Anton Pann, s'a nascut la 1794, in satul Slivin din Tracia-Romana. Pe tatal sau il chema Pann, si era de origina roman si de profesie caldarar ; iar mama lui se numea Tomaida, de origina greaca. El a avut inca doi frati, dintre care cel mai mare, invatase meseria tatalui sau, cel mijlociu era ucenic la abagerie ; iar Antonache, fiind dotat de Dumnezeu cu agerime de minte, si deprinzandu-se de mic a iubi biserica, se ducea in fiecare serbatore la biserica, unde tinea isonul la strana si citea rugaciunile mai usoare ; astfel ca la mortea tatalui sau, micul Anton cunostea randuiala serviciului bisericesc, si poseda si cateva notiuni de psaltichie.

Izbucnind resboiul ruso-turc dintre anii 1806-1809, vaduva Tomaida cu cei trei fii ai sai, a trebuit sa plece in Rusia, impreuna cu multe alte familii, unde li se promisese o soarta mai buna ; dar abia ajunsi in Basarabia, si cei doi frati mai mari ai lui Anton, a fost inrolati in armata rusesca si trimisi la asediul Brailei, unde si murira. Anton insa, pentru a castiga existenta sa si a neconsolatei sale mame, intra in corul bisericii catedrale din Kisencu; unde, prin frumosa sa voce si prin cunostintele sale musicale, atragea admiratia credinciosilor ; si pana la versta de 16 ani, exercitandu-se in cor, dobandi orecare cunostiinte de armonie, pentru a caror studiere, invatase sa cante si cu chitara.

Neisbutind incercarile de pace din Mai 1811, si respandindu-se faima, ca Napoleon Bonaparte inainteza, victorios, spre vechia capitala a Rusiei, iar Tomaida temandu-se ca nu cumva si pe Anton, singurul ei copil, sa-l inroleze in armata, si sa-l trimita la o moarte sigura, ca si pe fratii sei, pleca din Basarabia cu Anton, pe o nopte intunecosa si trecand Prutul, pe un vad unde apa era mai mica, luara calea Barladului si ajunse la Focsani; iar de acolo cand pe jos, cand cu sania, venira in Bucuresti pe un ger cumplit, care amortise armatele franceze prin partile Rusiei.

Venit in Bucuresti, Anton intra ca paracliser la biserica Olari, din calea Mosilor; apoi dupe scurta vreme, trecu ca defteriu sau cantaret al II-lea la biserica Sfinti. La 1816, cand Petru Ejesiul veni in Bucuresti si deschise scoala de psaltichie la biserica Sf. Nicolae din Selari, Anton Pann se inscrise printre cei dintai elevi, si urma cursurile doi ani de zile. Apoi indata ce acesta, infiinta o tipografie pentru tiparirea cantarilor bisericesti pe greceste, Anton Pann intra ca lucrator la acea tipografie, si prin sarguinta sa, ajunse conducatorul acelei tipografii, unde tipari el pentru prima data, un axion pe romaneste.

Axionul Invierii Domnului compus de Anton Pann

In eruditul scriitor grec-romanisat si vestitul compositor muzical Dionisie Folino, gasi Anton Pann un adeverat dascal si bun protector. Lui datoreaza in mare parte cunostintele si lucrarile, care l-au facut renumit . In anul 1827, Anton Pann a fost numit ca profesor de muzica - platit de stat - la seminarul din Ramnicu- Velcea, unde printre altii, avu de elev si pe monahul Nifon, economul acelei episcopii, care mai tardiu ajunse Mitropolit Primat al bisericei nostre. Plecand de la Ramnicu-Velcea, il gasim ca cantaret la biserica romana Sf. Nicolae Scheiu din Brasov, unde nu statu de cat putin timp ; caci in anul 1828, veni iarasi in Bucuresti, fiind numit profesor de musica al scolii nationale, urmand totodata si cursurile colegiului Sf. Sava, pe care nemuritorul patriot, Ion Heliade-Radulescu, il organizase si-l marise, dupa plecarea lui Gheorghe Lazar.

Nu mai asa se explica, intrebuintarea unor neologisme in scrierile lui Anton Pann, care neologisme nu erau cunoscute, decat tineretului d'atunci, ce trecea prin scoli. Dupa aceasta, il gasim pe Anton Pann, ca prim-cantaret la biserica Olteni ; apoi la biserica Alba din Calea Victoriei, numita biserica Popa-Darvasi; iar in anul 1842, paraseste biserica Alba, fiind numit de mitropolitul Neofit, ca profesor de muzica, la seminarul Central din Bucuresti.

Acesta noua insarcinare, determina pe Anton Pann, sa se ocupe din tota inima, cu compunerea cursului de psaltichie, cu predarea lectiunilor teoretice si cu cantarea practica de strana, silindu-se a forma din elevii sai, buni si desavarsiti cantareti romani. Resultatul ostenelilor lui, a fost cartea intitulata: Bazul teoretic si practic al muzicii bisericesti sau gramatica melodica», volum in 232 pagini, tiparit in Bucuresti, la 1845. El cunoscand arta tipografica, si fiind convins, ca nu se poate da impulsiune artei musicale, fara a se tipari cartile necesarii, infiinta, in anul 1843, o mica tipografie, in chiliile bisericei Olteni, aproape de locuinta sa, care era la incrucisarea caii Dudesti cu strada Olteni.

In acesta tipografie, tipari el pe romaneste: Calofonicul, Catavasierul, Teoreticonul, Prohodul, si multe alte opere ale sale.
La 1847, intamplandu-se in Bucuresti focul cel mare, chiar in ziua de Paste, el pierdu tote cartile, aflate in depozit pe la librarii. Plin de intristare isi muta tipografia si locuinta, in casele ce facuse in strada Taurului No. 12.

Aliluia - cantare de la slujba Deniilor, culeasa din "Paresimierul" lui Anton Pann

In anul 1848, il gasim ca prim-cantaret si conducator al unui cor de barbati, la biserica Cretulescu din Bucuresti. Aici nu statu mult timp, caci epidemia holerei, il facu sa plece peste Olt ; unde lucra pentru realizarea ideilor nationale, si canta triumful revolutiei de la 1848 printr'un imn, de care s'a vorbit forte mult, prin organele de publicitate din acea epoca. Anii 1849 si 1850 au fost cei mai producatori, pentru Anton Pann; caci intr-ansii scrise numerosele si importantele sale lucrari, aparute intre anii 1851-1854. In interval de 14 ani, adica de la 1840 pana la sfiasitul vietei sale, a iesit din condeiul si din tipografia lui, 61 de volume si brosuri, destul de volumi- nose, afara de calendarele de perete, ce scotea pe fiecare an.

Cine altul, a produs mai mult ca Anton Pann, in acea epoca de regenerare? Pe vremea lui, el era singurul autor de opere muzicale, fie sacre ori profane. El era unicul representant al poemelor lirice, satirice si populare. Acea inteligenta fertila, n'ar fi disparut inca, dintr'un corp viguros ca al lui, daca o bola nemilosa, nu l'ar fi izbit. Pe cand se intorcea din Oltenia spre Bucuresti, contracta pe drum o recela, care dandu-l la un tifos teribil, il culca la pat; si dupa o scurta zacere, muri in ziua de 2 Noembrie 1854. Prin ultimul sau testament, lasa tipografia, fiului sau Lazar, care era atunci preot la biserica Sf. Visarion din Bucuresti; iar casele si cea1alta avere, o lasa sotiei sale Tinca. Ceremonia inmormentarii, a avut loc in ziua de 4 Noembrie 1854, in prezenta unei imense multimi de clerici, cantareti si elevi de-ai sai, cum si de oraseni, care ii admirasera talentul, si invatasera a citi, numai prin si pentru atragatoarele sale scrieri. El a fost ingropat in curtea bisericii Lucaci. Figura lui Anton Pann - precum se pote observa si pe portretul seu - era oachesa si expresiva, cu sprancene arcate, cu mustati tunse, cu buze grose, cu favorite si barbie resfranta, purtand islic si anteriu in tinerete ; iar mai tardiu gheroc lung zis, si laibar. Pe cap purta o jumatate de cilindru; iar prin casa, avea pe cap, o tichie de plisa negra, cum i1 vedem in portretul dat. Acesta figura distinsa, a disparut din memoria generatiei de astazi. Abia si-l mai amintesc batranii: unii ca cantaret si calendarist, altii ca tipograf si dascal de psaltichie, altii de versificator neobosit; iar cei mai multi ca satiric si folclorist neintrecut. Generatia nostra, care nu-i mai citeste operele - fiindca nu le are la'n-de-mana - il considera ca un mestesugar de versuri si compozitor de melodii, asa cum permitea limba, cultura, gustul si viata din prima jumatate a secolului al XIX-lea.

Biserica nostra insa, se foloseste si astazi de operele sale musicale, dintre care cele mai principale, sunt urmatorele : Noul Doxastar, in doua tomuri; Bazul teoretic si practic; Calofonicul; Catavasierul; Theoreticonul; Prohodul; Randuiala Sfintei Liturghii; Heruvico-Kinonicarul, in doua tomuri; Anastasimatarul indoit, adica zabavnic si grabnic ; Priveghier sau Paresimier; Liturghia Ssfsntului Vasile si Ioan, in care se gasesc si cantari de ale preotului Ionita Naparca, care se crede ca era un alt Cucuzel al Romanilor; si Noul Anastasimatar bisericesc, dedicat raposatului episcop al Buzaului, Filoteiu, in 1854.

"Din ospatul Stapanului" - Antiaxion la Sfanta Liturghie din Joia Mare, compus de Anton Pann

Modul sau felul, cum sunt alcatuite de Anton Pann, cantarile bisericesti pe psaltichie, il spune chiar el, in introducerea opului sau: «Bazul teoretic si practic unde zice : «Doua-deci«si cinci de ani sunt, de cand am luat in mana condeiul talmacirii cantarilor bisericesti. Am bagat de sema, ca unele cantari «in melodia papadica si stihirarica, veneau foarte lungi; si eram «silit pe cand le cantam, sa le scurtez sau sa le taiu de o data, «la locuri nepotrivite; si asa fiind, si indemnat de multi, am «scurtat lungirile, ce se faceau peste masura in cantare, am curatit melodiile de figuri streine, si le-am apropiat de melodia «noastra bisericesca, si mai vartos de gustul de cantare al patriei «pentru ca muzica bisericesca, de mult si-a dobandit caracterul national; si numai cantarea cu ifosul de Tarigrad, a remas «apropiata de musica asiatica. Cu un cuvant, am pastrat melodia originala in diferitele cantari, ne adaugand nicio figura din parte-mi; ci ca o albina, umbland prin multimea poenilor, «am cules pe cele mai placute, si obicinuite biricei nostre»).

Cu toate acestea, cantarile lui Anton Pann, se deosebesc mult, de ale lui Macarie; caci pe cand ale lui Macarie sunt asezate pe un ton linistit, si nu prezinta tranzitiuni repezi in suire sau in pogorare, Anton Pann, avand de norma in cantarile sale, melodiile lui Dionisie Fotino si Petru Efesiul, dascalii sai, prezinta tranzitiuni potrivite cuvintelor sau textului, ori de cate ori canta : Cerul, pamantul, Iadul, Invierea ori pasiunile sufletului. Cu un cuvant, Anton Pann, ca si dascalii sai, prezinta in cantarile sale, felurite figuri melodice, adica : Cu intunecare, pogora in cele mai de jos ale pamantului; cu lauda, ridica pe stramosul Adam, din camarile iadului in desfatarile raiului; cu glas triumfator, canta biruinta Atotputernicului; si astfel emuleza sufletele auditorilor, schimbandu-le duhul, din ganditor si umilit, in intaritor si desfatator.

Extras din "Carte de muzica bisericeasca" - Nifon N. Ploiesteanu, Bucuresti, 1902

Macarie este de origina roman, nascut la noi in tara,, probabil intre anii 1780 si 1785. Mitropolitul roman, Dionisie-Lupu, cunoscand pe Macarie ca musicant desavarsit si cunoscator profund al sistemelor de psaltichie veche si noua, si apreciindu-l de bun roman si distins orator, din cuvantarea ce a tinut in Mitropolie, cu ocazia instalarii sale ca Mitropolit l-a numit in anul 1820, ca director sau epistat al scolii de muzica bisericesca, infiintata de el la Mitropolie, scoala in care se pregateau gramaticii de preotie.

Mitropolitul Dionisie Lupu, avand dorinta ca toate cantarile bisericesti, sa fie traduse din greceste in romaneste si aranjate dupa noua sistema de psaltichie, a Mitropolitului Chrisant, Hurmuziu si Grigorie protopsaltul, insa acomodate cu gustul de cantare al poporului roman, numi o comisie compusa, din : Macarie, Anton Pann si Pangratie protopsaltul Mitropoliei.

"Ingerul a strigat ", axionul Invierii Domnului compus de Macarie Ieromonahul:

Comisia aceasta, n-a putut insa sa lucreze, deoarece fiecare din membrii ei, avea ambitia sa lucreze separat, si sa publice carti de psaltichie pe romaneste, sub iscalitura sa proprie. Ramase numai Macarie singur, care se sili, a aduce la indeplinire dorinta Mitropolitului. Astfel el aranja pe noua psaltichie si in limba romana: Teoreticonul, Anastasimatarul si Irmologhionul; si vazand greutatea ce intampinau elevii din scola de muzica, cu transcrierea psaltichiei, ceru voie Mitropolitului, sa le tiparesca.

Dar tocmai atunci (1821), revoltandu-se strainii din Muntenia si Moldova, si pamantenii imprastiindu-se, care pe unde au putut de frica zaverei, Macarie, doritor de a-si imprima cartile, se duse in Viena ). Acolo el facu mai intai tiparele semnelor psaltichiei, si termina tiparirea celor trei carti ale sale, in 1822; cand se intorse in Bucuresti, odata cu ridicarea pe tron a Domnitorului roman Grigore Ghica. Acesta editie a lui Macarie, se deosebeste prin eleganta caracterelor si a tiparului in doua culori (negru si rosu), de toate cartile de psaltichie, ce s-au tiparit pana acum la noi in tara).

Teoreticonul, este dedicat dascalilor de musica Costache si Grigore, care au fost lasati de Macarie, sa-i tina locul la scoa1a de musica, pana la intoarcerea sa in tara. Cuprinde 30 de pagini si se imparte in 19 capitole; in care se prescriu
reguli de teorie asupra psaltichiei celei noi. La urma are un adaus, in care se explica valorile semnelor muzicale si lucrarile lor, si mai multe exercitii de intonare.

Anastasimatarul, este dedicat Mitropolitului Moldovei Veniamin Costache, si cuprinde cele opt glasuri, impreuna cu svetilnele si voscresnele lor.

Irmologhionul, are o prefata de o mare importanta; caci intr-insa se vede, cat de mult a fost cultivata psaltichia la romani in timpurile trecute si cum degenerase in epoca fanariotilor, cand calugarii greci, monopolizase totul la noi in tara).
Cartea cuprinde catavasiile sarbatorilor imparatesti, axioanele praznicale, si alte cantari.
Nu mult, dupa ce Macarie s-a intors din Viena, s-a dus la Iasi, unde inmana Mitropolitului Veniamin, parte din cartile ce imprimase si mai ales Anastasimatarul, ce il dedicase. De la Iasi s-a dus la manastirea Nemtului, unde a predat calugarilor, psaltichia dupa noua sistema.

In anul 1827, Macarie a mai tiparit in Bucuresti Utrenierul, din ordinul domnitorului Grigore Ghica, cu caracterele de psaltichie, cumparate de Mitropolie, de la Petre Efesiul.

In anul 1833, il gasim pe Macarie in Buzau, ca profesor de muzica, la scoala infiintata de renumitul episcop Chesarie; avand printre elevi, si pe adormitul intru fericire I. P. S. mitropolitul Moldovei Iosif Naniescu, care era atasat pe acea vreme, pe langa episcopul Chesarie al Buzaului.

 
D-l C. Erbiceanu m-a incredintat, ca in anul 1889, a gasit la Manastirea Viforata din judetul Dambovita, pe o sora a lui Macarie, o calugarita garbovita de batranete, care i-a daruit un pateric si un manuscript de cuvantari bisericesti, scris de insusi mana lui Macarie, pe care le are si acum in

pretioasa sa biblioteca ; ceia ce denota ca Macarie, s-a nascut aici in tara, - iar nu in Transilvania cum sustin unii, - si probabil ca a fost inmormantat la Manastirea Viforata, - unde se afla sora sa, - cam pe la anul 1845.

Respectiv de chipul lui Macarie, precum se poate observa portretul seu, el era de statura mijlocie, bine legat, avand ochii negrii, si o figura bruneta placuta.

Macarie, pe langa ca era desavarsit musicant si bun orator, dar stia a manui si condeiul bine; dovada sunt cuvantarile scrise si pronuntate de el la diferite ocazii, intre cari este de remarcat cuvantarea tinuta in Mitropolia din Bucuresti, in prezenta mitropolitului Grigore al II-lea (1823-1834).

Desi figura lui Macarie apare posteritatii mica, din cauza lipsei de detalii; totusi ea este foarte mareata si neasemanat de importanta, pentru ca lui datorim marea reforma, ce s-a facut in musica nostra bisericesca. El nu numai ca a curatit cantarile nastre bisericesti, de tot ce era strein si le-a pus pe romaneste; dar a acomodat aceste cantari, cu genul si gustul muzical al poporului roman. Dovada despre acesta, sunt melodiile axioanelor noastre prasnicale, catavasiile de la Intampinarea Domnului, si mai ales pripelele de la pesna a 9-a : «Nu pricep Curata nici ingerii, nici oamenii» ; cum si canonul Floriilor, acomodat dupe vechea cantare romanesca, din epoca slavona.

Aceste melodii, asa cum sunt alcatuite de Macarie, nu se gasesc la niciuna din bisericile ortodoxe orientale. Chiar Grecii raman uimiti, cand aud prin bisericile nostre, cantandu-se axionul Pastelui, «Ingerul a strigat». Ceea ce denota, ca cantarile lui Macarie, nu contin decat melodii curat religiose, dupa genul si gustul de cantare al poporului roman.
In genere vorbind, melodiile lui Macarie sunt compuse pe un ton linistit. E de remarcat, ca in cantarile sale nu intalnim tranzitiuni sau treceri brusce ori prea repezi, fie in suire fie in pogorare, cum intalnim in cantarile altor muzicanti; ceea ce face ca muzica lui Macarie, sa fie eleganta si placuta, daca e bine executata.

Modestul ieromonah Macarie, portarie al Mitropoliei din Bucuresti, va ramane de-a-pururea o figura mareata in Biserica Ortodoxa Romana; caci cartile sale de psaltichie, au facut epoca in tarile romane, si au devenit norma, pentru cantarea bisericesca, curat romanesca.

Dupa ele s-a predat psaltichia, in scolile de muzica bisericesca din Bucuresti si Iasi, cum si prin multe manastiri din tara; si tot dupa ele se preda pana acum psaltichia si in seminariile noastre.

 

Extras din "Carte de muzica bisericeasca" - Nifon N. Ploiesteanu, Bucuresti, 1902

Sfantul Ioan numit Cucuzel, de origine bulgar din Dirrachia, a vietuit pe la jumatatea secolului al XII-lea, in vremea imparatului bizantin Alexie Comnenul. Din copilarie, fiind inzestrat cu o voce frumoasa, el intra in scoala imperiala de cantareti din Constantinopol, unde dobandind cunostinte muzicale profunde, a fost numit seful cantaretilor din acea scoala.

Insa luxul si stralucirea curtii imperiale nu-l satisfaceau pe tanarul evlavios. Odata, intrebat fiind ce a mancat la cina, acesta a raspuns: "fasole si mazare" (adica koukouzelis). De atunci, colegii lui, l-au numit Cucuzel, nume care a fost adoptat de el, precum se vede din scrierile sale.

"De demult prorocii", cantare compusa de Sfantul Ioan Cucuzel in interpretarea lui Theodoros Vassilikos:

Cu voia lui Dumnezeu, tanarul a intalnit un egumen din Muntele Athos, venit la Constantinopol, si merse cu acesta la Marea Lavra din Muntele Athos, unde imbraca haina monahala. Acolo a primit ca ascultare sa ingrijeasca de turma de capre a manastirii. Mergand cu animalele la pascut in locuri mai retrase de pe munte, tanarul calugar se putea ruga, medita la Dumnezeu si canta imnuri de slava in voie.

Din modestie si smerenie, cantaretul n-a lasat sa se stie printre frati despre darul sau de a canta asa frumos, Insa, un locuitor al acelor pustietati l-a auzit intr-o zi si i-a spus egumenului despre cum canta Ioan. Atunci Ioan i-a dezvaluit acestuia ca a fost cantaret de curte si l-a implorat sa-l lase in continuare sa pastoreasca animalele.

Egumenului fiindu-i teama ca imparatul va afla ca favoritul cantaret al curtii e la Sf. Munte, i-a cerut sa se intoarca de unde a venit. Vrind sa-l impace pe imparat, egumenul a calatorit la Constantinopol ca sa-i explice acestuia ce s-a intamplat cu Ioan, implorindu-l sa nu-l abata pe tanar din calea mantuirii.

De atunci, Ioan Cucuzel a cantat la catedrala in duminici si sarbatori. Odata, dupa ce a cantat un acatist in fata icoanei Maicii Domnului, calugarul s-a invrednicit de o mare minune. Maica Domnului i s-a infatisat si i-a spus cuvintele acestea: "Bucura-te, Ioane si nu te opri din cantat, iar pentru aceasta eu nu te voi uita", dupa care ii puse in mana o moneda de aur si disparu. Moneda a fost asezata langa icoana si multe minuni s-au intamplat datorita icoanei si monedei de aur. Icoana a fost numita "Cucuzelisa" in memoria Sf. Ioan si a fost pusa in Lavra Sf. Atanasie. Ea este comemorata in ziua de 1 octombrie si in a zecea vineri de dupa Sf. Pasti.

Preasfanta Fecioara i se mai arata o data lui Ioan vindecindu-l de o boala a picioarelor, din cauza statului mult in picioare in biserica. Ioan si-a petrecut zilele ramase in mari nevointe ascetice, lucrind mult si la disciplina cantarilor bisericesti, primind titlul de maestru didact si regent.

La Marea Lavra s-a ocupat cu studiul aprofundat al muzicii bisericesti, compunand o multime de cantari, dintre care o parte exista si astazi in manuscrise, prin manastirile din Sfantul Munte, o mare parte fiind tiparite.

Cucuzel moare ca monah, fiind inmormantat la biserica Arhanghelului, construita de el .

Biserica il pomeneste pe Sfantul Ioan Cucuzel, patronul spiritual al cantaretilor bisericesti, la 1 octombrie.

Mathima compusa de Sfantul Ioan Cucuzel in interpretarea Corului Bizantin Grec, condus de Lycourgos Angelopoulos:

Sfantul Ioan Cucuzel a scris in privinta artei muzicale o carte intitulata : Arta psaltica, cu toata hironomia si compunerea, facuta de maestrul Ion Cucuzel.

De asemenea s-a ocupat Cucuzel si cu analiza semnelor musicale, dand oarecare explicatii asupra unora din ele; apoi a compus diferite imne, irmose si polielee.

El a intocmit si marele cerc al rotii muzicale, care avea la drepta si la stanga doua roti mai mici; iar deasupra si dedesubt, alte doue roti si mai mici.

Prin aceste roti — care aveau diferite semne mici—, Cucuzel stabileste raportul si deosebirea ce exista intre cele dintai patru glasuri: Dorianul, Lidianul, Frigianul si Mixo-lidianul; si intre cele patru din urma: Hipo-dorianul, Hipo-lidianul, Hipo-frigianul si Hipo-mixo-lidianul. El in fine, dupe ce a compus o serie de heruvice si chinonice mai lungi si mai prescurtate, a stabilit si isonul melodielor papadice, care se gaseste in vechile, cantari bisericesti.

Muzica bisericesca sau psaltica, asa cum a fost sistematizata de Ion Cucuzel, n-a fost lasata in parasire in vecul al XIII-lea si al XIV-lea; ci din contra, in decursul acestor doua veacuri, se ivira alti musicanti celebrii, care folosindu-se de teoriile stabilite asupra muzicii bisericesti, de Sf. Ion Damaschin si Sf. Ion Cucuzel, au cultivat mai departe aceasta frumosa arta. Intre acesti autori, putem cita pe: Xenos Coronevs, Ioan Klada si Manuel Vrieniu, toti trei, mari cantareti ai bisericii Sfanta Sofia din Constantinopol. Primii doi au compus rand pe rand, o suma de melodii bisericesti, pentru folosul serviciului liturgic; iar cel de al treilea, s-a facut renumit printr-o scriere a sa, asupra musicii bisericesti, in care se ocupa cu cele 8 glasuri, cu ftonguri si diferite tetracorduri, aratand deslusit deosebirea dintre glasuri, si dand numele cordurilor din vechea musica. El fiind presedintele unei societati de omeni invatati, cari s-au ocupat cu cercetarile stiintifice asupra muzicii bizantine, a intocmit: Istoria vechii muzici bisericesti si a celei bizantine; in care da deslusiri complecte asupra muzicei bisericesti, pastrand totodata melodiile si ritmul celor opt ehuri; pe care le desparte si el tot in primitive si derivate sau laturalnice.

In vecul alXV-lea insa, arta musicei bisericesti stagneaza; si nu mai intalnim in decursul acestui vec, compozitori mari, ca in trecut. Cauza se pote afla in marile tulburari, ce se ivira pe orizontul orientului European. La anul 1453 Maiu 21, Constantinopolul cazand in mainile turcilor, iar frumosa si monumentala biserica Sfanta Sofia din acest centru al lumii, fiind transformata in giamie turcesca; cantaretii care mai existau, nu se mai ocupau in mod serios cu muzica, si nu mai cantau cu placerea si ifosul predecesorilor lor; caci nu mai respirau aerul cel dulce al libertatii. Iar frumosele si placutele melodii bisericesti de odiniora, incepura a-si pierde originalitatea si farmecul lor, fiind impestritate cu felurite melodii, imprumutate fara voie, din manelele turcesti.

Aceasta stare de lucruri, incepe de la caderea Constantinopolului, si se continua pana aproape de sfarsitul secolului al XVII-lea.

Secolului al XVIII-lea si inceputul celui al XIX-lea, le-au fost dat sa rupa lanturile, in care sta de atata vreme, muzica Bisericii Ortodoxe. In aceste vecuri se ivira maestrii desavarsiti, care luand de baza sistema musicala, inceputa de Damaschin si perfectionata de Cucuzel si altii, au curatit cantarile bisericesti de turcisme si au introdus o noua metoda in muzica, dupa care au aranjat tote cantarile predecesorilor lor, precum si cele compuse de dansii.

Cei mai renumiti muzicanti bisericesti din aceste vecuri sunt: Agapie Paliermul, care mergand in Occident, adopta caracterele alfabetice, in locul semnelor punctate; apoi intorcandu-se in Constantinopol, incepu a preda noua sa sistema; dar intampinand opozitie din partea lui Iacov Protopsaltul, veni in Bucuresti, ca sa raspandesca metoda sa muzicala, si muri la 1815.

Sfantul Ioan Damaschin, s-a nascut la anul 676 dupa Hristos, in Damasc, de unde si-a luat si numele de Damaschin. El a fost fiul invatatului si piosului crestin Sergiu din Damasc, consilier al califului arab, Abdul-Melic din Damasc. Sergiu, tatal Sfantului Ioan Damaschin, rascumparand intre alti crestini si pe monahul Cosma de origine din Italia, care era profund cunoscator al filosofiei, un mare teolog si un perfect muzician, incredinta educatia si instructiunea fiului sau, monahului Cosma. De la acest monah, invata Damaschin nu numai filosofia si teologia, dar si arta muzicala. Dupa moartea parintelui sau Sergiu, el ajunse consilier al califului arab, in locul tatalui sau. Fiind dotat cu darul vorbirii, capata pe langa pronumele arab de Mansur, si numele onorific de Rau-de-Aur .

Mai tarziu fiind banuit, ca conspira cu imperiul bizantin, contra califatului Arab, demisiona din functia ce ocupa, si se retrase in manastirea Sfantul Sava, de langa Ierusalim, unde imbratisa schima monahala.

Aici se ocupa el cu scrieri literare, teologice si mai ales cu musica bisericesca. El muri ca simplu preot-monah, in manastirea Sfantul Sava, la anul 760.

Biserica Crestina, dupe ce a esit din hotarele Palestinei, si s-a raspandit printre poporele pagane, a inceput treptat sa inlature musica ebraica din cultul Divin, si a imbratisa melodiile muzicii eline, care erau in uz la Dorieni, Lidieni, Frigieni si Milesieni, popore din Asia-Mica.

Dupe aceste melodii, numite de greci, Ehuri, cantau crestinii psalmi si diferite imne compuse de credinciosi. De la secolul al IV inainte, cultul Divin, devenind mai pompos, si fastul serviciului dumnezeiesc, urmand sa se mentie prin cantare, se inmultira forte mult si cantarile liturgice.

Aceste cantari insa, nefiind asezate intr-un sistem, pe care cantaretii sa-l poata urma cu siguranta, fara sa se departeze de la adevarata norma a cantarii bisericesti, cantaretii alunecau chiar fara voia lor, in melodii lumesti.

Neoranduiala acesta, observand-o Sfantul Ion Damaschin, se apuca el cel dintai, sa sistematiseze melodiile sau ehurile din biserica, ca unul ce invatase musica destul de bine, de la monahul Cosma. El aduna melodiile, ce se cantau pe atunci in biserica; si le-a sistematizat pe baza pentacordului elin. Marele teoretician musical, Mitropolitul Chrisant de Prusa, sustine ca: „cele 4 distante superiore ale pentacordului elin a servit de baza Sfantului Ioan Damaschin, pentru sistematizarea celor 4 ehuri sau glasuri principale; iar cele 4 distante interiore ale aceluiasi pentacord au servit de baza pentru cele 4 ehuri sau glasuri laturalnice, numite si plagale.

Si pentru ca cele 8 ehuri sau glasuri astfel sistematizate, sa pota fi invatate cu usurinta, sfantul Ion Damaschin, a scris si principii teoretice, pentru practicarea lor. In bibliotecile manastirilor din Sfantul Munte Athos, s-au conservat mici fragmente din gramatica muzicala a Sfantului Ioan Damaschin, scrise pe pergament, cu intrebari si raspunsuri.

Pe langa acesta gramatica, el a mai scris si o alta carte de teorii musicale, intitulata: Aghiopolitis, in care arata metoda, dupa care se poate invata musica bisericesca. Dar pentru ca ehurile sau glasurile bisericesti, sa pota fi invatate si aplicate asa, dupe cum le-a sistematizat, el intocmi cartea bisericesca numita Octoih, dupe numarul celor 8 glasuri ale bisericii; si de care se foloseste pana astazi, Biserica nostra Crestina ortodoxa.
Imnele din Octoich, sunt asezate mai ales pentru serviciul divin al Duminicii. Aceste imne se schimba in fiecare Duminica, incepand cu glasul I si sfarsind cu al VIII-lea, dupa care se repeta iarasi primul.

Cuprinsul imnelor din Octoich este panegiric, dogmatic, moral si in genere didactic; iar psalmodia este simpla si dezbracata de strigarile si figurile cele nemasurate ale vechii muzici. Atat semnele psaltichiei, cat si glasurile Bisericii Crestine, n-au fost inventate insa, de Sfantul Ioan Damaschin; caci cele trei semne muzicale gasite de el, si anume: Isonul; Oligonul, si Epistroful, se crede ca sunt inventate de Ptolomeu Filadelful, si el numai le-a folosit; iar celelalte 7 semne, si anume: Chendima, doua Chendime; Petasti, Ipsili, Iporoi, Elafron si Hamili, care se intrebuinteza si astazi in muzica psaltica, au fost inventate in urma Sfantului Ioan Damaschin. Tot asemenea si ehurile sau glasurile, n-au fost inventate de Sfantul Ioan Damaschin ci el numai le-a sistematizat si le a folosit in cantarile sale, fara insa sa le schimbe vechile numiri, care au predominat in biserica, si inainte el.

Tocmai dupa ce Constantinopolul a cazut in mainile turcilor (1453), glasurile au pierdut vechile numiri, si s-au inlocuit cu numere, precum urmeza:

1) Dorianul s-a numit glasul I
2) Lidianul     al II-lea
3) Frigianul al  III – lea
4) Mixo-lidianul   al  IV-lea
5) Hipo-dorianul  al  V-lea
6) Hipo-lidianul  al Vl-lea
1) Hipo-frigianul al Vll-lea
8) Hipo-mixo-lidianul al  VlII-lea

In timpurile mai vechi, erau in uz la vechii greci 14 ehuri; dar renumitul astronom Ptolomeu (secolul al II-lea) le-a redus la 7 ; iar Sfantul Ioan Damaschin, le-a fixat la numarul de 8. Primele patru ehuri se numesc autentice sau primitive; iar cele patru din urma, se numesc derivate sau laturase, fiindca s-au derivat ori format, din cele patru principale; precum se poate observa si din numirile ce porta. Sfantul Ambrosie episcopul de Milan (+ 397), a introdus cel dintai, in bisericile din eparhia sa din Apus, cele 4 ehuri primitive, pe care le-a luat din Biserica de Rasarit; iar papa Grigorie Dialogul, pe la finele secolului al VI-lea, a introdus si pe celelalte 4 ehuri derivate. Carol-cel-Mare (742—814), auzind cantandu-se aceste 8 ehuri, de psaltii ce insoteau ambasada imperatorului Bizantin in Apus, si placandu-i forte mult, le-a generalizat in Biserica de Apus, infiintand pentru studiarea lor, si anumite scoli de plain-chant.

Meritul cel mare al Sfantului Ioan Damaschin, a fost ca a simplificat semnele melodice, care erau forte multe si complicate, inlesnind astfel metoda, de a se putea invata muzica bisericesca, cu mai multa usurinta.

Afara de aceasta, el stabilit si tactul sau mesura de a canta, care este sufletul muzicii. Hironomia sau baterea tactului cu mana, s-a dezvoltat forte mult, in timpul imparatilor iconomahi; caci acestia bateau tactul si cantau impreuna cu cantaretii in biserica.

Dupe moartea Sfantului Ioan Damaschin, sistemul sau muzical n-a fost dat uitarii, ci a fost cultivat si desvoltat de diferiti autori, dintre care locul cel mai important il ocupa Sfantul Ioan Cucuzel, maestrul cantaretilor imparatesti din Constantinopol.

El a redus si notele psaltichiei vechi, note care, impreuna si cu alte imbunatatiri facute muzicii psaltice, de unii maestrii de cantari din Constantinopol, au servit de norma pana la inceputul secolului al XIX-lea, pentru cantarile bisericesti, in Constantinopol si in Tarile Romane.

Extras din "Carte de muzica Bisericeasca" - Nifon N. Ploiesteanu, Bucuresti, 1902
 

Viata cuviosul Nectarie Protopsaltul (1808-1903)

Schimonahul Nectarie Cretu a fost unul din cei mai imbunatatiti calugari romani care s-au nevoit de-a lungul secolelor in Muntele Athos. S-a nascut in orasul Husi, dintr-o familie de tarani credinciosi cu mai multi copii. Din botez se numea Nicolae. Fratele sau mai mare, Alexandru, era deja calugar la Manastirea Ciolanu-Buzau, cu numele de Atanasie.

Intre anii 1840-1842, episcopul Sofronie Miclescu a luat pe tanarul Nicolae Cretu la Episcopia Husilor, impreuna cu alti tineri, unde a invatat tipicul si muzica bisericeasca.

Apoi ajunge cantaret la o biserica din Galati. Dupa putin timp este luat de fratele sau la Manastirea Ciolanu si imbracat rasofor. De aici, amandoi fratii fac o calatorie la Muntele Athos si Ierusalim si se reintorc in Moldova, la Manastirea Neamt. Aici, staretul Neonil l-a tuns in schima monahala cu numele de Nectarie.

Prin anul 1845, schimonahii Nectarie si Atanasie se duc definitiv la Sfantul Munte, unde isi cumpara o chilie mica langa mare, in partea de rasarit a Athosului, la locul numit Vigla. In aceasta coliba pustniceasca s-a nevoit Cuviosul Nectarie impreuna cu fratele sau 16 ani, ajungand cel mai mare cantaret si protopsalt al Muntelui Athos din a doua jumatate a secolului XIX.

In anul 1862, dupa sfintirea bisericii din Schitul Prodromul, parintii Nectarie si Atanasie parasesc viata de pustie si vin in schit, impreuna cu alti calugari romani, unde raman pana la moarte.

In anul 1903, Cuviosul Nectarie s-a mutat din viata aceasta si a fost ingropat la Prodromul, alaturi de fratele sau Atanasie.

Fapte si cuvinte de invatatura

Tanarul Nicolae, fiind impodobit de Dumnezeu cu darul frumoasei cantari, a fost luat de mic la Episcopia din Husi ca sa invete muzica psaltica. Astfel, in putina vreme a deprins asa de bine mestesugul cantarii bisericesti, ca pe toti protopsaltii episcopiei i-a intrecut.

Pe cand era cantaret la biserica "Adormirea Maicii Domnului" din Galati, a auzit despre aceasta fratele sau, Atanasie, din Manastirea Ciolanu. Deci, ca nu cumva tanarul nevoitor sa apuce vreun drum rau, indata Atanasie a incalecat pe cal, a venit la Galati si a zis fratelui sau:

- Nu esti dumneata Nicolae Cretu din Husi?

- Ba da, ii raspunse tanarul.

- Apoi eu sunt fratele tau, Atanasie.

- Am auzit si eu ca am un frate calugar, dar nu-l cunosteam.

- Eu sunt, i-a raspuns parintele Atanasie. Vino cu mine la manastire! Si indata au plecat amandoi la Manastirea Ciolanu.

Vazand staretul manastirii smerenia tanarului Nicolae si frumusetea cantarii sale, l-a imbracat in rasa si l-a pus sa cante la biserica. Apoi, sosind hramul Manastirii Caldarusani, a fost invitat si rasoforul Nicolae cu fratele sau Atanasie de la Ciolanu. Deci, uimind pe toti cu glasul sau si cu mestesugul cantarii, ieromonahul Macarie, dascalul de psaltichie de la Mitropolia din Bucuresti, a voit sa-l ia cu sine si sa-l faca dascal si protopsalt. Dar parintele Atanasie si fratele sau Nicolae, neiubind cinstea si slava acestei lumi, au lasat toate si s-au dus la Sfantul Munte.

Rasoforul Nicolae, fiind insa prea tanar, n-a fost primit in Muntele Athos. Deci, a plecat cu fratele sau sa se inchine la Mormantul Domnului, apoi s-au intors in Moldova, la Manastirea Neamt. Aici, auzind staretul frumusetea cantarilor lui si vazandu-i ravna pentru sfintele slujbe, indata l-a facut calugar. Apoi, mai zabovind putin, parintii Atanasie si Nectarie au fost sloboziti sa se intoarca iarasi in Muntele Athos.

La chilia Vigla de sub varful Athosului, a petrecut parintele Nectarie cu fratele sau 16 ani de zile in aspra nevointa, asemenea marilor sihastri atoniti. Toata saptamana o petrecea cuviosul in rugaciune, neiesind din chilie, iar in Duminici si sarbatori venea la Schitul Prodromul, care pe atunci se zidea, si canta la biserica "ca un inger in trup".

Se spunea iarasi despre dansul ca, de la inceputul Postului Mare, nu mai iesea din pustie pana la Invierea Domnului, ci statea la chilie in post si rugaciune, hranindu-se "numai cu bob muiat in aceste 40 de zile". Iar la Sfintele Pasti veneau amandoi fratii la Schitul Prodromul si se impartaseau cu Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos.

Spuneau ucenicii lui ca parintele Nectarie, cat a stat in pustie, a dobandit de la Dumnezeu darul lacrimilor si al preasfintei rugaciuni a lui Iisus, care se savarseste neincetat cu mintea si cu inima. Dar despre aceasta tainica lucrare batranul niciodata nu vorbea.

Tot acolo in pustie a deprins Cuviosul Nectarie in chip desavarsit mestesugul cantarii bisericesti pe psaltichie. Fiind inzestrat de Dumnezeu cu glas ingeresc si invatand bine limba greaca, canta asa de minunat, cum nu mai cantase alt calugar in tot Sfantul Munte. De aceea, calugarii atoniti il numeau "al doilea Cucuzel"; altii ii spuneau "Privighetoarea Sfantului Munte", iar calugarii romani il numeau "Privighetoarea Moldovei".

Vestindu-se in Muntele Athos "ca un valah, anume Nectarie, canta atat de bine, incat nu se afla altul asemenea lui", parintii greci il chemau pe la manastirile lor sa cante la praznicele imparatesti si ii faceau loc intre cei dintai cantareti. Iar parintele Nectarie, impreuna cu fratele sau Atanasie, se duceau cu dragoste sa slaveasca pe Hristos.

Odata, Cuviosul Nectarie a fost chemat la hramul Manastirii Iviru, "Adormirea Maicii Domnului". Acolo a cantat atat de frumos, incat toti se cucereau de darul ce i-l daduse Dumnezeu. Auzind de aceasta, calugarii lavrioti l-au chemat si la hramul Manastirii Lavra, de ziua Sfantului Atanasie al Atonului. Iar la slujba litiei, i-au dat sa cante in limba greaca o cantare frumoasa ce se numeste "Matima". Si a cantat parintele Nectarie cu "asa buna intocmire si cu dulce si minunat glas, ca toti alergau sa vada cine canta" si il numeau "Noul Cucuzel".

Altadata, parintii Nectarie si Atanasie au plecat de Sfintele Pasti la Ierusalim, sa se inchine la Mormantul Domnului. Atunci a rugat parintele Atanasie pe proiestosii greci sa-l primeasca si pe fratele sau sa cante la Sfantul Mormant. Ei insa nu l-au primit, socotind ca nu stie sa cante. La urma i-au dat voie. Si cand a inceput Cuviosul Nectarie a canta si a slavi pe Hristos, pelerinii si slujitorii se urcau pe strane si prin galerii sa vada cine canta, ca nu mai auzisera vreodata o cantare asa de minunata.

Vazand proiestosii atoniti ca numele parintelui Nectarie se facuse cunoscut in tot Muntele Athos, unii dintre ei s-au umplut de zavistie asupra lui. Deci, fiind chemat odata la hramul Manastirii Iviru, au venit si cativa protopsalti de la Constantinopol sa vada cine este acel asa de vestit "Cucuzel Valahul". Si canta Cuviosul Nectarie la strana stanga, iar grecii la strana dreapta. Iar la sfarsitul privegherii de toata noaptea, pe cand se canta slavoslovia, protopsaltii greci n-au mai putut sa cante de oboseala si au iesit din biserica. Parintele Nectarie insa, fiind intarit de Maica Domnului, a cantat pana dimineata la sfarsitul Liturghiei, incat pelerinii veniti la hram se urcau pe ferestre din afara sa-l asculte si sa-l vada cantand. La urma toti proiestosii au zis:

- Cu adevarat nu este altul mai desavarsit ca Nectarie Valahul. El este protopsalt si dascal al Sfantului Munte!

Pentru darul lui Dumnezeu care era in Cuviosul Nectarie, il aveau la mare evlavie toti proiestosii si calugarii din Sfantul Munte si il numeau "Noul Cucuzel", "protopsalt", "dascal" si "musico-loghiotatos", adica preainvatat in muzica, in tot Sfantul Munte. Si nimeni nu indraznea a se numi cantaret desavarsit pana nu venea la parintele Nectarie sa-l cerceteze. Daca compunea cineva o cantare noua, apoi intai o aducea la parintele Nectarie ca sa o vada, si, de zicea ca este buna, o tiparea, iar de nu, o lepada. Pana la sfarsitul vietii sale veneau oamenii din toate partile, numai ca sa-l auda cantand.

Asa a petrecut Cuviosul Nectarie in chilia Vigla, cu fratele sau Atanasie, in neincetata rugaciune, in cantari dumnezeiesti si in mangaierea Duhului Sfant, pana in anul 1862, cand s-a sfintit biserica de la Schitul Roma- nesc Prodromul. Apoi s-au asezat amandoi in schit. Si a ramas schimonahul Nectarie in Prodromul inca 40 de ani, pana la sfarsitul vietii, facand ascultare cu multa smerenie impreuna cu toti fratii si parintii.

Spuneau ucenicii Cuviosului Nectarie si aceste cuvinte despre dansul: - Niciodata nu l-am vazut razand sau glumind, ci ochii in jos avandu-i adapati in lacrimi, gandind la infricosata judecata a lui Dumnezeu ce va sa fie. De multe ori ofta cu greu si slobozea lacrimi din ochii lui. Avea neincetat sfanta rugaciune in gura. Era sculptor foarte bun de cruci de lemn; stia si mreji a impleti si ibrisin a toarce.

Spuneau iarasi ucenicii lui ca parintele Nectarie avea mare evlavie catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu. Caci, cu ajutorul ei a dobandit darul rugaciunii lui Iisus si a invatat in chip desavarsit cantarea bisericeasca. Tot cu puterea ei a fost izbavit de otravire si de zavistia oamenilor si a viclenilor diavoli. Pentru aceasta a compus in cinstea Maicii Domnului cele mai alese axioane, iar la praznicele ei "canta ca un inger de frumos".

Cand a venit Cuviosul Nectarie la Schitul Prodromul "n-a aflat nici o cantare in romaneste", dupa cum se canta in Sfantul Munte, si indata s-a pus cu multa silinta si a tradus toate cantarile din greceste in romaneste, iar pe unele le-a compus din nou. Dupa ce intra in chilia lui, se apuca de scris si de tradus cantari bisericesti "care i se pareau mai frumoase, pentru a impodobi Biserica lui Hristos ca pe o adevarata mireasa".

Cat a trait Cuviosul Nectarie Protopsaltul la Schitul Prodromul, a scris Doxastarul la toti sfintii de peste an care au privegheri, precum si la Triod si Penticostar. A mai scris stihiri la toti sfintii, precum si polielee, heruvice, axioane si chinonice. A scris inca anixandarele mari si mici si a pus Prohodul Domnului pe psaltichie. Acestea sunt cele mai importante contributii ale schimonahului Nectarie Cretu la imbogatirea muzicii psaltice romanesti.

La Schitul Prodromul, Cuviosul Nectarie a format o scoala de psaltichie pentru calugari, renumita in tot Muntele Athos. Spuneau calugarii prodromiti ca avea pana la 70 de ucenici pe care-i invata mestesugul duhovnicesc al cantarii bisericesti. Calugarii romani, greci, rusi, bulgari, macedoneni si sarbi, toti cati voiau sa devina psalti desavarsiti, veneau la Prodromul si luau lectii de la vestitul dascal Nectarie.

Dintre ucenicii sai, care au iesit psalti vestiti in manastirile atonite, se stiu numai cativa: Cosma, intaiul proiestos la Manastirea Iviru; Maxim, la Manastirea Esfigmenu; Paisie ieromonahul si Dorotei, la Manastirea Dionisiu; ieromonahul Damaschin si monahii Teofil, Antonie, Ilie, Hrisant, Serafim si Metodie, la Schitul Sfanta Ana. Multi insa dintre ei au fost uitati. In Schitul Prodromul, cei mai alesi cantareti romani formati de parintele Nectarie au fost ieromonahii Calinic si Gherontie si monahii Calistrat, Isihie, Climent, Iacob, Nazarie, Grigorie si Daniil, care mai tarziu ajunge protopsalt la Mitropolia din Bucuresti.

Cei care l-au cunoscut personal spuneau si aceasta despre el:

- Parintele Nectarie protopsaltul este de statura inalta, om frumos si placut la fata, batran peste 70 de ani (in 1889). Vocea sa este sonora, dulce si lina. Cantand, nu se observa nici o miscare pe figura lui, asa ca s-ar parea ca nu este el cel care canta. Toate cantarile compuse de el sunt line si fara figuri, dar intrunesc seriozitatea si placutul. De aceea, ascultatorii nu se pot dezlipi de a-l auzi cantand. Modulatia vocii este asa de desavarsita la el, incat, desi are un volum de voce puternica, nu intrebuinteaza in cantarile bisericesti decat atat cat este necesar in desteptarea simtului religios prin cantare.

Spuneau calugarii din Schitul Prodromul ca schimonahul Nectarie nu lipsea niciodata de la slujbele bisericesti. Tot timpul statea la locul lui, cu privirea in jos si cu gandul la cele de sus; ori canta, ori savarsea in taina rugaciunea mintii.

Spuneau iarasi ca parintele Nectarie era foarte bland si tacut, iar despre cele pamantesti era cu totul indiferent. La ascultare, la biserica, la chilie nu vorbea deloc, fara numai de mare nevoie. De asemenea, nu se amesteca niciodata intre cei care faceau tulburare in obste si se dezbinau intre ei, ci tacand se ruga pentru toti. Parintii numai cat il vedeau, se cucereau de blandetea fetei lui si se impacau unii cu altii.

Cand parintele Nectarie avea 90 de ani, i-a randuit staretul pe monahul Arcadie sa-l ingrijeasca.

Intr-o zi, fiindu-i ucenicul la ascultare, batranul statea in chilie si compunea o stihira in cinstea Maicii Domnului. Deodata, vrajmasul diavol a intrat la el in chip de om infricosat si apucandu-l cu mainile de haine l-a tarat afara pe pietre, ca la 2 km, pana la malul marii, vrand sa-l inece in valuri. Dar cuviosul cerand cu lacrimi ajutorul Maicii Domnului, indata i-a aparut la liman Preasfanta Fecioara Maria in chipul icoanei facatoare de minuni numita "Prodromita". Atunci diavolul l-a lasat si s-a facut nevazut. Dupa un ceas, l-a gasit ucenicul zacand la pamant, zdrobit si abia viu. Apoi, ridicandu-l, l-a dus la chilie si l-a ingrijit pana s-a facut sanatos.

In vara anului 1903, Cuviosul Nectarie Protopsaltul s-a stramutat la vesnicele lacasuri, fiind in varsta de 95 de ani, din care 75 de ani de nevointa calugareasca. Astazi osemintele sale se odihnesc in cimitirul Schitului Prodromul, iar sufletul sau canta in cer cu Sfintii Maririle lui Dumnezeu.

Parintele Ioanichie Balan