„Toţi am văzut oameni orbi, fie din naştere, fie din accidente, fie în urma unor boli grele. Un asemenea om orb la ochii trupului este vrednic de jale, de îndurarea tuturor. 
Mult mai grea şi mai vrednică de plâns este însă orbirea minţii, a inimii, a voinţei şi conştiinţei. Căci şi sufletul este cu mult mai de preţ decât trupul. 

Ce înţelegem prin orbirea sufletească sau duhovnicească? Înţelegem întunecarea şi înrobirea sufletului prin tot felul de păcate sufleteşti şi trupeşti. Adică trufia minţii, împietrirea inimii, slăbirea voinţei şi a conştiinţei, necredinţa, îndoiala în credinţă, sectarismul, deznădejdea, mândria, sinuciderea, uciderea sufletească şi trupească, avortul, ura şi mânia dintre oameni, divorţul, desfrâul, minciuna, iubirea de averi, zgârcenia, lăcomia, beţia, lenea şi altele. 

Şi toate aceste păcate ne robesc din cauza orbirii noastre sufleteşti. Din cauza nepăsării, a necredinţei unora în Dumnezeu, a lipsei de educaţie creştină, de cunoaştere a Evangheliei, din cauza lipsei de la viaţa Bisericii, a amânării spovedaniei, a lipsei unui duhovnic bun, şi a uitării multora de moarte şi de judecata ce ne aşteaptă. 

Iată, deci, ce este orbirea sufletească şi cât de mult ne robeşte pe toţi. Pe unii cu păcate trupeşti, pe alţii cu cele sufleteşti şi pe toţi cu împietrirea inimii, cu lipsa rugăciunii, cu uitarea de Dumnezeu şi cu mulţimea grijilor pământeşti.

Viaţa pământească este scurtă şi plină de suferinţă şi amăgitoare, iar viaţa cerească este binecuvântată şi plină de fericire veşnică. Să părăsim păcatele care ne orbesc şi ne ucid sufletul şi să ne reîntoarcem la Hristos. Nu-i de ajuns să facem o cruce şi să zicem: 
“Doamne, Doamne!” Ni se cere o profundă înnoire duhovnicească a vieţii. 

Ni se cere să aruncăm de pe ochii sufletului tina patimilor de până acum, spălându-ne la apa Siloamului, adică la baia spovedaniei, apoi să intrăm sub ascultarea lui Hristos şi a Bisericii pe care a întemeiat-o pe pământ. Smerindu-ne, rugându-ne, împăcându-ne unii cu alţii, mergând regulat la biserică, făcând milostenie după putere, crescându-ne copiii în dreapta credinţă şi în iubire de Dumnezeu, devenim creştini buni, fii adevăraţi ai Bisericii Ortodoxe şi moştenitori ai împărăţiei Cerurilor. Amin.” - Părintele Ilie Cleopa 

 "Tămăduirea şi iertarea" 

„Fiule, iartă-se ţie păcatele tale!” (Marcu 2,5) 

„Aceştia sunt oamenii: nu caută pe Dumnezeu decât la necaz, - care-L caută. Căci alţii la necaz îl suduie şi astfel mai rău se afundă şi de mai mari necazuri dau, - până ce necazurile le încovoaie ceafa şi-L caută şi ei pe Dumnezeu. Situaţia stă aşa: oamenii se roagă lui Dumnezeu să-I scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de oameni să se părăsească de păcate. Acum judecaţi care de cine să asculte mai întâi: Dumnezeu de oameni sau oamenii de Dumnezeu? 
Am auzit o pildă: undeva s-a alcătuit o delegaţie de oameni, care s-au dus la Dumnezeu să se plângă că tare-i grea viaţa pe pământ, că tare-s multe beteşuguri, multe pagube, multe sudalme, bătăi şi toate păcatele. 
- Fiii mei, aţi spus că tare vi-e grea viaţa, încărcată de păcate. 
- Da, Doamne. 
- Atunci nu le mai faceţi… 
Iată ce e cu bolile. Ele vin pe capul oamenilor – şi uneori chiar pe cap – de pe urma păcatelor: ca plată, ca ispăşire şi ca hotar al păcatelor. Dar durerea cea mai mare, pedeapsa cea mai grea e că plata păcatelor izbeşte şi în urmaşi, până la al treilea şi al patrulea neam. Iată ce scrie la Deuteronom 5,9-10: „Pedepsesc vina părinţilor în copii, până la al treilea şi al patrulea neam, pentru cei ce Mă urăsc; şi Mă milostivesc până la al miilea neam, către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele”. 
Cele mai grele boli sunt bolile de nervi. Mor nervii şi te trezeşti slăbănog, tremurând de nu te mai poţi opri, sau bolnav la casa de nebuni. Nu e boală de moarte, dar nici leac nu are. Şi cine distruge nervii? Iată cine, spun doctorii: beţia, curvia şi bolile ei, mânia sau furiile şi supărările peste măsură. Deci feriţi-vă de acestea, că ele omoară milioane de firişoare (celule) nervoase, care nu se mai refac în veac. Toate celulele se refac, afară de celula nervoasă.” 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cuvinte Vii, Editura Charisma, Deva, 2006.