Parodia! Nimic nu mai imoral, mai parşiv, mai josnic decât parodia. Aceasta amestecătură de satiră şi batjocură, veche de când lumea, care ucide ingenuitatea şi sfinţenia, ne induce în eroare prin efectul ei de distorsionare, ne înşeală în judecăţile noastre de valoare. În literatură, parodia este, după cum se ştie, o creație literară în care se preiau temele, motivele și mijloacele artistice ale altei opere literare sau ale unui autor în scopul de a obține un efect satiric sau comic. Parodia este o imitație neizbutită, inferioară sau caricaturală a unui prototip, a unui original. În sens extins, parodia înseamnă pur şi simplu o bătaie de joc la adresa cuiva sau a ceva.

În teologie reprezintă lucrarea diavolului, care preia fraudulos mijloacele lucrării de mântuire ale lui Dumnezeu cu scopul de a le batjocori şi a le compromite. De pildă, teologul scolastic Varlaam din Calabria, parodiază practica isihaştilor de a-şi aduna mintea în inimă, înlocuind inima cu buricul, cu scopul de a compromite lucrarea Isihasmului.
Parodia este imaginea în oglindă a realităţii. O imagine mincinoasă, desigur, căci este inversată şi mai ales distorsionată. Iar atunci când nu avem la indemană originalul sau considerăm parodia mai valoroasă decât originalul, efectul este distructiv. Suntem inşelaţi prin crearea de false valori.

Un parodist parşiv

Dintotdeauna diavolul a fost văzut ca un parodist fără scrupule, un ticălos imitator al sacrului. Ne-o spun chiar Sfinţii Părinţi atunci când se referă la religiile păgâne, văzute ca parodii ale Creştinismului [1]. Bunăoară, Mithraismul, un cult misteriozofic bazat pe mistrele lui Mithra, pătruns la Roma în perioada de criza spirituală, când religia tradiţională, bazată pe divinităţile mitologiei greceşti, nu mai răspundea nevoilor oamenilor însetaţi de mântuire personală, a parodiat poate cel mai mult din Creştinism. Potrivit lui Plutarh, romanii au venit în legătura cu Mithra prin intermediul piraţilor din Cilicia, în urma cuceririi, în secolul I î.d.Hr., de catre Pompei (60-48), a acestei regiuni asiatice. Misterele lui Mithra sunt considerate a fi fost atât de populare la Roma, încât Ernest Renan este de părere că:” dacă Creştinismul ar fi fost oprit în creşterea sa de vreo boală, lumea ar fi fost mithraistă” [2]. Desigur, o exagerare ţinând seama ca era un cult elitist, acesul fiind limitat la militari şi la funcţionarii mărunţi ai imperiului. Femeile erau excluse. Ceremoniile aveau loc în sanctuare subterane, numite mithraea. Constatăm, aşadar, o primă parodiere a catacombelor creştine. La banchetele rituale, initiaţii se impărtăşeau cu pâine şi apă. Justin Martirul şi Filozoful consemnează: „În misterele lui Mithra, în slujbele ce se săvârşesc cu prilejul iniţierii cuiva i se pun înainte pâine şi un pahar de apă însoţite de unele formule“ [3] . Botezul se făcea prin scufundarea în apă, aşa cum se practică şi ziua de azi în Ortodoxie. Parodierea Tainei Sfântului Mir merită însă o atenţie deosebită. Imitând pe preotul creştin, care însemna pe catehumeni cu ulei sfinţit pe frunte, mâini şi alte părţi ale trupului, oficiantul cultului mithraic însemna pe iniţiaţi cu fierul roşu, asemenea vitelor. Este probabil vorba de “haragma”  (gr. χάραγμα =pecete), semnul fiarei sau a numelui fiarei de care se vorbeşte în Apocalipsă [3]. Dacă ţinem seama că mithraismul a fost protejat şi promovat de unii augusti, printre care amintim pe Cezarul Nero, considerat de unii exegeţi ca fiind persoana al cărei nume este simbolizat de numărul 666, avem o posibilă interpretare a acestei misterioase pericope evanghelice. În plus, ziua de naştere a lui Mithra era considerată de către adepţii cultului a fi fost 25 decembrie, ziua solstiţiului de iarnă. Mircea Eliade afirma ca “apologeţii creştini se temeau de eventuala concurenţă a mithraismului, deoarece ei vedeau în mistere o diabolică imitaţie a euharistiei”. Am văzut că nu numai euharistia era parodiată, ci şi celelalte aspecte specific creştine. Primii creştinii erau atât de convinşi de lucrarea parodică a diavolului, încât considerau fiara care se ridică din mare  şi al cărei cap fusese rănit de moarte şi vindecat ca fiind o parodie a morţii şi învierii lui Iisus Hristos: “Şi unul din capetele Fiarei era ca înjunghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte a fost vindecată; şi tot pământul s’a minunat ţinându-se după Fiară” [5].

Liturghia sfântului Sécaire sau magia ca parodie a sacrului

Nu ne miră faptul ca diavolului s-a folosit Sfânta Liturghie pentru a-şi atinge scopurile magice. Un cult satanist, creat probabil in Evul Mediu, numit, Slujba sfântului Sécaire parodiaza liturghia (missa) catolică. Este probabil cea mai destructivă şi devastatoare parodie, oficiată de unii preoţi corupţi. Dacă ţinem seama de importanţa Sfintei Liturghii, indiferent dacă este vorba despre Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Iona Gura de Aur, a Sfântului Vasile, a Darurilor mai înainte sfinţite sau Liturghia (missa) catolică, de ceea ce reprezintă ea pentru creştini, nu ne putem decât cutremura la gândul că o dumnezeiască “rânduiala de sfinte rugăciuni, cântări, apostol şi evanghelie, în timpul căreia se săvârşeşte şi se aduce Jertfa cea Fără de Sânge a Legii celei Noi, întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de Taină” a ajuns să fie blasfemiată de chiar sjujitorii Bisericii, deveniţi acoliţi ai diavolului . Parodia diabolică îşi are originea în Franţa. Transcriem şi noi un fragment din cuprinsul aceastei slujbe profanatoare, preluat din lucrarea “Creanga de aur ” de James Frazer [ 6]
“[...] Ţăranii gasconi cred că pentru a se răzbuna pe duşmanii lor, oamenii răi îl vor convinge pe preot să oficieze o slujbă numită Slujba Sfântului Sécaire. Foarte puţini preoţi cunosc această slujbă, şi trei pătrimi din cei care o cunosc n-ar spune-o nici din iubire, nici pentru bani. Nimeni în afară de preoţii răi nu îndrăznesc să îndeplinească ceremonia aceasta înspăimântatoare şi fiţi siguri că la judecata de apoi vor avea grea socoteală de dat pentru cele ce au făcut […] Către acest loc se îndreptă noaptea preotul cel corupt cu ibovnica sa şi la prima bătaie a orei unsprezece începe să murmure slujba de-a-ndăratelea [7], sfârşind-o chiar în clipa când clopotul bate miezul nopţii.
Iar omul pentru care liturghia a fost rostită se topeste începul cu încetul şi nimeni nu poate spune ce are; nici măcar doctorii nu pot să-l ajute cu nimic. Ei nu ştiu că omul moare treptat din pricina liturghiei sfântului Sécaire”.
Pentru ţăranii gasconi, slujba Sfântului Sécaire este cauza magică pentru o multitudine de boli şi simptome, chiar dacă doctorii invocă altfel de cauze. De altfel magia, fie ca s-a numit simpatetică sau contagioasă, a fost privită pe toate meridianele cu mare teamă de către toate categoriile sociale. La unele comunitaţi, există chiar situaţia paradoxală când oamenii nu cred în efectele ei malefice, dar totuşi se tem de ea [8]:
În anul 1679, un preot catolic francez, părintele Jean-Baptiste Thiers [9] publica o lucrare de importanţă capitală în epocă privind farmecele şi vrăjitoriile. În ea, enumera un impresionant număr de maleficii. Printre cele mai frecvente erau:
• Împiedicarea săvârşirii sau consumării tainei căsătoriei, prin practica numită “înnodarea brăcinarului”;
• Trimiterea lupilor printre turmele de oi şi la stâne;
• Trimiterea şoarecilor, guzganilor, gărgăriţelor şi a viermilor în hambare;
• Trimiterea omizilor, lăcustelor şi altor gângănii pe ogoare ca să strice recoltele;
• Trimiterea sobolilor şi chiţoranilor în grădini ca să prăpădească pomii, legumele şi fructele;
• Malnutriţia oamenilor prin împiedicarea acestora să mănânce, punând sub farfurie un ac cu care s-a cusut giulgiul unui mort;
• Abaterea bolilor molipsitoare şi îndelungate asupra oamenilor, astfel încât aceştia să se sfârşească văzând cu ochii,fără să li se poată veni în ajutor cu leacuri obişnuite (sublinierea ne aparţine);
• Folosirea anumitor buruieni uscate pe cuptor pentru a lua mana vacilor;
• Vătămarea oamenilor sau a dobitoacelor prin folosirea păpuşilor din ceară străpunse cu acul;
• Tulburarea cugetelor oamenilor în aşa fel încât să li se rătăcească minţile, umplându-le închipuirile cu fantasme şi tragerea de foloase de pe urma lor;
Să dai nopţi rele bărbaţilor şi femeilor, arzând lumânări sau menind o stea … Şi lista continuă [10].
.Recunoaştem în unele din aceste maleficii negativul perfect al unor ectenii din Sfânta Liturghie, ceea ce îndeobşte este cunoscut sub numele de „rugăciuni la toata vremea si trebuinţa. Am putea presupune ca în slujbele malefice va exista totdeauna o parodiere a ecteniei.
Aşa cum arată şi Frazer, tehnica principală de parodiere a Sfintei Liturghii constă în „murmurarea slujba de-a-ndăratelea”. Aceeaşi tehnică o descoperim si in timpurile moderne, unde fragmente din Sfânta Liturghie de rit răsăritean sunt cântate inversat, evident, cu scopuri magice. Asistam, în această epocă, la un reviriment al parodierii sacrului, care ar trebui sa devina îngrijorător, mai ales că se folosesc, ca vectori, mijloace la îndemâna oricui, precum internetul, radioul, televiziunea sau cinematografia. Ţinta predilectă a devenit, poate nu întâmplător, slujbele ortodoxe, oficiate în limba română.

Parodierea Sfintelor stigmate

După învierea Sa din morţi, Iisus Hristos prezenta pe trupul Său cicatricile rănilor răstignirii, aşa cum se arăta în Evanghelie: Apoi i-a zis lui Toma: „Adu-ţi degetul tău încoace; şi vezi mâinile Mele; şi adu-ţi mâna ta şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!“( Ioan 20, 26-27). Acestea erau Sfintele Stigmate ale Domnului pe care, de-a lungul veacurilor, unii dintre cei ce i-au urmat s-au învrednicit să le poarte, ca o harismă deosebită.
Primul care vorbeşte despre stigmatele sfinte este Sfântul Apostol Pavel: “De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească, pentru că port semnele Domnului Iisus pe trupul meu.”[11].
Deoarece ele apar consemnate de abia în secolul al XIII-lea, pe trupul lui Stephen Langton, Arhiepiscop de Canterbury (cca 1150 – 1228), nu se ştie nimic despre cei care eventual au prezentat fenomenul înainte de această dată.
Conform tradiţiei, 12 oameni contemporani între ei sunt purtători de stigmate, ceea ce reprezintă exact numărul celor 12 apostoli, deşi în Sfânta Scriptură nu se spune că aceştia le-ar fi purtat în mod vizibil. Când moare unul, un altul preia ştacheta, aşa că niciodată acest număr nu va rămâne descompletat. Istoria a consemnat de-a lungul timpului cca trei sute de stigmatizaţi. Redăm mai jos pe cei mai importanţi: Sfântul Francisc de Assisi (1181/ 1182-1226), Sfântul Lutgarde (1182-1246), Sfânta Margareta de Cortona (1247-97), Sfânta Gertrude (1256-1302), Sfânta Clare de Montefalco (1268-1308), Sfânta Angela de Foligno (d. 1309), Sfânta Catherine de Siena (1347 – 1380), Sfântul Lidwine (1380-1433), Sfânta Rita de Casca (1381 – 1457), Sfântul Frances al Romei (1384-1440), Sfânta Colette (1380-1447) Fericita Lucia Brocadelli de Narni (1476–1544), Sfântul Ioan al lui Dumnezeu (1495 – 1550), Fericita Osanna de Mantua (1499-1505), Sfânta Catherine de Genoa (1447-1510), Sfânta Maria a Întruparii (1566 – 1618), Sfânta Catherine de Ricci (1522 – 1590), Fericita Margaret Maria Alacoque (1647-1690), Fericita Anne Catherine Emmerich (1774 – 1824), Sfânta Gemma Galgani (1878 – 1903), Sfânta Veronica Giuliani (1660 – 1727), Sfânta Faustina Kowalska (1905– 1938), Therese Neumann (1898 – 1962), Sfântul Padre Pio din Pietrelcina (1887 – 1968), Rafila Găluţ, fecioara stigmatizată de la Bocsig, judeţul Arad (1910-1939) etc. Sfântul Francisc le-a primit în mod spranatural, în timpul unui extaz, numai cu doi ani înainte de moartea sa. Nu şi le-a expus în public, dar papa şi câţiva cardinali care le-au văzut au confirmat existenţa lor. Credincioşii le-au putut constata de abia după moartea sfântului.
Parcurgând lista, vedem că aceste persoane au aparţinut Bisericii  greco şi romano-catolice. O atenţie deosebita trebuie acordata şi stigmatizaţilor care au aparţinut altor confesiuni creştine, precum bisericile neoprotestante. Astfel, în anul 1972, o fetiţă de culoare din Statele Unite ale Americii, ai cărei părinţi erau baptişti, a prezentat astfel de stigmate.
Rămâne însă de neînţeles faptul cum de stigmatele sfinte ale lui Hristos apar şi la persoane care aparţin altor religii, precum budismul, totemismul sau animismul. Astfel, în iconografia budistă, Buddha apare uneori purtând stigmate asemănătoare cu cele ale misticilor creştini. Unii şamani aparţinând indienilor Warao [12] din Delta Orinoco, populaţie animistă şi totemică, pot prezenta aceleaşi stigmate în urma posedării sufletului de către spiritele tutelare. De bună seamă că ultimele doua cazuri, prezenţa semnelor sfinte nu ar avea nicio raţiune, căci Buddha nu a fost răstignit, iar populaţia Warao nu este creştină. În plus, au fost dovedite şi fraude printre pseudo-misticii creştini, care îşi provocau singuri răni. În aceste cazuri, singura explicaţie ar fi aceea de parodiere.

Parodiere fără de sfârşit…

Tot ce se poate parodia în legătură cu Creştinismul, diavolul parodiază: Sfânta Scriptură, Sfintele slujbe, Sfintele Taine, rugăciunile, cântările, proorocirile. O parodie fără de sfârşit, unde tehnica rămâne în principal aceeaşi: distorsiunea şi inversarea. Instrumentul perfect, care răspunde la această cerinţă este oglinda, ce reflectă mincinos totul. Nu e vorba de oglinda pe care o atârnăm în perete, ci o figura de stil prin care explicăm aceasta diabolica înselătorie şi batjocură. Prin efectul în oglindă se obţine iluzia perfectă. Spaţiul virtual este confundat cu spaţiul real. Ritualurile de iniţire în misterele lui Mithra reflectă Sfintele Taine, dar distorsionate şi în batjocură. Slujba sfântului Sécaire este o iluzie, care reflectă o liturghie şi o distorsionează derulând-o “de-a-ndăratelea”. Stigmatele triburilor Warao reflectă în aparenţă rănile lui Hristos, dar acestea nu sunt adevăratele Lui răni. Caracteristic pentru toate acestea este faptul că cei înşelaţi le consideră reale, salvatoare, şi nu halucinante, batjocoritoare, înşelătoare şi pierzătoare de suflet.

_______________________________________

1.Tertullian, De praescriptione haereticorum;
2. Ernest Renan, Marc-Aurèle et la fin du monde antique, BiblioLife, 2009 ;
3. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Apologia I, LXVI;
4. Apocalipsa, 13, 16; 13, 17. 18;
5. Vezi nota de la Apocalypse , La Bible de Jérusalem, Les Éditions du Cerf, 1997;
6. James George Frazer, Creanga de aur, Ed. Minerva, Bucureşti 1980. Cf. şi Jean-François Bladé, Quatorze superstitions populaires de la Gascogne ;
7 . În text, în original : “backwards”;
8. Vezi Kn. Rasmussen despre şamanii eschimoşi: “noi nu credem ,nouă ne e frică” în Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros, București;
9. Jean-Baptiste Thiers (1636 -1703) cleric şi teolog francez;
10. Vezi Jean Delumeau, Frica în Occident, Ed. Meridiane, Bucureşti 1986;
11. Epistola către Galateni, 6, 17;
12. Populaţie numărând cca 20.000 de locuitori care trăiesc pe teritoriul Venezuelui şi Guyanei. Se consideră a fi descedenţii unui vânător de păsări legendar, care i-a civilizat. Mai sunt cunoscuţi şi sub numele de Waroa, Guarauno, Guarao, Warrau, care literal înseamnă „Oameni-barcă”).