La Viforata, pe urmele parintelui Arsenie Boca

Amintirile Maicii Arsenia

I se spune Viforata, dar nimeni nu stie de unde vine acest nume, prin aceste locuri iarna fiind blanda, fara crivat sau alte rascoliri dusmanoase de zapada. Viforul va fi venit candva de la oameni, de la navalirile turcesti si incursiunile ostirii lui Bathory, de la incendii si cutremure, jafuri si alungari, care s-au succedat de-a lungul timpului, vreme de 500 de ani. Viforata e batrana si frumoasa, asemenea maicutelor preotese, pe care manastirea (singura casa sanatorial-monahala din tara) le-a adapostit, pana ce ultima din ele, maica Maria Suseac, s-a stins de curand la aproape 100 de ani. Viforata e unica, aparte si de necomparat. E singura lavra romaneasca cu doua starete (cea batrana, maica Arsenia; cea tanara, maica Mihaela), cu trei hramuri si cu trei ctitori: Vlad, Matei Basarab, Constantin Brancoveanu, dimpreuna cu soata sa, Marica Doamna. Ridicata pe ziduri de un metru grosime si adapostind comori fara de pret, printre care catapeteasma din tei aurit sculptata de Karl Stork, manastirea sta de paza la portile Targovistei, tacuta si de neclintit, asemenea icoanei facatoare de minuni a Sfantului Gheorghe - icoana venetiana din argint aurit, daruita in 1631 de Leon Tomsa, cu multa dragoste si cheltuiala.

Calugarul zburator de la Sambata

In spatele manastirii incep dealurile si muntii. Livezile din preajma par fara sfarsit. Miroase a mere coapte si a toamna. Lumina galbuie coboara incet dinspre apus, rotunjind zidurile masive si asprimea chiliilor sustinute de coloane scurte, brancovenesti. In curtea manastirii e liniste si potop de flori. Maica Arsenia ne asteapta in Cancelarie, chiar langa muzeu. Dupa 44 de ani de staretie a lasat povara conducerii maicii celei tinere, Mihaela, ramanand stareta onorifica, pe viata. E blanda si vigilenta in acelasi timp, severa si plina de dragoste. A imbatranit frumos. Simplitatea hainelor calugaresti ii subliniaza tinuta si trasaturile discret aristocratice. Sta pe un taburet de bucatarie, nemiscata, cu spatele drept, ca intr-un jilt imparatesc. E fiica de preot, vlastar al unei vechi si avute familii fagarasene. Nimic nu-i lipsea - nici pianul din salon, nici bona nemtoaica, care o pregatea pentru viata dupa tipicul pensioanelor vieneze. Intr-o zi, fara explicatii, a decis sa renunte, brusc, la toate. Era inca un copil, cand i-a zis tatalui: "Ma calugaresc". Batranul preot a privit-o surprins si, dupa o clipa de cugetare, i-a raspuns: "Gandul acesta e frumos, dar nu-ti apartine. Esti minora si ai nevoie de consimtamantul meu. Nu ti-l dau. Cat traiesc eu, nu te calugaresti".
Ascunzandu-se in camera ei, maica Arsenia a plans si s-a rugat toata noaptea, cerand ajutor si luminare de la Maica Domnului. In viata, sunt momente cand trebuie sa-L lasi pe Dumnezeu sa hotarasca. Raspunsul nu a intarziat sa apara. La rugaciunile ei, maica a primit doua semne. Primul a fost un vis - clar, tulburator si plin de culori. Se facea ca intrase in biserica. Isi ocupase locul din strana, intr-o latura a altarului, in timp ce tatal ei slujea invesmantat in odajdii sclipitoare. Solemn si fara graba, tocmai savarsea o slujba de inmormantare. Canta cu isonuri mangaietoare rugaciunile de dezlegare pentru mort si, in mijlocul bisericii, intins pe o masa inconjurata de lumanari, era tot el. In visul maicii, batranul preot din Fagaras participa la propria sa inmormantare! Cateva saptamani mai tarziu, in martie, se muta la ceruri - linistit, impacat, fara nici o tulburare sufleteasca.
Al doilea semn - si cel mai puternic - l-a avut in drum spre Manastirea "Sambata". Era in ziua de Izvorul Tamaduirii si, impreuna cu parintii, incerca sa nu intarzie la Sfanta Liturghie. La un moment dat, caruta in care se aflau a ajuns din urma un calugar, ducand pe umar o straita mare si grea. Era tanar, inalt, incins cu o curea lata de piele. In hainele lui cernite si cu barba neagra ca de taciune, parea un haiduc, o cruce de barbat. Oprind caruta, parintii au intrat in vorba cu tanarul monah. Asa au aflat ca vietuieste la Sambata, ca, dintr-o neglijenta, manastirea ramasese fara prescuri si acum se grabea sa duca prescurile luate dintr-un sat vecin, inainte ca mitropolitul Balan sa inceapa slujba arhiereasca. Degeaba au insistat parintii sa urce alaturi de ei, sa scurteze astfel drumul. Calugarul i-a refuzat categoric si a ramas in urma, pierzandu-se in colbul starnit de caruta.
Maica, o copila in acea vreme, ardea de nerabdare sa ajunga la Sambata. Mai erau vreo zece kilometri pana la manastire si, cum ora era deja inaintata, batranul sau tata a dat bice cailor. Cand au intrat in curtea manastirii, au ramas cu totii inmarmuriti: calugarul intalnit in cale trebaluia linistit la pangar, era imbracat in rasa curata de sarbatoare si se purta ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Asa l-a cunoscut maica pe parintele Arsenie Boca, printr-o minune vazuta cu ochii ei. Cum a ajuns parintele inaintea lor, cum a intrecut galopul cailor in chip nevazut - asta nu va afla niciodata.

Harul lacrimilor

Daca o intrebi cum arata parintele Arsenie Boca, cum era el in realitate, maica se transfigureaza usor si un suras nostalgic apare pe fata ei alungita de postiri calugaresti si de veghea noptii. Il vede aievea, dar nu-l poate cuprinde in cuvinte. Cu greu, dupa o pauza adanca, spune: "Acoperea zarea cu umerii lui si, cand vorbea, avea o privire ce cauta departe, spre munti. Era mereu in rugaciune, chiar si cand te certa".
Maica i-a fost ucenica - prima si cea mai draga. Nu intamplator i-a dat numele de Arsenia, ca legamant si intarire a lucrarii ce trebuia continuata, si dupa disparitia lui: ridicarea unei noi manastiri. Maica nu se lauda cu marele ei duhovnic si nu-si gaseste vreun merit ca el a ales-o din multimea venita sa-i ceara sfat si cuvant de credinta, desi parintele era foarte tanar, abia fusese tuns in monahism. Doar iscodita de intrebarile noastre isi aminteste. Intense si vii, imaginile se succed, ordonandu-se dupa vrerea unui alt timp, cel al memoriei afective. L-a cunoscut, deci, la Sambata, pe vremea cand manastirea era o ruina. Chiliile nu aveau geamuri si pe acoperisul bisericii crescuse un copac salbaticit. Cine si-ar fi inchipuit ca, tanar si fara experienta, parintele va reface singur manastirea, astfel plinind proorocia mitropolitului Balan, facuta in fata multimii taranilor fagaraseni, care il ascultau cu capetele descoperite: "Eu plec, dar va las stalp de nadejde la Sambata".
Vocatia parintelui a fost cea de constructor. Toata viata a ridicat ziduri si, mai ales, suflete. Era puternic, de neclintit. Din prima clipa, ii simteai forta. Nimeni nu-l putea minti pe Arsenie Boca. Nici nu te lasa. Adeseori, ti-o lua el inainte, spunandu-ti cele mai grele pacate. Parea aspru, dar, de fapt, era drept. "Ce vrei?", intreba el cu o voce tunatoare. "Intai impaca-te cu vecinul cu care te-ai certat ieri si apoi vino la spovedanie".
Maica Arsenia e convinsa ca parintele, prin rugaciune, era inainte vazator - iti stia si viata trecuta, si pe cea viitoare. Nu cauta sa te sperie. Vazand in duh ce te asteapta, ofta doar si se innegura la chip. Odata, s-a intamplat ca o studenta din Cluj sa-i ceara sfat si binecuvantare. Voia sa se calugareasca. Ascultand-o, parintele a lacrimat. A tacut un timp, si-a cantarit vorbele, dupa care a spus: "Mai vorbim dupa 10 mai". Exact pe 10 mai 1947, studenta a fost arestata de comunisti si ani de zile a stat intemnitata la Mislea, in umilinte si batai greu de imaginat. Vazator cu duhul, parintele Arsenie Boca intrezarise chinurile prin care va trece. Avand darul rugaciunii, isi vedea si propriul viitor, suferintele si arestarea, dar nu se tulbura prea tare. Stia ca pentru mantuire trebuie sa le induri pe toate, sfatuindu-i pe credinciosi sa rabde, sa accepte senini vrerea lui Dumnezeu. Ceea ce sfatuia pe altii facea si el. Arestat fiind in beciul Securitatii, gardianul l-a gasit afara, in fata celulei, lacatul de la grilaj fiind desfacut. "Nu te teme", a zis el. "Nu plec nicaieri. Nu vreau sa patimesti din cauza mea. Ai doi copii si o femeie bolnava." Gardianul a inlemnit. Toate cele spuse de parintele erau adevarate.
Cu ochii ei, maica a vazut multe. A vazut, mai ales, un har al parintelui mai putin cunoscut: harul lacrimilor. Cumva inexplicabil, in preajma parintelui simteai nevoia sa plangi, sa-ti usurezi sufletul. Si maica a patit acelasi lucru. Prima data, nici nu s-a putut spovedi. Stand in genunchi, cu patrafirul pe cap, a plans tot timpul. "Nu stiu cum, prezenta lui te zdruncina sufleteste si, imediat, din ochi tasnea roua pocaintei." Parintele stia prea bine ce se intampla si, intrand in biserica, il certa pe calugarul care facea acolo curatenie: "Tu vezi ce maturi aici? Sunt lacrimi, frate. Lacrimi si pareri de rau... Iti dai seama? Ai vazut vreodata masini care plang? Asta-i marea minune a lui Dumnezeu". Deja, renumele parintelui se raspandise in tot Ardealul. La Sambata si, mai apoi, la Prislop, venea puhoi de lume - tot timpul, de sarbatori sau peste saptamana. De aici au pornit si dusmaniile care l-au urmarit toata viata: prigoana, alungarea din monahism, exilarea lui langa Bucuresti, la Draganescu, in haine lumesti, ca simplu pictor, umil zugrav de biserica.

Sfantul de la Prislop

Fiica duhovniceasca a parintelui, maica nu ii poarta doar numele, ii datoreaza totul: ravna rugaciunii, lecturile din Pateric si din Psaltire, taria de a trece increzator peste orice incercare. Dornica a se calugari cat mai repede, parintele a trimis-o mai intai la Manastirea "Bistrita", ca sa-si termine scoala. Apoi, a indemnat-o sa-si caute locul, sa viziteze mai multe manastiri si sa urmareasca atent semnele date de Dumnezeu. Intr-adevar, oriunde se ducea, i se intampla ceva: la Manastirea "Dintr-un lemn" au muscat-o niste caini, la Surpatele a pagubit cu niste bani, neavand spor in nimic, la Bistrita s-a imbolnavit in curentul teribil starnit de Cheile Bistritei si muntele Arnota. "Incotro o apuc acum, parinte?", a intrebat ea speriata, si incercatul ei duhovnic a zambit, cum rar i se intampla sa o faca. Ca si intrarea in monahism, tu trebuie sa ceri, tu intinzi foarfeca cu care vei fi tuns, spre consfintirea noului botez. A trimis-o atunci la Viforata, stiind ca acolo va fi casa ei pana la sfarsitul vietii.
Maica Arsenia implineste la Viforata o mare porunca. De 44 de ani, in tot ce face este prezent, cu sfaturile si indemnurile lui, marele duhovnic al Ardealului. In momente de cumpana, se roaga catre el si cere ajutor. De doua ori pe an - 8 mai (Sfantul Arsenie) si 28 noiembrie (cand parintele s-a mutat la cele vesnice) -, maica merge la Prislop si se reculege la mormantul din spatele manastirii, amintindu-si vorbele lui, rastalmacite apoi de altii: "Nu plangeti, caci acolo unde ma duc, in ceruri, va voi ajuta mai mult, rugandu-ma pentru voi". Maica nu se indoieste de acest ajutor, asa cum nu se indoieste de minunile pe care parintele continua sa le savarseasca si astazi. Chiar si unele lucruri mai marunte iti dau serios de gandit. De pilda, parintele a lasat porunca sa nu fie venerat, ca nu cumva, in evlavia aratata lui, sa-L uitam pe Hristos. De aceea, maicile de la Prislop cer credinciosilor sa nu ia cu sine nici aschii din cruce si nici tarana de pe mormant, spunand: "Nu luati nimic, oameni buni. Fiti multumiti cu rugaciunea". Cineva, insa, a incalcat porunca si, brusc, masina cu care venise la manastire a refuzat sa porneasca. Degeaba a mesterit la ea. Abia cand a aruncat saculetul cu pamant, masina a plecat, simplu, fara nici o problema.
Din toate cate le-a trait langa parintele, stareta Arsenia a ramas cu cateva vorbe de neuitat ("Ca sa fii monah, iti trebuie majoritate de minte") si o cruciulita sculptata de mana parintelui in 1946, de care maica nu se desparte niciodata. O singura data, a venit parintele Arsenie la Viforata. A privit atent in jur, a intrat in biserica si, dupa un timp, a spus: "Se simte duh de calugarie". Apoi a plecat, pierzandu-se in multime.

*

In incaperea stramta a Cancelariei miroase a tamaie si-a flori. Stareta cea tanara, Mihaela, o priveste pe maica Arsenia ca pe o icoana. Sunt mereu impreuna si de nedespartit. Se sfatuiesc si se completeaza pana si in cele mai mici lucruri, cum rar se intampla prin alte locuri. Viforata e o manastire grea si deloc bogata. Sunt multe de facut, de la urgentele reparatii ale bisericii celei mici (monument brancovenesc), pana la terminarea arhondaricului si renovarea chiliilor. Cu o obste de aproape 100 de suflete, la Viforata totul se masoara uriesesc: sute de portii de mancare, sute de paini, tone de alimente, tone de lemne. Manastirea abia face fata, dar si ajutorul lui Dumnezeu e pe masura. Mereu apare un ajutor providential, un dar, o milostenie mai importanta. Cineva a oferit materiale de constructie. Altul s-a oferit sa dea paine in valoare de 15 milioane pe luna. Cateodata, cele doua starete se ingrijoreaza, dar nu se sperie niciodata. Au nadejde in ajutorul lui Dumnezeu si, la vreme de necaz, se aseaza sub pavaza icoanei facatoare de minuni a Sfantului Gheorghe. Ca icoana a speriat candva oastea turcilor, aparand ca un urias invesmantat in zale de aur, si astfel punandu-i pe fuga; ca multi credinciosi s-au vindecat de boli cumplite numai atingand lemnul ramei, asta tine de legenda locului. Vazuta si traita de maici este minunea savarsita in 1965, cand, la un pas de desfiintare, manastirea a fost salvata de patriarhul Justinian Marina in ultima clipa, numind-o "Casa sanatoriala pentru preotese si monahii batrane". Tot o minune a fost cand, in acelasi an, Muzeul R.S.R. a confiscat icoana Sfantului Gheorghe, dar brusc, inexplicabil, sefii muzeului s-au razgandit si au permis maicii Arsenia sa o ia inapoi. De atunci, din 1965, necontenit pana astazi, in fiecare noapte, in biserica din Viforata se citeste Paraclisul Maicii Domnului, drept multumire si prinos de dragoste pentru toate cate sunt, neatinse si mereu intregite, de 500 de ani incoace.
Mai putin cunoscuta decat surata sa, Dealu, manastirea cu doua starete si trei ctitori, pare mai harnica si mai ravnitoare. Pe an ce trece, Viforata intinereste, castigand noi ucenice. Tot mai putine, maicile cele batrane, cu rugaciunea si amintirile lor, privesc tacute si vegheaza, asemenea zidurilor de incinta, spre paza si pastrare a ceea ce a fost si va fi mereu: rugaciunea neintrerupta si nadejdea in Hristos, in mila si ajutorul Lui, de care avem nevoie acum parca mai mult ca oricand.

Normal 0 false false false MicrosoftInternetExplorer4

 - Pr. Prof. Dumitru Staniloae

"In persoana sfantului prin disponibilita­tea sa in relatii, prin extrema sa atentie fata de celalalt, prin promptitudinea cu care se daruie lui Hristos, umanitatea este tamadui­ta si innoita. Cum se manifesta in mod con­cret aceasta umanitate innoita? Sfantul lasa sa se intrevada fata de fiecare fiinta umana un comportament plin de delicatete, de trans­parenta, de puritate in ganduri si in senti­mente. Delicatetea sa se rasfrange chiar si asupra animalelor si a lucrurilor, pentru ca in tot si in toate el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu si pentru ca nu vrea sa raneasca aceasta iubire tratand aceste daruri cu ne­pasare si indiferenta. El respecta pe fiecare om si fiecare lucru si daca un om sau chiar un animal sufera, el le arata o compasiune profunda.                 

Sfantul Isaac Sirul spune despre compa­siunea Sfantului: "Ce este un suflet, o inima plina de compasiune? Este o ardere a inimii pentru fiecare faptura: pentru oameni, pen­tru pasari, pentru animale, pentru taratoare, pentru diavoli. Gandul la ele ori vederea lor ii face pe sfinti sa verse din ochi siroaie de lacrimi. Iar compasiunea adanca si intensa care stapaneste inima sfintilor ii face incapa­bili sa suporte vederea celei mai mici rani, oricat de neinsemnate, facute vreunei fap­turi. Pentru aceasta ei se roaga in tot ceasul cu lacrimi chiar si pentru animale, pentru dusmanii adevarului si pentru cei ce le fac rau".

Cat despre Sfantul Calinic de la Cernica, cand nu avea bani sa dea saracilor in orice oras s-ar fi aflat, el se intorcea plangand catre cei din preajma sa: "Face-ti-mi rost de bani sa-i dau acestor fratiori ai lui Iisus" (cf. Mt 25, 40.45).    

Aceasta compasiune descopera o inima de­licata, extrem de sensibila, straina de orice asprime, indiferenta si brutalitate. Ea ne arata ca inasprirea este roada pacatului si a patimilor. in comportamentul sfantului pana si in gandurile lui, nu se intalneste nici vulgaritate, nici josnicie, nici meschinarie. Nici urma de afectare, nici lipsa de sinceritate. In el culmineaza gingasia, sensibilitatea, trans­parenta si ele se asociaza curatiei, atentiei generoase fata de oameni, disponibilitatii prin care el participa cu toata fiinta sa la problemele si necazurile lor. In toate aceste calitati se manifesta o realizare exceptionala a umanului.

Exista intr-adevar o distinctie si o noblete plina de afectiune in aceste forme superioa­re ale gingasiei care lasa in urma distinctia si nobletea obisnuite, distante si formale. Aceasta gingasie nu evita contactele cu oame­nii cei mai umili si nu se sperie de situatiile in care altii ar crede ca se injosesc. Modelul acestei gingasii este "kenoza" lui Hristos, po­gorarea Lui. El n-a vrut sa ramana departe de pacatosi, nici de femeile pe care le oco­lesc cei ce tin la reputatia lor. "Kenoza" lui Hristos este o gingasie spirituala. El isi arata prin acea sta vointa de a nu-i apasa pe cei umili, de a nu-i stanjeni. Prin "kenoza", el a vrut sa deschida drum spre inima lor. Prin gingasie voia sa-i faca sa renunte la brutali­tate, in loc ca ei sa persiste intr-o duritate in care dispretul celui inferior corespunde ce­lui al superiorului.

FULGUL DE NEA

Fulgii de zăpadă sunt un extraordinar miracol al lumii, fiind atât de speciali prin construcţia lor, prin felul cum arată, atât de speciali şi prin provenienţa lor. Încă de la grădiniţă, am învăţat cu toţii, cântecele despre zăpadă, poezii, dansuri, toate ne făceau să simţim iarna şi în suflet, fără să fim afară, în frig. Cu siguranţă am avut clipe în care luam zăpadă în palme şi spuneam “ce puţin trăieşte un fulg”. Dragostea e un fulg de nea, noţiunea timpului dispare când valoarea nu e dată de secunde ci de existenţa în sine. Ca şi atunci când ne plimbăm pe o cărare în pădure, admirând natura, ne trezim că se înnoptează şi că ne-am rătăcit, dar totuşi am petrecut un timp frumos, şi totuşi mintea crează frică, stress, supărare, îngrijorare, alături de amintirea clipelor frumoase (mintea needucată cuvenit). Fulgii de nea sunt şi pentru oamenii de ştiinţă un secret greu de desluşit. Chiar dacă în laboratoare au reuşit să reproducă starea apei în acest superb fenomen, nu au reuşit şi nu vor reuşi să observe în natură formarea acestor minuni ce iarna ne acoperă frunzele ce toamna le priveam colorate. Albul, simbolizând în multe culturi puritatea şi inocenţa, este găsit de asemenea şi sub forma purificării, fiind asociat fie cu energia divină a cărei lumină tinde spre un alb. Lumina este fandată curcubeic în orice picur de apă, fulgii de nea având multitudini de forme ce fac acest curcubeic manifest să îi pună alături de cele mai preţioase diamante.

Aş vrea să admirăm o colecţie de fulgi de zăpadă, iar pentru asta vă invit să mergeţi în stradă, într-un parc, oriunde, liniştiţi să priviţi cum ninge.

Să iubim fulgii de zăpadă, pentru că vor simţi şi vor ninge frumos!

…A fost odată, într-o împărăţie din înaltul cerului, şi ploaie şi vânt şi frig… Şi, într-o zi însorită dar geroasă, toate acestea s-au unit şi au dat naştere unui fulg de nea. Strălucea ca o stea, era rece ca frigul năprasnic, se topea şi se transforma în ploaie si, numai soarele ştia să-l facă să zâmbească.
După ce a crescut puţin i s-a dat binecuvântarea şi a pornit la drum în josul pamântului pentru a găsi un alt fulg cu care se putea juca în linişte… I s-a spus să nu se încreadă în nimeni, să se ferească de căldură, să se ascundă de soare ca să nu piară, să se joace doar cu semenii lui şi, atunci când va atinge pamântul, să se aseze peste fulgul pe care îl va iubi o viaţă. Fulgul cu care avea să se topească pentru a se întoarce sus, la cei ce i-au dat viaţă. Fulgul a promis că va asculta povaţa părinţilor şi a plecat…
În drumul său a cunoscut mii de alţi fulgi. Sute i-au fost antipatici, zeci i-au devenit amici şi, foarte puţini, prieteni. Alături de ei şi-a continuat drumul şi nu a încetat nici o clipă să caute fulgul cu care avea să se topească. Steaua de zăpadă a cunoscut copaci şi frunze şi flori şi fluturi. A cunoscut blândeţea animalelor, ochii blajini ai oamenilor, bucuria copiilor ce-l vedeau acolo sus. A cunoscut case bătrâneşti, a auzit colinde, a gustat cozonaci calzi, a ciocnit ouă de Paşti. A cunoscut suferinţa, dragostea şi fericirea aparentă. S-a ascuns mereu de soare de teamă să nu piară. Aşa cum promisese…
Într-o zi însă fulgul s-a oprit… Şi, odata cu el s-a oprit totul. Muzica, visele, dansul, veselia, suferinţa, jocul copiilor. Culorile au pălit, apele au încetat să mai curgă, păsările să mai zboare, vântul să mai bată, ploaia să mai plouă, zăpada să mai ningă…
Fulgul vazuse, acolo jos, ceea ce căutase întreaga sa viaţă. Găsise scopul călătoriei sale… îşi găsise trecutul, prezentul şi viitorul. Raţiunea de a fi. Găsise viaţa ce-i lipsea.
Şi s-a apropiat încet… Şi, în sfârşit, simţea ce înseamnă să fii fericit. Simţea cum îl învăluie dragostea, cum totul capătă un sens. Simţea că iubeşte atât de tare încât il durea. Şi, s-a dăruit întru totul lui, fulgului ce a promis că-l va face fericit.
… Şi nu, nu au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi pentru că… fulgul nu se îndrăgostise de un fulg ci de un om. Dar nu ştia.. nu ştia…Căci omul îl minţise. Omul voia doar să ştie ce înseamnă să fii iubit de fulgul naiv care îi stătea la picioare.
…şi aşa, steaua de zăpadă a atins mai întâi părul omului, apoi l-a privit în ochi… Apoi i-a mângâiat buzele calde… buze care l-au topit…şi fulgul a murit…

Cum sa ne convertim trairile psihologice in simtiri duhovnicesti?

Parintele Zaharia de la Essex,

“Uneori credem că nu avem energie, când de fapt avem o cantitate incredibilă de energie în noi. Secretul este să găsim un gând smerit care să ne ruşineze, care să ne aducă pocăinţă şi să descătuşeze energia \duhovnicească din noi“.

- Aţi vorbit despre oamenii din ziua de azi, doritori de plăceri şi confort. Aşadar, care este locul sentimen­telor [de fapt: emotiilor, trairilor afective, n.n.] în viaţa noastră?

- Toţi avem sentimente [emotii, trairi afective, n.n.], dar acestea sunt în realitate o expresie a „omului vechi” şi Dumnezeu ne cere să ne dezbrăcăm de acest „om vechi” (Ef. 4:22) şi de sentimente [emotii, n.n.]. Trebuie să convertim aceste sentimente, care sunt de natură psihologică (sufletească) în simţiri şi trăiri duhovniceşti.

- Aţi putea defini sentimentele [emotiile, trairile afective, n.n.]?

- De exemplu, mi se întâmplă ceva şi, din această cauză, simt o mare bucurie. Pot să trăiesc aceasta psihologic, să mă bucur şi să fiu cu adevărat fericit, sau pot preschimba acest sentiment de fericire în trăire duhovnicească. De îndată deschid o conversaţie cu Dumnezeu şi încep să-I dau mulţumită Domnului, aşa încât, în loc ca acesta să fie un sentiment pur psihologic, el devine o bucurie duhovnicească, o energie spre împreuna-vorbire cu Dumnezeu. Dacă am un sentiment de tristeţe şi sunt grozav de necăjit pentru că, să spunem, mi-a murit mama sau cel mai bun prieten sau altă năpastă a căzut asupra mea, îmi voi vărsa inima înaintea lui Dumnezeu, precum Prorociţa Ana (cf. 1 Împ. 1:4-28), şi voi folosi această energie a tristeţii prefăcând-o în energie de rugăciune înaintea lui Dumnezeu.

Părintele Sofronie obişnuia să spună că nu putem trăi o viaţă monahală adevărată dacă nu învăţăm să preschimbăm stările noastre psihologice în stări duhovniceşti. Şi cum facem aceasta? Îngăduim oricărui fel de energie să vină asupra noastră, dar preschimbăm gândul şi-l întoarcem către Dumnezeu, spre a vorbi cu El. De exemplu, îmi amintesc de bunica mea, cât de credincioasă era ea; cum era prima în biserică şi ultima la plecare. În timpul nopţii, făcea mereu metanii şi mama avea obiceiul să o urmărească prin uşa întredeschisă cum îşi făcea ea metaniile; şi îmi spunea: „Ştii, bunica ta face tot timpul metanii“. Îmi amintesc de toate acestea şi mă simt cuprins de duioşie. Nu-i nimic, las simţirea să vină, dar îmi ridic mintea la Dumnezeu şi folosesc energia acestui sentiment pentru ceea ce voiesc eu. „Duhurile prorocilor, prorocilor se supun” (1 Cor. 14:32), spune Sfântul Pavel. Aşadar, întorc această energie spre păcătoşenia mea şi încep să mă rog pentru iertarea păcatelor mele sau pentru altceva îmi schimb direcţia concentrării minţii şi îi dau altceva pe care să se fixeze.

Părintele Sofronie vede acest fel de „transformator de energie” în viaţa Domnului nostru. El obişnuia să ne spună că Domnul nu se gândea la oamenii care aveau să-L răstignească, care veneau să-L prindă în grădina Gheţimani – dacă erau elini sau romani sau evrei, ci grăia cu Dumnezeu, zicând: „Paharul care Mi-au dat Mie Tatăl, au nu-l voi bea pre el?” (In. 18:11). Ştia că avea să fie răstignit; şi totuşi, nu gândea psihologic: „Dar de ce, dacă sunt evrei, sunt nerecunoscători? Am făcut atâta pentru ei, atâtea minuni ca să-i izbăvesc de vrăjmaşii lor. De ce acum Mă răstignesc pe nedrept?”. Nu S-a coborât la nivelul acela, ci grăia cu Tatăl Său – „Paharul Tatălui Meu, au nu-l voi bea pre el?“. La fel se întâmplă şi cu noi: asupra noastră vin tot felul de energii – pozitive şi negative, de tristeţe, energii tragice, energii ale plăcerii, energii nobile – dar nu rămânem la acest nivel al sentimentelor, ci exploatăm energia pe care ele o aduc. Luăm energia şi îndreptăm gândul spre Dumnezeu, potrivit nevoilor noastre, şi ne rugăm.

Vă voi da un exemplu. Eram în Cipru şi prietenii mei urmau să vină să mă ia de la mama de-acasă ca să mergem în alt sat, pentru Liturghie. Aranjasem să vină să mă ia la ora şase; Liturghia trebuia să înceapă la şapte şi din Nicosia până în sat era o oră de drum. Eram foarte ocupat în Cipru, pentru că mulţi preoţi mă chemau să vorbesc în parohiile lor, la televiziune, la radio, aşa că eram cu totul obosit şi secătuit. Mă culcasem târziu şi mă sculasem pe la patru, ca să mă pregătesc pentru Liturghie, dar nu mă puteam ruga. Inima mi-era sfâşiată în bucăţi; chiar nu voia să-mi facă ascultare. Mi-am spus: „Nu am energie, nu am putere să mă rog; mă voi duce să-mi spăl rufele”. Aveam câteva tricouri de spălat, pentru că transpir mult noaptea. „Poate că asta mă va înviora puţin şi apoi voi încerca din nou să mă rog”. M-am dus în baie timp de o jumătate de oră şi am terminat de spălat. La patru şi jumătate am ieşit şi am auzit un şuşotit. Uşa era întredeschisă şi am zărit-o pe mama, care nu putea umbla, în pat. Făcea mici închinăciuni în pat şi se ruga, şi la fiecare rugăciune spunea: „Toată lumea şi copiii mei”. Făcea aceasta cu râvnă şi m-am simţit atât de ruşinat, încât inima mi s-a vindecat şi timp de o oră şi jumătate m-am rugat şi eu. M-am pregătit pentru Liturghie şi a fost una dintre cele mai bune Liturghii pe care le-am avut. În dimineaţa aceea, bătrâna mea mamă m-a ruşinat.

Uneori credem că nu avem energie, când de fapt avem o cantitate incredibilă de energie în noi. Secretul este să găsim un gând smerit care să ne ruşineze, care să ne aducă pocăinţă şi să descătuşeze energia duhovnicească din noi. De aceea trebuie să ne îndreptăm pe calea smerită a „pogorârii”, ca să fim mereu în stare „să pescuim” acele gânduri smerite care dezlănţuie energia duhovnicească lăuntrică ce ne va da puterea să facem lucrul lui Dumnezeu.

Este la noi în mănăstire un ieromonah şi într-o zi era foarte obosit de pe urma slujirii sale oamenilor. Era duminică şi era complet epuizat. Mi-a spus: „Noaptea, când sunt atât de sfârşit, mă duc de obicei în chilia mea, mă uit la icoane şi zic: «Noapte bună, vouă, tuturor» şi mă culc. Dar în noaptea aceea i-a fost ruşine să facă aşa; în schimb umbla în sus şi în jos pe coridor, spunând: „Îmi pare rău, Doamne, nu mă pot ruga în noaptea asta. Iartă-mă”. „Îmi pare rău, Doamne, simt obosit, nu mă pot ruga în noaptea asta. Iartă-mă”. Timp de jumătate de oră a umblat în sus şi în jos pe coridor spunând aceste cuvinte şi, în felul acela, Dumnezeu i-a dat putinţa să-şi facă pravila.

Astfel că noi putem întotdeauna să descoperim înlăuntrul nostru o cantitate incredibilă de energie duhovnicească, dacă găsim cheia potrivită, „cheia lui David“ (cf. Is. 22:22; Apoc. 3:7) şi dacă facem mişcarea potrivită ca să o descătuşăm, cu alte cuvinte, dacă primim un gând smerit dăruit nouă de Domnul, atunci când, prin „pogorâre” de sine, ne supunem judecăţii Sale. Căci El ne dă „gură şi înţelepciune” (Lc. 21:15) – acel gând smerit care descătuşează energia duhovnicească“.

(in: Arhimandritul Zaharia, Largiti si voi inimile voastre!”, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2009):

Cum să mă rog? Nu ştiu cum să mă rog…” – ne raspunde Parintele Rafail Noica

“Ziceam la început că rugăciunile noastre frumoase pe care ni le-a dat Biserica: acatiste, paraclise, toate slujbele noastre, culmea culturii noastre – Liturghia, în care ne întâlnim cu Însuşi Dumnezeu, Însuşi Hristos in forma Acelui Trup şi Sânge pe care noi Le-am jertfit şi pe care El ni Le dă, ca să ne mântuim de păcatul de a-L jertfi – toate rugăciunile sunt vrednice. Dar, tot pe post de “filocalie”, v-aş propune rugăciunea cea mai simplă care poate – şi trebuie – să devină starea noastră constantă.

Când am zis cuvântul ăsta, cândva într-o întrunire cu tinerii în Anglia, la sfârşit o femeie m-a întrebat: “Totuşi, eu cum să mă rog? Eu nu ştiu cum să mă rog!“. Şi mi-a venit răspunsul ăsta pe care vi-l zic şi vouă: “Pai, spune asta lui Dumnezeu“. Şi e rugăciune. Nu ştii cum să te rogi? Spune-I lui Dumnezeu: “Doamne nu ştiu cum să mă rog! Tu spune-mi“ Şi pe “baza” asta continuaţi voi. Continuaţi voi: ce vă doare, ce năzuinţe aveţi…

Spuneam deunăzi cuiva: diferenţa dintre rugăciune şi cârtire este că în cârtire îl lăsăm pe Dumnezeu în afară. Dacă ai cârti spunând “Doamne, de ce aşa şi pe dincolo?“, deja ar deveni rugăciune. Poate Dumnezeu o să-ţi împăciuiască inima îndurerată pentru care cârteşti şi păcătuieşti şi atunci o să poţi să-I spui lui Dumnezeu: “Mulţam, Doamne, acuma iartă-mă că am cârtit, dar mulţumesc că m-ai impaciuit!” Şi continuaţi aşa!

(…) Uneori, spune şi Sfântul Pavel, [este câte] o rugăciune în care noi nu ştim ce să cerem sau pentru ce să ne rugăm şi Duhul Lui Dumnezeu ne ajută cu suspinuri negraite. Suspinuri pe care noi înşine nu ştim de ce [le avem]: ceva doare, de ceva avem nevoie… Făcătorul nostru ştie ce vrem!

Aşa cum mama cu pruncul nou născut ştie… M-am uimit de multe ori [când] tinerele de vârsta mea deveneau mame şi, cu pruncul în braţe – pruncul plângea, “zbiera”… Şi la un moment dat mama zice: “A, i-e foame, iertaţi-mă”. Pleacă şi hrăneşte pruncul, îl alăptează. După care, iar “zbiara” pruncul, şi mama: “Il doare ceva!” Şi-l întoarce pe faţă, pe dos, nu-stiu-ce, pana la urma, ii “ghioraia” stomacul – si… se potoleste pruncul. Şi pe după aia, iar zbiera pruncul. Şi zice mama: “A, vezi! Face capricii!” O, mămică, de unde ştii tu toate astea? Eu n-aud decat un prunc care zbiara! Dar poate c-o inteleg mai mult acum pe mama, ca de când m-am făcut duhovnic am devenit şi eu mamă într-un fel. Dar Dumnezeu dă intuiţie mamei sa inteleaga. Pruncul nu stie decat sa “să zbiere” când nu i-e bine. Si mama stie ce trebuie sa faca. N-are nevoie ca pruncul să facă un tratat de filozofie ca să ştie cum să acţioneze.
Dumnezeu care a făcut mama, Dumnezeu care “a inventat” mama, El este mai… Mamă decat orisicine… Si suspinurile noastre negrăite, ba şi… nesuspinurile noastre, le aude Dumnezeu şi le adună în vistieriile Lui. Si ştie să ne răspundă! “Filocalia” este: Hai, să facem aceste suspinuri conştiente, să conştientizăm din ce in ce mai mult…

(fragment din conferinta de la Bucuresti din nov. 2002 a parintelui Rafail, “Pentru ce ne pregateste Filocalia“)

" Mare bine este sa te predai voii lui Dumnezeu. Atunci in suflet este numai Domnul si nu alte ganduri, si sufletul se roaga lui Dumnezeu cu mintea curata si simte iubirea lui Dumnezeu, chiar daca s-ar chinui trupul. Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu, viata este mult mai usoara, pentru ca si atunci cand se afla in boala , in saracie si in prigoana, el ganseste asa: " Asa i-a placut lui Dumnezeu, iar eu trebuie sa indur acestea pentru pacatele mele."

" Domnul vrea ca noi sa ne iubim unii pe altii; in aceasta sta libertatea: in iubirea de Dumnezeu si de aproapele. Fiecare va fi preamarit pe masura iubirii lui.

Cine se teme de Dumnezeu ca sa nu-l supere, aceasta este intaia iubire.

Cine are mintea curata de ganduri- aceasta este cea de-a doua iubire, mai mare decat prima.

Cine are in chip simtit harul in sufletul sau- aceasta este a treia iubire, mai mare.

Cea de-a patra si desavarsita iubire de Dumnezeu este atunci cand cineva are harul Duhului Sfant si in suflet si in trup.

Domnul iubeste pe toti oamenii, dar inca mai mult iubeste pe cel care- L cauta : " Pe cei ce ma cauta, ii iubesc, zice Domnul, si cei ce ma cauta vor afla har. Si astfel, viata este usoara si frumoasa, sufletul e vesel si spune: " Domnul meu , eu sunt robul Tau!"

O mare bucurie este in aceste cuvinte: daca Domnul este al nostru, toate sunt ale noastre, iata ce bogati suntem!"

Imi este foarte drag cuvantul parinteleui Constantin Coman despre discretia lui Dumnezeu. Vi-l impartasesc si voua.

" Imparatia lui Dumnezeu nu se impune cu forta, ci se ofera liber celor care doresc sa o primeasca. De aici si prezenta foarte  discreta a lui Dumnezeu. Cel care nu vrea sa-l vada pe Dumnezeu, nu-L vede, nici nu-l simte, nu se impiedica de El. Dumnezeu nu face presiuni asupra oamenilor.

Aceasta discretie nu o puteti intalni decat la oamenii care iubesc cu adevarat. O persoana care te iubeste, nu-ti sta in cale, ne te impiedici de ea, dar o gasesti atunci cand ai nevoie de ajutor. Daca este o persoana care te sufoca prin prezenta ei, care ti se impune, renunta grabnic la ea, acci un astfel de om nu-ti aduce liniste.

Parintele Dumitru Staniloaie vorbeste ff frumos despre delicatetea Sfintilor. "