Renunţând la icoane şi statui în urma valurilor de reforme din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, protestanţii par a fi resimtit un vid iconic, motiv pentru care au recurs la înlocuitori, precum goblenuri sau diferite accesorii de mobilier, frumos împodobite cu texte biblice şi gravate artistic, ce confereau credincioşilor un setiment de protecţie divină. Ca şi icoanele, erau puse pe perete sau erau integrate în ambientul casei [1]. Practica a fost împrumutată din tradiţia iudaică. Într-adevăr, în iudaism, mesjul iconic a fost în mare parte înlocuit cu mesajul lingvistico-semantic. Respectând porunca biblică [2], evreii pioşi au confecţionat cutii de lemn, ceramică, argint, sidef etc. adevărate opere de artă în care se puneau pergamente conţinând texte biblice [3]. Protestanţii, pe lângă textele biblice inspirate, au simţit nevoia să adauge şi texte apocrife, în mare parte reproduse din "Epistoliile provenite din Cer". Cultul epistoliilor are o lungă şi frumoasă tradiţie, circulaţia lor fiind semnalată încă din zorii creştinismului.

Cultul epistoliilor până la Reformă

După tradiţie, prima scrisoare de acest gen ar fi fost trimisă de Însuşi Mâtuitorul, pe vremea când se afla încă pe pământ, lui Abgar, regelui Edessei, care, auzind de tămaduirile miraculoase pe care El le săvârşea, s-a hotărât să-i scrie, rugându-L să vină în regatul lui, la Edessa, pentru a-l tămădui de o boala incurabilă, scrisoarea fiindu-I trimisă printr-un rob. Iisus Hristos îi răspunde că, după răstignirea, învierea din morţi şi înălţarea la ceruri, negreşit va trimite un ucenic de-ai Lui, care îl va tămădui şi va propovădui Evanghelia, nu şi înainte, deoarece are o misiune pe care trebuie să o ducă la bun sfârşit. Scrisoarea, pe care Abgar o purta permanent cu sine, a fost suficientă să-l vindece în mod miraculos [4]. De aceea, astfel de scrisori mai poarta numele de "advare" sau "agvare". Se pare că mitul despre Abgar a fost punctual de plecare pentru punerea în circulaţie a epistoliilor de mai târziu.
Următoarele epistolii aveau ca temă respectarea Zilei Domnului, Duminica, şi provine din mediul pietist popular ca o reacţie împotriva nerespectării acestei zile. Astfel, odată cu generalizarea creştinismului în Imperiul Roman, ziua de Duminică, ca zi sfânta şi de odihnă, ajunge sa ia locul sâmbetei. Cu toate acestea, sâmbăta nu a fost întru totul abandonată. Astfel, oamenii simpli din Friaul, nordul Italiei, continuau să ţină sâmbăta. De asemenea, începând din secolul al II-lea, sâmbăta era ţinută de către Biserica Culdee din Scoţia, precum şi de către alte biserici. Astfel de epistolii au fost redactate după anul 313, anul legalizării Bisericii, întâi în limba latină, apoi a fost tradusă în elineşte, precum şi în celelalte limbi europene din acea vreme, şi a început să circule cu succes. Primele atestări privind epistoliile le avem din secolul al V-lea. Astfel, se spune că, în anul 583, în Ibiza (în limba autohtonă Eivissa), o insulă care aparţine Spaniei, situată în vestul Mării Mediterane, fâcând parte din insulele Baleare, o scrisoare ar fi căzut din cer şi ar fi îndemnat pe creştini la respectarea zilei de Duminică. Episcopul de Ibiza, Vincent, a declarat scrisoarea ca autentică şi a acceptat-o. În schimb, Episcopul de Cartagina, examinând-o, s-a declarat uimit cum "cineva poate accepta profeţii noi". Din această cauză, episcopul de Ibiza a fost destituit. În Evul Mediu a circulat o legendă conform căreia Theodoton, adjunctul papei, a văzut deasupra mulţimii adunate în Bazilica Sfântul Petru din Roma o scrisoare suspendată în aer. Atunci, 47. 000 de oameni s-au căit de păcate. În anul 1846, în Boemia, o apariţie similară a cutremurat o mulţime de oameni, iar mulţi preoţi au crezut în ea.
În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea au loc o serie de evenimente care vor da un puternic avânt cultului scrisorilor: "Pe lângă marile crize care au zguduit Biserica apuseană, secolul al XIV-lea se caracterizează printr-o serie de calamităţi şi flageluri cosmice : comete, eclipse de soare, inundaţii şi, mai ales, din 1347, groaznica epidemie de ciumă, «Moartea Neagră». În speranţa de a-l putea îndupleca pe Dumnezeu, se înmulţesc procesiunile de flagelanţi. E vorba de o mişcare populară care parcurge traseul caracteristic : de la pietate la heterodoxie" [5]. Se creează, aşadar, o atmosferă de disperare colectivă : "De altfel, epoca pare obesedată de moarte şi de suferinţele ce-l aşteaptă pe defunct în lumea de dincolo. Moartea impresiona imaginaţia contemporanilor mai mult decât speranţa învierii" [6]. Ca să ispăşească păcatele lumii, grupuri de laici parcurg satele şi oraşele, biciuindu-se cu asemenea violenţă, încât trupul lor devenea o masă umflată de carne vânată. Aceştia au fost numiţi biciuitori (flagelanţi). Ei îşi fac apariţia pe la anul 1260, anul când, după profeţia lui Gioacchino da Fiore, trebuia să înceapă a şaptea epocă a Bisericii şi se prezentau ca o mişcare reformatoare, care a îmbrăcat haina căinţei. Primii flagelanţi pornesc din Perugia şi se răspândesc apoi în Polonia şi Ungaria [7]. Flagelanţii au fost cei care au pus în circulaţie teoria conform căreia Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni cu Moartea Neagră din cauza nerespectării Duminicii ca zi de odihnă şi pledau pentru repaus absolut în această zi [8].

Evoluţia epistoliilor provenite din Cer după Reformă

După Reformele protestante din secolul al XVI-lea, cultul epistoliile a cunoscut evoluţii diferite, în funcţie de confesiune. În Biserica ortodoxă, cultul episoliilor îşi ia mult amploare. Un caz interesant îl reprezintă circulaţia epistoliilor în mediul creştin ortodox românesc. Textele epistoliilor au fost primele texte redactate în limba română. Acestea au fost traduse pentru prima dată din limba greaca şi slavona în anul 1391 de către călugării copişti de la Mănăstirea Săpânţa-Peri din Maramureş. Aici funcţiona o renumită şcoală de caligrafie, ctitorită de egumenul Pahomie, unde au fost traduse, printre altele, Psaltirea, Apostolul şi Evanghelia. O alta traducere este realizata in anul 1630 de preotul ortodox din Mihaciu (azi Mihăceni, judeţul Alba). Preotul din Mihaciu, care se va numi el însuşi "Popa Grigore din Măhaci", vede probabil în epistolii un manifest misionar pentru respectarea Duminicii, ca sfântă zi de odihnă, conform învăţăturii dreptei credinţe. Ca şi Biserica catolică, Biserica ortodoxă le-a considerat apocrife şi eretice, iar cultul lor a fost condamnat.
O evoluţie spectaculoasă au cunoscut epistoliile în cadrul Bisericilor protestante, desprinse timpuriu din Biserica catolică.
Primele Biserici protestante care au împrumutat astfel de scrisori din practica pietista catolică, le-au adaptat şi le-au repus în circulaţie, au fost cele germane şi olandeze din Europa, precum şi din Statele Unite şi Canada, în special Pennsylvania. Categoria de scrisori provenite din cer poartă numele de himmelsbrief (germ. Himmel= Cer, brief=scrisoare). Aceste epistolii, ce se mai numesc uneori şi "Scrisori de protecţe", conţin texte apocrifele, similare celor ortodoxe sau catolice şi se bucură de o popularitate deosebită şi, evident, de o largă circulaţie printre credincioşi. În ele se fac menţiunea că au fost scrise de Însuşi Dumnezeu sau de un înger al Acestuia, de obicei Arhangheluil Mihail, şi că au fost trimise oamenilor ca mesaj divin, promiţandu-le totodată o serie de haruri. Mulţi creştini le gravează pe diferite materiale ( lemn, metal) şi le pun pe perete, asemenea icoanelor din cultul creştin-ortodox sau catolic sau le copiază şi poartă o copie cu sine.
În zilele noastre, constatam un reviriment formidabil. Cauza o putem căuta în sentimentul de insecuritatea a omului modern, care se confrunta cu probleme sociale, de sănătăte şi familiale, precum crize economice, politice, financiare, divorţ, boală etc.
Un text himmelsbrief tipic va menţiona, pe lângă faptul că a fost scris de mâna Divinităţii, şi data când a fost găsit (la 63 de ani de la Răstignire etc. ), precum si locul (la Sfântul Mormânt, la 18 mile de localitatea Iconium etc.). Apoi se specifică numele celui care l-a găsit (un evreu convertit la creştinism etc.), precum si numele celui care l-a a păstrat (familia doamnei Cuba din Mezopotamia).
Urmează mesajul propriu-zis, care listează o serie de porunci : "să fie ţinute cinci vineri de peste an, începând cu Vinerea Mare, în amintirea celor cinci răni primite de Mântuitorul şi să nu se lucreze sub nici un motiv în Ziua Domnului, care este sfântă ; să existe iubire frăţească etc". Urmează o listă de promisiuni pentru cei ce păstrează o copie în casa lor, precum că vor feriţi de trăsnete, boli molipsitoare, incendii. Casa unde se va găsi o copie va prospera, căci toate bunătăţile se vor găsi în casele celor care vor avea o copie a acestei scrisori.

Neoprotestantismul şi mesajele de dragoste ale lui Dumnezeu

Cu neoprotestantismul, practica epistoliilor capătă un pronunţat accent misionar, în detrimentul traditionalului caracter magic. Renunţând la lista de promisiuni şi binecuvântari, textul scrisorilor este astăzi folosit ca un mesaj de trezire spirituală. Prin titluri de genul: "Scrisoare de la Dumnezeu", "Scrisoare de la Iisus", "Scrisoarea de dragoste a Tatălui ceresc", aceste misive par să sugereze provenienţa lor supanaturală. În schimb, nu se mai menţionează că ele ar fi fost scrise material de Însăşi mâna lui Dumnezeu sau a unui înger, ci se lasă să se înţeleagă ca doar au fost dictate de Dumnezeu, transmise ca mesaj particular cuiva care avea naşterea din nou şi care se afla sub harul Duhului Sfânt. El ar fi aşternut-o pe hârtie printr-un fel de dicteu divin [9], procedeu destul de răspândit ca mijloc de comunicare cu Dumnezeu. Se mai sugerează că textul nu este o ficţiune, căci altfel, o astfel de producţie literară şi-ar pierde valoarea spirituală. Scrisoarea ar fi adresată tuturor oamenilor, iar cel care a fost ales ca scrib ar avea datoria să fie el însuşi mesager sau curier, să găsească alţi voluntari, mesageri sau curieri, care să o ducă mai departe, în casele oamenilor. Nu se garantează protecţie explicită, ci numai una implicită, în sensul că nu este suficient ca destinatarul să o copieze mecanic, să o poarte permanent cu sine şi să o difuzeze, ci trebuie să se transforme într-un recipient capabil să primească protecţia divină ca pe un dar, abandonâdu-se astfel mesajului revelat.
Prin aceasta interpretare, neoprotestantismul devine singura confesiune creştina care integrează astfel de epistolii în viaţa credincioşilor şi nu le condamnă ca fiind apocrife eretice. Spre deosebire de mesajele mariane din catolicism, unde Fecioara Maria apare unor credincioşi, de regula copiilor (Sfânta Marie-Bernarde Soubirous, Françoise Mélanie Calvat, Pierre Maximin Giraud, Lúcia de Jesus Rosa Santos, Jacinta Marto, Francisco Marto etc.), încredinţându-le mesaje importante, cu misiunea de a le propovădui oamenilor, mesaje considerate valide doar dacă au aprobarea autorităţilor bisericeşti, de regulă a papei, neoprotestantismul consideră că nu sunt necesare astfel de aprobări, ele probându-se prin autoritatea Sfintei Scripturi, fiind aşadar suficient să aibă acoperire în cuvântul evanghelic. Unele texte sunt într-adevăr emoţionante: "Copilul meu, Eu ştiu totul despre tine. Ştiu când stai jos si când te ridici. Şi cunosc toate căile tale. Îţi cunosc până şi numărul firelor de păr. Ai fost creat după chipul Meu. În Mine ai viaţa, mişcarea şi fiinţa. Tu eşti al Meu [...]". Astfel de binecuvâtari sunt întâlnite adesea prin casele multor neoprotestanşi (şi nu numai), invitând pe cititor să se oprească o clipă şi să mediteze la Dumnezeu.
_______________________________________
1. Aceste accesorii de mobilier se numesc "Binecuvântarea casei". În general, sunt texte inspirate, cum ar fi acesta: "Unde-i credinţă acolo-i dragoste/ Unde-i dragoste acolo-i pace/ Unde-i pace acolo-i binecuvântare/ Unde-i binecuvântare acolo-i Dumnezeu/ Unde-i Dumnezeu acolo lipsă nu e".
2. Vezi pasajul din Deuteronoum 6, 4-8 : "Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta. Cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău; Să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli. Să le legi ca semn la mână şi să le ai ca pe o tăbliţă pe fruntea ta. 9. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale".
3. Vezi Diac. Prof. Dr. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, ed. Institutului Biblic si de Misiune al BOR : " Evreii pioşi au păstrat şi obiceiul stăvechi al filacteriilor, mici cutii de piele, în care se ţin patru texte biblice, scrise pe pergament fin. Sunt doua cutiuţe de felul acesta, dintre care una se poarta pe inimă, iar alta se pune pe frunte. Ele sunt socotite ca alunga demonii, la fel ca mezuza, un mic sul pus într-o cutiuta de lemn, plastic sau metal, fixată pe canatul din dreapta al uşii , conţinând de aemenea texte biblice şi cuvinte magice".
4. Abgar al Edessei a fost, după tradiţia armeană, primul rege din lume convertit la creştinism de către apostolul Tadeu al Edessei. În secolul al IV-lea, istoricul Eusebiu al Cezareii (aprox. 275 – 30 mai 339) certifică autenticitatea scrisorii. Eusebiu mai arată că, după înălţare, apostolul Toma îl trimite, în anul 29, pe Addai la Edessa, unde predică Evanghelia. Textul răspunsului Mântuitorului, ce ar fi fost dictat unui ucenic, a fost iniţial redactat în limba siriacă. El s-a păstrat până azi : "Ferice de tine care ai crezut în Mine, fără să mă vezi. Căci este scris ca toţi aceia care Mă vor vedea să nu creadă în Mine, iar aceia care nu Mă vor vedea să creadă. În ce priveşte cererea ta de a te vizita, îţi pot spune că atunci când toată lucrarea mea pentru care am venit în lume va fi săvârşită şi Mă voi înalţa din nou la Tatăl Meu, care M-a trimis, va veni la voi unul din ucenici care te va vindeca de toate suferinţele redându-ţi sănătatea şi astfel va pregăti pe toţi care sunt cu tine pentru viaţa veşnica. Cetatea ta va fi binecuvântată pentru veşnicie, iar duşmanii nu o vor răzbi".
5. Vezi Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Ştiinţifica şi Enciclopedică, Bucureşti -1988.
6. Vezi Mircea Eliade, ibidem.
7. Vezi Mircea Eliade, ibidem.
8. Vezi şi Moses Gaster, Literatura populară română, Ed. Minerva, Bucureşti 1983 : "Acestă prelucrare o atribuie Veselovski sectei flagelanţilor din sec. al XIII-lea. Atuncea mişcarea reformatorie ia caracterul « căinţei » şi atunci apar pe la 1269, biciuitorii (flagelanţii) ce se biciuiau pentru ispăşirea păcatelor [...] Ziua principală a lor a fost, după mărturia tuturor scriitorilor contimpurani, duminica [...] Într-adevăr, s-a publicat o « epistolie » lătinească din secolul al XIV-lea de către Stumpf, luată din cronica franceză a lui Nangis, unde se află imediat după relaţiunea sa despre flagelanţi".
9. Cel mai cunoscut caz este aceluia a lui Jakob Lorber (1800 – 1864), un mistic şi vizionar care s-a numit pe sine "scribul lui Dumnezeu" . Declarând că a aşternut pe hârtie cuvintele dictate de o "voce interioară", a scris cca 10 000 de pagini de viziuni, care au văzut în mare parte lumina tiparului postum.

Când Apostolul Ioan Evanghelistul, exilat în insula Patmos, primea aceasta descoperire: "Şi-am văzut cetatea cea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă'mpodobită pentru mirele ei" [1], Biserica Apostolică se confrunta cu cea mai cumplită prigoana, aceea a împăratului Domiţian. Era o epoca de martiriu, de trădări, de apostazieri şi de speranţe. Credincioşii erau convinşi de apropiata revenirea a lui Iisus Hristos şi de împlinirea grabnică a acestei viziuni. În ciuda nesiguranţei zilei de mâine sau poate tocmai din aceasta, tema Noul Ierusalim începe să preocupe mase tot mai largi de creştini şi aceasta preocupare a sporit de-a lungul veacurilor până în zilele noastre. Era evident ca Ierusalimul Vechiului Testament fusese părăsit de Dumnezeu, iar o nouă cetate urma să îi ia locul. Pentru exegeţii creştini, Ierusalimul rămânea prototipul Noului Ierusalim, aşa cum Adam era prototipul lui Iisus Hristos, iar Eva era prototipul Fecioarei Maria, conform afirmaţiei că " Noul Testament în cel vechi se ascunde, iar Vechiul Testament în cel nou se descoperă".

Noul Ierusalim şi sofiologia

Conform cu părerea mitologilor, Ierusalimul istoric nu face excepţie de la clişeul general al arhetipului, conform căruia orice aşezare omenească îşi are un prototip în cer. Astfel, Ierusalimul ar fi fost o dedublaţie a unui model celest. Cât priveşte templul lui Solomon, Mircea Eliade crede că a găsit o referire clară chiar în cărţile lui Moise, în special Ieşirea. Astfel, "Cu deosebire templul - loc sacru prin excelenţă - avea un prototip celest. Pe muntele Sinai, Iehova îi arată lui Moise "forma" sanctuarului pe care avea să-l construiască". De asemenea şi David îl asigură pe Solomon că "toate acestea sunt în scrisoarea insuflată de la Dumnezeu cum m-a luminat el pentru toate lucrările zidirii". De aici, Mircea Eliade trage concluzia că pasajul din Apocalipsa unde se vorbeşte despre Noul Ierusalim se referă la acel prototip celest şi chiar citează pericopa Sfântului Apostol Ioan: "Dar cea mai frumoasa descriere a Ierusalimului celest se afla în Apocalipsa (21.2. sq.) [2]. Credem ca Mircea Eliade face o confuzie, căci Sfântul Apostol Ioan vorbeşte despre un Ierusalim ceresc nou, unic, care nu are un antitip pe pământ, o dublură, căci va fi făcut de îngeri, sau poate de Dumnezeu Însuşi, şi nu de mâna omului, şi care va coborî atunci, la sfârşitul veacurilor şi nu despre arhetipul celest al vechiului Ierusalim. De altfel, Apostolul mai vorbeşte despre un cer nou, şi nu despre cel vechi: "Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este" [3]. Oricum , citatul apocaliptic nu-şi avea locul aici. De buna seamă că Mircea Eliade, ca de altfel mulţi intelectuali, a fost influenţat de sofiologie. gnoză conform căreia Dumnezeu ar fi creat arhetipurile lumii văzute înaintea acesteia. De pildă, după sofiologi, "Mitul biblic, şi doctrina evoluţionistă ar putea deci să, stea alături. Ele nu-şi fac concurenţă, ele nu au nimic de împărţit, deoarece se referă la realităţi cu totul diferite” [4]. Or, după cum se cunoaşte, sofiologia nu a fost acceptata de Biserica ortodoxă, fiind considerata o erezie gnostică.

Speculatii pe tema locaţiei Noului Ierusalim

Cum era şi firesc, tema avea să constituie o tentaţie permanentă pentru speculaţii dintre cele mai fanteziste. Fiecare dintre neamuri ar fi voit ca regiunea unde erau trăitori să aibă privilegiul de a constitui locaţia cetăţii sfinte. Au apărut, cum era şi firesc, profeţii false, care au cunoscut o largă circulaţie în epocă, în ciuda opoziţie Bisericii ortodoxe (pe atunci ecumenice), ce încerca să tempereze din avântul unei exaltări populare nejustificate. Desigur, aici pe lângă orgoliu, intervenea şi aspectul comercial, căci locaţia ar fi constituit un loc de pelerinaj, care s-ar fi dovedit extrem de profitabil, contribuind astfel la prosperitatea regiunii. Aşa se explică încurajarea ereziei de unii demnitari şi negustori, proprietari de hanuri sau de mijloace de transport.
Cele mai vechi speculaţii aparţin Bisericii montaniste, care susţinea că negreşit Noul Ierusalim va coborî din cer, în Asia Mica, la Pepuza şi Tymion, în Frigia, azi Karahallı, din provincia Usak, Turcia. Cum era şi firesc, cele două cetăţi au atras la vremea respectivă numeroşi pelerini sau simpli curioşi, care veneau aici în spernaţa mântuirii, însănătoşirii sau pur şi simplu pentru satisfacerea unui capriciu, şi au pus bazele unei afaceri locale înfloritoare. Cu timpul, erezia s-a stins, iar Pepuza şi Tymion au fost date uitării. Afacerea "Noul Ierusalim" a supravietuit timp de patru sute de ani (din secolul al II-le până în secolul al VI-lea), în ciuda împotrivirii Bisericii.
Vor mai fi fost şi alte regiuni care îşi revendicau înaltul privilegiu, cum vor mai fi fost şi alte profeţii false care să le susţină.
Lalibela a fost o înfloritoare cetate din nordul Etiopia, numită astfel după suveranul ei, sfântul Gebra Maskal Lalibela [5], cel care a încercat să construiască aici un Nou Ierusalim, după căderea Ierusalimului în mâinile lui Saladin, eveniment ce a avut loc în anul 1187. Viziunea lui a fost una extrem de interesantă, prin faptul că a dorit să reproducă structura arhitectonică a cetăţii Ierusalimului pe care a contemplat-o în timpul unei viziuni, dar şi pe cea din revelaţia lui Ioan. Oraşul a fost capitala Etiopiei până în secolul al XIII-lea.
Când Cristofor Columb scria: "Pe mine m-a ales Dumnezeu ca sol al Său arătându-mi în care parte a lumii se află noul cer şi noul pământ, despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfântului Ioan, în Apocalipsa sa şi despre care vorbise şi Isaia mai înainte" [6] era evident că se referea la Lumea Nouă, de a cărei existenţă era convins, şi nu la India. Columb fusese nevoit să ascundă adevărata destinaţie a călătoriei sale, deoarece nimeni nu ar fi fost dispus să finanţeze o aventură fantezistă, care nu ar fi avut o finalitate practică şi nu s-ar fi dovedit profitabila şi nici să acorde credit unui idealist exaltat. Ciudatul "amiral al mărilor", cum îi plăcea să i se spună, era de fapt un mistic conştient de misiunea sa eshatologică, de faptul că fusese ales să găsească locaţia Noului Ierusalim, cetate care va cobori din cer la vremea potrivită, şi era convins ca ea trebuia să fie pe continentul cel nou pe al cărui teritoriu el, Columb, pusese pentru prima data piciorul în anul 1492.
După moartea lui Columb, tema devine o preocupare permanentă pentru coloniştii din Lumea Nouă. Primii colonişti englezi din America de Nord au încercat sa acrediteze ideea că oraşul Jamestown, capitala micii colonii fondate în Virginia de către primii emigranţi sosit din Anglia, la 14 mai 1607, ar fi fost predestinat [2] să primească cetatea apocaliptică. Căpitanul John Smith [7] se străduieşte să arate că Lumea Nouă ar fi un adevărat rai pe pământ. Cum mica comunitate se confrunta cu probleme grave, cum ar fi foametea şi molimele, pioşii colonişti au început să uite de acest deziderat, şi, trecând la preocupări mai lumeşti, au devenit principalii furnizori de tutun pentru Anglia. Următorul val de emigranţi, cunoscuţi sub numele generic de Părinţii pelerini, au sosit îmbarcaţi la bordul vasului "Mayflower". Aceştia au întemeiat în Massachusetts, în anul 1620, colonia Plymouth. După pelerini, vor veni puritanii. În anul 1630, predicatorul John Winthrop ţine la bordul vasului "Arabella" o predică de mare efect: "Un model de caritate creştină", predică ce conţinea celebra fraza, intrată ulterior în folclorul american,:" Trebuie să înţelegem că suntem o cetate pe un vârf de munte şi ochii omenirii sunt aţintiţi asupra noastră". De bună seamă că, rostind aceste cuvinte profetice, era preocupat de viziunea lui Ioan din Apocalipsa şi vedea în Lumea Nouă locaţia viitorului Nou Ierusalim. De altfel, colonia a fost tot timpul preocupată aceasta idee, considerând-o mai mult sau mai puţin simbolic. Interesul puritanilor pentru Noul Ierusalim s-a concretizat mai cu seamă în secolele următoare, când au început sa apară pe teritoriul american colonii utopice ale unor comunităţi egalitariste de tip falanstere, unele dintre ele purtând chiar aceasta denumire. Denumirea o mai regăsim şi în titulatura unor biserici, societăţi misionare, ordine şi confrerii, ce îşi iau avânt începând din secolul al XVIII-lea, precum şi în diferite mişcări mistice. Negreşit, moştenirea puritană şi-a pus puternic amprenta asupra culturii americane, care a fost permanent preocupată de această idee.
Tema cetăţii sfinte a fost o precupare şi pentru ortodocşi. În anul 1656 a fost ridicat la Istra, în gubernia Moscova, de către patriarhul Nikon, un complex mănăstiresc având ca centru "Mănăstirea Voskresensky" sau "Mănăstirea Noul Ierusalim". Râul Istra a fost pus în analogie cu Iordanul, iar călugării de diferite naţionalităţi închipuie Ortodoxia neamurilor, analoagă Ierusalimului ceresc.
O mănăstire asemănătoare există şi în România, lângă Pucioasa. Deşi de dată mai recentă, a fost ridicată după anul 1990, şi mai modestă ca proporţii, pare că ar împărtşi acelaşi mesaj profetic.
Marea popularitate de care s-au bucurat scrierile sibiliene [8], a lăsat posterităţii un culoar liber pe care ocultiştii şi clarvăzătorii de tot felul au ştiut să-l speculeze. Apocrifele sibiliene dau legitimitate oricărei ghicitoare care pretinde că vede în ghioc viitorul României. Dintre toate textele apocrife, cărţile sibiliene au fost cele mai tolerate de Biserica Ortodoxă. Că este aşa, dă mărturie iconografia creştina românească. Bunăoară, în bisericile din Bucovina sunt zugrăvite scene din aceste apocrife. De asemenea, Acrostihul sibilin a trezit interesul şi Sfântul Ierarh Dosoftei, care l-a tradus din limba latină în limba română.
Se spune că prin anul 1922, misionarul creştin indian Sadhu Sundar Singh (1889 - 1929 ?) ar fi vizitat Bucureştiul, făcând cu această ocazie o serie de profeţii despre viitorul spiritual de excepţie al acestei metropole. Aşa-zisele profeţii sunt foarte măgulitoare, în ele zugrăvindu-se în mod amănunţit un Bucureşti privilegiat, pe care misticul indian îl identifică cu Noul Ierusalim [9]. În realitate, aşa-zisele viziuni sunt o însăilare de fraze dezlânate, fantasmagorice şi cu un pronunţat caracter ocult. Dactilografiate mai mult sau mai puţin clandestin şi puse în circulaţie, textele au devenit foarte populare pe timpul comunismului, probabil cu ştirea şi voia securitătii, ele convenind regimului autarhic de dinainte de anul 1989, deoarece descurajau emigrarea.
Or, după cum se cunoaşte, capitala actuală a României nu are legitimitate divină şi laică, căci a fost impusă politic după anul 1538 de Înalta Poartă pentru că era mai uşor de controlat. Spre deosebire de Târgovişte, relieful nu o protejează suficient de bine şi astfel putea fi mai vulnerabilă în cazul unui atac militar otoman. Cu alte cuvinte, Bucureştiul este un accident al istoriei, necorectat încă de istorie. Creştinismul lui Sundar Singh este unul personal şi foarte îndoielnic. Era un adept al lui Emmanuel Swedenborg [10] ale cărui idei le-a preluat şi le-a îmbogăţit cu opinii personale. De pildă, lăsă să se înţeleagă că toţi oamenii vor fi mântiuiţi, indiferent că-l primesc pe Hristos sau nu. De fapt, Sundar Singh va rămâne un hindus universalist, care credea şi el în valabilitarea tuturor religiilor.
După anul 1989 au apărut şi alţi clarvăzători hinduşi care au făcut profeţii măgulitoare despre România, unele dintre ele referitoare la Noul Ierusalim.

Cunoaşterea revelată şi cea raţională

Toate aceste enormităţi puteau fi evitate dacă s-ar fi ţinut seama de faptul că profeţiile se fac prin descoperire divină, dar şi prin raţionament (înţelepciune), conform cu cele afirmate de Sfântul Apostol Pavel: "Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi [...]" [11]. Aşadar, planul lui Dumnezeu, deşi nevăzut, este inteligibil şi poate fi înţeles cu mintea, printr-o adâncă şi înţeleaptă pătrundere în fluxului evenimentelor. Un analist remarcabil, care a făcut predicţii exacte bazate exclusiv pe raţionament a fost ziaristul Pamfil Şeicaru [12]. Aproape toate evenimentele majore mondiale anticipate de el au avut într-adevăr loc. Bunăoară, a prezis că, în faţa pericolului nazist, garanţiile oferite ţării noastre de către marile puteri europene democrtice nu vor putea fi onorate, ceea ce, de fapt, s-a şi întâmplat. În cazul Bucureştiului, niciun raţionament nu ne îndreptăţeşte să credem că "profeţia" lui Sundar Singh ar avea consistenţă. Conform revelaţiei Apostolului Ioan, Noul Ierusalim va fi un oraş gigant, ce va ocupa o suprafaţă de aproximativ 4 949 735 km2 [13]. Pentru comparaţie, oferim câteva repere: Imperiul Roman, în anul 117 d. Hr., se întindea pe o suprafaţă de 4 900 000 km2, iar, în ziua de azi, cele 27 de state ale Uniunii Europene măsoară împreună 4 324 782 km2. Aşadar, oraşul sfânt va fi tot atât de întins ca un continent (probabil un pământ nou ieşit din ocean). Practic va fi un continent! Or, la ora actuală, Bucureştiul se întinde pe o suprafaţă de numai 228 km pătraţi. Ne întrebăm: când şi cum va reuşi să crească de la 228 km2 până la 4 949 735 km2 ? Mai degrabă, nu putem afirma că ştim unde se va realiza profeţia Apostolului Ioan, dar putem spune că, de va fi în Europa ( puţin probabil!), în niciun caz nu se va limita strict la Bucureşti.
_______________________________________________
1. Apocalipsa 21.2;
2. Mircea Eliade, Eseuri, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1991;
3. Apocalipsa 21.2;
4. Vezi Nikolai Alexandrovici Berdiaev, apud Lucian Blaga;
5. Sfântul Gebra Maskal Lalibela, începutul secolului al XIII_lea, a fost împărat al Etiopiei, făcând parte din Biserica ortodoxa Etiopiana (precalcedoniană), care l-a şi canonizat;
6. Apud Mircea Eliade, Istoria credinţelor si ideilor religioase, Editura Stiinţifică şi encilopedică, Bucureşti 1986;
7. John Smith (1580 - 1631), militar, căpitan de vas, aventurier, pirat, colonist al Lumii Noi si scriitor. A fost înnobilat de către Sigismund Bathory pentru faptul că a luat parte la campania împotriva lui Mihai Viteazul. Ulterior a intrat în slujba domnului Ţării Româneaşti, Radu Şerban. Autor al cărţii: "O povestirea adevărată a întâmplărilor şi a celor petrecute în Virginia", best-seller publicat la Londra, în anul 1603, considerată a fi prima carte a literaturii americane. Vezi Leon Leviţchi şi Tudor Dorin, "Antologie de poezie americană de la începuturi până azi", Ed. Minerva, Bucureşti 1977. Pentru a ispiti pe compatrioţii săi sa părăsească Anglia şi să meargă in Virginia, unde era guvernator, a desfăşurat cu mult talent o campanie publicitara deşănţată, zugrăvind în culori fantastice colonia: "În lumea nouă un om nu trebuie să muncească decât trei zile din şapte pentru a duce o viaţă îmbelşugată. Grânele şi viţa de vie rodesc mai bogat decât în Anglia, este un pescar foarte prost acela care nu poate scoate decât două sute sau trei sute de bucăţi de cod oe zi din apele Noii Anglii";
8. Sibilele erau preotese ale zeului Apollo, numarul lor a variind de-a lungul vremurii. În literatura creştina apocrifă, sibilele figurează ca profetese care au prevestit multe lucruri cu privire la fecioara Maria şi la venirea lui Mesia. Motivul sibilelor îl găsim atât în Orotodoxie, cât şi în catolicism. În iconografia creştina, sibilele au pătruns, probabil, prin intermediul literaturii creştine apocrife începând să fie zugrăvite în biserici încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea. În biserica Mănăstirii Vatra Moldoviţei, "impărăteasa Sivila" este zugrăvită alături de filozofii greci păgâni Platon şi Aristotel, având pe cap o coroană, de sub care cade un val alb împodobit cu dungi colorate. Spre marea dezamăgire generală, cărţile sibiliene au fost dovedite că ar conţine texte din categoria "vaticinium ex eventu", izvorâte din pietatea Evului Mediu.
9. "România va trece prin multe faze de transformări fundamentale, devenind în final, graţie spiritualizării exemplare, un veritabil focar spiritual, ce va putea fi comparat cu miticul Nou Canaan, iar Bucurestiul se va transforma într-un centru esenţial al acestui focar. Aceasta capitală va deveni polului spiritual al planetei şi va fi aproape în întregime reconstruită, rămânând în cele din urma o aranjare de construcţii, în forma inelară, având 7 km în diametru. El va fi considerat de toate popoarele drept un veritabil Nou Ierusalim pamântesc [...] Acest Centru Divin Suprem va putea avea două milioane de suflete. Lucrare va fi executată în 10 ani, căci deşi Centrul Divin va fi terminat în 5 ani, amenajarea împrejurimilor acestuia va mai dura încă 5 ani. În jurul oraşului se vor afla grădini cu pământ fertil de cea mai bună calitate în care, pe lângă legume felurite, vor rodi şi feluriţi pomi fructiferi, pentru ca nimic să nu lipsească locuitorilor săi".
10. Emanuel Swedenborg (1688 - 1772) Om de ştiinţă, filosof, mistic creştin şi teolog suedez. Lucrarea sa "De Nova Hierosolyma et Eius Doctrina Coelesti" (Despre Noul Ierusalim şi învăţătura cerească a sa) a avut o mare înrâurire asupra unor personalităţi precum: William Blake, Elizabeth Barrett Browning, August Strindberg, Ralph Waldo Emerson, Charles Baudelaire, Adam Mickiewicz , Balzac , William Butler Yeats , Sheridan Le Fanu, Jorge Luis Borges, Carl Jung, Helen Keller etc.;
11. Romani, 1, 20;
12. Pamfil Şeicaru (1894, Buzău — 1980, München, Germania). Ziarist analist şi publicist român. Director al ziarului Bucovina, apoi fondatorul cotidianului "Curentul". Lucrări principale: "Istoria partidelor politice în România", (1959), "Die Donau - Fluss der Fünf Meere. Ein Europäisches Problem im Lichte der rumänisch-sowietischen Kontroversen" (1975), "Adevăruri care trebuie amintite" (1980). Previziunile sale uimesc prin precizie.
13. O latură va măsura 12 000 de stadii. Or, cum stadiul grecesc avea o valoare cuprinsă între 177,6 m şi 192,3 m, iar cel roman de 185 m, aria măsurata în km2 cunoaşte şi ea variaţii. În general, se consideră că cetatea va avea la baza o suprafaţă de 4 978 400 km2, luându-se stadiul roman ca unitate de măsură.

Moise urca hotărât pe coasta abrupta a muntelui al cărui pisc mângâia cerul. Trupul îi era slăbit din pricina ostenelii de care avusese pe deplin parte încă din prima zi de când ieşise din Egipt, în acea noapte când i se poruncise ca fiecare iudeu să sacrifice câte un miel şi să însemne cu sângele lui uşorii caselor, pentru a fi feriţi de groaznica urgie care va urma. Trupul îi era slăbit aşadar, dar duhul îi era plin de râvnă. Îşi sprijinea trupul bătrân pe toiagul pe care Dumnezeu îl prefăcuse odată într-un şarpe înfricoşător. Cât de speriat fusese atunci! "Nu te teme – răsuna vocea de tunet a lui Dumnezeu - apucă-l de coadă ". Şi Moise făcu aşa cum i se ceruse. Cum îl prinse de coadă, şarpele înlemni. Era iarăşi toiagul de mai înainte. Dar acum îi era de mare folos. Ajutându-se cu el, urcă, urcă necontenit. Urcă hotărât fără să ia seama la colţurile de stâncă asemănătoare dinţilor de crocodil care îi muşcau gleznea. Nimic nu-l poate opri. Şi dacă Dumnezeu i-ar cere să urce până la stele, ar face-o fără să se îndoiască o clipă că nu ar reuşi… Iată-l ajuns în vârful muntelui, când aceeaşi voce ca de tunet ieşită din Adevăr îi porunci:
- Fiul omului, scrie acestea…
- Cum să scriu, Doamne, cuvintele Tale atât de sfinte, căci semnele noastre pe care le-am deprins din copilărie de la scribii Egiptului îi înfăţişează pe idolii cei urâţi şi neputincioşi? Cum să scriu cu strâmbele ideograme ale lui Thot, idolul cu cap de Ibis, scribul zeilor, despre care preoţii ne-au spus că i-ar fi învăţat pe oameni să scrie?
- Te voi învăţa acum o scriere nouă [1].
Şi Dumnezeu l-a învăţat pe Moise alte scriere, o scriere nebănuită şi minunată. Iat-o:
א (Aleph), ב (Beth), ג (Gimel),ד (Daleth), ה (Hey), ו (Waw), ז (Zayin), ח (Heth), ט (Teth), י (Yod), כ כּ(Kaph, ל (Lamed), מם (Mem), נ (Nun), ס (Samek), ע (Ayin), פּ (Pey), צ (Tsade), ק (Koph), ר (Resh), שׂ (Sin), תּ (Taw). În total 22 de caractere. Număr nu lipsit de o semnificaţie adâcă, de vreme ce Sfântul Atanasie, în a 39 epistola pascală, împarte cărţile Vechilui Testament în două categorii: canonice, 22 după literele alfabetului ebraic, dar în realitate 29, şi anaghioskomena, adică folositoare şi bune de citit, în număr de 10 [2].
Nu sunt chiar semnele pe care le-a scrijelit Moise pe tablele de piatră, căci alfabetul paleoebraic nu se mai foloseşte astăzi, dar semnele de aici sunt foarte asemănătoare.
Denumirea primei litere este "aleph". Aceasta înseamnă "vită" fiindcă reprezinta un cap de vita stilizat (א). În alfabetul grecesc devine "alpha" (Αα). Vedem aşadar că grecii au preluat atât ordinea, cât şi denumirea. În alfabetul latin a devenit pur şi simplu "A a". Dacă-l re-răsturnăm, deci îi conferim poziţia lui de origine, recunoaştem uşor capul de vită cu cele două coarne. "Beth" înseamnă "casă", căci este stilizarea unei case. Se referea şi la semnificaţia de familie, de pildă, familia lui Avraam. În alfabetul grecesc devine "beta" (Β β) şi "B b" în cel latin. "Ghimel" înseamna "cămilă". Se referea poate la cămilele cu care a fost adusă Rebeca din Mezopotamia de către Eliazar. În alfabetul grecesc devine "Gamma" (Γ γ). În cel latin, întors lateral, a devenit "Cama" şi apoi "C c". "Delet" înseamnă "uşă" şi "peşte". Sugerează un cap de peşte de formă triunghiulară. Păstrându-şi forma triunghiulară, în alfabetul grecesc a devenit "Delta" (Δ δ), În cel latin, devine "D d", pierzând aşadar caracterul original. "Hey" sau "He" înseamnă "sanctuar". Devine "Epsilon" (Ε ε) in alfabetul grecesc şi "E e" in cel latin. "Waw" inseamna "cui". Devine "Phi" (Φ φ) in alfabetul grecesc, dar este mutat la sfrâşitul acestuia, în timp ce în alfabetul latin îşi recapătă locul. "Zayin" inseamnă "armă". Devine "Dzeta" (Ζ ζ)în alfabetul grecesc şi "Z z" în cel latin. "Heth" devine "Eta" (Η η) în alfabetul grecesc şi, fuzionând cu "Epsilon", "E e" in cel latin. "Teth" înseamnă "coş". În alfabetul grecesc devine "Theta" (Θ θ), iar în cel latin "T t". Sunetul "th" (pronunţat cu limba între dinţi) îl regăsim în câteva limbi moderne, precum limba neogrecă, spaniolă, englezâ. În limba româna a devenit "te". "Iod" înseamnă "mână", căci litera sugerează conturul unei mâini. În alfabetul grecesc este denumit "Iota" (Ι ι). În alfabetul latin devine "I i". "Kaf" înseamnă "cană" şi sugerează conturul unei căni. În alfabetul grecesc devine "Kappa" (Κ κ). În alfabetul latin se transforma în "K k", deoarece exista deja un C, provenit de la "Cama". "Lemet" sau "Lamedh" are mai multe semnificaţii: "a învăţa", "văl aruncat peste cap" etc. Este vorba probabil de vălul purtat de Sarra, soţia lui Avraam, sau poate de vălul ce-l purta Moise, învăţătorul Legii, pentru că faţa lui strălucea insuportabil pentru cei din jur. În alfabetul grecesc devine "Lambda" (Λ λ) şi "L l" în cel latin. "Chet" înseamnă "spaimă" şi este un desen care sugerează un om care fuge. Probabil pe Cain, care fuge de la faţa lui Dumnezeu, pentru ca oamenii să nu uite că cel ce varsă sânge va fi fugar toata viaţa. "Mem" înseamnă "apă". În alfabetul grecesc devine "Miu" (Μ μ) si "M m" în cel latin . "Nun" înseamnă "peşte". Devine "Niu" (Ν ν) în alfabetuil grecesc şi "N n" în cel latin. Este sugerat prin conturul unui râu, probabil Nilul. "Samekh" înseamnă "proptea". În alfabetul grecesc devine "Xi" (Ξ ξ}. "Ayin" înseamna "ochi". Devine "Omicron" în alfabetul grecesc şi "O o" în cel latin. "Peh" sau "Pey" sau "Pe" înseamnă "gură". Devine "Pi" (Π π) în alfabetul grecesc şi "P, p" în cel latin. "Tsade" sau "Sadhe" înseamnă pas. "Koph" sau "Kuf" sau "Qoph" înseamnă "măsură". Nu există în alfabetul grecesc. Vine probabil de la tranzacţia lui Avraam, care cumpără ţarina Macpela de la Efron [3]. În cel latin urmează după litera P. "Roş" sau "Resh" înseamnă "cap". În alfabetul grecesc devine "Ro" (Ρ ρ) şi "R r" în cel latin. "Sin" înseamnă "vârf". În alfabetul grecesc devine "Sigma" (Σ σ ς) şi "S, s" în cel latin. "Tav" sau "Taw" înseamnă "semn de sfârşit". Devine "Tau" (Τ τ)în alfabetul grecesc şi "T, t" în cel latin.
Acum, Moise [4] era mulţumit, căci dusese la bun sfârşit şi această grea misiune. Cobora panta abrupta a muntelui. Purta pe braţe două table de piatră pe care erau scrijelite cele 10 porunci dumnezeieşti. Purta pe braţe Tablele Legii şi prima scriere alfabetică din lume.
___________________________________
1. Primii care au arătat că Moise a fost cel care a inventat scierea alfabetică au fost învăţaţii antici elenistici Eupolemus şi Artabanus. Se crede că Eupolemus ar fi fost una şi aceeaşi persoană cu ambasadorul lui Iuda Macabeul la Roma, despre care se vorbeşte în Biblie, la I Macabei, 8.17,  şi II Macabei, 4,11. În lucrarea apologetică "Praeparatio Evangélica", scrisă de istoricul creştin Eusebiu de Cezareea, acesta inserează câteva fragmente apârţinând lui Eupolemus, din care rezultă ca Moise ar fi inventat alfabetul, ce a fost preluat ulterior de fenicieni şi apoi de greci. Descoperirile arheologice din epoca moderna confirmă afirmaţiile celor doi.
2. Conform lui Martin Luther, bibliile protestante şi neoprotestante nu trebuie să conţină decât cărţile protocanonice. V. şi Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă A-Z, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti - 1981
3. "Atunci, ascultând pe Efron, Avraam a cântărit lui Efron atâta argint, cât a spus el în auzul fiilor lui Het: patru sute sicli de argint, după preţul negustoresc" ( Facerea, 23, 16).
4. Moise (Mosis) este un nume egiptean. A fost stabilit prin comparaţie cu numele unor faraoni: Ahmosis, Tuthmosis etc. V. Ovidiu Drimba, "Istoria culturii şi civilizaţiei", Ed. Ştiinţifică, Bucureşti - 1990;

Profeţia Sfântului Nil Athonitul şi o legendă demnă de crezare

Sfântul Nil Athonitul (1612-1692). Acesta a fost trăitor la Muntele Athos, de aici şi numele.  Ca şi Sfântul Mucenic Cosma Etolianul, prooroceste despre vremurile lui Antihrist: “Atunci cei bogaţi îşi vor deschide comorile lor, aurul şi argintul vor fi defăimate şi vor fi pe drumuri ca pietrele”. De asemenea, prevede şi izbucnirea unor epidemii infecţioase: “Oamenii vor slăbi şi vor muri pe drumuri ca pasările; cei pecetluiţi de antihrist vor mânca cărnuri de oameni morţi, neputând suferi foamea şi leşinătatea şi, mâncând trupuri moarte, vor muri şi ei”.
Profeţia care ne interesează se referă la Sfântul Munte Athos, “Grădina Maicii Domnului”. Pare incredibil pentru unii că acest loc binecuvântat, care s-a aflat sub protecţia Sfintei Fecioare timp de secole, va fi părăsit de aceasta în cele din urmă:
“Ascultaţi, o, părinţi, iată că v-am spus propovăduirea lui Iona spre pildă, ca cel ce are urechi de auzit să audă şi să nu se întoarcă către altele, spre vătămarea sufletului său. Precum a desluşit acel filosof propovăduirea lui Iona, aşa şi eu vă spun: precum magnetul nu a lăsat fierul, la înălţime de patru vânturi lovindu-se, şi apoi din pricina ruginei l-a lăsat, şi iarăşi, după ce a fost curăţit, l-a ridicat magnetul; aşa este Doamna noastră, de Dumnezeu Născătoarea, Acoperământul binecredincioşilor, că a ţinut muntele acesta13 până în ziua de astăzi, precum magnetul pe fier. Şi dacă magnetul, fiind lucru neînsufleţit, are atâta putere, oare câtă putere şi tărie şi îndrăzneală are Doamna noastră de Dumnezeu Născătoarea? Singuri vedem cum ţine muntele acesta cu atotţiitoarea putere. Însă cum clatină vântul magnetul ca să lase fierul, aşa se ridică asupra acestui munte neamurile, şi în tot chipul umblă să-l răpească din mâinile Maicii Domnului, dar nu pot. În sfârşit se va lăsa din mâinile ei, nu din pricina slăbiciunii ei, nici din puterea neamurilor, ci numai pentru păcatele celor ce locuiesc într-însul; pentru că acestea s-au făcut ca o rugină înaintea Maicii Domnului. Că dacă veţi subţia gâtlejul vostru cu postul, ca pânza, şi veţi usca trupul vostru ca ţârul, dar între voi nu aveţi dragoste şi unire, cu curăţenia trupului vostru, nici un rod al dreptăţii nu aveţi”.
Că muntele Athos “se va lăsa din mainile ei”, nu mai încape îndoială.  Dar unde s-ar putea afla fericita gradină cea nouă? Ieromonahul Ioanichie Bălan reţine o legendă, probabil din secolul al XVI-lea. Aceasta se refera la sihăstria Bisericani din Moldova:
“În tradiţia locului se spune că odată văzând câţiva sihaşti zidindu-se biserica de piatră la Bisericani si temându-se că nu vor mai avea linişte aici, s-au hotărât să plece la Muntele Athos. dar înainte de a coborî de pe munte, li s-a arătat într-un stejar cu trei tulpini o femeie îmbrăcată împărăteşte, cu chipul Maicii Domnului, şi i-a întrebat?
- Părinţilor, unde vreţi să plecaţi?
- Ne ducem la Athos, în grădina Maicii Domnului au răspuns ei. Atunci ea le-a zis:
- Rămâneţi pe loc că şi aici este grădina mea! şi îndată s-a făcut nevăzută [...] Aşa s-a dovedit Fecioara Maria protectoarea şi stăpâna sihaştrilor din muntele Bisericani şi de peste tot. Căci oriunde se face voia lui Dumnezeu şi se cinsteşte Preasfânta Fecioră Maria, acolo este casa lui Dumnezeu şi grădina Maicii Domnului”[2].
Mesajul legendei este foarte clar, iar interpretearea părintelui Ioachim Bălan este concludentă şi credem că nu mai este nevoie de alta.
O alta versiune vorbeşte de cinci călugări care pleacă de la mănăstirea Bistriţa-Baia:
Transcriu un fragment din predica Pãrintelui Ioan Iovan [3], din 15 august 1992, la Mănãstirea Recea:
“Dragii mei, am mai spus, dar mai repet, cã şi Evanghelia se repetã: cinci cãlugãri pleacã de la mãnãstirea Bistrita-Baia, din Moldova, pleacã la Sfântul Munte Athos, pleacã, si n-au apucat doi km. sau trei sã iasã cãci apare Maica Domnului în fata lor si le spune:
-Unde mergeti, fiilor, unde vã grãbiti?
-Mergem la grãdina ta, Maica Domnului, din Sfântul Munte, sã ne mântuim mai uşor.
Şi rãspunde Maica Domnului, auziti toţi:
-Întoarceti-vã înapoi, şi sã ştiti cã şi România este grãdina mea!”
Şi aici rămâne valabilă interpretarea părintelui Ioanichie Bălan.

Profeţia Sfântului Nil Athonitul pare a se împlini în zilele noastre

După căderea Constantinopolului ce a avut loc în anul 1453, se credea ca turcii vor ocupa şi vor pângări sfintele aşezăminte, iar activitatea monahala de la muntele Athos va lua sfârşit. Totuşi, ca urmare a unor convenţii cu sultanii, Imperiul otoman se angaja să respecte autonomia Sfântului Munte, în schimbul unui tribut plătit anual. Tot ca urmare a acestor convenţii, sultanii se obligau să protejeze aşezămintele şi să permite pelerinaje. Contrar previziunilor, în perioada post bizantină, viaţa monahală de aici înfloreşte. Deoarece, Sfintele Asezăminte nu dispuneau de fonduri proprii, tributul era plătit aproape în întregime de ţările române [4]. Astfel, se poate spune ca ţările române au salvat Muntele Athos de la desfiinţare.
Paradoxal, primejdia reala avea să vină în secolul al XX-lea. Între anii 1960- 1970, asistăm la o criza atonită care ameninţa să ducă la desfiinţare activitaţii monahale.
Părintele Macarie de la Mânăstirea Simonos Petras îşi aminteşte că Muntele Athos urma sa fie transformat în staţiune turistică, mănăstirile în muzee, iar monahismul să fie desfiinţat.

Aparenta prosperitate şi îngrijorarea călugărilor

La ora actuala aceasta republică a monahilor cunoaşte o aparentă prosperitate. Se pare că a fost depăşita criza din anii 1960-1970 şi că Muntele Athos este acum în afara orcărei primejdii. UE si UNESCO au alocat fonduri generoase pentru dezvoltarea infrastucturii, restaurarea mănăstirilor, a manuscriselor şi a obiectelor de cult. Se consideră că până în anul 1998, UE a contribuit cu 23,4 milioane de euro. Şi totuşi…
Cum pe lumea acesta nimic nu e gratuit, ajutorul generos şi-a avut şi el pretul lui.  În Parlamentul European sunt unii care militează pentru desfiinţarea avaton-ului, adică pentru desfiintarea interdicţiei accesului femeilor, pe motiv ca democratia nu permite discriminarea între sexe, mai ales că feministele din Occident ridică preţenţia că dacă, alături de bărbaţi, contribuie prin impozite şi taxe la sprijinirea Sfântului Munte, trebuie să aibă acces şi la aceleaşi beneficii. Nu s-a reuşit, căci avaton-ul este protejat printr-o clauză specială, negociată de guvernul grec în momentul aderării Greciei la UE. Afluxul de turişti şi părăsirea de către tinerii călugări a duhului atonit tradiţional fac ca profeţia Sfântului Nil Athonitul să fie mai actuală ca oricând.
Cum şi România face parte din UE, este evident că Maica Domnului nu-şi va muta grădina tot într-o ţara a Uniunii Europene, riscând să se confrunte cu aceleaşi probleme. Dacă profeţia Sfânatului Nil Athonitul se va adeveri curând, singura ţara  românească care are şansa să devină Athosul după Athos este Republica Moldova. Aşa cum, după căderea Imperiului Roman de Răsarit, Imperiul Rus avut şansa istorică să devină Bizanţul după Bizanţ, şansă pe care nu a ratat-o [5].
Numai dacă Dumnezeu nu a hotărât altfel: ca întregul spaţiu creştin- ortodox să devină marea gradină a Sfintei Fecioare.
_____________________________________
1. ***, Profeţii şi mărturii creştine despre vremea de acum, selecţie de texte de la Sfinţii Părinţi şi autori contemporani, ed. a II-a, Editura Biserica ortodoxă, Alexandria 2004.
2. Ieromaonah Ioanichie Bălan, Vetre de sihastrie Românească, secolele IV-XX. Ed. institutului Biblic si de Misiune al B.O.R., Buc. 1982.
3. Ioan Iovan s-a născut in anul 1922. După absolvirea Facultăţii de Teologie la Cluj, este tuns în monahism în 1948 şi primeşte numele de Ioan. În anul 1949 este hirotonit ieromonah si slujeşte la Mănastirea Vladimireşti până în anul 1955. Este adeptul vedeniillor Veronicăi Gurău (Maicii Veronica) cu privire la viitorul României, numindu-le “Biblia neamului românesc”. Fiind acuzat de erezie, este caterisit în anul 1954. De asemenea, fiind acuzat şi de delicte politice este condamnat la privare de libertate şi munca silnică pe viaţă. A fost eliberat în anul 1964. În 1979 i se ridică caterisirea, iar în ultimii ani de viaţă slujeşte ca duhovnic la mănăstirea de maici “Naşterea Maicii Domnului” de la Recea, judetul Mureş. În anul 2008 trece la cele veşnice.
4. Vezi Ierodiacon Cleopa Parschiv, Icoana nefăcuta de mană omenească Prodromiţa, Editura Panaghia.
5. “În momentul căderii Bizanţului, împaratul ortodox avea deja un succesor în persoana ţarului rus, care încinsese coroana bizantină şi era considerat drept continuatorul direct al imperiului ortodox” (vezi Sergiu Bulgakoff, Ortodoxia, Sibiu, 1933).

După moartea lui Alexandru Macedon, care a avut loc în anul 323 î.d.Hr. şi împărţirea imperiului între generalii săi, Palestina este inclusă în hotarele Egiptului ptolemeic. Pentru diaspora, se deschid noi orizonturi. La Alexandria (cetate întemeiata de însuşi Alexandru Macedon cu scopul de a împăca între ei pe greci şi pe barbari), se formează o mare şi importantă comunitate evreiască. În anul 200 î.d.Hr., în aceasta cetate elenistică şi cosmopolită, se traduce în limba greaca "Vechiul Testament", numit şi "Septuaginta", adica 70 de tălmăcitori, căci, după tradiţie, 70 de învăţaţi izolaţi au tradus independent "Vechiul Testament", iar rezultatul a fost acela că toate cele 70 de tălmăciri erau identice.
În mediul alexandrin, coexistau multe religii, şcoli etico-religioase, credinţe. Aici, a înflorit filozofia greacă post ateniană. Multe şcoli etico-religioase elenistice preluaseră teoria reincarnării sau a metempsihozei de la religii îndepărtate şi idolatre. Teoria arăta că sufletul, după moarte, condiţionat de meritele sau păcatele defunctului, se reincarnează într-o altă fiinţă. Una dintre ele era şcoala pitagoreică, care se pretindea continuatoarea învăţăturii lui Pitagora.
Mântuitorul s-a născut şi a trăit într-un mediu elenistic. Sfânta Familie, fiind nevoita să fugă din faţa prigoanei lui Irod, zis "cel Mare", a trăit un timp în Egiptul elenistic. Dar şi la Ierusalim exista acelaşi mediu elenistic.
Negreşit, ucenicii asistaseră la numeroase dispute între adepţii unor religii şi filozofii diferite. Aşa se face că aceştia îndrăznesc sa-l întreaba direct pe Mântuitorul :
" Învăţătorule, cine a păcatuit: acesta sau părinţii lui de s-a născut orb ? "
De bună seamă, când putea să păcatuiască omul acela născut orb decât într-o viaţă anterioră ?
Răspunsul Mântuitorului a fost neaşteptat şi zdrobitor :
" Nici el n-a păcatuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. "
" Nici el n-a păcătuit… " pentru că această credinţă este falsă.
" Nici părinţii lui… " pentru că, deşi această credinţă este adevarată, există şi excepţii :
S-a născut infirm…pentru slava lui DUMNEZEU.
Lecţia pe care ne-o da Mântuitorul este dublă :
Nu a certat pe ucenici pentru că au plecat urechea la învăţături stăine de învăţătura lui Dumnezeu.
Nu le-a reproşat ucenicilor că au ignorat cu desăvârşire cazul asemănător, al dreptului Iov, care, deşi nu a păcătuit, a fost lovit cu lepră [1]:

Apoi, a arătat clar că bolnavul sau infirmul are marea şansă ca, prin boala sau infirmitatea lui, să lucreze pentru slava lui Dumnezeu.
Din acel moment, calitatea infirmulului sau a bolnavului din toate timpurile a fost schimbată: din aceea a unui dispreţuit şi păcătos, în aceea a unui om deosebit, un om prin care Dumnezeu lucrează mântuirea.

1. Biblia sinodală:"Atunci Satan a plecat dinaintea Domnului şi a lovit pe Iov cu lepră, din tălpile picioarelor până în creştetul capului (Cartea lui Iov 2,7)". Cf. Biblia de la Bucureşti (1688)  :"Şi ieşi diavolul de la faţa Domnului şi lovi pre Iov cu rană rea, de la picioare pină la cap." ; Versiunea Anania: "Diavolul a plecat de dinaintea Domnului şi l-a lovit pe Iov cu bubă rea din tălpi până'n creştet".

În aprilie 326 i.Hr., Alexandru Macedon (20 iulie 356 î.Hr.–10 iunie 323 î.Hr.) capturează zece asceţi în apropiere de Taxila, capitala unui regat din Punjab, azi Rawalpindi. Şocaţi de faptul ca umblau cu desăvarşire goi, greco-macedonenii i-au numit gimnosofişti. Vor fi fost yoghini brahmani sau saddhu (sfinţi), cel mai probabil yoghini naga sadhu sau poate jainişti digambara, de vreme ce şi astăzi aceştia din urmă se preumblă pretutindeni “înveşmântaţi în spaţiu” (ambar dig). Alexandru Macedon a încercat să-i pună în dificultate, punându-le intrebari de logică, dar aceştia au făcut faţă, fapt pentru care i-a asociat cu sofiştii din Grecia [1]. Referitor la acest episod, Mihai Eminescu notează “Alexandru merge în Indii, unde resed în Himalaia zeii daci: acolo el întâlneşte pe Dochia si de la Zamolx învaţă întelepciune” [2].
Cine erau sofiştii (Σοφιστής) elini? Marele filozof Platon (427-347 i.d. Hr.) îi descrie ca fiind indivizi care vânează un onorariu cât mai mare, iar Xenofon îi considera negustori de înţelpciune, pe care nu-i interesează adevărul, ci umblau ahtiaţi după bani şi glorie.
“Sofiştii- zice Xenofon- vorbesc ca să înşele, pentru a câştiga bani şi nu produc nimic folositor “. Aristotel, arată că sofistica este o inţelepciune părută, iar sofiştii niste negustori care vând o astfel de înţelepciune :
“În acest sens, sofistica nu este o doctrină, ci o atitudine vicioasă a spiritului uman. În aparenţă, sofiştii sunt continuatorii filozofilor din epoca precedenta, dar în realitate, ei se deosebesc de aceştia, prin aceea ca pe ei nu-i interesează obiectul cunoaşterii, care este adevărul, ci numai interesele subiectului care cunoaşte [3]. Mai mult, sofiştii denaturau adevărul printr-o logică falsă. Astăzi, judecăţile lor sunt cunoscute sub numele de sofisme. Iată, de pilda, câteva:
”Ai ce n-ai pierdut. Nu ai pierdut coarne, deci ai coarne” sau ”Dacă este adevărat ca niciodată nu ai prea mult din ceea ce este bun, atunci trebuie ca bolnavul să ia un car de medicamente”[4].
Alexandru îi invită totuşi să se alăture lui, probabil văzând prestigiul de care se bucurau printre compatrioţi, dar Dandamis, liderul lor, refuza. Surprinzător, unul dintre ei, Calanus, acceptă Acesta îi însoţeşte pe greco-macedoneni până în Persia, dar se îmbolnăveşte de pneumonie şi se hotărăşte să-si ia zilele prin ardere pe rug. Învaţătura lui şi mai ales liniştea lui interioară de care a dat dovadă în faţa morţii va fi impresionat pe Pyrrhon din Elis (cca. 360 I.Hr. – cca. 270 I. Hr.), unui dintre soldaţii [5] lui Alexandru. Revenit în Grecia, Pyrrhon va strânge câţiva discipoli şi va întemeia o şcoală etico-religioasă de mare succes în epoca, numită de posteritate Şcoala filozofică sceptică. Învăţăturile ei sunt calchiate după filozofia Sanmkya, Yoga şi mai ales budism. Pentru budisti, totul este suferinţă şi omul poate să se autoelibereze printr-o asceză dură, care constă în stigerea dorinţei de viaţă. Asemănător, Pyrrhon arată că eliberarea de dorinţe duce la obţinerea ataraxiei( ἀταραξία), acea linişte interioară, care te face senin în faţa morţii asemenea lui Calanus. La prima vedere, se pare ca acest ideal al scepticilor va influenţa isihasmul creştin. La fel ca scepticii, isihaştii preţuiesc în mod deosebit liniştea pe care însă o văd ca un dar divin; “Liniştea, isihia în limba greacă, sau sihăstria în graiul nostru românesc este un dar divin cu care Dumnezeu a înzestrat întreaga creatură, de la îngeri şi oameni până la păsarile cerului şi florile câmpului [...] Liniştea precum o numesc toţi Sfinţii Părinţi, este maica rugăciunii şi a multor fapte bune [...] arată arhimanditul Ioanichie Bălan [6]. Dar în isihasm, mijloacele de atingere a acestui ideal sunt diferite faţă de cele propuse de filozoful elin. Totuşi, scepticismul lui Pyrrhon va influenţa pe filozofii moderni, în special pe David Hume.

Informatii despre yoghini pătrund si în ţările române

În sec. al III-lea î. Hr., un scriitor anonim (Posibil Calisthenes/ Καλλισθένης/ cca. 360-328 î.Hr.) din Alexandria scrie romanul Alexandria unde se narează faptele de vitejie a lui Alexandru. Mai târziu, romanul va pătrunde în imperiul bizantin, capătând o puternica nuanţă creştină. De aici, este tradus în latineşte si ajunge în Apus.
În sec. al XlII-lea, se traducere în sârbo-croată. Aceasta versiune va sta la baza traducerii în limba slavonă si în limba română, eveniment care va avea loc în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. După acest din urmă manuscris, care nu s-a păstrat, existând doar mărturii, se vor face numeroase copii, cea mai veche fiind făcută între anii 1619 şi 1629 de preotului Ion Românul din satul Sânpetru (Hunedoara). Va fi tipărit în tiparniţa lui Antim Ivirenu în anul 1713. În versiunea românească găsim un pasaj unde se descrie întâlnirea lui Alexandru Macedon cu nagomudrii, acei asceţi pe care acesta i-a întâlnit, pe o insula numita “Ostrovul Blajinilor”:
Şi mai merse înainte cincisprezece zile şi ajunse la o apa mare şi de ceea parte era ţară cu oameni, şi ziseră filosofii (…) Si se întâmpina cu un om gol şi zise Alexandru:
— Pace ţie, frate (…) Şi merse Alexandru înainte, şi găsi pe Ivant sezând în scaun de aur, cu cununa de aur în cap, şi gol, subt un pom înalt (…)
— O, fericite Ivantie! Spune-mi dară, voi de unde aţi venit întracest
ostrov?
Ivant zise:
— Când a zidit Dumnezeu pe moşul nostru Adam, l-a aşezat în rai; şi a greşit el lui Dumnezeu şi l-a scos din rai; şi ieşi Adam şi cu moaşa Eva; şi au venit întâi aicea şi făcură doi feciori. Adam căuta pururea spre rai şi plângea cu jale de lipsirea raiului; iara feciorii lor Cain si Abel se invrăjbiră, si ucise Cain pe Abel, şi plangeau Adam şi Eva cu mare jale. Şi după aceea facură şi un alt fecior, om bun şi drept, pe nume Sit; şi sezu Adam aici cinci sute de ani, şi însură pe Sit, şi făcura şi feciori, iară apoi trimese Dumnezeu pe înger de-i zise lui Adam să iasă de aici şi să meargă la lume, acolo unde locuiţi voi. Şi iesi Adam şi Eva, şi cu alţi feciori şi nepoţi ai lui, cincisprezece mii de oameni, iară Sit rămase aici, şi noi din Sit ne tragem.
Alexandru zise:
— O, fericite Ivantie! Dara voi în ce Dumnezeu credeţi, si cui vă închinaţi?
Ivant zise:
— Noi credem în Savaot Dumnezeu, şi nouă ne este cugetul tot la Dumnezeu, şi dacă murim, noi mergem într-alt loc mai bun decât aici!
Alexandru apoi se mira mult de viata lor, şi zise:
— O, fericite Ivantie! Toate îmi spuseşi şi bune, şi dulci, încă voi să-mi mai spui cum vă rodiţi, ca muieri nu văd la voi?
Ivant zise:
— Noi avem muieri, dar nu locuiesc cu noi, ci locuiesc într-alt ostrov, şi sunt îngradite cu zid de aramă: şi vin ele la noi într-un an o data; vieţuim atunci cu ele treizeci de zile, atunci ne însurăm feciorii şi ne măritam fetele, şi după aceea iară se duc la ostrovul lor; şi dacă face femeia cocon, îl ţin trei ani şi apoi îl aduc la noi, şi dacă moare bărbatul, muierea nu se mărita, nici se însoară bărbatul, dacă-i moare femeia” [7].
Traducătorul îi va identifica pe gimnosofişti cu blajinii:
Denumirea de “gymnosofist” din textele bizantine a fost redată cu fidelitate de copistul sârb (nag=gymnos=gol şi moudr=sofistis=înţelept), apoi a fost preluat de copistul român care l-a tradus prin “blajini”[8]. Dar şi traducătorul în limba slavonă a procedat greşit când a tradus cuvântul “sofist”( Σοφιστής) prin “înţelept”, deoarece de la Pitagora (după alţii de la Socrate), primul care s-a numit pe sine doar “prieten al Înţelpciunii”, adică “filozof” ( φιλόσοφος), cuvântul “înţelept” capătă, atunci când i se atribuie omului, nuanţă peiorativa, deoarece conceptul ar fi un atribut divin. Alexandru, un socratic desăvârşit nu putea să-i numească pe cei zece yoghini “întelepţi”, să-i pună mai presus decât maestrul sau Aristotel, care se numea pe sine doar “filozof”. În mitologia română, blajinii mai sunt cunoscuţi si sub denumirea de rohmani. După I. J. Hanus şi Nicolae Cartojan, mitonimul rohman provine de la cuvântul sanscrit brahman. Cu privire la acest două mitonime, poporul nostru a dezvoltat încă de timpuriu o adevărată religie. Blajinii sunt meniţi să înlocuiască pe pământ spiţa actuală a oamenilor.
Ipoteza tracă a lui Constantin Daniel identifică pe blajin cu abioii de care vorbea Homer în Iliada. Istoricii greci îi considera pe abioi drept hiperboreeni. C. Daniel considera că abioii sunt traci nord dunăreni.
Vedem că pentru traducătorul Alexandriei, yoghinii pe care i-a intâlnit Alexandu Macedon în Ostrovul Blajinilor nu puteau fi alţii decât rohmanii din folclorul nostru mitic. Totuşi, românii vor mai fi avut un contact anterior cu asceţii hinduşi, altfel nu se explica preexistenţa cuvântului brahman. Când ? Unde ? Nu se ştie.

Yoghinii obţin într-adevăr ataraxia ?

Dacă ar fi sa ne ghidăm după ceea ce se spunea despre Pyrrhon, cum că acesta a rămas senin în faţa tuturor evenimentelor vieţii, s-ar părea că da. Dar, cu toate acestea, şcoala lui etico-filozofică nu a avut viaţă lungă. Se pare ca metoda oferită de el era una dacă nu utopică, cel puţin inaccesibilă pentru omul obişnuit. Ecoul pe care l-au avut primele informaţii despre yoghini în lumea mediteraneeană a fost unul modest. De abia începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după ce Sri Ramakrishna Paramahamsa (1836 – 1886) se decide pentru un misonarism yoga în Occident si trimite pe primul sau emisar, Swami Vivekananda (1863– 1902), yoga va avea o nebănuita priza la mulţi occidentali, devenind o adevărată modă, mai ales printre tineri.
__________________________________________________________________
4. Plutarh-, Viaţa lui Alexandru, “Vieţi paralele,
2. Ms. 2290, Biblioteca Academiei
3. Diac. Prof. Dr. Nicolae Balca, Istoria filozofiei antice, Editura Institutului Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti – 1982.
4. Anton Dumitriu, Istoria logicii, Ed. Didactică şi Pedagocică, Bucuresti 1975.
5. V. Diogenes Laertios: ” Pictor mai la început, dar sărac şi necunoscut. La filozofie ar fi ajuns ascultând pe un indian, căci participând intre 334 si 323 la expediţia în Orient a lui Alexandru Macedon, va fi ajuns să intre în legătură cu înţelepţi ai Indiei”.
6. Ieromonah Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, Editura Institulului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1982.
7. (Pseudo Calisthenes), Alexandria, ediţie revăzută si îngrijită de Mihail Sadoveanu, E.S.P.L.A. Bucureşti 1960.
8. Alexandru Duţu, Alexandria ilustrată de Nastase Negrule, Editura Meridiane, Bucuresti 1984. 

Sensul tigonometric şi efectul Coriolis

Vă invit să faceţi o experientă clasică de fizică. Umpleti cada cu apă, apoi scoateţi dopul. Veţi vedea că apa se va scurge turbionar, spirala care se formează va avea sensul invers acelor de ceasornic, nunit şi sens antiorar sau sens trigonometric. Este efectul Coriolis, numit aşa în cinstea matematicianul francez Gaspard de Coriolis (1792-1843), care l-a descoperit. Din cauza cantităţii mici de apă, experienţa s-ar putea să nu reusească totdeauna. Dar în natură, efectul Coriolis este puternic vizibul. Bunăoara, curentii atmosferici şi maritimi sunt deviaţi spre dreapta. În cazul apelor curgatoare, se poate vedea clar că malul drept este totdeauna erodat, faţă de malul stâng, care rămâne abrupt. În cazul uraganelor, spiralarea aerului determină formarea unor inele de furtuni cu descărcări electrice, precum şi vânturi circulare. Dar acest lucru se întâmpla numai în emisfera nordică, căci in emisfera sudica lucrurile vor sta exact invers. Efectul Coriolis este o consecinţa a mişcării de rotaţie a Pământului şi este nul la ecuator. Aşadar, până în 5 grade latitudine, furtunile tropicale şi uraganele nu se formează.

Sensul trigonometric în spiritualitate

Coincidenţă sau nu, Biserica Ortodoxă, în toate actele şi riturile sale respectă cu sfinţenie sensul aniorar pe care îl considera pozitiv, sacru, benefic. Aşa se face că înconjurarea mesei, sub chipul horei, când se cântă "Isaie, dănţuieşte! Fecioara a avut în pântece...", rânduiala Vohodului, când preotul urmăreşte traseul unui semicerc de la uşa de miazănoapte a altarului până la usile împărăteşti, precum si ritualul de ocolire a biserici cu Sfântul Epitaf (cusătură sau pictură de mare frumuseţe, care reprezintă scena punerii în mormânt) în timpul deniei de vineri seară, după cântarea Prohodului, care se face de trei ori, nu se abat de la regulă. Închinăciunile pe care le face dreptmăritorul creştin sunt de la dreapta la stânga. Catolicii au inversat acest sens, desigur, numai din dorinţa nejustificată de a se diferenţia de ortodocşi.
Atunci când Moise primeşte de la Dumnezeu Decalogul, a primit şi un nou tip de scriere, Scrierea alfabetica sau Scriere sinaitică, acel tip de scriere care are la baza sunetele şi nu simbolurile. Aceasta a fost preluata de vecinii iudeilor, filistenii, cunoscuti si sub numele de fenicieni, apoi de greci şi de romani. Scrierea cu care venise Moise din Egipt era o scriere idolatră, bazată pe ideograme, cum de fapt erau toate tipurile de scriere până la Moise, şi nu era adecvată pentru a grava în piatră Cele zece Porunci ale lui Dumnezeu. Alfabetul din Sinai avea la baza 22 de litere, iar scrierea urma cursul antiorar, de la drepta spre stânga. Grecii şi romanii au păstrat ordinea literelor, precum şi denumirea lor, dar în mod arbitrar, i-a inversat sensul. Mai târziu, evreii au aplicat acest sens şi la orologiile din sinagogi, căci, spre deosebire de ceasurile laice, limbile indicatoare ale lor se roteau spre stânga. La prima vedere, pare o ciudăţenie. Şi totuşi…
S-ar fi putut ca Sfinţii Părinţi sa fi preluat din Vechiul Testament şi din tradiţia iudaica aceasta reguli de care s-a ţinut totdeauna seama in Ortodoxie.
Hora românească, care cunoaşte mai multe variante, cum ar fi hora circulară şi hora deschisa respectă şi ea sensul de rotire benefic. Nicolae Iorga a arătat ca hora are la bază kolo-ul trac, care era un ritual magico-mitic şi ezoteric de de urcare la Cerul Tată.
Nu e lipsit de interes nici faptul că răvaşele de întors boala, care s-au bucurat de o popularitate deosebită la români, respecta acelaşi principiu. De pilda, propoziţia: Sfintilor şi doctorilor fără de arginţi – Cosma şi Damian – Pantelimon şi Ermodae – Samson şi Diomid - Chir şi Ioan să ne fie intr’ajutor! este înscrisă intr-o frumoasa spirală, având bineînţeles sensul trigonometric.

Universalitatea legii

Legea sensului antiorar, ca sens benefic, este universală. Psihologia modernă a dovedit ca, în timpul unei conversaţii, vorbitorii îşi arunca din când în când privirea spre stânga. Numai oamenii vicleni, cu gânduri ascunse sau necurate, privesc spre dreapta. Chimia a demonstrat că substanţele organice, care au aceeaşi compoziţie chimică, aceeaşi formulă moleculare, deci aceeaşi masă moleculară, au proprietăţi fizice şi biochimice diferite, prezentând fenomenul de izomerie. Cele care deviază planul luminii polarizate spre stânga se numesc levogire, cele care îl deviază spre dreapta se numesc dextrogire. Numai vitaminele, alcaloizii, antioxidanţii, aminoacizii etc. care sunt levogire au efecte terapeutice dovedite. Ele se recunosc uşor după litera L pusă înaintea denumirii substanţei. Bunăoară, L-glutationa, L- cisteina, L- Tirozina, L-Taurina, L-arginina, L-Ascorbic Acid etc. De pilda acidul ascorbic se prezintă sub doua forme: levogiră, L(+)-Ascorbic Acid, şi dextrogira, D(-)- Ascorbic Acid. Numai L(+)-Ascorbic Acid este forma activă, pe care organismul o recunoaşte şi o utilizează, cealaltă este respinsă de acesta. În aceasta constă deosebirea între vitamina C naturală şi cea sintetică. Producătorii sunt obligaţi să menţioneze pe care din cele două forme le comercializează.

Excepţia făcută de magia neagra şi de hipnoză

În schimb, dintotdeauna şi pretutindeni, magia neagra s-a folosit de sensul antagonic, care este cel al rotirii acelor de ceasornic, numit şi sens orar sau antitrigonometric.
Sabatul vrajitoarelor din Evul Mediu sau riturile sataniste actuale se desfăşoare în sens antitrigonometric.
Hipnoza, care este o forma de magie moderna, apelează şi ea la sensul orar pentru inducerea transelor. Unii hipnotizatori se folosesc de un dispozitiv numit hipnoscop. Aceasta este format dintr-un disc pe care se afla imprimată o spirală. Discul este conectat la un motoraş electic ce îl roteşte. Subiectul priveşte discul şi intră destul de repede în transa adâncă. Deoarece medicii au avertizat ca hipnoscopul este foarte periculos, acesta poate declanşa crize de epilepsie la bolnavii epileptici, mulţi hipnoterapeuţi au fost nevoiţi să renunţe la el.

Paradoxul

Rituri benefice, fie că sunt religioase sau mitico-magice, par că ar fi fost astfel concepute încât să fie în armonie cu efectului Coriolis pentru emisfera nordică. Dar, totodată, s-ar putea sa fie doar o simplă coincidenţă. Căci, altfel, în emisfera sudica închinăciunile ar trebui să se facă de la stânga la dreapta şi tot în acelaşi sens şi celelalte ritualuri. Hora ar trebui să-si schime sensul de rotaţie, iar scrierea ebraică să-şi schimbe radical cursul. Cum nu se întâmpla aceasta, nu putem să mergem mai departe cu speculaţiile. Dar sa nu uitam totuşi că Dumnezeu a aşezat pe Adam si Eva în Raiul care se afla în emisfera nordică, că Moise a primit Decalogul tot aici şi că nu s-a putut vorbi de o Biserică Ortodoxă în emisfera sudică decât după Marile Descoperiri Geografice, care au avut loc în secolul al XVI-lea.

Bibliografie

1. Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980.
2. Pr. Profesor Dr. Ene Braniste, Liturgică specială, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980.
3. Frédéric Le Cren, Vitamine si minerale pentru sănătate şi longevitate. Antoixidanţii. Editura Polirom 2006.
4. Lect. univ. dr. I. Bunget (coordonator) Compediu de fizică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucuresti 1988.
5. Iosif Rişavi, Ion Ionescu, Chimie, Editura tehnica, Bucureşti 1974.
6. Costin D. Neniţescu, Chimie organică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
7. Mihai Ielenicz, Laura Comănescu, Geografie fizică generală - Bazele geografiei fizice, Editura Universitara,Bucuresti 2005.
8. Mihai Ielenicz, Geomorfologie,Editura Universitara,Bucuresti 2007

(I)

Motto:

„Şi atunci va porni de pe culmile acestei ţări o acţiune de încreştinare a tuturor neamurilor“.

(Agatanghel, 1298)

fakeFCKRemove
fakeFCKRemove

Ieromonahul Agatanghel a avut în anul 1298 o înfricoşătoare vedenie profetică pe care a scris-o. În aceasta se arată cum că Grecia va fi cucerită de către turci pe vremea împăratului Constantin (Paleologul): "Constantin a început, Constantin va pierde împărăţia Bizanţului". Se indică şi anul :"Acestea se vor împlini în anul 1452 până în 1453, când va cădea cea mai mare împăraţie în mâna agarenilor (musulmanilor). Aceştia se vor deda la jafuri şi distrugeri:"Vor fi casele distruse şi sfintele biserici profanate. De asemenea şi credincioşii persecutaţi până la a opta suta hotărât (1821)". A mai proorocit şi despre ascensiunea şi căderea lui Napoleon Bonaparte. În mare, proorocia lui coincide cu cea a Sfântului Cosma Etolianul, Sfântului Metodie şi a Cuviosului Anonim.
Despre „Ţara Lupului” (După Mircea Eliade, marele istoric al religiilor, dacii se numeau ei însisi “lupi” sau “cei care sunt asemeni lupilor") a spus:
„Şi atunci va porni de pe culmile acestei ţări o acţiune de încreştinare a tuturor neamurilor“.
Aceasta ultima profeţie, care ne priveşte atât de mult, a început să se împlinească vizibil încă din anul 1742. De ce anul 1742 ? Ce s-a întâmplat atunci ?
Sa ne reamintim:
- La 1742 vine in Moldova călugarul ucrainean Platon, viitorul Paisie (1722-1794);
- El a prins dorul să vina în Moldova de la mitropolitul moldovean Antonie, refugiat în Rusia în urma razboiului ruso-turc (1735-1739);
- La acea vreme, Moldova se prezenta ca unul dintre cele mai înfloritoare colţisoare ale lumii ortodoxe;
- Aici, Paisie a întalnit multi sihaştri însemnati, pe unii dintre ei se aşezau păsarile si îi însoţeau oriunde se duceau (Nu este o legenda. Una din roadele Rugăciunii lăuntrice este aceea că sălbaticiunile „văd” sfinţenia nevoitiorului şi nu se mai tem, căci ştiu că nu le poate face rău. Impostorii Rugăciunii lăuntrice sau năluciţii de diavol pot însela pe oamnei, dar pe animale nu);
- La manastirea Neamţ, traduce în limba slavonă "FILOCALIA";
- La vremea aceea, nu exista în limba rusă o traducere a "FILOCALIEI";
- Sub titlul de "DOBROTOLUBIYE" , o tipăreşte la Moscova in anul 1793;
-Este retipărită î n anul 1822;
- Prin ea, s-a deschis seria traducerilor ulterioare, fiind continuata în limba rusă de către Tihon de Zadonsk (1724-1783), canonizat in 1861,Serafim de Sarov (1759-1833), canonizat în 1903, episcopul Ignatie Briancianinov (1807-1867), canonizat in 1988, preotul Ioan de Kronstadt (1829-1808) şi de călugarii de la mănăstirea Optina, sub îndrumarea Sfântului Teofan Eremitul (1815-1894);
- Urmările acestui început făcut de Paisie au fost că în Rusia renaşte viaţa monastică şi ia fiinţă mişcarea slavofilă "DOBROTOLUBIE", care se voia o întoarcere la cultura nativa rusă;
- Rugăciunea lui Iisus/ Rugăciunea lăuntrică devine foarte populară, cu aceasta îndelednicindu-se atât monahii, cât si mirenii;
- Rugăciunea lui Iisus devine o adevărată moda printre intelectuali, mulţi liber-cugetatori se reîntorc la Ortodoxie;
- Îşi fac aparitia PELERINII, nebunii pentru Hristos, care renunţau la toate bunurile lumesti, îndelednicindu-se numai cu Rugăciunea lui Iisus;
- Ia fiinţă un curent literar care a dat naştere la o serie de eseuri, studii şi mai ales romane, cel mai cunoscut fiind "MARTURISIRILE UNUI PELERIN";
- Acesta a cunoscut o popularitate imensă, fiind tradus imediat în limbile de largă circulaţie. La noi, a fost tradus sub denumirea de "PELERINUL RUS";
- Se presupune ca autorul lui a fost un ţăran din Urali;
- S-a scris un nou capitol în hagiografia populara rusă;
- Ortodoxia rusă a fost salvată de tendinţa ei de atunci pro catolic-unionistă şi pro luterană;
- În Rusia, Rugăciunea lui Iisus e atât de importantă încât "ea poate să înlocuiască chiar slujble si toate celelalte rugaciuni, căci valoarea ei este universală ..."(Serghie Bulgakov, 1871-1944);
- Practic, a luat fiinţă "Marea ISIHIADĂ din Rusia", având consecinţe nebănuite pentru Ortodoxia Rusă şi de altfel pentru Pan-Ortodoxie.
Negreşit, tot aici mai trebuie adăugat şi Vasile de la Poiana Mărului.
Toate aceste proorociri împlinite sunt uşor de verificat şi sunt confirmare de marii teologi de la noi şi din alta parte.
România, loc binecuvântat, se regăseşte într-o forma sau alta în profeţiile Sfântului Lavrentie al Cernigovului (1868-1950), Sfântului Tihon din Zadonsk (1724-1783), Sfântului Ignatie Briancianinov (1807-1867), Sfântului Ioan de Kronştadt (18241908), Sfântului Nectarie de la Optina (1853-1928), Sfântului Inochentie al Odessei (secolul al XIX-lea), Sfântului Iona de la Odessa (1855-1924), Sfântului Tihon, patriarhul Moscovei (1865-1925), Sfântului Serafim de Viriţa (1866-1949), Sfântului Matrona (1881-1952), Sfântului Ioan Iacob Românul (Hozevitul) (1913-11960), Sfântului Ioan Maximovici (1896-1966), schimonahiei Macaria (1926-1993) şi ale altora.
Aşadar, vedem cum de-a lungul vremurilor s-au strâns numeroase proorociri, dar foarte puţine au rezistat probei aspre a timpului. Acestea din urmă uimesc prin precizia cu care s-au împlinit. Ele aparţin unor Sfinţi Părinţi, care au avut dintru început harul proorocirii, fiind singurele care rămân valabile pentru viitor şi merită o cercetare amănunţită.
Proorocirile făcute de către Sfinţii Părinţi Răsăriteni prezintă deci o importanţă deosebită, deoarece au fost validate de istorie, împlinindu-se aproape în totalitate. În plus, ele particularizează evenimentele care vor avea loc în spaţiul răsăritean, deci şi în ţara noastra, unde populaţia este majoritar ortodoxă.

Zburaţi! Zburaţi acum! Omul este vultur! Vulturilor le este dat să zboare! Dacă nu aveţi contiinţa de vultur este pentru ca aşa vi s-a spus. Înlăturaţi această prejudecată! Vă dau acum o veste bună: Sunteţi vulturi. Spuneţi-vă că puteţi să fiţi vulturi şi veţi fi vulturi! Chiar nu simţiţi cum vă cresc aripile?...
Astfel de frumoase vorbe au încântat milioane de oameni, atunci când ele au fost citite prin Cărţile Iluziilor Care Prind Viaţă! Cărţi iubite în taină de milioane de oameni, care aveau nevoie de astfel de cuvinte, să le ungă sufletul cu mierea speranţei.
Frumoasă şi dulce era cuvântarea şi frumoasă era speranţa trezită! Obstacolul este întotdeauna în mintea noastră! Să-l depăşim! Obsatacolul sunt vorbele atât de urâte şi nesănătoase NU POT pe care tot le repetăm printr-o o proastă deprindere. Stergeţi-l pe NU din aceasta expresie şi va rămâne doar P-O-T. Vorbele magice aprind speranţa fiecăruia. Hotărâţi ne repezim şi îl stergem pe NU. Cuvântul POT dă aripi Icar-ului din noi să se avânte intr-un zbor nebunesc spre soare. Chiar funcţionează! Zburăm! Zburăm într-adevar! Dar soarele, invidios ne topeşte ceara de la aripi.
Nu bagăm de seamă. Nu avem vreme. Suntem prinşi în magia cuvintelor, suntem vrăjiti. Suntem vulturi ce se ridica în văzduh. Mai sus, tot mai sus. Şi soarele pripeşte tot mai tare! Tot mai tare! Soarele ne-a înconjurat cu un nimb de aur, care ne îmbată tot mai mult. Tot mai mult. Dar ce este aceasta? Aripile se desprind ! Nu are importanţă ! Totuşi zburăm. Pământul ne trage înapoi, dar mintea noastră zboară!…zboară!…zboară! Ne prăbuşim, dar mintea noastră zboară fără încetare. Mai suntem oare oameni? Fireste că nu. Suntem vulturi! Suntem semizei. Trântiţi la pământ…zburam…neîncetat.
Cu ultima suflare de viaţă, privim cerul şi zicem :
“Am spus că putem şi am putut. Acum murim fericiţi. Şi epuizaţi, ne întindem pentru odihna veşnică”.
Cineva, Care ţinea o carte în mână, se apropie de noi, se apleacă la ureche, căci nu mai auzim bine, şi ne şopteşte :
- Nu aţi zburat, v-aţi închipuit doar. Totul s-a petrecut în mintea voastră.
- Cine eşti Tu? îl intreabă cineva uimit, vorbind în numele tuturor.
- Eu sunt Cel care poate să zboare.
Şi în acea clipă de graţie, Cel cu cartea îl ridică şi îl poartă prin văzduh. Se apropie de soare, dar, lucru ciudat, soarele nu-l arde. Trece prin soare şi zboară mai departe. Omul se lasă în seama Celui care îl purta şi văzu că pământul nu mai are nicio putere. Se face mic, mic că abia îl mai zăreşte. Ajunseră într-un loc frumos cu multa verdeaţă. Minunându-se, omul se adresează Aceluia şi îi zice.
- Cum se face că, deşi nu am zburat, sunt aici?
- Omul nu este vultur, veni răspunsul. Nu-i este dat sa zboare singur. De aceea trebuie să zburăm împreună.
- Bine, dar eu nu am niciun merit, decât acela că Te-am întrebat cine eşti şi m-am lăsat purtat de Tine.
- A te lăsa purtat de Mine e cel mai mare merit.Ascultă, mai zise Acela, să-ţi spun povestea cuiva care şi-a dat seama că nu poate să zboare:
A fost odat un fugar, care era urmărit de autorităţi pentru că săvârşise un omor. Odată, un străin rău îl bătea fără mila pe un fiu al poporului său. Nemaiputând să rabde nedreptatea, s-a repezit şi la omorât. A fugit din ţara aceea şi a trăit mulţi ani departe de casă. Într-o zi, pe când păştea oile, aude glasul Meu care îi spune să se întoarcă în ţara unde poporul lui este încă rob, căci îl trimit să-l dezrobească. A primit cu bucurie vestea, dar când şi-a adus aminte cât de neputincios este, s-a întristat, căci nu se simţea în stare pentru asemenea misiune. Se temea că nu va reuşi să-i convinga pe ceilalţi şi că nici măcar nu le va putea vorbi, fiind gângav. I-am spus că nu are niciun fel de importanţă, căci Eu sunt Cel care pot şi voi face prin el semne şi minuni atât de mari, încât toţi vor vedea în el un înger care a luat chip de om si nu o fiinţă omenească. I-am mai spus că fratele lui, care vorbeşte atât de frumos, va vorbi pentru el, iar el îi va pune în gură cuvintele Mele. Convins, s-a lăsat purtat de Mine, aşa cum te-ai lăsat tu. Şi el va rămâne singurul de la întemeierea lumii care a fost în stare să facă ceea ce nimeni nu va fi în strare să mai facă ce a făcut el.
- Dar, de fapt cine eşti Tu? întrebă pentru a doua oară omul.
- Ţi-am spus o dată, veni prompt răspunsul. Sunt Cel care fără de Mine nu puteţi să zburaţi. Şi îi întinde cartea ce o avea în mână.
Uimit, citi :
“Eu sunt viţa; voi, mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic”.

Sfăntă Cruce de la Mănăstirea "Schimbarea la Faţă", Botiza, Maramureş.  Sursa: Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi a Sătmarulu"   (http://www.episcopiammsm.ro/)

Preasfântă Treime, protopărinţii noştri, Adam şi Eva, precum şi noi, urmaşii lor, ne închinăm Ţie şi cu smerenie Te rugăm luminează cugetarea noastră pentru a Te mărturisi pururea, curăţă inima noastră de toată întinăciunea şi sădeşte în ea dragostea pentru Hristos, Fiul Tău, şi pentru aproapele. Dă-ne putere sa lucrăm poruncile Tale spre mântuirea noastră. Amin.
Aşa se prezintă aceasta frumoasă rugăciune atunci când ea este spusă prin mijlocirea cuvintelor articulate. Dar rugăciunea poate fi spusă şi altfel, prin limbajul semnelor. Nu numai că nu se schimbă nimic, dar, prin limbajul semnelor, rugăciunea este mai intuitivă, mai expresivă, mai emoţionantă.
V-aţi întrebat vreodată cum se roagă surdo-muţii? Semnele făcute cu mâna, gesturile lor, atât de deosebite faţă de cele ale noastre, iau locul cuvintelor. Nu numai că se pot ruga în acest mod, dar pot şi cânta. Credeţi ca Dumnezeu nu-i înţelege? El cunoaşte şi limbajul semnelor aşa cum cunoaşte toate limbile omeneşti şi îngereşti. Surdo-muţii nu-şi pot folosi vocea. Corzile vocale şi-au pierdut elasticitatea şi s-au atrofiat. Dar mâinile ! Mâinile spun totul. Închipuiţi-vă cum spune un copil « Tatăl nostru » prin limbajul semneleor. Închipuiţi-vă gesturile lui ca bătăile unor aripi de înger crescute din suflet. Fără să ne dăm seama, aşa procedam noi toţi atunci când ne facem semnul cinstitei şi de viaţă făcatorei Cruci. Căci trei degete împreunate închipuie tainic Sfânta Treime, Dumnezeul nostru, Care se află în cer. Cele două degete strânse în palma mâinii pe Adam şi Eva, care smeriţi, în genunchi şi cu capetele plecate, se închină Sfintei Treimi aici, pe pământ, restabilind legătura dintre firea umană şi cea dumnezeiască. Ducem dreapta la frunte, căci aceasta închipuie cerul, la pântecele, căci acesta închipuie pământul, la umeri căci aceştia închipuie locul şi semnul puterii. Aşa ne-au tălmăcit Sfinţii Părinţi.
Spererăm ca acest articol să fie o veste bună pentru toţi aceia  care greşit cred că  semnul crucii este idolatrie. Cei care refuză să-şi face semnul crucii, refuză rugăciunea iconică, refuză să folosească acest mijloc minunat de comunicare, dat de Dumnezeu de la începutul lumii. Acela care refuză să-şi facă semnul crucii, nu este solidar cu  semenul său care, din binecuvântate pricini, nu se poate ruga cu sunete articulate.   Este căzut sub stăpânirea diavolului, căci pilduitor  spunea Sfântul Sfinţit Mucenic Ipolit: “Atunci le va zice înşelătorul: veniţi să vă punem pecetea (666) pe mâna dreaptă şi pe frunte şi vă voi da oricâte voiţi. Pentru aceasta va pecetlui dreapta omului, ca să nu mai poată face cu mâna semnul cinstitei Cruci şi să fie a lui desăvârşit”.

Aforism:
Rugăciunea nu se spune; rugăciunea se spune, se scrie şi se desenează. Nu numai limba trebuie să se roage, ci şi mâna.  Nu numai mâna, ci toate mădularele trupului.

Poate că dintre toate limbile pământului, negreşit limba elină este cea mai privilegiată în ceea ce priveşte “Rugăciunea lui Iisus”. În limba elină ” Rugăciunea lui Iisus” are o rezonanţă deosebită. Este un poem, o poezie rimată, asemănătore unei cântari creştine, unei doine tărăneşti, unui descântec, care vibrează şi se strecoară dulce şi duios în suflet, într-un suflet sfâşiat de doruri. Iat-o :
Pentru credincioşii rugători:
Κύριε Ἰησοῦ Χριστέ, Υἱέ τοῦ Θεοῦ, ἐλέησόν με τὸν ἁμαρτωλόν (Kýrie Iēsoú Christé, Yié tou Theoú, eléēsón me ton amartōlón/ Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul).
Pentru credincioasele rugătoare:
Κύριε Ἰησοῦ Χριστέ, Υἱέ τοῦ Θεοῦ, ἐλέησόν με τὴν ἁμαρτωλόν / Kýrie Iēsoû Christé, Yié tou Theoû, eléēsón me tḕn amartōlón (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa).
O, minune ! O asemenea concentrare fantastică de cuvinte care să rimeze nu ar fi lesne la îndemâna unui pământean!
Negreşit, “Rugăciunea Inimii” în elineşte este un dar dumnezeiesc, căci , omeneşte vorbind, ar fi fost imposibil pentru un muritor să găsească atâtea cuvinte care să rimeze într-o propoziţie de numai 10 cuvinte.
Astfel, rimează cuvintele : Κύριε (Kýrie) cu Υἱέ (Yié). De asemenea, Ἰησοῦ (Iēsoû) cu τοῦ (toû) şi Θεοῦ (Theoû), precum şi ἐλέησόν (eléēsón) cu τὸν (tòn) şi cu ἁμαρτωλόν (amartōlón).

Slavona bisericească a fost si ea o limba sfântă pentru Ortodoxie, aşadar şi pentru Ortodoxia românească. Cu toate acestea, Rugăciunea lui Iisus nu cunoaşte o asemenea  densitatea de rime ca cea din limba elină: "Господи Ісусе Христе Сыне Божїй помилѹй мѧ грѣшнаго/ Gospodi Іsuse Hriste Sîne Bojїi pomilui mia greaşnago ”.
După tradiţie, cel care, inspirat în mod supranatural, a actualizat ” Rugăciunea vameşului ” şi a introdus-o a în asceza creştină a fost monahul egiptean Sfântul Pahomie cel Mare (292-346).Totodată, aceasta a folosit pentru prima dată şiragul de mătănii pentru a ajuta mintea în ” Rugăciunea lui Iisus “. Siragul avea 33 de noduri şi s-a numit ”κομποσκοίνι" (komposkoini) sau "kομβοσχοίνι" (komboshoini).  Din el a evoluat sofisticatul rozariu catolic. Sfântul Pahomie nu a vorbit decât limba coptă. Aşadar, şi mai uimitor rămâne faptul cum, în limba elina, a căpătat o astfel de rezonanţă .
De ce este nevoie de rimă? Rima este un ajutor firesc pentru psalmi şi rugăciune Stihul parcă se lipeşte atunci de suflet şi e de la sine lucrător. El pătrunde firesc în minte şi în inimă şi se spune chiar fără voia noastră. E ca un cântec de leagăn al cărui refren revine permanent. Pentru o rugăciune care se cere neîntreruptă şi de la sine lucrătoare, rima este un dar. "Rugăciunea lui Iisus" este unica în lume, cum unică este versiunea în limba elină.
Ce putem face pentru limba română? Pentru neputinţa minţii noastre, nu putem renunţa la acest ajutor de nepreţuit, la acest dar dumnezeiesc, care este rima. Dar nu este o soluţie fericită să modificăm textul rugăciunilor. Trebuie să-l respectăm ca atare. Dar putem să-l tălmăcim în stihuri, aşa cum, bunăoara, a făcut-o Sfântul Ierarh Dosoftei, atunci când a versificat "Psaltirea".

Notă:

Există două modalităţi de citire a textului elin, respectiv de transliterare în alfabetul latin. Cel adoptat de occidentali, numit şi sistemul lui Erasmus, după numele marelui  erudit şi umanist Erasmus din Rotterdam (1467-1563), care l-a propus, şi cel al lui  Reuchlin, după numele umanistului Johann Reuchlin (1445-1523). În greaca modernă, precum şi în liturgica ortodoxă se foloseşte sistemul de citire reuchlinian. Eu am folosit totuşi transliterarea erasmică, deoarece este mai cunoscută.

(Sfântul Ioan Scărarul. Sursa: "Război întru Cuvânt"  - http://www.razbointrucuvant.net)

Cuviosul Ioan Climax sau Scărarul (579-649) a fost egumen al mănăstirii Sinai şi poate cel mai de seamă Părinte duhovnicesc, nevoitor al rugăciunii lăuntrice. A parcurs dumnezeiescul urcuş treaptă cu treaptă, dobândind rând pe rând virtuţile duhovniceşti. A primit de la Dumnezeu darul rugăciunii neîncetate, al trezviei, al smeritei cugetări, al lacrimilor şi al contemplaţiei divine. Fiind rugat de călugări să le lase un îndreptar, a alcătuit scriere Scara dumnezeiescului urcuş. La noi , a fost cunoscută şi sub denumirea de Leastviţa. Atât de mult a pătruns în sufletul românului, încât motivul ei apare zugrăvit pe pereţii mănăstirilor Suceviţa şi Râşca. De asemenea este prezent în sculptura stâlpilor de la case sau în ouăle încondeiate. Coloana Infinitului de Constantin Brâncuşi este o replică modernă a Leastviţei. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la 30 martie. Capitolul 28 al lucrării îl dedică sfintei şi fericitei rugăciuni. Tot ce a scris Cuviosul Ioan acolo constituie cheia de boltă a rugăciunii neîncetate şi a fost reluat într-o formă sau alta de către alţi autori.

Rugăciunea lăuntrică e simplă, cântă suspină şi plânge. Cântă şi varsă lacrimi de bucurie pentru preadulcele Iisus, varsă lacrimi amare pentru greşelile sufletului. Este o neîncetata simfonie a dorului după Iisus şi, în acelaşi timp, un nesfârşit bocet după paradisul pierdut. Bucuria se îngemănează cu tristeţea şi amândouă ţâşnesc din aceeaşi ochi. Cuviosul Ioan Scărarul le-a avut pe amândouă şi de aceea ne-a lăsat taina lui… să ne bucurăm acum de dulceaţa negrăită a rugăciunii.

O cunoştinţă i-a spus lui Socrate:
- Socrate, să-ţi spun ce-am auzit despre unul dintre discipolii tăi?
- Ai supus-o celor trei probe?
- Cum aşa? .
- Prima probă : Ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?
- Nu ştiu, doar am auzit...
- Aşadar, doar ai auzit, dar nu ştii sigur dacă este adevărat sau nu.Cu toate acestea vrei să-mi spui.
- A doua probă: Ceea ce vrei să-mi spui despre discipolul meu este un cuvânt de bine?
- Nu, nu pot spune ca e un cuvânt de bine, dimpotrivă…
- Deci, vrei să-mi spui ca nu e un cuvânt de bine, deşi nu ești nici sigur că este adevărat?
- A treia probă: Ceea ce vrei să-mi spui despre discipolul  meu îmi este de folos?
- Nu chiar…
- Ei bine, dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici adevărat, nici de bine, nici măcar de folos, atunci de ce să-mi mai spui?
Şi astfel Socrate a refuzat să  asculte mai departe.
Marele Socrate a trăit într-o vreme când încă se mai punea preţ pe  Adevăr. A trăit într-o vreme când oamenii se ruşinau să vorbească de rău pe semenii lor. A trăit într-o vreme când oamenii voiau să audă lucruri de folos. Astăzi, ce a mai rămas din aceste nobile obiceiuri?
Marele Socrate a trăit într-o vreme când oamenii voiau sa facă lumea mai bună. Ce a mai rămas din această nobilă intenţie?
Să-i urmăm pe marii bărbaţi ai Antichitătii care ne-au lăsat pilde de înţelepciune!  Fie să rostim un cuvânt adevărat, de bine şi de folos! Fie ca prin cuvântul nostru, lumea să devină mai  bună!

Aforism:
Numai cei care vor să facă lumea mai bună primesc lauri. Criticii şi detractorii nu primesc nimic. Nici măcar atenţie.

Cetăţeanul extraterestru Iisus Hristos este printre noi. Nu are viză de intrare, mutaţie de pământean, nu e luat în spaţiu de nimeni, nu posedă carte de identitate, card de alegător, cod numeric personal. Vindecă bolnavi, fără să aibă atestat de medic. Foloseşte metode neatestate de noul Cod medical, fiind considerate neştiinţifice, retrograde, obscurantiste. Prin cazurile de boli incurabile pe care le-a rezolvat, slăbeşte încrederea cetăţeanului în medicina convenţională. Ajută pe săraci, fără să aibă personalitate juridică. Hrăneşte miliarde de oameni, fără să declare de unde provin alimentele. Nu ţine o evidenţă contabilă asupra veniturilor şi cheltuielilor şi nu predă vreun bilanţ contabil. La fiecare recensământ, a fost de negăsit, sustrăgându-se astfel de la orice înregistrare. La sfârşitul veacurilor, intenţionează să mântuiască lumea, fără să prezinte vreun proiect, care să fie aprobat de forurile competente.

Concluzii:
1. Se confirmă urmatorul zvon :"Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului";
2. Cetăţeanul Iisus Hristos nu se află în legalitate;
3. Deşi a fost avertizat prin comunicate publicate în mass-media că înalca Legea şi riscă pedeapsa privativă de libertate, continuă să persevereze în aceasta atitudine, ultimă dată fiind văzut în casa unui bolnav contagios şi incurabil, care se afla pe patul de moarte şi pe care l-a îngrijit. Acum, se pare că bolnavul a depăşit boala şi poate depune mărturie scrisă.


Întocmit la data de 25. XII. 2058 de către Agentul cu nr. de cod: 666 - 3427

Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce a trimis-o Dumnezeu din cer, care mai poartă şi denumirea de "Epistolie din Cer pentru respectarea Zilei Domnului (sau a Duminicii)", "Epistolia lui Hristos pentru paza Duminicii" sau "Legenda Duminicii", este un text apocrif, ce face parte din categoria aşa-numitelor "Scrisori trimise de Dumnezeu din cer".

Cultul Epistoliei în spatiul creştin

Odată cu generalizarea creştinismului în Imperiul Roman, ziua de Duminică, ca zi sfânta şi de odihnă, ajunge sa ia locul sâmbetei. Cu toate acestea, sâmbăta nu a fost întru totul abandonată de către unii creştini, care motivau cum că Duminica nu a fost poruncita de Dumnezeu. Astfel, oamenii simpli din Friaul, nordul Italiei, continuau sa tină sâmbata. De asemenea, începând din secolul al II-lea, Biserica Culdee din Scoţia, precum şi alţii. Epistolia a fost redactată după anul 313, întâi în limba latină, apoi a fost tradusă în elineşte, precum şi în celelalte limbi europene din acea vreme, şi a început să circule cu succes. Primele atestări privind "Epistolia" le avem din secolul al V-lea. Astfel, se spune că, în anul 583, în Ibiza (în limba autohtonă Eivissa), o insulă care aparţine Spaniei, situată în vestul Mării Mediterane, fâcand parte din insulele Baleare, Epistolia ar fi căzut din cer şi îndemna pe creştini la respectarea zilei de Duminica. Episcopul de Ibiza, Vincent, a declarat scrisoarea ca autentică şi a acceptat-o. În schimb, episcopul de Cartagina, examinand-o, s-a declarat uimit cum “cineva poate accepta profeţii noi”. Din aceasta cauză, episcopul de Ibiza a fost destituit. În Evul Mediu a circulat o legendă conform căreia Theodoton, adjunctul papei, a văzut deasupra mulţimii adunate în Bazilica Sfântul Petru din Roma o epistolă suspendată in aer. Atunci, 47. 000 de oameni s-au pocăit. În anul 1846, în Boemia, o apariţie similară a curemurat o mulţime de oameni, iar multi preoţi au crezut în ea.
În secolul al XIII-lea, au loc o serie de evenimente, care vor da un puternic avânt cultului Epistoliei. O serie de calamităţi şi flageluri cosmice, precum epidemii ucigătoare de molime, culminând cu groaznica Moarte Neagră (Ciuma bubonică) din anul 1347, eclipse, secetă prelungită, invazie de lăcuste, grindină, au creat o atmosferă de disperare colectivă. Ca să ispăşească păcatele lumii, grupuri de laici parcurg satele şi oraşele, biciuindu-se cu asemenea violenţă incât trupul lor devenea o masă umflată de carne vânată. Aceştia au fost numiţi biciuitorii (flagelanţii). Ei îşi fac apariţia pe la anul 1260, anul când, dupa profeţia lui Gioacchino Fiore, trebuia să înceapă a şaptea epocă a Bisericii, şi se prezentau ca o mişcare reformatoare, care a îmbrăcat haina căinţei. Primii flagelanţi pornesc din Perugia şi se răspândesc apoi în Polonia şi Ungaria. Flagelanţii au fost cei care au pus în circulaţie teoria conform căreia Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni cu Moartea Neagră din cauza nerespectării Duminicii ca zi de odihnă şi pledau pentru repaus absolut în această zi. Apocriful a cunoscut o larga circulaţie după aparitia tiparului.
Mişcarea a fost considerata eretică. Biserica Romano-Catolica nu a încurajat odihna absolută în timpul Duminicii, ci numai oprea de la muncile grele. Papa Clement al VI-lea, printr-o bula emisa pe data de 20 octombrie 1349, a condamnat mişcarea şi a interzis-o.
În realitate, flagelanţii nu fac altceva decât să se folosească de “Epistolie…” şi să o repună în circulaţie.
Va vedea lumina tiparului pentru prima dată în anul 1795, în Anglia.

Traducerea şi circulaţia Epistoliei în limba română

După unii cercetători, "Legenda Duminicii", este cel mai vechi text scris în limba româna. Acesta a fost tradus în anul 1391 de către călugării copişti de la Mănăstirea Săpânţa-Peri din Maramureş.
Începând din secolul al XVI-lea, Biserica Ortodoxă din Transilvania se confruntă cu tendinţa de prozelitism a unor biserici reformate. Acest fapt face ca să apară o reacţie din partea ierarhiei ortodoxe, atât în Transilavania, cât şi in Moldova şi Ţara Românească. Astfel, Sfântul Ierarh Varlaam (n. 1580, 1585? - d. 1657), Mitropolit al Moldovei, redactează lucrare de 339 de pagini intitulată "Şapte Taine ale Bisericii", care era menită să apere temelia credinţei ortodoxe împotriva calvinilor din Transilvania, care nu recunoşteau cele şapte Taine, şi o tipareşte la Iaşi, în anul 1644.
În anul 1642, conducătorii calvini ai Transilvaniei au publicat un catehism la Alba Iulia. Sfântul Ierarh Varlaam convoacă un sobor al ierarhilor din Moldova şi Ţara Românească, pentru a lua atitudine împotriva acestui Catehism. Soborul s-a întrunit în anul 1644, la Iaşi sau, probabil, la Suceava. El a avut misiunea de a aproba răspunsul întocmit de mitropolitul Varlaam la catehismul din 1642. Lucrarea, care se va numi “Răspunsul împotriva Catehismusului calvinesc”, se adresa, în primul rând, credincioşilor din Transilvania. În lucrare, sunt combătute principalele învăţături calvine, dezvoltând învăţătura ortodoxă despre Sfânta Scriptură, credinţa şi faptele bune, Biserică, Taine, cinstirea sfinţilor şi a icoanelor etc.
Din Unitarianism se desprine o mişcarea pentru ţinerea sabatului, numita mişcarea sabatariană (sâmbetistă. Autorul ei a fost Andreas Eossi de Szent-Ersebet, nobil unitarian bogat, care a deţinut trei sate şi un număr mare de moşii în Odorheiul Secuiesc. Pierzându-şi soţia şi trei fii, el insuşi fiind suferind, a căutat consolare în Biblie. Ajungând la concluzia că trebuie ţinut sabatul, a întemeiat mişcarea sabateriană/ sabatariană. În ciuda persecuţiilor oficiale, mişcarea, care s-a transformat ulterior în sectă, s-a răspăndit foarte repede, făcând numeroşi prozeliţi. Autorităţile de atunci au reacţionat neadecvat, agresiv şi disproporţionat, luând măsuri cu totul nepopulare, deci ineficiente. Amintim doar anul 1595, când sabaterienii au fost persecutaţi sever. La fel anul 1618, când 300 de soldaţi au arestat pe capii sabaterienilor şi le-au confiscat averile. Mulţi dintre membrii mişcării au fost închişi, iar unii au murit în închisoare. Probabil, ca o reacţie împotriva acestei mişcări, preotul ortodox din Mihaciu (azi Mihăceni, judeţul Alba realizează o serie de traduceri din limba slavonă ale unor apocrife, printe care şi Epistolia. Preotul din Mihaciu, care se va numi el însuşi “Popa Grigore din Măhaci”, vede probabil în aceasta un manifest misionar pentru respectarea Duminicii, ca sfântă zi de odihnă, conform învăţăturii dreptei credinţe.
În Ţările Române şi în Ardeal, versiunile în limba slavonă au stat la baza multor traduceri. În secolul al XVI-lea, alături de “Epistolie…” se mai traduc si alte apocrife, precum “Rugăciunea de scoaterea dracului”, “Legenda Sfintei Vineri”, “Legenda lui Avram”, “Apocalipsul Apostolului Pavel”, “Apocalipsul Maicii Domnului”, “Cugetări în ora morţii”, “Legenda Sântului Sisoe”, “Să neştire buru creştiru”. Epistolia vede, la noi, lumina tiparului relativ târziu, abia în anul 1852. Toate aceste apocrife, care fac parte din “Codex Sturdzanus”, vor fi tipărite în anul 1879 de către B. P. Hasdeu în volumul II din “Cuvinte den bătrâni”.
Istoria literaturii a reţinut în special versiunea din “Manuscrisul de la Ieud” sau “Sbornicul de la Ieud”. “Epistolia…” inserată aici a atras atenţia prin ingenuitatea şi prosperitatea expresiei de tip viu popular în forme vechi.
“Nu ştiţi răilor şi făcători răi că sfînta dumenecă bineveasti arhanghel Gavriil cu bucurie a Domnului născatoare întru Nazaret? Nu ştiţi că sfînta dumeneca luiu botedzu întru Iordan? Nu ştiţi că sfînta dumeneca învis den morţi, ca morţii să învie cu mene? Cum voi nu înţeleasetu legei mele şi scripturile mele, că sfînta dumenecă voi judeca şi vii şi morţi ?”
Astăzi, deşi Epistolia este condamnată ferm de unii, mai cu seamă călugari, ea continuă să circule, circulaţia ei fiind tolerată chiar de unele feţe bisericeşti.

O hotărâre crucială şi miracolul ce i-a urmat

Închipuiţi-vă noaptea de la cumpăna anilor.Toată lumea se dezlănţuie într-o risipa de energie şi voie bună, de-o frenezie sălbatică, disperată, ca şi cum, doar peste câteva ore, ar urma să treacă la cele veşnice, iar acum se grăbesc să se mai bucure puţin de viaţă. Este o noapte în care nimeni nu are voie să fie trist, abătut, îngândurat, chiar de ar avea mortul pe masă. Toţi trebuie să fie bine dispuşi, veseli, chiar mitocani şi vulgari, căci altfel le va mege rău tot anul. Fost-au pregătite din vreme multe şi diverse aperitive, precum măsline cu brănză telemea sau caşcaval, acadele cu parmezan, acadelele cu piept de pui, antreu cu vinete, apoi artileria grea : ciorbe şi borşuri de tot felul, precum bogras la ceaun, borş de fasole uscată cu mânătarci, ciorbă de pui şi ciuperci à la grecque, bulion de pui, ciorbă de potroace acrită cu varză mâncăruri copioase cum ar fi sarmale, curcan la cuptor, marinată de stacoj, icre negre de morun, sardele muiate în untdelemn. Apoi prăjiturile, smochine, curmalele, ananasul. A fost de asemenea pregatită şi udătura, precum ţuica bătrână, lăzile cu şampania, vinul de pays d’oc sau de Mutflatar, Valea Călugarească, apa gazoasă, sifonul, cafeaua turcească. Tot aşa şi gramofonul cu discurile ce conţin ultimele cântece la modă : “Zaraza”, “Terente şi Didina”, “Maria neichii, Marie”, “Foaie verde de trei sfanţi”. De asemenea, au mai fost pregătite şi petardele, răvaşele de prost gust, glumele fără perdea şi, pentru cei mai simandicoşi, anecdotele intelectualiste cu poante răsuflate.
Nimic din toate acestea în odaia de o austeritate ascetică a unui modest preot, care îşi luase slujba prea în serios, aceea de a scrie aproape în intregime o gazetă de credinţă. O odaie de lucru sărăcăcioasă, o masă de lemn simplă pe care se afla o Sfânta Scriptură, un dulap plin cu literatură religioasă. Pe peretele de la răsărit, o candelă veşnic aprinsă. Un şomoiog de busuioc spânzurând de un perete umple odaia de o mireasmă sfântă. Întreaga ambianţă amintea de chilia unui pustnic, care se nevoia mistuit de dorul pentru Hristos. Acum, pustnicul se află în criză de idei. Primul număr pe anul II al gazetei trebuie să apară doar peste câteva zile, iar materialul nu este încă gata. Părintele se frământa, căci o grea responsabilitate apăsa pe umerii lui firavi. Unde să găsească un subiect pentru un articol cu totul deosebit, care să aducă ceva deosebit în noul an ce va veni ? Nu ştie ce să facă şi, epuizat cade în genunchi şi se roagă. Până la el în odaie pătrunde muzica lăutărească, atât de vulgara şi enervantă, chiote de beţivi şi înjurăturile… Deodată… o luminiţă suprafirească. Părintele cade în extaz. Rămâne un timp aşa. Revine schimbat. Acum ştie. Să invite pe oameni sa semnze o.. Hotărâre. Să publice, aşadar, Hotărârea. Cum să fie ? Ce cuvinte să pună în ea ? Cuvintele îi vin pe buze ca de la sine. Se apucă să le scrie. Nu scapă nimic. Credincioasă, mâna îi urmeaza gândul. În faţa ochilor lui, ca de la sine, se plăsmuieşte Hotărârea :

HOTĂRÂRE

“Subsemnatul……………………………………………. gândindu-mă cum aş putea intra în anul cel nou cu folos şi mântuire sufletească, mă hotărăsc prin aceasta cu începere de la Anul Nou să scot din traiul meu sudalma şi beţia. Mă leapăd cu ură şi scârbă de aceste păcate. Intru prin această hotărâre în rândul acelora care se vor hotărî ca şi mine ca astfel toţi împreună ca nişte buni ostaşi ai lui Hristos să începem lupta cea sfântă a curăţirii vieţii noastre de păcatele noastre cele multe şi grele.
În fruntea Oştirii noastre stă Mântuitorul Hristos şi El ne va duce la biruinţă.
Pe Mântuitorul meu Isus Hristos rugându-L să mă ajute şi pe mine ca să lupt în Oastea Lui, iscălesc această hotărâre ce s-a făcut pentru binele şi mântuirea mea sufletească.

Dat în………. la Anul Nou 1923

N.N. ……………

Abonat al gazetei “Lumina Satelor” Nr. 8

Hotărarea a văzut lumina tiparului în primul număr pe anul 1923 al foii "Lumina Satelor". Tot acolo, se făcea şi un apel de suflet, prin care cerea fiecăruia să se hotărească şi s-o semneze, apoi să o pune pe un perete al casei, pentru a fi văzută tot timpul.
Chemarea a avut un efect miraculos, căci a fost semnată de un numar incredibil de mare de oameni. Aşa se face că, în numarul de Paşti din 8 aprilie 1923 al periodicului “Lumina satelor”, s-a putut publica lista primilor semnatari, care se vor numi de-acum înainte “ostaşi”.
Negreşit, s-a săvârşit o minune fără precedent. A luat fiinţă cea mai mare mişcare misionară ortodoxă de pe aceste plaiuri, numită "Oastea Domnului". Peste doar câţiva ani, "Oastea Domnului" avea sa atinga un număr impresionant de membri şi simpatizanţi. Sunt publicate cărti, broşuri, calendare, reviste, toate într-un tiraj năucitor, căci cererea era fantastic de mare. De pildă, în răstimp de numai 15 ani au ieşit de sub teascurile tiparului 7 publicaţii, într-un tiraj total de peste 13. 160. 000 de exemplare, 44 de cărţi, într-un tiraj de peste 550. 000 de exemplare, 12 calendare anuale, în peste 330. 000 de exemplare. Se scrie un număr impresionant de articole, poezii, cântări. Se dezvoltă o adevarată literatură religioasă de misionarism. O literatură inedită se naşte şi creează un nou curent literar, nebăgat însă de seamă de istoricii literaturii române. Poezia populară creştină, slab reprezentată până atunci, îşi ia o amploare fără precedent. Numai un singur om, poetul popular Traian Dorz, încredintează tiparului peste 15.000. de poezii, unele dintre ele neegalate culmi de lirism. Niciodată nu a existat la noi o trezire de o asemenea amploare şi intensitate. Niciodată nu a existat la noi o asemenea descătuşare de energii creatore. O asemenea mişcare duhovnicească de o asemenea efervescenţă. Şi toate acestea au pornit de la un umil preot, un om firav, delicat, sensibil, foarte bolnav şi de la hotărârea lui providenţială iscalită într-o noapte…
Atunci când a semnat hotărârea, părintele Iosif Trifa se găsea în faţa unei generaţii pierdute, o generaţie de sacrificiu, “generaţia tranşeelor” primului război mondial, dezorientată şi nervoasă, care nu mai credea în nimeni şi nimic. O generaţie schilodită fizic şi sufleteşte de ororile razboiului, o generatie care purta în ea schijele obuzelor si srapnelelor. Numai dupa 15 ani, atunci când a părăsit aceasta viaţă, la numai 50 de ani, părintele Trifa lăsa în urmă o lume mai bună! Adusese vindecarea în sufletele multora. Aceştia nu mai erau lipsiţi de curaj civic, fără iniţiativă, sceptici şi resemnaţi. Le dăduse un ţel, un ideal, o luptă. Le readusese zâmbetul şi speranţa.
Fără doar şi poate, părintele Trifa redescoperise metoda contractului, a zapisului cu Dumnezeu, o metodă care astazi a fost aproape uitată. Cineva, un înţelept bineîţeles, a spus : "Atunci când ai hotărât un lucru, ai mereu tendinţa să-l schimbi, dar odată ce l-ai scris este imposibil să-l mai schimbi. Este ca şi cum l-am scrie în Destin".
Hotărârea pe care a semnat-o părintele Trifa în noaptea de 31decembrie/1 ianuarie a fost un zapis între el şi Dumnezeu pe care l-a scris în Destin. A fost un înscris valid, bazat pe consimţământul liber al parţilor contractante, în baza promisiunilor făcute, prin Biblie, de către Dumnezeu. Prin încheiera acelui zapis, promisiunile lui Dumnezeu au început să fie simţite imediat. Fără îndoială, Dumnezeu aşteaptă de la noi o hotărâre scrisă, căci numai aceasta poate fi irevocabilă.

Contractul are putere de lege şi bază biblică

Contractul este un acord de voinţă intervenit între două sau mai multe persoane. Contractul legal încheiat are putere de lege între parţile care le încheie. Aşa spune legiuitorul. Aşadar, respectarea lui este obligatorie. Că un contract cu Dumnezeu este legal încheiat, ne-o dovedeşte Biblia. Dumnezeu şi-a respectat totdeauna promisiunile faţă de poporul ales. Mai puţin omul. În întreaga Scriptură găsim legăminte (contracte) făcute de Dumnezeu cu oamenii.
Cuvântul legămant este omniprezent în Biblie. Un legământ legalizat. Aceasta înseamnă că, din punct de vedere juridic, un contract are petere de lege pentru parţi.
Exista în Sfânta Scriptură un legamant vechi, care se mai numeşte şi Vechiul Testament şi un legămant nou, care este Noul Testament. Dumnezeu pare a face risipă de legaminte. Face un legământ solemn cu Noe (“Iată Eu închei legământul Meu cu voi, cu urmaşii voştri”). Dumnezeu face un legământ solemn cu vieţuitoarele care se aflau pe Arca lui Noe ("cu tot sufletul viu… cu păsările, cu animalele şi cu toate fiarele pământului… cu toate vietăţile pământului câte au ieşit din corabie “).
Dumnezeu încheie un legământ solemn cu Avraam, Isaac, Iacov. Relaţia acestora cu Dumnezeu devine una contractuală. Ultimul contract al lui Dumnezeu făcut nu numai cu poporul ales, ci cu toţi oamenii, a fost acela prin care a dat dreptul la mântuirea tuturor oamenilor. L-a pecetluit cu Cuvântul veşnic şi l-a semnat cu sângele Său. Este definitiv, inatacabil, veşnic.

Metoda contractului funcţionează pretutindeni

Nici pe departe, părintele Trifa nu a fost primul care a folosit metoda contractului, după cum limpede se vede din urmatoarea rugăciune-consfinţire către inima neprihănită a preacuratei Fecioare Maria :
„Fecioară puternică şi Mamă milostivă, regina cerului şi scăparea păcătoşilor, noi ne consfinţim Inimii tale neprihănite. Îţi închinăm făptura şi viaţa noastră întreagă, tot ce avem, tot ce iubim şi tot ce suntem. Ale tale să fie trupurile şi locuinţele noastre, familiile şi patria noastră. Voim ca tot ceea ce este în noi şi în jurul nostru să-ţi aparţină şi să se împărtăşească de binecuvântările tale de Mamă.
Şi pentru ca această consfinţire a noastră să aibă într-adevăr tărie şi durată, reînnoim azi la picioarele tale, Marie, făgăduinţele noastre de la Botez şi de la prima sfântă Împărtăşanie. Ne obligăm să mărturisim oricând şi fără frică adevărurile de credinţă, să trăim ca adevăraţi catolici, în desăvârşită supunere faţă de toate îndemnurile Sfântului Părinte papa şi ale episcopilor uniţi cu el.
Ne obligăm să ţinem poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii, mai ales sfinţirea Duminicii. Ne obligăm să practicăm în viaţa de toate zilele, pe cât ne va fi cu putinţă, devoţiunile pline de mângâiere ale religiei creştine, mai ales sfânta Împărtăşanie.
În sfârşit, îţi promitem, slăvită Maică a lui Dumnezeu şi Mamă iubitoare a oamenilor, să punem toată inima noastră în slujba cinstirii tale binecuvântate, pentru ca, prin stăpânirea Inimii tale neprihănite, să grăbim şi să asigurăm domnia Inimii Fiului tău, vrednic de închinare, în inimile noastre şi în toate celelalte inimi, în scumpa noastră ţară şi în lumea întreagă, precum în cer, aşa şi pe pământ. Amin.”
Vedem deci cum că expresii de genul „Ne obligăm să mărturisim oricând şi fără frică adevărurile de credinţă…”, „ne obligăm să ţinem poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii…”, „Ne obligăm să practicăm în viaţa de toate zilele…” sunt expresii care fac parte din limbajul uzual al unui contract. Rugăciune-consfinţire către inima neprihănită a preacuratei Fecioare Maria este aşadar un contract. Verbal şi, uneori, scris.

Metoda contractului rămâne permanent valabilă

Metoda contractului nu a funcţionat, ca o excepţie, doar în cazul părintleui Trifa. Ea functionează în cazul tuturor oamenilor. Condiţia sine qua non este aceea ca omul sa fie sincer si sa creadă în ceea ce s-a angajat. Ca este aşa, ne-a dovedeşte şi faptul că, publicată in primul numar al foii “Lumina satelor” pe anul 1923, Hotararea care a fost semnata de cei ce au crezut in ea, a dat naştere la efecte nebanuite, miraculoase. Cei ce cu sinceritate au semnat-o, s-au alaturat noii mişcari misionare, rămânându-i fideli până la moarte.
Amintiti-vă : “Atunci când ai hotărât un lucru, ai mereu tendinţa să-l schimbi, dar odată ce l-ai scris este imposibil să-l mai schimbi. Este ca si cum l-am scrie în Destin”.

Să ne personalizăm hotărârea

Fiecare dintre noi ar putea să-şi personalizeze hotărârea şi să-şi redacteze propriul zapis cu Dumnezeu, fără să fie nevoit să-şi schimbe Biserica sau să adere neapărat la o mişcare bine definită. Am arătat cum că actul de Consfinţire către inima neprihănită a preacuratei Fecioare Maria foloseşte metoda zapisului. Psihoterapeutica modernă foloseşte aşijderea metoda contractului, cu rezultate uneori remarcabile. Literatura motivaţională laică face apel la aceeaşi metodă. Nu există, aşadar, nici un impediment confesional pentru a beneficia de aceasta metoda dumnezeiască spre folosul nostru sufletesc. În plus, cum relaţia noastă cu Dumnezeu este – sau ar trebui să fie – una personală, fiecare este liber să-şi personalizeze contractul cum crede de cuviinţă.

Iată, de pildă, zapisul meu personalizat, care se prezintă astfel:

ANGAJAMENT

Eu, Pelerinul GAVRIIL, mă angajez ca, după porunca Mântuitorului, să iubesc pe Domnul Dumnezeu din toata inima mea, din tot sufletul meu, din toata puterea mea şi din tot cugetul meu şi pe aproapele meu ca pe mine însumi. Mă angajez să accept jertfa lui Iisus Hristos care s-a săvârşit pentru mine, ca de altfel, pentru întreg neamul omenesc şi să-L primesc pe Iisus Hristos ca Mântuitor, Domn şi Dumnezeu. Mă angajez să-mi schimb felul de viaţă şi să fac din viaţa mea păcătoasă una cu adevărat creştinească. Mă angajez să mă lepăd de omul cel vechi împreună cu toate obiceiurile lui pierzătoare de suflet şi să devin un om nou, după învăţătura şi îndemnul Mântuitorului. Mă angajez să-L mărturisesc pe Hristos şi să împărtăşesc şi altora Cuvântul Lui. Mă angajez să fac din ziua de azi o zi mai buna ca ziua de ieri, atât pentru mine, cât şi pentru semenii mei, şi, prin aceasta, lumea să devină mai bună.

Martori……. ……………………………………………………………..

Datez si iscălesc acest angajament……………………………………

Martorii pot fi oricine. Odinioara Dumnezeu a luat ca martori cerul şi pământul : “Cerul şi pământul le iau astăzi ca martori împotriva voastră: v’am pus în faţă viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti… ” (Deut.30:19). Să alegem şi noi tot cerul, pământul…Viaţa.
Dacă ai fost convins de cele citite, scrie şi semnează şi tu un contract asemanator şi spune-le şi prietenilor.

Notă:
Citatul biblic a fost luat din "Sfânta Scriptură", versiunea Anania, cu respectarea întocmai a ortografiei şi a punctuaţiei. Versiunea e redactată în ortografia clasică a limbii române (abolită în 1953 şi restaurată parţial în 1991 de Academia Română).

Auzit-aţi de povestea minunata a lui Tom? Dacă n-aţi citit-o încă, e bine să o citiţi. Eu am citit-o demult, demult, într-o broşura de colportaj, care m-a impresionat profund.
Un băieţel cu suflet de înger bun, însă orfan şi olog din naştere, locuia singur la o mansardă, prin mila unei rude nevoiaşe, căreia îi zicea mam-mare. Învăţase să scrie şi să citeasca de la raposata lui mamă, iar, când aceasta trăia, îl mai ducea şi la biserică din cartierul sărac, unde locuiau, dar mai mult să se încălzească la soba care ardea acolo, căci acasă nu aveau cu ce. Amintindu-şi de zilele acelea, ar fi dorit să aibă acum măcar o Biblie, pentru ca versetele ei să-i mai mângaie singuratatea şi suferinţa. Providenţa a făcut ca Iacob, singurul lui prieten, un baiat cu sufeltul tot atât de bun, să-l ajute să i se împlinească dorinţa, cumpărând o Biblie şi dăruindu-i-o. Sfânta Scriptură îi ţinea acum tovărăşie şi el a pătruns mai adânc dragostea lui Dumnezeu, jerfa răscumparatoare a lui Iisus Hristos, care, prin sângele Lui preţios, i-a spălat greşala şi i-a dăruit viaţă veşnică. Astfel, în el s-a născut dorinţa să vorbească şi altora despre ceea ce citise şi s-a apucat să scrie bilete cu câte un verset din Biblie, pe care le arunca pe fereastră, în speranţa că vor fi citite de câte vreun trecător. Stăruinţele lui au dat roade, căci un bileţel a fost citit de un domn, care şi-a schimbat complet felul de viaţă şi, devenind predicator, a continuat lucrarea misionară a micuţului orfan. Acesta s-a săvârşit la puţină vreme de la această întâlnire, trecâd la cele veşnice, fericit că a îndeplinit lucrarea lui Dumnezeu.
Realitate sau ficţiune, povestea ilustrează foarte bine o trăsătură definitorie a creştinismului, şi anume chemarea la lucrarea misionară a fiecăruia dintre noi :
Apoi le-a zis: “Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură » (Marc.16:15).
Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim (Luc.24:47).
Povestea micuţului Tom arată că fiecare din noi poate schimba viaţa celorlalţi, că fiecare din noi poate lăsa, la plecarea din acesta viaţă, o lume mai bună. Lucrarea misionară o poate face oricine. Nu se cere neapărat o sănatate de fier, plămâni puternici, voce sonoră şi darul oratoriei. Nu există practic misionari de profesie, iar în lucrarea misionară creştina vocabula "profesionalism" nu are ce căuta. Micuţul Tom n-avea cunoştinte teologice de specialitate, nici istorice. N-avea nici măcar o cultură generală. Poate că înţelesese şi greşit unele pasje biblice. Dar a lucrat cu inima lui mare şi aceasta a făcut să rodească cel mai bine lucrarea lui Dumnezeu. El i-a descoperit o formulă prin care să Îl poată sluji, în ciuda cumplitului său handicap. Vedem că a reuşit mai bine decât au făcut-o poate multi preoţi, călugări, pastori şi predicatori, sănatoşi şi fără vreun handicap.
Tom nu avea talent oratoric. Un verset, un simplu verset, copiat din Biblie, a mers de-a dreptul la inimă.
Închipuiţi-vă că cineva este în necaz. Aşa cum nu exista două amprente identice şi necazul este trăit diferit. În plus, nu există necaz, ci necazuri. Dintr-o dată, ar primi un mesaj cu cuvintele potrivite. Cu vesetul potrivit. Nu credeţi că le-ar sorbi ca şi cum ar fi unse cu miere ? Daţi versetul potrivit pentru persoana potrivită. Versetul care să vorbească despre problema lui, să fie o rezolvare tainică la problema lui. Dacă i-aţi trimis versetul potrivit, la momentul potrivit, întregul univers pentu el este acolo, în cele câteva slove. Cuvânatul lui Dumnezeu este prezent într-un verset, ca şi în întreaga Sfântă Scriptură.
Într-o zi, un misionar se ruga :
- Doamne, am vorbit la o asistenţă de mii de oameni, am scris mii de scrisori, le-am vorbit despre dragostea Ta cea mare, despre jertfa Ta dumnezeiască…
- Bine, răspunde Dumnezeu, dar nu tu trebuie să le vorbeşti, tu trebuie să le faci cunoscut ceea ce le-am vorbit Eu.
Micuţul Tom a înţeles mai bine decât oricine. Nu le vorbi tu oamenilor, lasă-L pe Dumnezeu să le vorbească. Prin tine. Tu trimite-le un bilet, un singur bilet . Un verset. Biletul lui de intrare în lumea minunată a Scripturii.
Iată, reiau cele câteva bilete de intrare destinate fiecaruia în parte :

• Pentru a înfrunta boala:
„Iată că boala mea se schimbă în sănătate. Tu ai păzit viaţa mea de adâncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!” (Is.38:17);
• Pentru a recăpăta pofta de mâncare:
„Du-te şi mănâncă cu bucurie pâinea ta şi bea cu inimă bună vinul tău, pentru că Dumnezeu este îndurător pentru faptele tale.” (Ecl.9:7)”;
Pentru a scăpa de necaz:
„Striga-va către Mine şi-l voi auzi pe el; cu dânsul sunt în necaz şi-l voi scoate pe el şi-l voi slăvi” (Ps.91:15);
• Pentru a scăpa de griji:
„Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?" (Mat.6:31);
• Pentru a-ţi regăsi buna dispoziţie:
„Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă” (Ioan.15:7);
• Pentru a scăpa de sentimentul de nesiguranţă:
„Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!" (Mat.9:2);
• Pentru a depăşi disperarea:
„Popor din Sion, care locuieşti în Ierusalim, nu plânge! El se va milostivi la glasul strigătului tău şi te va auzi degrabă!” (Isa.30:19);
• Pentru a suporta sărăcia:
„Dar pe sărac l-a izbăvit de sărăcie şi i-a pus pe ei ca pe nişte oi de moştenire”(Ps.106:41);
• Pentru a avea spor în tot ce faci:
„Domnul Dumnezeul tău îţi va da cu prisosinţă spor la tot lucrul mâinilor tale, la rodul pântecelui tău, la rodul dobitoacelor tale, la rodul pământului tău, că se va bucura Domnul Dumnezeul tău din nou de tine, cum S-a bucurat de părinţi tăi, şi-ţi va face bine” (Deut.30:9);
• Pentru a depăşi tracul la examene:
„Nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt” (Marc.13:11);
• Pentru a căpăta curaj:
„Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma ” (Luc.10:19);
• Pentru a suporta singurătatea:
„Şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Mat.28:20);
• Pentru a redobândi starea de calm:
„Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (Ioan.14:27).
Fiecare din noi poate găsi şi alte bilete de întrare, căci Sfânta Scriptură e inepuizabilă. Condiţia ar fi să Îl rugăm pe Dumnezeu sa ne dea o inimă mare, tot atât de mare ca a micuţului Tom.

Fiecare zi...

Fiecare zi e un prilej minunat să descoperi bucurii noi. Fiecare zi e un prilej minunat să le vorbeşti şi altora despre aceste bucurii. Fiecare zi e un prilej minunat să faci lumea mai bună. Descopera în fiecare zi bucurii noi, vorbeşte şi altora şi vei face lumea mai bună.

Rugăciune

Doamne Dumnezeule, fie ca, ajutat de Tine, să pot face din ziua de astăzi o zi minunată pentru mine şi pentru cei din jurul meu, mai ales pentru cei care nu au cunoscut niciodată bucuria Cuvântului Tău.

Se cunoaşte încă prea puţin despre acest apocrif. Pentru mulţi, este eretic şi atâta tot. Dar mai multe nu se ştie. Originea lui nu e “bogomilică “, deşi, pe parcurs, au fost interpolate elemente de doctrina bogomilică. Să-i vedem însă originea şi scopul.

Originea

Se pare ca apocriful îşi are originea în secolul al III-a. Versiunea în limba latină s-a păstrat până în ziua de azi. Aceasta datează din secolul al VI-lea şi poartă numele de “Scrisoare din cer pentru respectarea zilei Domnului”. Sfântul Bonifaciu a condamnat, la acea vreme, aceasta scrisoare. Nu se ştie de când a început să circule şi în spaţiul răsăritean. Cert este că, versiunea în limba slavonă, a cunoscut o răspândire şi o popularitate foarte mare. În româneşte este tradusă în secolul al XVI-lea de Popa Grigorie din Măhaci. Versiunea românească a fost inserată în “Sbornicul românesc”. O varianta, numita " redacţiunea lungă" se găseşte în “Codex Sturdzanus” (colectie de texte din secolul al XVI-lea, copiate între 1580 şi 1619, în special, de popa Grigorie din Măhaci. Cuprinde legende apocrife, hagiografice şi apocaliptice, precum Legenda Duminicii, Rugăciunea de scoaterea dracului, Legenda Sfintei Vineri, Legenda lui Avram, Apocalipsul Apostolului Pavel, Apocalipsul Maicii Domnului, Cugetări în ora morţii, Legenda Sântului . Sisoe, Să neştire buru creştiru ). Epistolia vede, la noi, lumina tiparului relativ târziu, abia în anul 1852 ( În Occident, se va tipări pentru prima dată în anul 1795, în Anglia).

Scopul

Epistolia, care poarta titlul complet : “Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce a trimis-o Dumnezeu din cer” face parte din aşa-zisele cărţi de pietate populară. Apocriful reprezintă o materializare a misionarismului laic. A avut un rol pozitiv în denunţarea moravurilor care contravin învăţăturii creştine, în special, nerespectarea zilei de duminică, ca zi de odihnă şi rugăciune. Stilul este apocaliptic. Denunţă, mustră, condamnă. Nu încape îndoială că apocriful a jucat un rol important în trezirea duhovnicească a credincioşilor de-a lungul veacurilor şi corectarea moravurilor rele. Această practica, a mesajelor venite din cer, a fost şi este larg răspândită, mai ales, în Biserica Romano - Catolică. Amintim aici “mesajele mariane”, precum mesajele de la Lourdes, Fatima, Međugorje.

Negreşit, la multi călugari ortodocşi, unii chiar canonizaţi, se simte influenţa apocrifelor. Ne place sau nu, înrâurirea apocrifelor a fost enorma asupra literaturii populare si chiar monastice.
Istoriceşte vorbind, apocrifele au contribuit la biruinţa scrisului în limba româna. Ele au stimulat nevoia de traducere din limba slavonă şi generalizarea limbii române. Taducea Bibliei şi a cărţilor de cult din limba slavona în limba româna s-a făcut mai tarziu, drumul fiind defrişat de aceste modeste apocrife, cărţi populare, dar si literatura religioasa precum textele rotacizante ale psalmilor. Poate că fară ele, Biblia lui Şerban n-ar fi văzut lumina tiparului in 1688, ci mult mai târziu.

Concluzie

Toate aceste apocrife, contin mai mult sau mai puţin erori teologice şi multa fabulaţie. Trebuie facută o distincţie între valoarea teologica şi cea literară.
"Mioriţa" şi "Meşterul Manole" contin teme si motive păgâne, incompatibile cu creştinismul. Astfel cităm "motivul jertfei zidirii",  jertfa de sânge, motiv evident păgân. Totuşi, din punct de vedere literar, ele constituie piesele de rezistenţă ale literaturii noastra populare.