasturnat piramida valorilor omenesti cu susul in jos (cei dintai vor fi cei de pe urma, dragostea pentru vrajmasi, pretuirea durerii etc.). Toate sunt ceva „nebunesc”, care suna inacceptabil unor urechi „firesti”. Nici un om n-ar fi putut avea astfel de idei „ciudate” – ceea ce arata limpede ca Hristos era Dumnezeu. Si lucrul cel mai uimitor este ca aceste idei „merg”. Omul trebuie sa incerce aceste oferte ale Sale, nu sa le dezbata.

- Dupa mai bine de doua decenii dramatice de viata, l-ati intalnit pe Parintele Sofronie de la Essex si v-ati transformat! De atunci, traiti o experienta profunda a crestinismului ortodox. Ce intamplari vi s-au intiparit in amintire fara putinta de uitare, din cele petrecute alaturi de Parintele Sofronie?

- Experienta de capatai avuta cu Parintele Sofronie a fost dragostea sa. Era „dragoste intrupata”! A revarsat asupra mea atat de multa dragoste, incat o mai simt si astazi, dupa 25 de ani. Cand ma duc sa-l „vad”, la mormant, inima imi tresalta de bucurie, pentru ca „dragostea niciodata nu cade” – nu acest fel de dragoste! Toate cuvintele sale nu sunt pe masura dragostei pe care mi-a aratat-o. Am avut o relatie foarte deosebita si, cand venea la manastire in odaia mea, ramanea uneori cu orele… Aceasta nemarginita putere a dragostei este astazi energia care ma adanceste in Ortodoxie (care, in cele din urma, este dragoste!) si care ma indeamna s-o binevestesc acelor ortodocsi care par sa nu priceapa ce comoara au!

- Ati trecut prin multe etape si experiente. Oare nu s-ar putea concluziona, ipotetic, ca situarea dvs. din prezent in cadrul crestinismului ortodox nu-i decat un alt pas, vremelnic, dintr-o cautare fara sfarsit?

- Daca as fi gasit ceva mai bun, de buna seama ca as fi mers iarasi mai departe. Insa am aflat "margaritarul cel de mult pret” (cum spune Scriptura) si ŞTIU aceasta dincolo de orice indoiala, caci experienta de viata mi-a aratat-o foarte limpede. De atunci, sunt unul dintre cei mai fericiti oameni din Europa. Daca ar sti oamenii ce este cu adevarat Ortodoxia! Nu-i un ritual, nu-i o traditie, nu-i o institutie bisericeasca sau altceva: este Hristos facut vazut, este dragoste facuta vazuta, este la fel de unica ca insusi Dumnezeu. Dar, trebuie spus si aceasta, pentru a fi onesti – nu este intotdeauna o cale usoara!

- Scrieti in cartea dvs.: „Fugeam de Dumnezeu, de oameni si de mine insumi. Era o cale prin iad, plina de ura si moarte”. Daca Iisus spune ca suntem liberi sa-L urmam sau sa nu-L urmam, de ce viata fara El nu poate fi o viata de dragoste, bucurie si libertate?

- Dupa cum puteti citi in cartea mea, eu le-am incercat pe toate – tot ce are de oferit lumea fara de Dumnezeu (adica fara dragoste). Acestea duc la un substitut de dragoste, si mi-au lasat mereu inima goala si uscata. Exista „distractii”, mici bucurii si alti inlocuitori, bineinteles, pe care Dumnezeu ii ingaduie (in arta, muzica etc.) pentru a trezi adevarata dragoste si cautare dupa o multumire nepieritoare. Insa fara Dumnezeu toate acestea ajung patimi; iar impatimirea este tocmai opusul libertatii. Acest lucru l-am simtit intotdeauna dureros de limpede.

- Viata dvs. ar putea fi un roman de succes. Este insa o marturie socanta si totodata adevarata. Unii oameni s-ar putea indoi despre cele pe care le spuneti in ce va priveste, ba chiar v-ar putea socoti dezechilibrat – mai ales in privinta trairilor cu Iisus. Ce le puteti spune unor astfel de oameni? Ce raspuns le puteti da acelor crestini care se indoiesc de povestea dvs. si o socotesc o exagerare?

- Un editor din Londra mi-a spus chiar ca povestea mea e mai „stranie decat fictiunea”! V-as putea spune mult mai multe intamplari ciudate cu mine decat cele istorisite in carte, dar acestea reprezinta un nivel psihologic sau social, care este nefolositor duhovniceste. Unii oameni ma acuza ca mint. Ce pot sa fac? As dori doar sa le pot arata dragostea ce le-o port, sa vina si sa traiasca putin alaturi de mine, ca sa vada si sa se incredinteze daca Klaus spune adevarul sau minte. „Iubeste si traieste” e cel mai bun raspuns. Si, credeti-ma, lucruri ca acesta mi se intampla in viata, cu oamenii. Oricine are dreptul sa se indoiasca, atata timp cat are un motiv (povestea vietii mele nu e tocmai una obisnuita). Dar cand cineva se agata de parerile sale fara sa caute adevarul, in cele din urma se va vatama. Pentru aceasta are nevoie de dragoste, de dragostea lui Dumnezeu.

(interviu realizat cu editorul grec al cartii “Doua milioane de kilometri, in cautarea Adevarului”, august 2009; traducerea Radu Hagiu)

Sursa: laurentiudumitru.ro

 Iubite Preasfintite Parinte, blagosloviti.

[...] Indraznesc sa spun acum ca nevoie este ca, mai ales noi, "fetele bisericesti", sa "deosebim vremea" (Lc. 12, 54-57) in care ne aflam istoric, spre a lucra impreuna cu Domnul in via Lui - si sa tragem in aceeasi directie cu El.

Vremea este a cernerii. Va trebui sa pierdem pe multi din randurile preotilor si din numarul credinciosilor: aceasta in Apus s-a si facut, mai ales dupa razboi, indeosebi din anii '50 incoace; iar cei ce au ramas - dintre acestia sunt cei care acum recunosc, si iubesc - si primesc, acolo, Ortodoxia.

Paradoxal, pe noi Comunismul ne-a pazit, intr-o masura, in felul lui; dar acum a venit vremea (Ioan 17, 1). Vom fi nevoiti sa vedem propasiri si izbanzi din partea catolicismului si a celorlalte secte; sa ne vedem facuti de ras si de rusine de catre mass-media, si pe noi insine, si pe iubita noastra Biserica, si tot ce avem mai scump si mai sfant in lume; sa rabdam ocari si prigoane din afara, iar dinlauntru smintiri, si poticniri, si vanzari (Apoc. 13, 7).

Comunismul a lovit cu sabia; "New Age"-ul - mai ales cu minciunile acestui veac trecator: caci a inceput "ceasul lor, si stapania intunerecului" (Lc. 22, 53). Si daca "s-a dat lor stapanire" (Apoc. 13, 7), cine va putea sta impotriva voii lui Dumnezeu?

Dar, lui Dumnezeu voim noi a sta impotriva? Cum, atunci, vom fi lui Biserica, si Mireasa Hristosului Lui? Caci judecand dupa Scripturi, precum si dupa privelistea care ne inconjoara, nevoie este de acest necaz, pentru ca Biserica - adica noi – sa se curete de toate preacurviile ei, sa se spele de toata necuratia ei (Iez. cap. 16), sa se "lamureasca", intru cele din urma, ca aurul in cuptorul ispitirii, sa se lepede de tot ce este strain sfinteniei ei, sa se smereasca pana in sfarsit, sa se gateasca Mireasa in asteptarea Mirelui (Apoc. 22, 16-17).

Acum va trebui sa se lamureasca credinta noastra; acum se va vedea, in sfarsit, ce va fi fost Bisericã - si ce nu; acum - care va fi fost acel "popor binecredincios de pretutindenea" (cf. Liturghierelor recente), si ce anume va ramanea "neclatit de portile iadului" (Mt. 16, 18)... si ce va trebui sa cada. Nevoie este de acest "necaz" (Tes. 5, 3), pentru ca acum, in sfarsit, Vremea sta sa nasca Vesnicia.

Infricosatoare lucruri... dar nu "bagandu-ne capul in nisip" ca strutul, ne vom pregati pentru ceea ce nu vom putea stavili.

Infricosata vreme; dar, daca de la Dumnezeu ingaduita - mantuitoare. "Acum mai aproape este noua mantuirea decat am crezut" (Rom. 13, 11), si decat cand au crezut stramosii nostri; ca in zilele Sfantului Ioan Botezatorul doar "se apropiase" Imparatia Cerurilor (Mt. 3, 2), acum este "langa usi" (Mc. 13, 29), si "mladitele smochinului" vestesc vara (Mc. 13, 28). Acum a si inceput acea vreme cand "cel ce nedreptateste - mai nedreptateasca, si cel ce spurca – mai spurce" (Apoc. 22, 11) - si oare nu s-a umplut intreg globul pamanesc de "promiscuitate" si de libertinaj neinfranat, ca cele de negandit in urma cu vreo treizeci de ani – acum sunt "moneda curenta"? - dar, desi mai putin vadit, si vremea cand "si cel drept mai faca dreptate, si cel sfant mai sfinteasca-se", ca "Cel ce este sa vie va veni, si nu va [mai] zabovi", si "plata Lui in mana Lui" (Evr. 10, 37 si Apoc. 22, 11-12) pentru fiecare.

Vremea este ca Biserica sa se intoarca intru ale sale, sa ne reinvatam mai multa incredere in Dumnezeu decat in cele vazute si "mai la indemana", si sa ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decat pe mijloacele acestei lumi; iar aceasta, indeosebi cand aceste mijloace ne silesc sa imbratisam si atitudinile acestei lumi, punand deoparte, fie si provizoriu, poruncile lui Hristos. Ca astazi, de ne vom afla despartiti de Hristos, ce ne vom face, de la noi insine, cand ne vor intampina "portile iadului" (Ier. 12, 5)? - "Nu intru putere mare, nici intru tarie, ci intru Duhul Meu, zice Domnul Atottiitorul" (Zah. 4, 6).[...]

Iubite Preasfintite Parinte, ma rog Domnului sa va impartaseasca in inima ce este in sufletul meu, facand si scriind acestea, ca nu numai sa nu va intristez, ci, poate chiar, oarecum, sa va si aduca bucurie.[...]

Domnul sa ne lumineze in toata vremea sa facem ce este drept inaintea Lui. Iar acum ca imbatranim, El Insusi sa ne invete sa facem precum pe Petru l-a povatuit sa faca, "cand va imbatrani" el (Ioan 21, 18).[...]

SCRISOAREA PARINTELUI SOFRONIE DE LA ESSEX CATRE O DOAMNA DIN CIPRU

Femeile s-au opintit cateva secole sa ajunga egale cu barbatii, iar acum nu mai stiu cum sa scape de acest groaznic privilegiu.

Muncim ca niste tampite, ii multumim patronului ca ne da sansa extraordinara de a lucra si-n weekend, ca sa ne afirmam si sa ne tinem de deadline. Sefii pleaca de vineri la pranz si-i mai vezi luni dupa-masa, cand se desteapta din mahmureli de cinci stele. Timp in care ai deosebita onoare de a le tine locul, ca de-aia ai dat atat din coate si-ai facut ulcer de cand mananci numai kebab in chifla, la serviciu, ca sa ajungi femeie de nadejde. Firma te-a rasplatit cu doua dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tau personal. Noaptea visezi color Acrobat Reader, Outlook si Power Point, cosmarul ti-e impicatit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie “urgent”, “campanie”, “scheme”, “rapoarte”. In somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de patratici si te trezesti tipand. Nu pentru ca te innebunesc folderele, ci pentru ca e deja 7,30 si la 8 trebuie sa fii la firma si-ai dormit stramb si-ti sta bretonul ca o bidinea. Scuza-ma, te las putin pe fir, ca ma cere unul de nevasta…

Munca e buna numai cand ti-aduce un franc cinstit in buzunar si mai ales, iti da si ragazul sa-l cheltuiesti. Sistemul suedez prevede ca trebuie sa ametesti muncind cinci zile pe saptamana si sa ametesti in bar doua zile pe saptamana. Asta e raportul minim rezonabil. Carierismul e plasmuirea bolnava a unor filme imbecile de la Hollywood , care insinueaza ca o femeie poate face orice, daca vrea ea: ajunge imediat director executiv, naste trei pui vii pe care ii hraneste cu lapte praf, sotul o iubeste lesinant, desi o vede cam sase ore pe saptamana (sau poate tocmai de-aia), iar el, desi e neurochirurg sef la Memorial Hospital , nu e stresat deloc, face mancare la copii, spala vase si-o asteapta pe ea cu masina la firma, seara. Pardon, noaptea. Nu se stie cand opereaza el pe creier si mai face si lectii cu aia mici, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri si de convins opt clienti sa investeasca.

Femeile care au vazut-o pe Diane Keaton in “Baby Boom” se lasa drogate de gandul inept al unui perpetuum mobile. Au senzatia ca se poate orice. Ca sotul, copilul, ciobanescul german si siameza asteapta oricat; ei latra la unison cu mandrie ca au o directoare in familie. Cand ambii soti muncesc deopotriva, ajungi sa le intelegi masochismul, pana la urma. Pericolul dospeste abia cand femeia de cariera are acasa un inginer care scapa la 4,00 de la uzina, apoi vrea mancare cu sos, maieuri cat de cat curate si putin sex. Muncind ca o disperata ca sa nu cumva sa fie promovata alta in locul ei, la o adica, femeia se inscrie deja la divortul part-time si faciliteaza harjoana extraconjugala a barbatului constrans de hormoni.

Cand constati ca fetita ta ii spune “mama” soacra-tii (care nici nu te-a vrut de nora, fiindca nu pareai gospodina si uite ca stia ea ce stia) si bazaie ca pe bona o iubeste cel mai mult de pe lume, e cam tarziu sa-ti dai demisia. Copilul nu intelege ca tu crapi muncind ca sa aiba el garsoniera-n Bucuresti cand termina liceul (daca l-o termina, ca tu n-ai timp sa-i verifici lectiile). Copilul vrea sa stai langa el, calda, pufoasa, atenta, sa simta dragostea ca pe o perna de plus. Dar tu, care-ai raspuns la celular si-n clipa cand te cerea ala de nevasta si i-ai spus lui “da”, acoperind o secunda telefonul cu palma , apoi te-ai scuzat din gene si ai continuat sa vorbesti cu seful de sectie la telefon, nu prea intelegi cum vine chestia asta cu renuntatul la cariera de dragul familiei.

Mircea, fa-te ca traiesti! Apropo, cand ti-ai inchis ultima data telefonul, ca sa vezi un film fara sa te deranjeze nimeni? Nu e cazul, ca pe vremea cand ai vazut tu ultimul film inca nu se inventasera telefoanele cu On si Off, erau numai fixe cu roata si fir carliontat.

Am chiulit si-am sa chiulesc cu voluptate de la munca, intotdeauna..
Chiuleste si tu, salveaza-ti viata, femeie! Atat cat se poate. Ia bunul simt, in doze homeopatice. Sa stii numai tu. Cele mai frumoase petice de viata le-am capatat fugind de raspundere. Cea mai buna bere pe care am baut-o in viata mea n-a fost la Praga, ca lumea buna, ci in Herastrau, cand o taiasem de la sedinta de redactie, lasand vorba ca mi s-a spart teava de calorifer si m-au chemat vecinii sa strang apa. Mi-a ramas in cap (si mie, ca atator altora) gafa de la TVR, de la Revolutie, cand habar n-aveau ca intrasera deja in direct si cineva i-a zis lui Dinescu: “Mircea, fa-te ca lucrezi!”.. Si Mircea a ascultat. Si a ajuns departe. Pana cand vom pricepe omeneste talcul acestui indemn vital, vom continua sa ne prefacem ca traim.

(Sursa: blogul lui Laurentiu Dumitru)

Pe numele sau adevarat Antonie Pantaleon (Pandaleon, Pantoleon, Pana) Petroveanu (1797 - 2 noiembrie 1854), Anton Pann isi imparte gloria intre istoria literaturii si cea a muzicii romanesti: pentru literati, el este scriitor, folclorist si tipograf, iar pentru muzicieni, figureaza ca teoretician, compozitor si pedagog al cintului psaltic, dar mai ales ca primul culegator de muzica "populara" intr-o vreme in care intelesul termenului era incert si limitat. Opera sa psaltica beneficiaza in linii mari de studii destul de consistente, dar repertoriul muzical profan, al "cintecelor de lume", este foarte putin cercetat. [1]

Orice evocare a lui Anton Pann ne aduce aminte viata din capitala Valahiei la cumpana veacurilor al XVIII-lea si al XIX-lea, cu mahalale, tirguri si iarmaroace mustind de gusturi orientale si mode venite de la periferia lumii apuseane. Mai toti calatorii straini care au trecut prin orasul de pe malul Dimbovitei la inceputul secolului al XIX-lea definesc Bucurestiul ca pe o urbe a tuturor contrastelor - sat si oras, mizerie si lux, arhitectura primitiva si case in stil constantinopolitan -, situata la raspintii de civilizatii si epoci. Interiorul caselor este primul aspect ce frapeaza. De la scaunul si masa taraneasca pina la tipicul oriental al sofalelor, divanelor si saltelelor "pe care stapinii maninca si dorm", resedintele boieresti ii uluiesc pe straini cu atmosfera de trindavie parfumata si "petrecere desfrinata" [2]. Uneori, acestei mixturi i se suprapun elemente occidentale, cum sint toaletele europene de bal pentru doamne, dar si gradinile in stil englezesc, precum cele ale casei Dudescu.

Ideea despre trai bun, amalgam si veselire este impartasita si de romani. Nicolae Filimon, in al sau roman Ciocoii vechi si noi, ofera si citeva informatii pretioase despre atmosfera muzicala a Bucurestilor: "Locuitorii din clasa de mijloc, deprinsi de mult timp cu viata orientala, cea plina de lene si poezie, vara se adunau la gradinile Breslea, Barbalata, Cismigiu si Giafer. Acolo, fiecare isnaf sau cap de familie isi intindea masa si, impreuna cu casnicii si amicii, beau si mincau; apoi incepeau a invirti hora stramoseasca si danturile cele vesele [...]. Cind trecea furia dantului, toata compania se punea iar si pe bere si pe mincare [...]. In tot timpul acesta, lautarii nu incetau a trage din viori si a cinta din gura sau cintece de amor, pline de dulceata, destinate a produce in inima ascultatorilor dor si infocare, sau melodii de dant vesele si saltarete [...]."

In aceeasi nota si cu aceleasi trasaturi, V. Alecsandri schiteaza tabloul epocii de la mijlocul secolului al XIX-lea: "Cintecele de lume erau mai ales bine primite, la mese uneori, la nunti, la petreceri, prin gradini sau prin vii; si, prin urmare, breasla lautarilor cistigase o mare insemnatate. Scripcarii si cobzarii boieresti se intreceau, care de care, a compune melodii mai diverse si a slobozi din pept ahturi mai lungi, patrunzatoare, in folosul dragostei stapinilor, caci ei slugea pe atunci ca un soi de tainici curieri ai inimilor. Declaratiile de amor se faceau prin gurile lor, un ah! si un uf! bine taraganat platea pungi de bani la inceputul veacului nostru si instarea pe fericitul lautar, care avea pept sanatos si rasuflare lunga. Desi ne pare noua cam desantat, asa era obiceiul vechi si trebuie dar sa-l respectam, mai cu seama ca el au facut fericirile parintilor nostri si ca ne-au pastrat pina in zilele noastre poeticele produceri ale generatiei trecute." [3]

De la fiii de boieri si pina la saracime, trecind prin lumea de mijloc, obiceiurile levantine pun monopol pe aproape intreaga viata bucuresteana: "Intr-o vreme cind boierimea noastra, imbracata in ceacsiruri si anteree, statea turceste pe divanuri, sorbind din filigeanele de cafea si tragea din fumul parfumat de tutun al narghilelelor, cind conversatia se facea mai mult in greceste, uneori si in turceste, cind, cu atitea obiceiuri orientale, patrunsese la noi si meterhaneaua turceasca, care desfata populatia capitalelor, nu trebuie sa ne surprinda faptul ca erau la moda nu numai in saloanele boeresti, dar si in celelalte straturi sociale bucurestene, cintece grecesti si turcesti." [4]

In aceasta lume se naste si se formeaza Anton Pann, si tot pentru aceasta lume va nota vestitele sale "cintece de lume". Pina la el, nimeni nu se preocupase de alcatuirea unor culegeri de muzica si text, vazute ca un tot. Prima carte in care sint inserate si "citeva versuri politicesti care socotesc ca nimanui nu-i vor fi spre vatamare" este Versuri musicesti, ce se cinta la Nasterea Mintuitorului Nostru Iisus Hristos si in alte sarbatori ale anului (Bucuresti, editia I, 1830; editia a II-a, 1841 [?]; editia a III-a, 1846). Desi Pann mentionase ca piesele vor fi puse "pe mestesugul musichiei, dimpreuna cu glasurile lor", melosul nu este notat in primele doua editii, ci abia in cea de-a treia (1846).

In aceste culegeri, versurile zise "politicesti" sint mai degraba "morale", dar succesul lor la public este cert, din moment ce doar un an mai tirziu, in 1831, apar Poesii deosebite sau cintece de lume (editia a II-a o va publica in 1837), culegere eminamente "politiceasca", iar in 1832, Indreptatorul betivilor. Nici aceste carti nu contin muzica. Din pacate, dorinta lui Pann nu se va implini nici in Noul Erotocrit [5], in a carui prefata (la volumul II) indicase ca va introduce in tomurile IV si V "pe la margini, poezii alese [...] cu glasurile lor puse pe note". Abia incepind cu calendarele tiparite intre 1848 si 1854 si, mai ales, cu Spitalul amorului asistam la o editare compacta text-muzica a unui astfel de repertoriu. [6]

Pentru "petrecerea vietuitorilor", Anton Pann alege si publica o serie de "cintece desfatatoare" - un tip de creatii de care se simte atras si care vor fi reunite sub titlul Spitalul amorului sau Cintatorul dorului. [7] In volum figureaza patru categorii stilistice: muzica populara, cintece influentate de muzica greco-orientala si de stilul melosului bizantin, cintece create sub influenta muzicii europene si cintece de stea si morale. [8] Selectia constituie un document unic, in care se reflecta, in cei mai autentici termeni, atmosfera muzicala a Bucurestilor de la inceputul secolului al XIX-lea. Repertoriul pune laolalta o multime de orientari poetico-muzicale, cintece vechi si noi care au circulat, in parte, nu numai in Moldova si Tara Romaneasca, ci si in Transilvania. In ciuda impresiei de mare varietate tematica, majoritatea creatiilor sint cintari impregnate de parfumul oriental al poeziei de dragoste cu ecouri anacronice, de folclorul balcanic, de ariile operelor italiene, de romantele orasenesti, dar si de cintarile neaose românesti de provenienta taraneasca, printre care domina asa-numitele "cintece de mahala".

Diversitatea demonstreaza ca Pann stapinea toate aceste registre in egala masura - iar biografia sa, atit cit este cunoscuta, confirma uimitoarea facilitate cu care "muzicul" se exersa in cele mai surprinzatoare imprejurari si ipostaze. Psalmodiind ori cintind in cetele petrecaretilor, in ambianta libera si libertina a deselor chefuri cu lautari din Bucurestii vremii sale, sau adunind tot felul de cintece de pe la lautarii mahalalelor, de la bilciuri si sezatori, Pann cinta o muzica pestrita in care se regasesc refrene haiducesti, creatii semireligioase, teme din muzica apuseana ori amoruri celebre.

George Sion, laudind talentul muzical innascut si figura carismatica a unchiului sau in Bucurestiul de la inceputul secolului al XIX-lea, povesteste in ale sale Suvenire contimpurane si despre cel mai bun cunoscator al muzicii profane din acele timpuri: "[...] in serile de vara unchiul meu iesea cu tambura si se punea sa cinte manele turcesti de acele ce din copilarie invatase la Constantinopol. Nu trecea jumatate de ora si sute de oameni, trecatori sau vecini, se adunau in dreptul casei, ca sa asculte acea muzica rapitoare care numai in Orient se mai poate concepe si asculta cu mare placere, fiindca unchiul meu poseda o voce minunata de bariton. Un singur om era pe atunci in Bucuresti care mai cunostea muzica orientala, profana si religioasa ca unchiul; acesta era Anton Pann, care se distingea prin aceea ca el stia a scrie muzica si mai stia a compune cintece de lume care ajungeau populare." [9] Acest fragment memorialistic dezvaluie indirect una dintre sursele de prima mina folosite de Pann in elaborarea Spitalului amorului: muzica profana a lumii bizantine constantinopolitane. Ii era cunoscut repertoriul fanariot, al cintecelor lirice de mahala, gratie manuscriselor care circulau cu mare succes in lumea vorbitoare de greaca si care colporta acest melos inca din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea. O dispersie mai unitara a muzicii s-a realizat, mai ales, datorita celor trei culegeri tiparite la Constantinopol: Euterpe (1830), Pandora (1843) si Armonia (1848). Pandora, de pilda, prezinta, alaturi de cintari grecesti si turcesti cu caracter profan, cintece europene provenite din arii de opera sau creatii populare. In ceea ce priveste continutul literar, astfel de culegeri cuprind creatii lirice culte imbibate de poezia neogreaca.

Sintem deci indreptatiti sa vedem in Anton Pann corespondentul valah al muzicienilor din Constantinopol ce au "cules" productiile multor generatii de compozitori rasariteni [10] si a caror opera a fost inspirata de folclorul urban al fostei capitale imperiale, un folclor aflat la granita dintre spiritul lumii europene si sensibilitatea orientala. Chiar si atunci cind foloseste textele unor poeti cunoscuti, precum Iancu Vacarescu, Costache Conachi, Grigore Alexandrescu, Pann isi argumenteaza intentia de a face sa circule versurile si de a le nemuri: "Nu socotiti ca pentru ca sa ma fac stapin pe poemele Dumneavoastra am alaturat dintr-insele in aceste brosuri, ci numai ca se le fac nemuritoare, compuindu-le Melodia deocamdata pe note bisericesti, ca sa ramiie neuitate Modurile lor dupa veacuri: pentru care, dupa parerea mea, socotesc ca nu ma veti invinovati. Iar daca nu va voi insemna numele fiecaruia la poema sa, nu este vina mea, ci a celor ce le place sa se faca plagiari si in locul numelui poetului subscriu pe al lor, spre a amagi pe cei ce ii cred."

Scriind "deocamdata pe note bisericesti", Pann arata ca era cunoscator si al muzicii "europienesti" si ca voia sa publice Spitalul amorului nu doar in notatie psaltica, ci si in liniara. Ce anume l-ar fi determinat sa aiba in vedere tiparirea "cintecelor de lume" si in notatie apuseana? Se stie ca tipariturile timpului depindeau de numarul abonatilor care plateau dinainte costul publicatiei - or, majoritatea abonatilor cunoscuti citeau cu usurinta notatia psaltica. Totusi, succesul la public al unui astfel de repertoriu, deschiderea tinerilor catre notatia occidentala si, nu in ultimul rind, intuitia de om de afaceri a lui Pann, pentru care "marfa" de baza era cartea, ne fac sa credem ca publicul-tinta al Spitalului amorului a fost urbea, amestec de vulg si lume aleasa. De altfel, mereu atent la nevoile reale ale contemporanilor sai, Pann tipareste, cu o consecventa remarcabila, cintari religioase, fabule si calendare, poezii si tratate, slujindu-si deopotriva rostul social si supravietuirea ("pe de o parte ca sa-mi treaca de urit si al doilea socotind ca sa traiesc").

Interventia lui Pann asupra cintecelor este indiscutabila. In comparatie cu confratii sai straini care nu si-au permis sa modifice repertoriul notat pentru instrumente (semnificativa este mentiunea lui H. Ehrlich la volumul Arii nationale romine, publicat in 1850: "n-am schimbat nemica nice in melodii nice in acompiniment; ci le-am transcris asia cum le-am auzit cintate de Romani si de musici tigani"), acesta "personalizeaza", prelucrind uneori atit muzica, cit si textul poetic. Amprenta sa se observa acolo unde "indreapta si potriveste", "copiaza din muzica europiana", "drege", "corecteaza si intoneaza", "potriveste dupa manele turcesti" sau "culege si da viers" - lucruri care scad sau fac sa se piarda obiectivitatea fenomenului muzical. Muzica si textul nu mai au astfel nici provenienta si nici surse absolute, ci se identifica organic cu omul "de lume" Anton Pann.

Volumul de fata (Spitalu amorului) nu se doreste insa a fi o editie academica a cintarilor din Spitalul Amorului si nici o cercetare muzicologica a acestora, ci o opera de restituire. Dorinta noastra - asa cum a fost odinioara si aceea a lui Pann - este de a pune la indemina marelui public, in special a interpretilor, atit in notatie apuseana cit si bizantina, "cintecele de lume" ale autorului Povestei vorbei. Regasirea si popularizarea unei poetici si a unei muzici de autentica valoare, parte din patrimoniul culturii romanesti, ne ingaduie intregirea imaginii despre noi insine si ne imbogatesc. Iar interpretii lui Pann il vor onora, la rindul lor, pe cel care, cu peste un veac si jumatate in urma, isi pregatise epitaful astfel:

Aici s-a mutat cu jale

In cel mai din urma an,

Cel ce in cartile sale

Se subscrie Anton Pann.

Acum mina-i inceteaza

Ce la scris mereu sedea,

Nopti intregi nu mai lucreaza

La lumina carti sa dea.

Implinindu-si datoria

Si talantul ne-ngropind,

Si-a facut calatoria

Dind altor in lume rind.

(Nicolae Gheorghita)

Note:

[1] Unicul demers in acest sens ii apartine lui Gheorghe Ciobanu (Anton Pann. Cintece de lume - transcriere din psaltica in notatie moderna, cu un studiu introductiv de Gh. Ciobanu, Editura de Stat pentru Literatura si Arta, Bucuresti, 1954).

[2] Christmas, F.S., citat in Papadima, Ovidiu - "Viata sociala a Bucurestilor in prima jumatate a secolului al XIX-lea si folclorul bucurestean", in Studii si cercetari de istorie literara si folclor, nr. 3-4, an VIII, Bucuresti, 1959, p. 446.

[3] Alecsandri, V. - Zimbrul, I (1850-1851), Iasi, p. 249.

[4] Cartojan, N. - "Contributiuni la originile liricii românesti in Principate", in Revista filologica, an I, Cernauti, 1927, p. 195.

[5] In cinci volume, tiparite la Sibiu in 1837.

[6] Lucrarilor mentionate li se adauga O sezatoare la tara (partea a II-a, Bucuresti, 1852) si Culegere de povesti si anecdote (Bucuresti, 1854).

[7] Culegerea are doua editii: editia I cuprinde 88 de piese, impartite in doua brosuri, dintre care numai 60 au si melodia notata (Bucuresti, 1850); editia a II-a este compusa din 6 brosuri cuprinzind 166 de melodii (Bucuresti, 1852).

[8] Ciobanu, Gheorghe - op. cit., p. 6.

[9] Sion, George - Suvenire contimpurane, col. "Biblioteca pentru toti", Editura Minerva, Bucuresti, 1973, vol. II, pp. 214-215.

[10] Se pare ca, incepind cu a doua jumatate a secolului al XVII-lea, avem primele date despre compozitorii greci care au scris muzica in spirit fanariot. Iata citeva asemenea personalitati, dintre care unele au activat si in spatiul românesc: Angeli (1610-1690), Stravogeorgis (cca 1680-1760), Zaharia Hanende [cintaretul] (cca 1680-1740), Petros Lampadarios Peloponnesios (cca 1740-1778), Petros Byzantios (cca 1750-1808), Nikiforos Kantuniares (cca 1770-1830), Antonie Fotino (prima jumatate a secolului al XIX-lea), Gheorghe Sutu (1745-1816) etc.

Sfantul Teofan Zavoratul

Lectie la mormantul aproapelui

Stai langa mormantul aproapelui tau: priveste si trage in­vatatura! Ieri ochii acestia vedeau, urechile acestea auzeau, gura aceasta vorbea si trupul acesta era in miscare dar du­hul de viata a plecat, si ce se afla acum inaintea ta?... Deci fiecare sa-si aminteasca aceasta clipa si sa se poarte asa cum ii insufla amintirea ei. Acum el, maine noi: calea e una sin­gura. Nu cauta placeri pentru vaz si auz maine, ochiul se va inchide si urechea va inceta sa mai auda.

Nu-ti lasa in voia lor mainile si picioarele - maine te va lega mana mortii si pe tine insuti te va fereca de pat, din care nu te vei mai scula. Nu-ti dori locuinte luxoase - iata in ce vesmant te vor imbraca maine si iata ce casa iti vor pregati.

Nu-ti dori de­coratii - ele vor ii puse in jurul sicriului tau, parca batjoco­rind slava ta desarta. Nu te lega de pamant si de nici un lu­cru pamantesc maine coasa mortii va taia toate aceste legaturi, si impotriva voii si a dorintei tale vei merge in alta parte, unde toate sunt pe dos fata de cele pamantesti.

Deci muta-te din timp acolo cu gandul si cu inima, ca atunci cand te vor duce in acel taram sa nu te trezesti ca intr-un loc stra­in, ale carui randuieli nu le cunosti.

Sfantul Teofan Zavoratul

Troparul Sfantului Mucenic Mamant, glasul al 4-lea

Mucenicul Tau, Doamne Mamant, intru nevointa sa, cununa nestricaciunii a dobandit de la Tine, Dumnezeul nostru; ca avand puterea Ta, pe chinuitori a invins; zdrobit-a si ale demonilor neputincioase indrazniri. Pentru rugaciunile lui mantuieste sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Troparul Cuviosului Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului, glasul al 4-lea

Indreptator credintei si chip blandetilor, invatator infranarii te-a aratat pe tine turmei tale adevarul lucrurilor. Pentru aceasta ai castigat cu smerenia cele inalte, cu saracia cele bogate. Parinte ierarhe Ioane, roaga pe Hristos Dumnezeu ca sa mantuiasca sufletele noastre.

Condacul Sfantului Mucenic Mamant, glasul al 3-lea

Cu toiagul care ti s-a dat de la Dumnezeu, sfinte, pastoreste poporul tau la pasune aducatoare de viata. Iar fiarele cele nevazute si salbatice sfarama-le sub picioarele celor ce te lauda pe tine. Ca toti, cei ce suntem in primejdii, te avem pe tine, Mamant, partinitor fierbinte.

Troparul indictonului, glasul al 2-lea

A toata faptura Ziditorule, Cel ce timpurile si anii ai pus intru puterea Ta, binecuvinteaza cununa anului bunatatii Tale, Doamne, pazind in pace poporul si tara aceasta, pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu si ne mantuieste pe noi.

Troparul Preacuviosului Simeon Stalpnicul, glasul 1

Al rabdarii stalp ai fost, ravnind parintilor celor mai dinainte, cuvioase; lui Iov intru patimi, lui Iosif intru ispite si vietii celor fara de trup, tu fiind in trup, Simeoane, Parintele nostru; roaga-te lui Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre.

Tropar al Nascatoarei de Dumnezeu, glasul al 7-lea

Bucura-te, ceea ce esti plina de dar, Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, limanul si folosinta neamului omenesc, ca din tine S-a intrupat Izbavitorul lumii. Ca numai tu esti Maica si Fecioara, pururea binecuvantata si preamarita. Roaga-te lui Hristos Dumnezeu sa daruiasca pace la toata lumea.

Condacul indictonului, glasul al 2-lea

Cel ce locuiesti intru cei de sus, Hristoase Imparate, Facatorul tuturor celor vazute si celor nevazute si Ziditorule, Cel ce zilele si noptile, timpurile si anii ai facut, binecuvanteaza acum cununa anului, fereste si pazeste in pace pe cei binecredinciosi, tara aceasta si pe poporul tau, Mult-Indurate.

Condacul Preacuviosului Simeon Stalpnicul, glasul al 2-lea

Cele de sus cautand, si cu cei de jos impreunandu-te, caruta de foc stalpul tau facandu-ti, printr-insul impreuna-vorbitor cu ingerii ai ajuns cuvioase. Cu aceia impreuna roaga-te neincetat lui Hristos Dumnezeu pentru noi toti.

Sfantul Ilie Chavchavadze (cel Drept)

Sfantul Ilie, numit si "Regele neincoronat al Georgiei," sau "Parintele poporului" si "cel Drept," apartine nobilei familii Chavchavadze. Nascut la 27 octombrie 1837 in satul Qvareli din Kakheti, a invatat la inceput acasa, cu mama sa sa scrie si sa citeasca, pe langa rugaciunea si legea lui Dumnezeu. La varsta de opt ani a fost trimis sa studieze cu Arhidiaconul Nikoloz Sepashvili din Qvareli, iar anii petrecuti cu acesta aveau sa lase urme de nesters in viata acestui sfant.

Ilie si-a continuat educatia la un internat din Tbilisi, iar mai tarziu la gimnaziul curtii, care a fost, de fapt, liceul. Parintii sai au murit devreme, asa incat fraii ramasi orfani au trecut in grija matusii lor, Macrina.

In 1857 Ilie s-a inscris la Facultatea de drept din cadrul Universitatii St. Petersburg, unde si-a dat toata silinta sa se desavarseasca ca individ, studiind si citind foarte mult. Era fascinat de istoria georgiana si isi petrecea majoritatea timpului in biblioteca, studiind arhivele si cautind texte georgiene vechi. Chiar daca rezultatele sale ca student erau remarcabile, Ilie nu era interesat sa incununeze studiile sale cu o diploma in drept, de aceea in anul IV a parasit facultatea si s-a intors in Georgia.

Ilie avea convingerea ca o natie care-si uita istoria este ca un cersetor "care nu stie de unde vine si incotro se-ndreapta." De aceea a cautat sa inspire concetatenilor sai respectul pentru gloriile trecute ale natiunii si credinta stramosilor lor fata de legea crestina si fata de poporul georgian. Obiectivele principale ale vietii sale au fost restaurarea independentei nationale si autonomia Bisericii Georgiene, pentru care Sf. Ilie a luptat cu toata convingerea de-a lungul intregii sale vieti. Astfel, a inceput o munca laborioasa de istoric, cercetind intens documente vechi si demascind pe cei care falsificasera istoria si denigrasera poporul georgian.
 

Acest mare filozof, scriitor si istoric repeta adesea ideea ca "o natiune care si-a pierdut limba nu mai poate exista ca natiune," dovedind astfel pasiunea sa pentru limba georgiana si explicind eforturile sale ca aceasta limba sa ramana limba principala de studiu in scoli. Zelul sau patriotic nu a lasat indiferenti pe cei din jurul sau, fondindu-se astfel Societatea pentru propagarea alfabetizarii poporului georgian. Ilie a infiintat un depozit al manuscriselor si antichitatilor georgiene, initiind si o miscare de documentare a traditiilor populare orale. De asemenea, a fost si unul din fondatorii Bancii Agrare Georgiene.

Ilie cel Drept era deseori auzit spunind acestea: "Noi, georgienii, am mostenit trei daruri sfinte de la stramosii nostri: pamantul, limba si credinta. Daca nu le vom proteja, cum ne vom mai putea numi oameni?" Insa faptele patriotice si duhovnicesti ale lui Ilie deranjau pe cei care aderasera la noua ideologie ateista, astfel incat acestia complotau sa-l piarda. In 30 august 1907, Ilia Chavchavadze si sotia sa Olga (Guramishvili), erau in drum spre Saguramo cand trasura in care erau s-a oprit brusc dincolo de Mtskheta, aproape de padurea Tsitsamuri. Acolo au fost atacati de o banda de militanti social-democrati care l-au impuscat pe Ilie.

Curtea Militara din Caucaz i-a condamnat pe ucigasii lui Ilie Chavchavadze la moarte prin spanzurare dar Olga, vaduva lui, l-a rugat pe guvernatorul general sa-i gratieze pe criminali, deoarece aceasta ar fi fost si dorinta lui Ilie, care ar fi motivat ca acei oameni erau si ei "frati sarmani aflati in ratacire".

Intr-adevar, Ilie si-a iertat raufacatorii cu mult timp inainte, dupa cum putem citi in poemul profetic "Rugaciune": Tatal nostru Carele esti in ceruri ! Cu blandete ingenunchiez acum in fata Ta si nu cer nici bogatie si nici slava; nici rugaciunea mea nu o voi face goala cerind cele lumesti. As vrea doar ca sufletul meu sa se odihneasca in rai, inima sa mi se umple de stralucirea iubirii pentru Tine, sa pot cere iertare pentru dusmanii mei, chiar daca acestia imi strapung inima: Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac!

In 1987 Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Georgiene a decis ca Ilie Chavchavadze merita sa fie in rand cu sfintii si a fost canonizat ca Sf. Ilie "cel Drept". Ziua de praznuire este 20 iulie.

Anton Pann, s'a nascut la 1794, in satul Slivin din Tracia-Romana. Pe tatal sau il chema Pann, si era de origina roman si de profesie caldarar ; iar mama lui se numea Tomaida, de origina greaca. El a avut inca doi frati, dintre care cel mai mare, invatase meseria tatalui sau, cel mijlociu era ucenic la abagerie ; iar Antonache, fiind dotat de Dumnezeu cu agerime de minte, si deprinzandu-se de mic a iubi biserica, se ducea in fiecare serbatore la biserica, unde tinea isonul la strana si citea rugaciunile mai usoare ; astfel ca la mortea tatalui sau, micul Anton cunostea randuiala serviciului bisericesc, si poseda si cateva notiuni de psaltichie.

Izbucnind resboiul ruso-turc dintre anii 1806-1809, vaduva Tomaida cu cei trei fii ai sai, a trebuit sa plece in Rusia, impreuna cu multe alte familii, unde li se promisese o soarta mai buna ; dar abia ajunsi in Basarabia, si cei doi frati mai mari ai lui Anton, a fost inrolati in armata rusesca si trimisi la asediul Brailei, unde si murira. Anton insa, pentru a castiga existenta sa si a neconsolatei sale mame, intra in corul bisericii catedrale din Kisencu; unde, prin frumosa sa voce si prin cunostintele sale musicale, atragea admiratia credinciosilor ; si pana la versta de 16 ani, exercitandu-se in cor, dobandi orecare cunostiinte de armonie, pentru a caror studiere, invatase sa cante si cu chitara.

Neisbutind incercarile de pace din Mai 1811, si respandindu-se faima, ca Napoleon Bonaparte inainteza, victorios, spre vechia capitala a Rusiei, iar Tomaida temandu-se ca nu cumva si pe Anton, singurul ei copil, sa-l inroleze in armata, si sa-l trimita la o moarte sigura, ca si pe fratii sei, pleca din Basarabia cu Anton, pe o nopte intunecosa si trecand Prutul, pe un vad unde apa era mai mica, luara calea Barladului si ajunse la Focsani; iar de acolo cand pe jos, cand cu sania, venira in Bucuresti pe un ger cumplit, care amortise armatele franceze prin partile Rusiei.

Venit in Bucuresti, Anton intra ca paracliser la biserica Olari, din calea Mosilor; apoi dupe scurta vreme, trecu ca defteriu sau cantaret al II-lea la biserica Sfinti. La 1816, cand Petru Ejesiul veni in Bucuresti si deschise scoala de psaltichie la biserica Sf. Nicolae din Selari, Anton Pann se inscrise printre cei dintai elevi, si urma cursurile doi ani de zile. Apoi indata ce acesta, infiinta o tipografie pentru tiparirea cantarilor bisericesti pe greceste, Anton Pann intra ca lucrator la acea tipografie, si prin sarguinta sa, ajunse conducatorul acelei tipografii, unde tipari el pentru prima data, un axion pe romaneste.

Axionul Invierii Domnului compus de Anton Pann

In eruditul scriitor grec-romanisat si vestitul compositor muzical Dionisie Folino, gasi Anton Pann un adeverat dascal si bun protector. Lui datoreaza in mare parte cunostintele si lucrarile, care l-au facut renumit . In anul 1827, Anton Pann a fost numit ca profesor de muzica - platit de stat - la seminarul din Ramnicu- Velcea, unde printre altii, avu de elev si pe monahul Nifon, economul acelei episcopii, care mai tardiu ajunse Mitropolit Primat al bisericei nostre. Plecand de la Ramnicu-Velcea, il gasim ca cantaret la biserica romana Sf. Nicolae Scheiu din Brasov, unde nu statu de cat putin timp ; caci in anul 1828, veni iarasi in Bucuresti, fiind numit profesor de musica al scolii nationale, urmand totodata si cursurile colegiului Sf. Sava, pe care nemuritorul patriot, Ion Heliade-Radulescu, il organizase si-l marise, dupa plecarea lui Gheorghe Lazar.

Nu mai asa se explica, intrebuintarea unor neologisme in scrierile lui Anton Pann, care neologisme nu erau cunoscute, decat tineretului d'atunci, ce trecea prin scoli. Dupa aceasta, il gasim pe Anton Pann, ca prim-cantaret la biserica Olteni ; apoi la biserica Alba din Calea Victoriei, numita biserica Popa-Darvasi; iar in anul 1842, paraseste biserica Alba, fiind numit de mitropolitul Neofit, ca profesor de muzica, la seminarul Central din Bucuresti.

Acesta noua insarcinare, determina pe Anton Pann, sa se ocupe din tota inima, cu compunerea cursului de psaltichie, cu predarea lectiunilor teoretice si cu cantarea practica de strana, silindu-se a forma din elevii sai, buni si desavarsiti cantareti romani. Resultatul ostenelilor lui, a fost cartea intitulata: Bazul teoretic si practic al muzicii bisericesti sau gramatica melodica», volum in 232 pagini, tiparit in Bucuresti, la 1845. El cunoscand arta tipografica, si fiind convins, ca nu se poate da impulsiune artei musicale, fara a se tipari cartile necesarii, infiinta, in anul 1843, o mica tipografie, in chiliile bisericei Olteni, aproape de locuinta sa, care era la incrucisarea caii Dudesti cu strada Olteni.

In acesta tipografie, tipari el pe romaneste: Calofonicul, Catavasierul, Teoreticonul, Prohodul, si multe alte opere ale sale.
La 1847, intamplandu-se in Bucuresti focul cel mare, chiar in ziua de Paste, el pierdu tote cartile, aflate in depozit pe la librarii. Plin de intristare isi muta tipografia si locuinta, in casele ce facuse in strada Taurului No. 12.

Aliluia - cantare de la slujba Deniilor, culeasa din "Paresimierul" lui Anton Pann

In anul 1848, il gasim ca prim-cantaret si conducator al unui cor de barbati, la biserica Cretulescu din Bucuresti. Aici nu statu mult timp, caci epidemia holerei, il facu sa plece peste Olt ; unde lucra pentru realizarea ideilor nationale, si canta triumful revolutiei de la 1848 printr'un imn, de care s'a vorbit forte mult, prin organele de publicitate din acea epoca. Anii 1849 si 1850 au fost cei mai producatori, pentru Anton Pann; caci intr-ansii scrise numerosele si importantele sale lucrari, aparute intre anii 1851-1854. In interval de 14 ani, adica de la 1840 pana la sfiasitul vietei sale, a iesit din condeiul si din tipografia lui, 61 de volume si brosuri, destul de volumi- nose, afara de calendarele de perete, ce scotea pe fiecare an.

Cine altul, a produs mai mult ca Anton Pann, in acea epoca de regenerare? Pe vremea lui, el era singurul autor de opere muzicale, fie sacre ori profane. El era unicul representant al poemelor lirice, satirice si populare. Acea inteligenta fertila, n'ar fi disparut inca, dintr'un corp viguros ca al lui, daca o bola nemilosa, nu l'ar fi izbit. Pe cand se intorcea din Oltenia spre Bucuresti, contracta pe drum o recela, care dandu-l la un tifos teribil, il culca la pat; si dupa o scurta zacere, muri in ziua de 2 Noembrie 1854. Prin ultimul sau testament, lasa tipografia, fiului sau Lazar, care era atunci preot la biserica Sf. Visarion din Bucuresti; iar casele si cea1alta avere, o lasa sotiei sale Tinca. Ceremonia inmormentarii, a avut loc in ziua de 4 Noembrie 1854, in prezenta unei imense multimi de clerici, cantareti si elevi de-ai sai, cum si de oraseni, care ii admirasera talentul, si invatasera a citi, numai prin si pentru atragatoarele sale scrieri. El a fost ingropat in curtea bisericii Lucaci. Figura lui Anton Pann - precum se pote observa si pe portretul seu - era oachesa si expresiva, cu sprancene arcate, cu mustati tunse, cu buze grose, cu favorite si barbie resfranta, purtand islic si anteriu in tinerete ; iar mai tardiu gheroc lung zis, si laibar. Pe cap purta o jumatate de cilindru; iar prin casa, avea pe cap, o tichie de plisa negra, cum i1 vedem in portretul dat. Acesta figura distinsa, a disparut din memoria generatiei de astazi. Abia si-l mai amintesc batranii: unii ca cantaret si calendarist, altii ca tipograf si dascal de psaltichie, altii de versificator neobosit; iar cei mai multi ca satiric si folclorist neintrecut. Generatia nostra, care nu-i mai citeste operele - fiindca nu le are la'n-de-mana - il considera ca un mestesugar de versuri si compozitor de melodii, asa cum permitea limba, cultura, gustul si viata din prima jumatate a secolului al XIX-lea.

Biserica nostra insa, se foloseste si astazi de operele sale musicale, dintre care cele mai principale, sunt urmatorele : Noul Doxastar, in doua tomuri; Bazul teoretic si practic; Calofonicul; Catavasierul; Theoreticonul; Prohodul; Randuiala Sfintei Liturghii; Heruvico-Kinonicarul, in doua tomuri; Anastasimatarul indoit, adica zabavnic si grabnic ; Priveghier sau Paresimier; Liturghia Ssfsntului Vasile si Ioan, in care se gasesc si cantari de ale preotului Ionita Naparca, care se crede ca era un alt Cucuzel al Romanilor; si Noul Anastasimatar bisericesc, dedicat raposatului episcop al Buzaului, Filoteiu, in 1854.

"Din ospatul Stapanului" - Antiaxion la Sfanta Liturghie din Joia Mare, compus de Anton Pann

Modul sau felul, cum sunt alcatuite de Anton Pann, cantarile bisericesti pe psaltichie, il spune chiar el, in introducerea opului sau: «Bazul teoretic si practic unde zice : «Doua-deci«si cinci de ani sunt, de cand am luat in mana condeiul talmacirii cantarilor bisericesti. Am bagat de sema, ca unele cantari «in melodia papadica si stihirarica, veneau foarte lungi; si eram «silit pe cand le cantam, sa le scurtez sau sa le taiu de o data, «la locuri nepotrivite; si asa fiind, si indemnat de multi, am «scurtat lungirile, ce se faceau peste masura in cantare, am curatit melodiile de figuri streine, si le-am apropiat de melodia «noastra bisericesca, si mai vartos de gustul de cantare al patriei «pentru ca muzica bisericesca, de mult si-a dobandit caracterul national; si numai cantarea cu ifosul de Tarigrad, a remas «apropiata de musica asiatica. Cu un cuvant, am pastrat melodia originala in diferitele cantari, ne adaugand nicio figura din parte-mi; ci ca o albina, umbland prin multimea poenilor, «am cules pe cele mai placute, si obicinuite biricei nostre»).

Cu toate acestea, cantarile lui Anton Pann, se deosebesc mult, de ale lui Macarie; caci pe cand ale lui Macarie sunt asezate pe un ton linistit, si nu prezinta tranzitiuni repezi in suire sau in pogorare, Anton Pann, avand de norma in cantarile sale, melodiile lui Dionisie Fotino si Petru Efesiul, dascalii sai, prezinta tranzitiuni potrivite cuvintelor sau textului, ori de cate ori canta : Cerul, pamantul, Iadul, Invierea ori pasiunile sufletului. Cu un cuvant, Anton Pann, ca si dascalii sai, prezinta in cantarile sale, felurite figuri melodice, adica : Cu intunecare, pogora in cele mai de jos ale pamantului; cu lauda, ridica pe stramosul Adam, din camarile iadului in desfatarile raiului; cu glas triumfator, canta biruinta Atotputernicului; si astfel emuleza sufletele auditorilor, schimbandu-le duhul, din ganditor si umilit, in intaritor si desfatator.

Extras din "Carte de muzica bisericeasca" - Nifon N. Ploiesteanu, Bucuresti, 1902

Grupul de psalti s-a infiintat in decursul anilor, incepand cu anul 1997 cand la Catedrala Patriarhala a venit psaltul Mihail Buca proaspat absolvent al “Scolii de Cantareti Bisericesti” din cadrul “Seminarului Teologic Liceal Ortodox” din Bucuresti. Dragostea sa fata de muzica bisericeasca autentica (unii o numesc “psaltica”, altii “bizantina”) si talentul sau aparte in executarea si interpretarea acestui gen muzical s-au concretizat in timp in formarea a ceea ce astazi numim ” Grupul de psalti al Catedralei Patriarhale”.

Psaltii Catedralei Patriarhale in frunte cu Protopsaltul Mihail Buca, au atras la strana Catedralei, in timp, numerosi iubitori de muzica psaltica, tineri si nu numai, toti dornici a deslusi chitabusariile unei partituri pe notatie bizantina. Astfel au devenit un grup omogen prin exercitiu la strana si prin numeroase repetitii. Munca le-a fost rasplatita de catre cei care ii iubesc de cand i-au auzit si le-au adresat diferite invitatii de a canta, concerta in orasele lor. Au colindat astfel prin diferite orase ale tarii dar au cantat si peste hotare. (Sursa: psaltiicatedraleipatriarhale.wordpress.com)

La prima vedere nu ne-am astepta ca isihasmul bizantin sa aiba ceva de a face cu psalmodia. Desigur, din totdeauna cartea de rugaciuni a monahismului crestin a fost Psaltirea, dar practicarea isihiei, care in traducere literala inseamna ”liniste"', ar trebui sa vina impotriva practicarii psalmodiei, in sensul acesteia de cantare bisericeasca.

Si totusi intregul secol al XIV-lea ne-a ramas marturie nu numai pentru triumful teologiei isihaste, ci si pentru inflorirea intr-o asemenea masura a creativitatii muzicale, incat a fost denumit de unii cercetatori secolul unei "ars nova" bizantine . In aceasta perioada, pentru prima data in istoria cantarii bizantine, numele compozitorilor - spre deosebire de cele ale imnografilor - incep sa insoteasca in manuscrise lucrarile lor muzicale, dintre care multe formeaza un repertoriu nou de cantari numite „infrumusetate”, sau calofonice. Iar personalitatea muzicala remarcabila a acestei perioade, Ioan Cucuzel, un calugar al Marei Lavre de la Muntele Athos, obisnuia sa-si petreaca zilele saptamanii in afara zidurilor manastirii practicind isihia, dupa cum ne incredinteaza biografia sa. Desi contextul spiritual si liturgic al reformelor cucuzeliene a ramas pana in ziua de azi nedefinit, faptul ca un calugar isihast, contemporan cu Sfantul Grigorie Palama a deschis drumul spre o mai mare virtuozitate muzicala n-a scapat observatiei muzicologilor.

In acest sens articolul de fata este o schita de cercetare preliminara a relatiei dintre monahismul bizantin tarziu si psalmodie. In incercarea de a gasi raspunsuri satisfacatoare la urmatorele doua intrebari fundamentale:

1. Ce putem afla despre cantari din scrierile si vietile parintilor isihasti?
2. Cum se inchinau parintii isihasti la Dumnezeu?

Parintii isihasti si psalmodia

In functie de climatul spiritual existent si de forma de ascetism practicata la un moment dat entuziasmul cu care monahii an abordat cantarea bisericeasca (psalmodia) n-a fost acelasi de-a lungul secolelor, fiind bine cunoscuta, de exemplu, impotrivirea hotarata a primilor calugari crestini fata de modul in care se cantau la oras psalmii si imnurile laice".

Se pare ca deja catre inceputul secolul al 14-lea cantarea liturgica se bucura de aprecierea autorilor monahi. De exemplu, mitropolitul Teoleptos al Filadelfiei, pe care Grigore Palama il pomeneste ca pe unul din inaintasii sai in ale isihasmului, sublinia deseori in scrierile sale importanta ascultarii psalmodiei, intr-o omilie pentru Duminica Paraliticului. Teoleptos sprijina cu tarie nevoia credinciosilor de a tine sarbatorile sfintilor „ intrand in biserica lui Dumnezeu, veghind cu cantare” si „tinand slujbele sfintilor cu priveghere de toata noaptea si cu rugaciuni pline de rabdare" . In acest fel, scrie el, sufletul omului isi va gasi „vindecare si mantuire" . Convins si el de efectele vindecatoare ale cantarilor, Grigore Palama, pe cand era arhiepiscop al Salonicului, a consacrat o predica intreaga acestei teme, explicand cum inchinarea neincetata la Dumnezeu prin rugaciune si psalmodie este temelia si siguranta pentru tot binele si pentru ocolirea si mantuirea de tot raul si nevoia" . Sub aparenta ca-si mustra credinciosii pentru lipsa de la biserica in timpul ultimului cules, Palama vorbeste pe larg in aceasta omilie despre necesitatea vitala si despre binefacerile minunate ale psalmodiei liturgice. El chiar face un pas mai departe fata de Teoleptos, avertizandu-si enoriasii impotriva necazurilor mari care s-ar abate asupra lor, daca ar neglija sa se inclune cantand.

In scrieri ale vremii, care se ocupa de viata monahala, perspectiva descrisa mai sus asupra psalmodiei este largita prin accentul pus pe privegherea insotita de cântari. Spre exemplu. in tratatele scrise pentru Eirene-Eulogia Choumnaina si pentru calugaritele de la Manastirea Filantropos Soter, mitropolmil Teoleptos mentioneaza psalmodia obisnuita ca fiind o parte componenta a „decalogului" de virtuti monahale. intre care se afla „eliberarea de avere, fuga de oameni, infranarea de la placerile voite, indurarea rabdatoare a suferintelor neasteptate.... cititul concentrat, rugaciunea atenta, infranarea moderata de la somn, metaniile facute cu ravnâ si tacerea graitoare" . Iar in alta parte el considera ca psalmodia impreuna cu „veghile, rugaciunea.... cititul si meditarea constanta la Sfinta Scripnira" constituie metoda „de dezradacinare a dragostei de lume si de inaltare a inteligentei vorbitoare", descoperind astfel „aerul curat al contemplatiei divine" .

Literatura monastica face distinctie intre formele de psalmodie personale, individuale si cele colective, sobornicesti. Teoleptos, care este de parere ca viata cenobitâ are nevoie de ambele forme, recomanda sa se cante atat in cor, asa cun cere randuiala slujbei, cat si de unul singur, in chilie, noaptea, cu voce mica . In ambele cazuri sfatul sau este ca intelectul discursiv sa fie concentrat asupra rugaciunii, caci primejdia cea mai mare a psalmodiei este distragerea atentiei. Daca monahul nu e animat de duhul potrivit, sau daca are ura in suflet, efortul depus va fi inutil.

Sfantul Grigone Sinaitul (aprox. 1265-1346), un ascet isihast care spre deosebire de majoritatea discipolilor si colegilor sai evita in mod voit orice post de conducere publica, ne ofera o perspectiva oarecum diferita. Ca si Teoleptos el considera ca psalmodia este o virtute monahala, care trebuie practicata cat mai mult, atat de ucenici, cat si de calugarii cu experienta. Totusi, in cateva capitole dedicate in mod special psalmodiei si isihasmului Grigore Sinaitul prezinta o distinctie aparent radicala intre practica cenobita si cea anahoreta, afirmand ca orele prelungite de cantare constituie o forma potrivita de inchinare numai pentru practica manastirilor cenobite. Desi partinitor privind virtutile vietii monahale. Grigore ramane suficient de obiectiv pentru a recunoste ca, prin eforturi ascetice de-a lungul multor ani, aceste cintari pot conduce de fapt la adevarata contemplatie, cu conditia sa fie practicate in duhul potrivit. Pe de alta parte, el ii indeamna pe pustnici si pe locuitorii schiturilor sa cante putin sau, si mai bine, de loc, deoarece telul lor este acela de a ajunge la starea de contemplare tacuta, la care orice fel de manifestare vocala este inutila.

Deoarece chiar si la isihastii practicanti, obtinerea in timpul vietii pamantesti a unei comuniuni neintrerupte cu Dumnezeu este un lucru deosebit de rar, Grigorie Sinaitul ofera vietii ascetice o solutie mai practica si anume aceea ca, folosita cu masura, psalmodia ar constitui, ca si cititul sau munca fizica, o relaxare de la asprimile contemplarii isihaste". La nevoie, pustnicul sa se scoale, sa spuna Trisagionul cu grija potrivita, iar, daca este covarsit de akedie, sa continue cu doi-trei psalmi si cateva tropare de pocainta, cantate incet. Daca are ucenic, calugarul mai in varsta sa mediteze la intelesul cuvintelor psalmilor, in timp ce acestia sunt cititi de ucenic.

Faptul ca Grigore Sinaitul nu acorda nicio atentie participarii la slujbele cantate nu schimba prin nume tabloul general al secolul al 14-lea, caracterizat, dupa cum arata parintele John Meyendorff, printr-un echilibru al vietii in singuratate si al cantarii impreuna cu ceilalti, printr-un devotament fata de viata obstii si fata de sfintele slujbe". Din vietile celor doi mari reprezentanti ai acestei perioade stim ca Grigorie Palama si Ioan Cucuzel, amandoi psalti la Marea Lavra in prima jumatate a secolul al 14-lea, au prinnt vizite supranaturale, care i-au ajutat sa-si mentina ravna pentru participarea la liturghie. Sfantul Antonie il admonesta pe Grigore Palama sa nu neglijeze inchinarea in comun din prea multa incredere in superioritatea rugaciunii mintii, iar Maica Domnului nu numai ca i-a poruncit lui Cucuzel sa cante pentru ea, ci l-a si vindecat de bolile pe care le capatase de la prea multele ore petrecute la cor.

Descrierea comparativa a modului in care cei doi sfinti au imbinat singuratatea cu viata de obste ne va ajuta in buna masura sa gasim raspunsurile cautatate la intrebarile puse la inceputul acestui articol. Cei doi sfinti obisnuiau sa-si petreaca zilele saptamanii in isihie la un schit aflat in afara manastirii si sa se alature celorlati frati calugari la vremea liturghiei. In acestea se recunoaste cu usurinta vechea forma lavriota de monahism palestinian, pe care o varianta innoita a tipicului Sfantului Sava il reintrodusese in intreaga lume ortodoxa. Conceput pentru o intreaga varietate de forme de viata monahala, tipicul acesta flexibil neosavait, adoptat mai intai de Manastirea Hilandar in anul 1190, fusese probabil de la inceput prevazut sa tina mai bine pasul cu evolutia ulterioara a vietii manastiresti la Muntele Athos decat monahismul studit, cu principiile sale stricte de organizare, introdus de Sfantul Atanasie Atonitul. Ca si antecesorul sau, neosavaitismul permitea rugaciunea solitara in timpul saptamanii si stimula trairea in obste in primul rand prin miezul liturgic al unei privegheri saptamanale de la Inviere, cunoscute sub numele de agripnie, care culmina cu Sfanta Litughie duminicala.

Deoarece nu incape indoiala ca aceasta priveghere era slujba la care se intorceau Palama si Cucuzel sa ia parte in Marea Lavra, e acum momentul sa analizam cu mai multa atentie aceasta „contragreutate" liturgica a isihiei, asa cum ne-o infatiseaza documentele secolului al 14-lea.

Psalmodia si liturghia monahala

Agripnia palestiniana isi are inceputurile intr-o perioada, in care respingand hotarat poezia ecleziastica si stilurile de cantare de catedrala, monahii foloseau agripnia ca pe un exercitiu ascetic bazat pe recitarea intregii psaltiri intr-o singura noapte.

De atunci liturghia monahala rasariteana a suferit un numar de schimbari, dintre care cea mai insemnata a fost cea adusa de Sfantul Teodor si de urmasii sai de la Manastirea Studios din Constantinopol. Studitii si-au creat propriul rit dintr-o combinare a slujbelor Orologhionului palestinian, sau a „Cartii ceasurilor", cu Euhologhionul Bisericii Mari, care consta dintr-o colectie de rugaciuni folosite de ritul imperial de catedrala, cunoscut altminteri sub numele de „slujba cantata, sau asmatike akolouthia. Ei au asimilat, totodata, si lectionarele constantinopolitane folosite in Biserica Mare, impreuna cu repertoriile inrudite de cantare mai complexa, in care intrau ciclurile complete ale prochimenelor, aleluiarele si imnurile de la impartasanie, precum si cu repertoriul unic de condace al capitalei.

Studitii au mers apoi mai departe, extinzind colectiile imnografice palestiniene existente la acea vreme prin ornamentarea psalmilor si a cantarilor Orologhionuhii. adaugand la octoihul initial pentru duminica invierii cicluri de cantari noi pentru fiecare zi a sâptamanii si elaborind in acelasi timp o compilare a Triodului si a Penticostarului pentru ciclul pascal anual. Activitatea aceasta creatoare a studitilor a continuat astfel pana cand fiecare zi din calendar a fost prevazuta cu un grup de cantarii proprii, menite a intregi sinaxarul bizantin si a forma astfel Mineiul in douasprezece volume al Bisericii Ortodoxe.

Muzica existenta in aceasta vasta colectie imnografica apare in ansamblu ca jucand un rol subordonat textului, deoarece manuscrisele cu notatie muzicala, care incep sa apara la inceputul secolul al 11-lea, scot in evidenta un repertoriu dominat in cea mai mare parte de preocupari pentru text, din care lipsesc cu totul tendinte spre compozitia muzicala ca atare. Cele doua colectii importante de imnuri notate pentru slujbele monahale, irmologhionul si stihirarul", utilizeaza melodii relativ simple si in esenta silabice, construite pe baza formulelor melodice tipice fiecarui mod. Datorita unui sistem complicat de modele melodice, cunoscute in limba greaca sub numele de automela (in cazul stihirilor) si de irmoase (in cazul canoanelor), efectul pur muzical al acestor cantari a fost micsorat si mai mult din cauza faptului ca au fost aplicate unui mare de numar de texte contrafacta. In masura in care a existat muzica mai elaborata, ritul studit a utilizat-o in cantârile solistice si corale, care fusesera preluate de la asmatike akolouthia, cu mentiunea ca dintre acestea din urma niciuna nu se apropia de maiestria de executie vadita de repertoriul calofonic ulterior.

Apropiindu-ne acum in timp de secolul al 14-lea si oprindu-ne asupra relatiei dintre muzica si liturghie in aceasta perioada, este bine sa ne amintim ca formele studite de inchinare, aduse la Athos de Sfantul Atanasie si de cenobitism. au constituit temelia, pe care au construit urmasii neosavaiti. Raportandu-ne la textele oficiale, adica la cele transmise de cartile de slujba canonica, agripnia preluata de la inaintasi apare in esenta ca o combinatie intre vecernia si utrenia studita, care pastreaza intreaga poezia religioasa si la care se adauga dupa caz, in anumite zile ale anului, o catisma suplimentara din Psaltire, in forma in care aceasta slujba a fost transmisa de Filoteos Cochinos, prietenul si biograful Sfantului Grigore Palama. In timpul in care acesta din urma a fost staretul Marii Lavre, nu numai ca se pastreaza ceremonialul in stil de catedrala, asa cum fusese el adoptat de studiti, ci se mentine si necesitatea unui personal numeros pentru executarea slujbei.

Este interesant sâ observam ca cele mai radicale inovatii ale studitilor abia daca apar in manuscrisele liturgice obisnuite, caci ele apar intr-un nou si vast repertoriu muzical transmis in primul rand de colectia muzicala atribuita lui Ioan Cucuzel sub titlul de akolouthiai sau "ordine de slujba". Transmisa pana in zilele noastre in zeci de exemplare, aceasta antologie a fost mijlocul principal de realizare a unei adevarate revolutii muzicale. Au aparut astfel compozitori cu nume cunoscute, care au cultivat variante personale ale unui nou stil vocal, care se distingeau prin virtuozitate, infrumusetarea textului, pasaje extrem de melismatice care puteau include chiar tropi pe marginea unor silabe fara sens, numite kratemeta. Aceste noi metode au fost aplicate in primul rand psalmilor cantati la privegherea de toata noaptea, care in akolouthiai apar drept compilari, compuse in totalitate, din versuri din psalmi. In manuscrisele noului stil compozitiile calofonice apar, de asemenea, cu regularitate drept code optionale la formele traditionale ale prochimenelor de seara, ale raspunsurilor la utrenie si ale megalinariilor de dupa al noulea imn al canonului.

Atunci cand ne straduim sa gasim locul potrivit al acestor cantari in cadrul liturgic general trebuie sa ne amintim ca aceste compozitii originale au coexistat alaturi de vechile repertorii silabice ale irmologhionului si stihirarului si ca aceste colectii venerabile de imnuri studite au continuat sa alimenteze majoritatea textelor folosite in slujbele neosavaite cu melodii care s-au schimbat foarte putin de-a lungul secolelor. Pe de alta parte, este, de asemenea, evident ca existenta creatiilor lui Cucuzel si ale contemporanilor sai in cadrul agripniei repuse in drepturi, a avut consecinte uriase asupra etosului liturgic, dar consecintele acestea devin vizibile numai dupa consultarea manuscriselor muzicale respective. Lungimea si complexitatea noilor cantari compuse pentru slujbele comune de priveghere de toata noaptea anunta o departare de la canoanele si stilurile, deseori greoaie datorita cantitatii mari de cuvinte continute, ale slujbei „de tipic", si vadesc totodata o mai mare incredere in potentialul de expresivitate al metodelor pur muzicale, precum si aparitia unei noi atitudini fata de aplicarea acestor metode in inchinarea ortodoxa. Aceasta ultima concluzie este intarita si de existenta unor variante multiple si deseori foarte individualizate ale aceluiasi text, ceea ce va duce la o schimbare profunda a corespondentei dintre cuvinte si melodie in cantul bizantin.

Prezentarea de mai sus a relatiei dintre isiliasm si psalmodie in Bizantul secolul al 14-lea releva ca psalmodia, cu toate formele ei diverse, era considerata o virtute monahala importanta, care, daca era practicata cu mintea si inima intru Dumnezeu, era purtatoare a posibilitatii permanente de a conduce la contemplatia adevarata. Acest lucru era valabil atat pentru monahii cenobiti, cat si pentru isihastii manastiresti, a caror viata, petrecuta intre rugaciunea individuala si cea obsteasca, era mult mai armonios echilibrata decat se crede in prezent. Dupa ce petreceau zilele saptamanii in singuratate, monahii se intorceau la manastire pentru a ajuta la oficierea unei veghi de toata noaptea, peste care domneau cele mai elaborate cantari pe care le produsese vreodata Bizantul. Este semnificativ faptul ca Ioan Cucuzel si Filoteos Cochinos, cele doua mari personalitati, care au marcat reformele liturgice ale vremii, erau amandoi monahi ai Marii Lavre si cunoscuti ca mari isihasti.

In lipsa unui text din secolul al 14-lea. care sa stabileasca in mod explicit o relatie de cauzalitate intre spritualitatea monastica si schimbarile muzicale petrecute in acea vreme, nu putem oferi decat o presupunere de circumstanta privind legaturile dintre isihasm si stilul nou de cantare initiat de Cucuzel. Pe de alta parte, este greu sa respingem drept coincidente toate aceste schimbari, deoarece ni se pare putin probabil ca parintii isihasti sa-si fi lepadat spiritualitatea la poarta in fiecare sambata, inainte de a intra in manastire, pentru a putea petrece apoi ore in sir urmand ultima moda muzicala constantinopolitana (sau tesaloniceana) .

Dimpotriva, convingerea mea este ca aceste fenomene erau inrudite si ca numitorul lor comun era libertatea artistica, liturgica si chiar spirituala, pe care o crea muzica akolouthiai-lor.

Conducatorul de cor bizantin isi regasise posibilitati fara precedent de a modifica practic nelimitat lungimea si stilul slujbei prin selectarea dintr-un considerabil repertoriu de o mare varietate de compozitii. Dupa o perioada de relativa standardizare liturgica, el era din nou liber de a lua decizii privitoare la repertoriul muzical, sau la criterii estetice in afara recomandarilor tipicului. Libertatea artistica bazata pe credinta in Dumnezeu existase, desigur, si inainte, atat in vestul, cat si in estul crestin. In secolul al 12-lea stareta Hildegard von Bingen compunea imnuri de virtuozitate pe texte extatice, ca urmare a viziunilor pe care le primise de la Dumnezeu. In cursul secolului precedent in Bizant, Sf. Simion Noul Teolog, neinduplecat combatant al leneviei spirituale si al religiei formaliste, scrisese vibrante imnuri paraliturgice de o mare frumusete. Este greu de dovedit fara urma de indoiala, dar s-ar putea ca puterea de a canta „.cu indrazneala si fara frica de invinuire" Ioan Cucuzel si fratii sai de calugarie s-o fi capatat din insistenta cu care isihastii afirmau ca Dumnezeu este direct accesibil tuturor muritorilor in timpul vietii pamantesti.

Extras din „Isihasm si psalmodie” de Alexander Lingas

Macarie este de origina roman, nascut la noi in tara,, probabil intre anii 1780 si 1785. Mitropolitul roman, Dionisie-Lupu, cunoscand pe Macarie ca musicant desavarsit si cunoscator profund al sistemelor de psaltichie veche si noua, si apreciindu-l de bun roman si distins orator, din cuvantarea ce a tinut in Mitropolie, cu ocazia instalarii sale ca Mitropolit l-a numit in anul 1820, ca director sau epistat al scolii de muzica bisericesca, infiintata de el la Mitropolie, scoala in care se pregateau gramaticii de preotie.

Mitropolitul Dionisie Lupu, avand dorinta ca toate cantarile bisericesti, sa fie traduse din greceste in romaneste si aranjate dupa noua sistema de psaltichie, a Mitropolitului Chrisant, Hurmuziu si Grigorie protopsaltul, insa acomodate cu gustul de cantare al poporului roman, numi o comisie compusa, din : Macarie, Anton Pann si Pangratie protopsaltul Mitropoliei.

"Ingerul a strigat ", axionul Invierii Domnului compus de Macarie Ieromonahul:

Comisia aceasta, n-a putut insa sa lucreze, deoarece fiecare din membrii ei, avea ambitia sa lucreze separat, si sa publice carti de psaltichie pe romaneste, sub iscalitura sa proprie. Ramase numai Macarie singur, care se sili, a aduce la indeplinire dorinta Mitropolitului. Astfel el aranja pe noua psaltichie si in limba romana: Teoreticonul, Anastasimatarul si Irmologhionul; si vazand greutatea ce intampinau elevii din scola de muzica, cu transcrierea psaltichiei, ceru voie Mitropolitului, sa le tiparesca.

Dar tocmai atunci (1821), revoltandu-se strainii din Muntenia si Moldova, si pamantenii imprastiindu-se, care pe unde au putut de frica zaverei, Macarie, doritor de a-si imprima cartile, se duse in Viena ). Acolo el facu mai intai tiparele semnelor psaltichiei, si termina tiparirea celor trei carti ale sale, in 1822; cand se intorse in Bucuresti, odata cu ridicarea pe tron a Domnitorului roman Grigore Ghica. Acesta editie a lui Macarie, se deosebeste prin eleganta caracterelor si a tiparului in doua culori (negru si rosu), de toate cartile de psaltichie, ce s-au tiparit pana acum la noi in tara).

Teoreticonul, este dedicat dascalilor de musica Costache si Grigore, care au fost lasati de Macarie, sa-i tina locul la scoa1a de musica, pana la intoarcerea sa in tara. Cuprinde 30 de pagini si se imparte in 19 capitole; in care se prescriu
reguli de teorie asupra psaltichiei celei noi. La urma are un adaus, in care se explica valorile semnelor muzicale si lucrarile lor, si mai multe exercitii de intonare.

Anastasimatarul, este dedicat Mitropolitului Moldovei Veniamin Costache, si cuprinde cele opt glasuri, impreuna cu svetilnele si voscresnele lor.

Irmologhionul, are o prefata de o mare importanta; caci intr-insa se vede, cat de mult a fost cultivata psaltichia la romani in timpurile trecute si cum degenerase in epoca fanariotilor, cand calugarii greci, monopolizase totul la noi in tara).
Cartea cuprinde catavasiile sarbatorilor imparatesti, axioanele praznicale, si alte cantari.
Nu mult, dupa ce Macarie s-a intors din Viena, s-a dus la Iasi, unde inmana Mitropolitului Veniamin, parte din cartile ce imprimase si mai ales Anastasimatarul, ce il dedicase. De la Iasi s-a dus la manastirea Nemtului, unde a predat calugarilor, psaltichia dupa noua sistema.

In anul 1827, Macarie a mai tiparit in Bucuresti Utrenierul, din ordinul domnitorului Grigore Ghica, cu caracterele de psaltichie, cumparate de Mitropolie, de la Petre Efesiul.

In anul 1833, il gasim pe Macarie in Buzau, ca profesor de muzica, la scoala infiintata de renumitul episcop Chesarie; avand printre elevi, si pe adormitul intru fericire I. P. S. mitropolitul Moldovei Iosif Naniescu, care era atasat pe acea vreme, pe langa episcopul Chesarie al Buzaului.

 
D-l C. Erbiceanu m-a incredintat, ca in anul 1889, a gasit la Manastirea Viforata din judetul Dambovita, pe o sora a lui Macarie, o calugarita garbovita de batranete, care i-a daruit un pateric si un manuscript de cuvantari bisericesti, scris de insusi mana lui Macarie, pe care le are si acum in

pretioasa sa biblioteca ; ceia ce denota ca Macarie, s-a nascut aici in tara, - iar nu in Transilvania cum sustin unii, - si probabil ca a fost inmormantat la Manastirea Viforata, - unde se afla sora sa, - cam pe la anul 1845.

Respectiv de chipul lui Macarie, precum se poate observa portretul seu, el era de statura mijlocie, bine legat, avand ochii negrii, si o figura bruneta placuta.

Macarie, pe langa ca era desavarsit musicant si bun orator, dar stia a manui si condeiul bine; dovada sunt cuvantarile scrise si pronuntate de el la diferite ocazii, intre cari este de remarcat cuvantarea tinuta in Mitropolia din Bucuresti, in prezenta mitropolitului Grigore al II-lea (1823-1834).

Desi figura lui Macarie apare posteritatii mica, din cauza lipsei de detalii; totusi ea este foarte mareata si neasemanat de importanta, pentru ca lui datorim marea reforma, ce s-a facut in musica nostra bisericesca. El nu numai ca a curatit cantarile nastre bisericesti, de tot ce era strein si le-a pus pe romaneste; dar a acomodat aceste cantari, cu genul si gustul muzical al poporului roman. Dovada despre acesta, sunt melodiile axioanelor noastre prasnicale, catavasiile de la Intampinarea Domnului, si mai ales pripelele de la pesna a 9-a : «Nu pricep Curata nici ingerii, nici oamenii» ; cum si canonul Floriilor, acomodat dupe vechea cantare romanesca, din epoca slavona.

Aceste melodii, asa cum sunt alcatuite de Macarie, nu se gasesc la niciuna din bisericile ortodoxe orientale. Chiar Grecii raman uimiti, cand aud prin bisericile nostre, cantandu-se axionul Pastelui, «Ingerul a strigat». Ceea ce denota, ca cantarile lui Macarie, nu contin decat melodii curat religiose, dupa genul si gustul de cantare al poporului roman.
In genere vorbind, melodiile lui Macarie sunt compuse pe un ton linistit. E de remarcat, ca in cantarile sale nu intalnim tranzitiuni sau treceri brusce ori prea repezi, fie in suire fie in pogorare, cum intalnim in cantarile altor muzicanti; ceea ce face ca muzica lui Macarie, sa fie eleganta si placuta, daca e bine executata.

Modestul ieromonah Macarie, portarie al Mitropoliei din Bucuresti, va ramane de-a-pururea o figura mareata in Biserica Ortodoxa Romana; caci cartile sale de psaltichie, au facut epoca in tarile romane, si au devenit norma, pentru cantarea bisericesca, curat romanesca.

Dupa ele s-a predat psaltichia, in scolile de muzica bisericesca din Bucuresti si Iasi, cum si prin multe manastiri din tara; si tot dupa ele se preda pana acum psaltichia si in seminariile noastre.

 

Extras din "Carte de muzica bisericeasca" - Nifon N. Ploiesteanu, Bucuresti, 1902

Vecernia plecarii genunchilor este slujita in seara Cincizecimii. In timpul acesteia este reintrodus obiceiul ingenuncherii - o pozitie de pocainta care este eliminata in timpul Penticostarului.

RUGACIUNEA INTAI

Doamne, Cel ce esti prea curat, neintinat, fara de inceput, nevazut, necuprins, de nepatruns cu mintea, neschimbat, neintrecut, nemasurat si fara de rautate; Care singur ai nemurire, locuind in lumina cea neapropiata; Cel ce ai facut cerul si pamantul si marea si toate cele zidite in ele; Care plinesti cererile, mai inainte de cerere; Tie ne rugam si pe Tine Te chemam, Stapane, Iubitorule de oameni, Parintele Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din pururea Fecioara Maria, Preaslavita Nascatoare de Dumnezeu; Care, mai intai in cuvinte invatand, iar mai pe urma si cu fapta aratand, cand a rabdat patima Sa cea mantuitoare, ne-a dat pilda noua, smeritilor si pacatosilor si nevrednicilor robilor Tai, sa-Ti aducem Tie rugaciuni, cu capetele si cu genunchii plecati, pentru pacatele noastre si pentru gresealele cele din nestiinta ale credinciosilor.

Insuti, mult-Milostive si Iubitorule de oameni, auzi-ne pe noi in orice zi Te vom chema, dar mai ales in ziua aceasta a Cincizecimii, in care Domnul nostru Iisus Hristos, dupa ce S-a inaltat la ceruri si a sezut de-a dreapta Ta, Dumnezeule si Parinte, a trimis pe Duhul Sfant peste Sfintii Sai Ucenici si Apostoli, Care a sezut peste fiecare dintr-insii, si s-au umplut toti de harul Lui cel neimputinat, si au grait intr-alte limbi maretiile Tale si au proorocit. Deci, auzi-ne pe noi, care acum ne rugam Tie, si adu-Ti aminte de noi, smeritii si osanditii, si alunga robia sufletelor noastre, Cel ce cu milostivirea Ta mijlocesti pentru noi.

Primeste-ne pe noi, care cadem inaintea Ta si graim: Gresit-am! Inaintea Ta suntem pusi din pantecele maicii noastre; Tu esti Dumnezeul nostru. Dar, pentru ca s-au scurs in zadarnicie zilele noastre, am pierdut ajutorul Tau, si ne aflam lipsiti de toata apararea. Totusi, nadajduind in indurarile Tale, graim catre Tine: Pacatele tineretilor noastre si ale nestiintei nu le pomeni, si de cele ascunse ale noastre, curateste-ne pe noi. Nu ne lepada pe noi in vremea batranetilor; cand slabeste taria noastra, nu ne parasi pe noi. Mai inainte de a ne intoarce in pamant, invredniceste-ne sa ne intoarcem la Tine si cauta spre noi cu buna-vointa si cu har. Cumpaneste faradelegile noastre cu indurarile Tale; pune adancul indurarilor Tale impotriva multimii pacatelor noastre. Cauta din inaltimea Ta cea sfanta, Doamne, spre poporul Tau, care sta inainte si asteapta de la Tine multa mila. Cerceteaza-ne pe noi cu bunatatea Ta. Izbaveste-ne pe noi de tirania diavolului. Intareste viata noastra cu poruncile Tale cele sfinte si sfintitoare. Inger credincios pazitor pune poporului Tau si pe toti ne aduna in imparatia Ta. Da iertare celor ce nadajduiesc in Tine. Iarta-le lor si noua pacatele. Curateste-ne cu lucrarea Sfantului Tau Duh. Strica mestesugirile vrajmasului cele impotriva noastra.

RUGACIUNEA A DOUA, a Sfantului Vasile cel Mare:

Binecuvantat esti, Doamne, Stapane Atottiitorule, Care ai luminat ziua cu lumina de soare si noaptea ai facut-o sa luceasca cu sclipiri de foc; Care ne-ai invrednicit pe noi sa trecem lungimea zilei si sa ne apropiem de inceputul noptii. Asculta rugaciunea noastra si a intregului Tau popor, si ne iarta noua, tuturor, pacatele noastre cele de voie si cele fara de voie. Primeste rugaciunile noastre cele de seara si trimite multimea milei Tale si a indurarilor Tale peste mostenirea Ta. Ocroteste-ne pe noi cu Sfintii Tai ingeri; intrarmeaza-ne pe noi cu armele dreptatii Tale. Ingradeste-ne pe noi cu adevarul Tau; pazeste-ne pe noi cu puterea Ta; mantuieste-ne de toata primejdia si de tot viclesugul celui potrivnic; si ne daruieste noua si aceasta seara, cu noaptea ce vine, si toate zilele vietii noastre, desavarsita, sfanta, cu pace, fara de pacat, fara sminteala, fara nalucire; pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu si ale tuturor Sfintilor, care din veac Ti-au placut Tie.

RUGACIUNEA A TREIA

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Care inca in aceasta viata cu noi fiind, ai dat oamenilor pacea Ta, si darul Preasfantului Duh il daruiesti pururea celor credinciosi, spre mostenire nestricata iar astazi, mai aratat, ai trimis acest dar Ucenicilor si Apostolilor Tai, si ai intarit buzele lor cu limbi de foc, prin care tot neamul omenesc primind cunostinta de Dumnezeu in a sa limba si in auzul urechilor, ne-am luminat cu lumina Duhului si am scapat din inselaciune, ca dintr-un intuneric; si prin impartirea limbilor de foc celor vazute, cu lucrarea cea mai presus de fire, ne-am invatat a crede in Tine Dumnezeu, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant: o Dumnezeire, o Putere si o Stapanire. Tu, dar, Cel ce esti raza Tatalui si chipul neschimbat si nemutat al fiintei si al firii Lui, Izvorul intelepciunii si al harului, deschide-mi si mie pacatosului buzele si ma invata, cum se cuvine si pentru ce trebuie sa ma rog. Ca Tu esti Cel ce stii multimea cea multa a pacatelor mele, dar milostivirea Ta va covarsi noianul acestora; ca, iata, cu frica stau inaintea Ta, punand deznadajduirea sufletului meu in fata adancului milei Tale. Indrepteaza viata mea, Cel ce indreptezi toata faptura cu cuvantul si cu puterea cea negraita a intelepciunii. Cel ce esti liman lin al celor cuprinsi de valuri, si-mi arata calea pe care sa merg. Da gandurilor mele duhul intelepciunii Tale; daruieste nepriceperii mele duhul intelepciunii; adumbreste faptele mele cu duhul temerii de Tine, duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele si cu duh stapanitor intareste alunecarea cugetului meu. Ca in toate zilele, fiind indreptat, cu Duhul Tau cel bun, spre ceea ce este de folos, sa ma invrednicesc a implini poruncile Tale si pururea sa-mi aduc aminte de venirea Ta cea slavita, care va cerceta faptele noastre; si sa nu ma lasi ca sa ma amagesc cu placerile cele stricacioase ale lumii acesteia, ci intareste-ma sa doresc castigarea bunatatilor celor viitoare, ca Tu ai zis, Stapane: Oricate va cere cineva in numele Tau, fara impiedicare va lua de la Dumnezeu, Parintele cel impreuna vesnic cu Tine.

Pentru aceasta, si eu, pacatosul, la Pogorarea Sfantului Tau Duh, ma rog bunatatii Tale: Cate am cerut, da-mi mie spre mantuire. Asa, Doamne, Care esti daruitor bun si bogat, datator de toata facerea de bine, implineste rugaciunea mea, caci Tu esti indurator, miluitor, partas fara de pacat al trupului nostru si Te pleci cu iubire si milostivire spre cei ce-si pleaca la Tine genunchii, curatind pacatele noastre. Pentru aceasta da, Doamne, poporului Tau, indurarile Tale; auzi-ne pe noi din cerul cel sfant al Tau; sfinteste-ne pe noi cu puterea dreptei Tale celei mantuitoare; acopera-ne pe noi cu acoperamantul aripilor Tale; nu trece cu vederea faptura mainilor Tale. Tie Unuia am gresit, dar Tie Unuia si slujim. Nu stim sa ne inchinam vreunui dumnezeu strain, nici sa tindem mainile noastre, Stapane, la alt dumnezeu. Iarta-ne noua gresealele, primeste rugaciunile noastre, cele cu plecare de genunchi, tinde-ne noua, tuturor, mana de ajutor. Primeste rugaciunea tuturor ca o tamaie bine-primita, ce se inalta inaintea imparatiei Tale celei prea bune.

RUGACIUNEA A PATRA, a Sfantului Vasile cel Mare:

Doamne, Doamne, Care ne-ai izbavit pe noi de toata sageata ce zboara ziua, izbaveste-ne pe noi si de tot lucrul ce umbla in intuneric. Primeste ca o jertfa de seara ridicarea mainilor noastre. Invredniceste-ne sa trecem si vremea noptii fara de prihana, neispititi de rele; si ne izbaveste pe noi de toata tulburarea si ingrozirea ce ne vine de la diavol. Daruieste sufletelor noastre umilinta si cugetele noastre grija de intrebarea ce ni se va face la Judecata cea infricosatoare si dreapta. Patrunde cu frica Ta trupurile noastre si omoara pacatul din madularele noastre cele pamantesti; ca si in linistea somnului sa ne luminam prin cugetarea la judecatile Tale. Departeaza de la noi toata nalucirea necuviincioasa si pofta cea vatamatoare. Si ne scoala pe noi, la vremea rugaciunii, intariti in credinta si sporind in poruncile Tale.

RUGACIUNEA A CINCEA

Izvorul cel pururea izvorator de viata si de lumina, Putere ziditoare, impreuna-vesnica cu Tatal, Cel ce ai plinit cu prisosinta toata randuiala cea pentru mantuirea oamenilor, Hristoase, Dumnezeul nostru; Care ai rupt legaturile cele nedezlegate ale mortii si incuietorile iadului, zdrobind multimea duhurilor celor viclene; Cel ce Te-ai adus pe Tine pentru noi jertfa nevinovata, dandu-Ti spre junghiere trupul cel preacurat, neatins si neintinat de nici un pacat; si prin aceasta infricosatoare si negraita jertfire ne-ai daruit noua viata de veci; Cel ce Te-ai pogorat in iad si ai sfaramat incuietorile cele vesnice, si celor ce sedeau in intuneric le-ai aratat iesire, iar pe sarpele cel din adanc, incepatorul rautatii, l-ai vanat cu inteleapta mestesugire dumnezeiasca si l-ai legat cu lanturile intunericului in iad si l-ai inchis cu puterea Ta ce nemasurata in focul cel nestins si in intunericul cel mai din afara; Intelepciunea Tatalui, Cea cu nume mare, Tu, Cel ce Te-ai aratat mare Ajutator al celor napastuiti si ai luminat pe cei ce sedeau in intuneric si in umbra mortii, Tu, Doamne al slavei celei vesnice, Fiule iubit al Parintelui Celui Preainalt, Lumina vesnica din Lumina vesnica, Soare al dreptatii, auzi-ne pe noi care ne rugam Tie: Odihneste sufletele robilor Tai, ale parintilor si fratilor nostri, care au adormit mai-inainte, si ale celorlalte rudenii dupa trup si ale tuturor celor de o credinta cu noi, pentru care si face acum pomenire, ca stapanirea Ta este peste toti si in mana Ta tii toate marginile pamantului.

Stapane Atottiitorule, Dumnezeule al parintilor si Doamne al milei, Facatorule al neamului celui muritor si al celui nemuritor si a toata firea omeneasca, ce se zideste si iarasi se strica; Ziditorule al vietii si al mortii, al trairii celei de aici si al mutarii celei de acolo; Cel ce masori anii celor vii si randuiesti ceasul mortii; Care duci si scoti din iad; Cel ce legi in neputinta si dezlegi in putere; Care tocmesti cele de aici spre trebuinta si oranduiesti cu folos cele viitoare; Care ai insufletit cu nadejdea invierii pe cei vatamati cu boldul mortii, Insuti, Stapane al tuturor, Dumnezeule, Mantuitorul nostru, nadejdea tuturor marginilor pamantului si a celor ce sunt pe mare departe; Care si in aceasta mai de pe urma, mare si mantuitoare zi a Cincizecimii ai aratat noua taina Sfintei, Celei de o fiinta si pururea vesnice, nedespartitei si neamestecatei Treimi, si ai varsat pogorarea si venirea Sfantului si de viata Facatorului Tau Duh, in chip de limbi de foc, peste sfintii Tai Apostoli; si punandu-i pe ei vestitori ai credintei noastre celei crestinesti, i-ai aratat marturisitori si propovaduitori ai invataturii celei adevarate despre Dumnezeu; Care si la acest praznic, cu totul desavarsit si mantuitor, ai binevoit a primi rugaciuni de mijlocire pentru cei tinuti in iad, dandu-ne noua mari nadejdi ca vei trimite usurare si mangaiere celor cuprinsi de intristari apasatoare, auzi-ne pe noi, smeritii robii Tai, care ne rugam Tie, si odihneste sufletele robilor Tai, celor mai dinainte adormiti, in loc luminat, in loc cu verdeata, in loc de odihna, de unde a fugit toata durerea, intristarea si suspinarea; asaza sufletele lor in locasurile dreptilor si fa-i vrednici de pace si de iertare. Caci nu mortii Te vor lauda pe Tine, Doamne, si nici cei din iad vor indrazni a-Ti aduce Tie marturisire, ci noi, cei vii, Te binecuvantam, Te rugam si aducem Tie rugaciuni de milostivire si jertfe pentru sufletele lor.

Adauga si rugaciunea aceasta:

Dumnezeule cel Mare si vesnic, Cel sfant si iubitor de oameni, Care ne-ai invrednicit pe noi sa stam si in acest ceas inaintea slavei Tale celei neapropiate, spre cantarea si lauda minunilor Tale, indura-Te de noi, nevrednicii robii Tai, si ne da noua har, ca sa-Ti aducem Tie, cu inima infranta si smerita, slavirea cea intreit sfanta si multumita pentru darurile Tale cele mari, pe care le-ai facut si le faci totdeauna noua. Adu-Ti aminte, Doamne, de neputinta noastra si nu ne pierde pe noi pentru faradelegile noastre, ci fa mila mare cu noi smeritii, ca, scapand de intunericul pacatului, sa umblam in lumina dreptatii si, inarmandu-ne cu armele luminii, sa vietuim nebantuiti de toata mestesugirea vicleanului, si cu indrazneala sa Te preaslavim pentru toate, pe Tine, Unul, Dumnezeul cel Adevarat si Iubitor de oameni, caci intr-adevar si cu dreptate este o mare taina a Ta, Stapane si Facatorul tuturor, risipirea cea vremelnica a fapturilor Tale, si dupa aceea alcatuirea din nou si odihna cea de veci. Tie Iti multumim pentru toate; pentru intrarea noastra in lumea aceasta si pentru iesirea din ea, care, dupa fagaduinta Ta cea nemincinoasa, ne arvuneste noua de mai inainte nadejdea invierii si a vietii celei nestricacioase, pe care fa ca sa o dobandim, la a doua venire a Ta, ce va sa fie. Ca Tu esti si incepatorul invierii noastre si Judecatorul nemitarnic si iubitor de oameni pentru cele facute in viata, Stapan si Domn al rasplatirii; Care Te-ai facut asemenea noua, partas trupului si sangelui, prin smerirea cea mai adanca, si ai avut inima plina de milostivire pentru patimirile noastre cele fara de osanda, prin aceea ca Insuti le-ai cercat de bunavoie, Insuti fiind cercat prin cele patimite, Te-ai facut ajutator de bunavoie noua, celor supusi la incercari; pentru care ne-ai si adus pe noi la a Ta nepatimire.

Primeste deci, Stapane, cererile si rugaciunile noastre si odihneste pe toti parintii fiecaruia, pe maici, pe frati, pe surori, pe fii, pe cei dintr-o rudenie si dintr-o semintie, si toate sufletele care au adormit mai inainte in nadejdea invierii si a vietii de veci; si aseaza sufletele si numele lor in cartea vietii, in sanurile lui Avraam, ale lui Isaac si ale lui Iacov, in latura celor vii, in imparatia cerurilor, in raiul desfatarii, ducandu-i pe toti, prin ingerii Tai cei luminati, in sfintele Tale locasuri, ridicand impreuna si trupurile noastre, in ziua in care ai hotarat, dupa fagaduintele Tale cele sfinte si adevarate. Caci nu este, Doamne, moarte, pentru robii Tai, cand iesim din trup si venim la Tine, Dumnezeule, ci mutare de la cele mai pline de intristare la cele mai bune si mai vesele, si odihna si bucurie. Iar de am si gresit Tie ceva, fii milostiv si noua si acelora, pentru ca inaintea Ta nimeni nu este curat de intinaciunea, chiar de ar fi viata lui doar o singura zi. Ca numai Ta singur Te-ai aratat pe pamant fara de pacat, Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care toti nadajduim sa dobandim mila si iertare de pacate. Pentru aceasta, ca un Dumnezeu bun si iubitor de oameni, dezleaga, lasa si ne iarta noua si acelora, caderile in pacate, cele cu voie si cele fara de voie, cele cu stiinta si cele fara de stiinta, cele aratate si cele ascunse, cele cu lucrul si cele cu gandul, cele cu cuvantul si cele din toate umbletele si miscarile noastre. Si celor care s-au mutat de aici mai inainte, daruieste-le izbavire si iertare; iar pe noi, care suntem aici, ne binecuvinteaza, daruindu-ne sfarsit bun si pasnic si noua si la tot poporul Tau si, revarsand asupra noastra indurarile milei si ale iubirii de oameni, la venirea Ta cea infricosatoare si de temut fa-ne vrednici de imparatia Ta.

RUGACIUNEA A SAPTEA

Dumnezeule cel Mare si Preainalt, Care singur ai nemurire si locuiesti in lumina cea neapropiata; Cel ce ai facut toata faptura cu intelepciune; Cel ce ai despartit lumina de intuneric si ai pus soarele spre stapanirea zilei, iar luna si stelele spre stapanirea noptii; Cel ce ne-ai invrednicit pe noi, pacatosii, ca si in ziua de astazi sa intampinam fata Ta intru marturisire si sa-Ti aducem slujba de seara; Insuti, Iubitorule de oameni, Doamne, indrepteaza rugaciunea noastra ca tamaia inaintea Ta si o primeste ca pe o mireasma cu bun miros. Si ne da noua aceasta seara de acum si noaptea care vine, cu pace. Inarmeaza-ne cu armele luminii. Izbaveste-ne pe noi de frica de noapte, si de tot lucrul ce se petrece in intuneric; si ne daruieste noua somnul, pe care ni l-ai dat spre odihna, pentru neputinta noastra, ferit de toata nalucirea diavoleasca. Asa. Stapane al tuturor, Datatorule de bunatati, da-ne ca si in asternuturile noastre, umilindu-ne, sa pomenim si noaptea numele Tau cel preasfant; si cu gandirea la poruncile Tale fiind luminati, sa ne sculam cu bucurie sufleteasca, spre slavirea bunatatii Tale, aducand milostivirii Tale cereri si rugaciuni pentru pacatele noastre si ale intreg poporului Tau, pe care, pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, cu mila il cerceteaza.