Comunitate - Hizny D's blog - Sf. Manastire Caldarusani

Postat: 16.03.2010 - 2 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Sf. Manastire Caldarusani

În nesfârşitul codru al Vlăsiei, prea puţin umblat şi cunoscut la începutul secolului al XVII-lea, se înalţă Mănăstirea Căldăruşani, punct viu de spiritualitate românească.
Monahul Casian Cernicanul, fiul spiritual al acestor locuri şi primul istoriograf al mănăstirii, scria la 1870 că "aşezarea acestei Sfinte Monastiri este în marginea furioaselor pustietăţi ale apei ce se numeşte Căldăroşani".

"Iar locul unde stă această Sfântă şi Dumnezeiască Monastire, este un ostrov cu puţin de nu e ocolit tot de apă, că despre miazănoapte este un gât care intri în Monastire...".
În acest loc împădurit şi mărginit în trei părţi de apa lacului, Matei Basarab a zidit la 1637-1638 ctitoria sa cea mai de seamă, Mănăstirea Căldăruşani. Cu o lungime şi o lăţime de 300 metri, peninsula îndreptată cu vârful spre est, a fost cândva despărţită de mal printr-un canal adânc şi îngust, cu rol de apărare în vremurile tulburi. La pitorescul zonei şi al aşezământului monahal contribuie din plin şi apa lacului, o imensă oglindă mişcătoare, de plumb topit, în zilele melancolice, având el însuşi şi conferind şi locului un uşor aer de nostalgie. Când soarele îl priveşte direct şi razele se pierd în luciul apelor, culoarea se schimbă în verde, albastru sau galben spre roşu-portocaliu la vremea asfinţitului.
Lacul are o lungime de aproape 4,5 km, iar bogăţia apelor sale este asigurată şi de unirea lor cu apele lacurilor Vlăsia şi Cociovaliştea, aflate la vest de mănăstire. Cu o adâncime de 4-5 m spre centru, lacul Căldăruşani este presărat pe alocuri cu insule plutitoare, plauri împletiţi natural din tot felul de ierburi şi din când în când cu minunate flori de nufăr alb sau cu irizaţii roz. În afara faunei microscopice specifice, există şi atrage prin importanţa ei şi o alta, cea piscicolă. Lacul are aşadar un rol însemnat nu numai în creşterea gradului de strategie al fortificaţiei, dar şi prin romantismul său pe care-l oferă în fiecare anotimp într-o haină nouă, inconfundabilă.
Codrul Vlăsiei, întins odinioară pe o mare suprafaţă, numit în prezent codrul Căldăruşanilor, îşi împleteşte strâns viaţa cu activitatea desfăşurată în lăcaşul religios de peste apă. Cândva, în secolele trecute, peninsula a servit şi ca mijloc de apărare a celor mulţi şi năpăstuiţi. Zidurile cetăţii şi turnul clopotniţei grăiesc din plin despre aceste vremuri de bejenie.
Pentru a ajunge la Mănăstirea Căldăruşani, pelerinul se va desprinde de Şoseaua Bucureşti - Ploieşti şi va urma calea spre dreapta, adică spre est, prin Baloteşti, Siliştea Snagovului, Gruiu, spre Lipia. Apoi, dintr-o dată, se profilează pe linia orizontului albul strălucitor al zidurilor de incintă peste care se înalţă turlele bisericii mari.
Minunatul peisaj care înconjoară lăcaşul religios, a fost remarcat şi de istoricul Nicolae Iorga care îl descria în 1916 astfel: "April a zvârlit acum mantia-i de rege tânăr, numai în catifea verde şi în flori albe peste aceste locuri". "Într-un alt loc pădurile par a se atinge, împrejmuind cu totul zările. Câmpia se prăvale la dreapta într-o căldare, o căldăruşă, în care izvoarele puternice au întins o pânză de apă ce se reînnoieşte sorbită deasupra de soare. Lacul se înfundă în malurile înalte, înfige în ele mici golfuri ascuţite; din loc în loc, ostroave mărunte îşi arată ţepii de rogoz şi ierburi înalte, li se zice cociocuri şi în desişurile lor se prind peştii ce fac ici şi colo vârtejuri luminoase când se zbat de bucurie în apa călduţă". Marele istoric, cu pana lui măiastră, consemnează: "frumoasa mănăstire care se desfăşoară mândră în faţă" se profilează "pe fondul de păduri dese, înalte, pe care le-a cruţat până acum vremea noastră... şi spre care se desfac zidurile înălţate de Matei Basarab şi turnurile de lemn de la trei biserici". "... intri prin livada catifelată semănată cu flori galbene răşchirate în raze, cu măciulii de puf înstelat care zboară la fiecare pas şi atârnă scânteietor în aer, cu frunze cărnoase ce se desfac din merii în floare". "O turmă paşte într-o necontenită clătinătură moale a blănilor sure şi negre, pe când măgarii care o întovărăşesc în rătăciri, măgari groşi şi buhoşi foarte neţesălaţi, smulg lacomi iarba vânjoasă".

Matei Basarab - ctitorul Manastirii Caldarusanilor

Domnitorul Matei Basarab s-a născut în satul Brâncoveni, judetul Romanaţi, astăzi judeţul Olt. Danciu, tatăl său, mare vornic în perioada 1 iunie 1591 - 18 august 1593, era fiul lui Vâlsan din Caracal şi al Mariei, fiica boierului Detco din Brâncoveni. Boierul Danciu a fost nepotul jupâniţei Marga cea bătrână, sora domnitorului Neagoe Basarab (1512-1521) şi a lui Preda Craioveanu, mare ban şi unul dintre cei mai puternici boieri din Ţara Românească de la începutul secolului al XV-lea. Pentru a sublinia filiaţia domnească, Matei îşi va lua numele de Basarab, în scopul evidenţierii descendenţei sale din marele neam basarabesc, origine care - în accepţiunea sa - îi dădea dreptul să aspire la tronul Ţării Româneşti. După o perioadă furtunoasă în viaţa agăi Matei, cu evenimente între care se numără şi o serie de lupte împotriva domnitorului Leon Tomşa, un exil în Transilvania şi o luptă cu Radu Ilieş, fiul domnitorului Alexandru Ilieş din Moldova, la 20 septembrie 1632 va ocupa tronul Ţării Româneşti.
Domnia lui Matei Vodă va fi tulburată de dese lupte cu Vasile Lupu (1634-1653) pentru apărarea tronului. De prima luptă dintre aceşti voievozi, în jurul anului 1637, se leagă ctitorirea de către Matei Basarab a Mănăstirii Căldăruşani.
Conform tradiţiei consemnate de ieromonahul Casian Cernicanul, primul istoriograf al mănăstirii, domnitorul a făcut toate pregătirile necesare în vederea construirii noului lăcaş monahal, de la însemnarea locului şi dispunerea construcţiilor, până la înzestrarea cu tot ceea ce era necesar pentru hrana şi prosperitatea vieţii mănăstireşti. Pentru supravegherea lucrărilor a fost desemnat Dimitrie Buzinca slugerul, unul dintre boierii săi cei mai credincioşi.
După planurile voievodului, construcţia mănăstirii trebuia să fie impresionantă atât prin dimensiuni, cât şi prin frumuseţe arhitectonică. Era o construcţie impunătoare pentru începutul secolului al XVII-lea şi mai ales pentru pustietăţile în care urma să fiinţeze. Ea trebuia să întruchipeze bogăţia materială şi spirituală a ctitorului, dar şi să corespundă condiţiilor sociale şi politice ale Ţării Româneşti din acea vreme, cu incinte bine întărite, capabile să opună rezistenţă atacurilor armatelor otomane şi bandelor jefuitoare ce plecau uneori din raialele de la Dunăre. Construcţia de tip fortificaţie corespundea planurilor domnitorului de întărire strategică a Ţării Româneşti într-o epocă în care otomanii, cu putere suzerană, nu permiteau Ţărilor Române să-şi construiască cetăţi de apărare. Pentru eludarea acestei interdicţii, lăcaşurile religioase se întăreau cu ziduri înalte de 6-7 metri şi cu turnuri de colţ şi metereze, fapt care arăta limpede intenţia domnitorului de a transforma mănăstirile, la nevoie, în puncte fortificate de apărare, aşa cum se consideră că au fost Sadova, Strehaia, Brâncoveni, Căldăruşani.
Motivele care l-au determinat pe domnitor să ridice această nouă mănăstire, au fost: situaţia de degradare avansată a schitului de lemn pe care l-a descoperit şi care l-a impresionat; frumuseţea locului bine ales pentru construcţia unui sfânt lăcaş; poate că ochiul său de bun militar a descoperit valoarea strategică a locului şi l-a determinat să se hotărască să construiască o mănăstire impunătoare, cu plan de cetate, ceea ce ar confirma ideea de apărare, care ar fi cuprins o centură de mănăstiri întărite, ce porneau din sudul ţării, pe linia Dunării, de la Sadova, apoi Gura Motrului, Plumbuita şi Slobozia, până în inima Munteniei, la Căldăruşani.
Mănăstirea a primit numele unui sat învecinat. Prima menţiune documentară a satului Căldăruşani datează din 4 decembrie 1593 când Mihai Viteazul dă poruncă unui slujitor "Dumitru din Căldăruşani să fie volnic cu această carte să întoarcă grâul de la Sânpetru din Bărbuş". Tot "Dumitru logofătul şi cu fiii săi" primeşte o întărire "peste ocina din Căldăruşanii de Sus" la 31 mai 1597. Este de presupus că au existat două localităţi: Căldăruşanii de Sus şi Căldăruşanii de Jos.
În ceea ce priveşte provenienţa numelui de Căldăruşani pe care îl va purta ctitoria voievodală, Casian Cernicanul - cel care a întocmit prima monografie a Mănăstirii Căldăruşani, notează şi tradiţiile orale care s-au păstrat "din neam în neam, până au ajuns şi la noi". Pentru aura lor de legendă, redau câteva fragmente.
"... tradiţiile deşi nu stau tot într-una, dar îşi au tot acelaşi înţeles, zic că în dreptul Sfintei Monastiri în partea dinspre miază-zi se află nişte ruini de sat şi se zice că după descălecarea românilor aici în această ţară, mai în urmă după trecerea a multe secole s-ar fi statornicit în acest loc, un om ca nume Călin, şi zice că şi-ar fi luat în căsătorie o fată anume Daria şi pentru că avea dobitoace multe după obiceiul românilor, au început a se strânge mai mulţi pe lângă dânşii şi li se zicea satu Călindarianilor, de la care şi-au luat numirea acest loc".
Acelaşi autor spune că după alte tradiţii, "în vremea răzmeriţelor, fugea lumea în toate părţile ca să-şi scape viaţa şi se strângea mai mulţi şi tabăra pe la pustietăţi ca să nu-i găsească vrăjmaşii şi se zice că, pe acest loc ce este spre miazăzi de această Sfântă Monastire, se strângea mai mulţi lucrători de aramă şi-şi făcea sălaşurile pe acest loc unde se află ruinele acestui sat, ...şi se zice că a început a se numi locul său satu Căldărarilor. ... iar unii din bătrâni povestesc într-alt fel zicând că, în satele vecinate împrejurul acestui sat, numit Căldărari, locuia nişte oameni slujbaşi domneşti ce le zicea dorobanţi care umbla călări pe cai şi purta haine roşii şi le zicea Călăroşani şi pentru că le era căpitănia într-acest numit sat, li se zicea satul Călăroşanilor. ... şi pot să fie de crezut pentru că de ostaşi călăreţi cu haine roşii se povesteşte şi în viaţa lui Matei Basarab, reînnoitorul aceştii Sfinte Monastiri".
Marele istoric Nicolae Iorga afirmă că numele de Căldăruşani vine probabil de la forma terenului şi anume de la prăvălirea câmpiei în această regiune, într-o formă de căldare sau căldăruşă. "Câmpia se prăvale la dreapta, într-o căldare, o căldăruşă în care izvoarele puternice au întins o pânză de apă ce se reînnoieşte sorbită deasupra de soare".
Cercetătorul Iorgu Iordan susţine de asemenea că toponimicul Căldăruşani provine de la "căldare", vale hârtopoasă în formă de cerc, mică şi scurtă.

Infiintarea manastirii

Rămâne încă acoperit de vălul uitării momentul în care liniştea Codrului Vlăsiei a fost despicată de glasul clopotelor care vesteau începutul slujbelor de laudă lui Dumnezeu la Mănăstirea Căldăruşani. Documentele nu ne aduc ştiri despre începutul unei aşezări monahale aici, decât de la începutul secolului al XVII-lea.
Tradiţia aşternută în scris de ieromonahul Casian Cernicanul, aminteşte de existenţa unui schit de lemn, o aşezare pustnicească peste care vremurile îşi puseseră puternic amprenta, înainte ca domnitorul Matei Basarab să fi zidit actuala mănăstire. Voievodul ar fi găsit acest loc cu prilejul unui conflict militar cu Vasile Lupu, domnul Moldovei, în jurul anului 1636. (În realitate confruntarea a avut loc în toamna anului 1637). Aflat în tabără cu oştirea în codrul Vlăsiei, voievodul s-a "înfundat în ostrov şi uitându-se încoace şi încolo, a văzut o bisericuţă mică de lemn şi foarte dărăpănată din pricina vremii, şi tot minunându-se şi privind pe lângă dânsa, a văzut pe un biet bătrân... şi acesta era stareţul acestui schitişor sau mai bine zis al aceştii sihăstrii". Intrând în vorbă cu el, vodă a aflat că se numeşte Partenie şi că mai avea 8 ucenici. Impresionat de buna lor vieţuire şi de frumuseţea locului, Matei Basarab le-a făgăduit că, dacă se va întoarce victorios din luptă, le va înnoi mănăstirea. Lupta nu a mai avut loc deoarece, aflând de puterea sporită a lui Matei Basarab prin ajutorul dat de Gheorghe Rakoczy I, Craiul Ardealului, Vasile Lupu s-a retras în Moldova. Întorcându-se în peninsulă, în mijlocul monahilor, Matei Basarab a hotărât să zidească "o monastire foarte frumoasă în numele Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie" după care "singur măria sa au început a însemna pe unde să fie temelia Bisericii şi a caselor, adecă Biserica în mijloc şi casele împrejur făcute ca un fel de cetate" rânduind ca slugerul Dimitrie Buzinca să se îngrijească de zidire. "... planul Bisericei este după cum s-au însemnat chiar de măria sa, fără numai chiliile nu sunt făcute după cum a poruncit, ci le-au făcut numai cu un cat, iar în partea despre răsărit au făcut numai un zid semplu fără chilii". Sfinţirea s-a desfăşurat cu mare fast şi au luat parte, pe lângă Matei Basarab şi curtenii săi, mitropolitul Teofil al Ungrovlahiei şi episcopii Ignatie al Râmnicului şi Ştefan al Buzăului.
În sprijinul existenţei unui lăcaş sihăstresc de călugări la Căldăruşani, pe lângă tradiţie, monahul Casian Cernicanul menţionează şi "Cartea Prea Sfinţitului Patriarh Partenie pentru întărirea hrisoavelor Sfintei Monastiri Căldoroşani" din decembrie 1643 în care se arată: "... Pravoslavnicul Domn a toată Ungrovlahia Chiru chir Ioan Matei Voevod... au ridicat din temelie la ţara domniei sale, la locul Căldăroşanilor pre Sfânta Monastire... învechită şi de mai mulţi ani fiind uitată". Documentul emis la cererea domnitorului, scris în limba greacă pe piele, se păstrează în original. De asemenea "Cartea Prea Sfinţitului Patriarh Sofronie pentru întărirea hrisoavelor Sfintei Monastiri Căldoroşani care carte întăreşte pe cea de mai înainte, a fericitului Patriarh Partenie, ce aceasta întăreşte hrisoavele măriei sale Matei Basarab, întâiul întemeietor". Datată "Anul 1775, în luna Aprilie", cartea este emisă "ca să se păzească nemişcat cererea numitului ctitor şi înnoitorului credinciosului prea luminatului, prea slăvitului a toată Ungro-Vlahia Chiriu Chir Ioan Alexandru Ipsilant Voevod".
Despre existenţa unui aşezământ călugăresc la Căldăruşani înainte de 1637, înştiinţează şi un fragment de hrisov din 1614-1615 emis de voievodul Radu Mihnea (1611-1616) cu prilejul fixării hotarelor moşiei Jupânesei Ioana, care se învecina cu o moşie a Mănăstirii Căldăruşani. "Semnele despre moşia mănăstirii Căldăruşanu sunt acestea: satul Dulban de la gura lacului de la bulboacă până la moara birarului, până în gorganul tufelor, încă până în gorganul cu piersecul, iar după acestea la trei gorgănele spre moşia Creţului până la lăcurele".
Tot în sprijinul existenţei unui lăcaş monahal, poate o sihăstrie, vin şi descoperirile arheologice făcute cu prilejul restaurării din 1950-1967. În latura de vest, în afara cetăţii, în stânga intrării de sub gang, se află o pivniţă a unei clădiri anterioară anului 1637. Pivniţa este construită din cărămidă de epocă şi are boltă şi arc în dublură. Dimensiunile sunt modeste: 2 m lăţime şi 2 m înălţime. Lungimea nu poate fi precizată din cauza temeliei zidului cetăţii care a întrerupt-o.
Despre existenţa unei aşezări monahale modeste la Căldăruşani înainte de 1637-1638, pomeneşte şi Nicolae Iorga, vorbind despre Mănăstirea Snagov: "Ţepeş a putut fi ctitor aici, ca şi Matei Basarab la Căldăruşani, ducând mai departe ceea ce altul începuse".
Din primele documente de cumpărare de moşii pentru Mănăstirea Căldăruşani, se află intenţia voievodului Matei Basarab de a ridica aici o nouă ctitorie. Înscrisul din 6 mai 1637 menţionează cumpărarea de la Badea din Spăteni, nepotul lui Neagoe logofatul din Căldăruşani, contra sumei de 150 de galbeni, sumă plătită "den punga măriei sale", "ca să facă măria sa domnul nostru sfânta mănăstire şi întru pohală sfântului mucenic şi izvorâtorul de mir Dimitrie". În aceeaşi zi domnitorul mai cumpăra a patra parte de ocină din Căldăruşani, de la Stan, ginerele lui Dumitru din Căldăruşani, tot cu 150 de galbeni din punga sa, urmând să facă mănăstire pe ocină. La 6 iulie 1637 Matei Basarab cumpără de la Loiz clucerul, cu 200 de galbeni, satul Vlădeni - Ilfov pe care apoi îl donează mănăstirii Căldăruşani.

Biserica din cetate

În pisania originală, din piatră, aşezată deasupra uşilor de intrare în impunătorul lăcaş, se poate citi: " ... s-a început a se zidi în luna iulie în 14 şi s-a săvârşit în luna octombrie 20, leatul 1638".
Este de presupus că în intervalul de timp specificat s-au efectuat numai lucrările de zidărie, nu şi cele de finisare şi pictură.
Planul bisericii Mănăstirii Căldăruşani este specific secolului al XVII-lea, în formă de treflă cu abside laterale şi trei turle.De mari dimensiuni (33,65 m lungime, 12,65 m lăţime), prin modul de construcţie şi elaborare a planului (formă de treflă cu trei turle, cea mare deasupra naosului, celelalte două mai mici deasupra pro-naosului), biserica se aseamănă cu cea a Mănăstirii Dealu, ctitorie a domnitorului Radu cel Mare (1495-1508) şi prin anumite elemente cu cea a Mănăstirii Curtea de Argeş ctitorită în 1517 de domnitorul Neagoe Basarab (1512-1521) din a cărei construcţie s-a preluat pronaosul supralărgit. Datorită mărimii şi dispunerii, biserica Mănăstirii Căldăruşani face trecerea spre o altă grupă de monumente arhitectonice bisericeşti, caracterizate şi prin plan treflat, înzestrate cu patru turle şi cu un pronaos mult lărgit. Această grupă a rezultat prin preluarea elementelor de arhitectură autohtonă, prelucrate într-un nou mod artistic, din care au rezultat Mitropolia din Bucureşti, ctitorie a domnitorului Constantin Şerban (1654-1658) şi fosta biserică a Mănăstirii Cotroceni, ctitorie a domnitorului Şerban Cantacuzino (1678-1688), demolată în anii comunismului.
Aşadar, biserica Mănăstirii Căldăruşani marchează o anumită etapă în evoluţia elementelor arhitectonice autohtone, însă, din cauza deselor reparaţii şi a restaurărilor succesive, unele elemente ale aspectului său original interior şi exterior s-au mai schimbat. Spre exemplu, la restaurarea din 1915, zidul bisericii a fost înălţat cu o jumătate de metru şi s-a adăugat o cornişă zimţată pentru a da bisericii o linie mai zveltă.
Pridvor. Adăugat în 1778, pridvorul bisericii a fost conceput prin planul de construcţie, mare, larg şi deschis. Mai târziu, din motive de conservare a monumentului, a fost închis cu geamuri. El avea trei frontoane şi se sprijinea pe coloane masive de zidărie şi două arcade laterale, în stânga şi dreapta intrării, constituind un element nou în construcţiile religioase din Ţara Românească. Pridvorul mare şi larg dă impresia de spaţiu vast, de bogăţie, chiar de la intrarea în monument. Arcadele laterale deschise în stilul original al constructiei, servind şi ca intrare suplimentară, invitau nerostit spre reculegere întru credinţă, în pace şi linişte. Astăzi, zidurile pridvorului se continuă la aceeaşi înălţime cu cel al bisericii şi întăreşte impresia de continuitate a constructiei. Aceasta cu atât mai mult cu cât, pe laturile sale de sud şi de nord se continuă decoraţia exterioară ce înconjoară biserica cu o bandă lată de pictură. Stâlpii din faţă sunt din piatră şi spaţiul dintre ei este deschis. Soclul este împodobit cu piatră, lucrarea datând de la reparaţiile din 1943.
Pronaos. Din pridvor se pătrunde în pronaos printr-o uşă masivă, în două canate, din lemn sculptat cu mare rafinament artistic şi cu o mare bogăţie de elemente forale, mărturisind şi unele influenţe orientale, datând din secolul al XIX-lea.
Ancadramentul uşii a fost puţin lărgit la restaurarea din 1908-1915 şi este din piatră. Deasupra se află un arc în formă de acoladă joasă cu vârf, cu următoarea inscripţie săpată în piatră cu litere chirilice, continuată chiar şi pe stâlpii verticali: "Cu strălucirea celei sfinte şi începătoare de viaţă şi cei neîmpărţite şi pururea cântată şi închinatei Troiţe, şi noi cu această putere de lumină umbrindu-ne şi luminându-ne. Luat-am aminte la cele grăite de dumnezeieştile scripturi când zic că 'înfricoşat iaste a cădea în mâna lui Dumnezeu viu cine îşi ascunde în pământ talantul bogăţiei lui'. Şi iar grăieşte Domnul: 'Nu vă ascundeţi voi visteriile în pământ, unde viermii şi putreziciunile o putrezesc şi furii o sapă, ci vă ascundeţi visteriile la cer, de unde nici una dintre acestea nu le poate strica'. Şi iar mă întristez de ce grăieşte Pavel, vasul cel ales, care zice că 'nimic n-am adus pe lumea aceasta, de aceea nici a duce nu vom putea' şi iar zice: 'Celor bogaţi se opreşte să nu se înalţe cu mintea înţelepciunei, nici să năzuiască spre bogăţia cea pieritoare, ci spre Dumnezeul cel viu, celui ce a dat nouă toate din destul întru îndulcire a lucra cele bune şi să îmbogăţească întru lucrurile cele bune şi să-şi ascundă evanghelia zice şi temeile cele bune în veacul cela ce va să fie proorocirea'.
Drept aceia şi eu, întru Hristos Domnul, bun creştin, singur ţiitor, Io Matei Basarab, voievod şi domn a toată Ţara Românească şi de cea parte de munte şi altele domnind, auzind acestea, repezitu-m-am cu poftă şi cu gândul cel dumnezeiesc carele este către sântele biserici a le zidi şi a le urzi şi a le înfrumuseţa cu cheltuială din avuţia ce s-a dat nouă de la Dumnezeu, întocmind aceasta, vrut-am şi aici, în locul acesta carele se chiamă Căldăruşani a zidi casa Domnului, carele loc singur domnia mea gândul l-am găsit, întru mărirea şi lauda sfântului, marelui Mucenic Dimitrie, ca să ne fie domniei mele şi părinţilor mei întru vecinică pomană, iar împăratului de veci celui neputred, celui nevăzut, celui înţelept unul Dumnezeu, aceluia să-i fie cinste şi mărire întru vecii de veac. Amin."
Pisania restaurată în totalitate la 23 mai 1915 de către I.P.S. Mitropolit Ghenadie Petrescu, fost primat al României, este încadrată într-un cebuc în relief, de forma unei funii răsucite.
Pe arcul zidului, deasupra uşilor de la intrarea în biserică, se mai află o pisanie care n-a putut fi descifrată în întregime din cauza unor reparaţii care s-au făcut în mijlocul său:"Acest sfânt şi dumnezeiesc lăcaş s-a zidit din temelie de răposatul întru fericire blagocestivul domn Matei Basarab voievod, la leat 1638, iar în anul 1778 s-au meremetisit ... de noi prea sfinţitul episcop Kiriu Kir Filaret şi s-au hărezit de ... stareţul şi arhim. Kir Gheorghie Cernicanul obştejitelu la anul 1792, care din multe sudori şi osteneli dimpreună cu diadohii săi şi cu ajutorul ctitorilor a sporit şi a înzestrat Sf. mănăstire cu cele dinafară mişcătoare şi nemişcătoare cât şi cu orânduelele cele duhovniceşti, iar mai ales acum la 1817 de cuvioşia sa stareţul şi arhimandritul Kir Dositei pre lângă alte lăcaşuri s-au făcut prin osârdia sfinţiei sale au luat săvârşire sf. biserică cu podoaba zugrăvelei precum se vede în zilele prea lum. domn Ioan Alexandru (Caragea) voievod, arhiepiscop şi mitropolit fiind preasfinţia sa Kiriu Kir Nectarie, iulie 7, anul 1817".
Pronaosul are formă dreptunghiulară, cu axa perpendiculară pe cea a bisericii, ceea ce constituie un element unic în arhitectura începutului de secol XVII, făcându-se trecerea de la dreptunghi aşezat pe lat, fără depăşirea lăţimii naosului. Din acest punct de vedere monumentul prezintă o formă de construcţie cu totul particulară, nemaiîntâlnită în ţara noastră la nici o altă biserică. Această formă a pronaosului se regăseşte în construcţia bisericilor mănăstirilor Hilandar, Dionisiu şi Ivir de la muntele Athos. Pronaosul se constituie aşadar într-o navă longitudinală, boltită printr-un semicilindru ale cărui arcuri se reazemă pe doi stâlpi octogonali situaţi în centru. Cei doi stâlpi interiori împart spaţiul de boltitură în şase pătrate egale, ceea ce uşurează construcţia bolţilor. Bolta semicilindrică centrală longitudinală este ceva mai înaltă decât calotele laterale. Două turle mici, de formă octogonală, se ridică pe pătratele laterale, în dreapta şi în stânga. Din pronaos se poate vedea cu uşurinţă naosul şi altarul cu iconostasul datorită celor trei treceri existente în zidul despărţitor. Una dintre aceste deschideri se află în axul bisericii şi este în formă de arc. Au mai existat două deschideri circulare cu diametrul de 1,50 metri care, la restaurarea din 1943, au fost desfăcute până la pardoseală pentru sporirea spaţiului şi o mai bună difuzare a slujbei. Acest mod de comunicare dintre naos şi pronaos constituia un element nou, singular, făcând trecerea de la peretele masiv despărţitor, străpuns doar de o simplă arcadă, la şirul coloanelor de zidărie, piatră sau marmură, ceea ce permitea circulaţia nestânjenită între naos şi pronaos.
Naos. De forma unui pătrat cu latura de 5 m, naosul este încoronat de turla cea mare a pantocratorului, care se sprijină pe patru picioare puternice de zidărie, împărţind greutatea cu arcurile laterale semicilindrice. Forma şi dispunerea în plan a naosului şi turlei centrale, este o formulă mult răspândită la noi în secolul al XVI-lea.
Absidele laterale sunt largi şi adânci, depăşind planul pronaosului. În dreptul lor, lăţimea bisericii este de 16,50 m. Zidurile absidelor au formă cilindrică în interior şi poligonală în exterior.
Altar. De formă dreptunghiulară, în continuarea zidurilor naosului, altarul este foarte spaţios şi are nişe mari. În partea de răsărit se închide printr-un semicerc asemănător absidelor şi situat în ax. Rezultă astfel o importantă mărire a spaţiului realizată şi prin existenţa a două nişe profunde plasate în pereţii de nord şi de sud. Foma bolţii este a planului complet cu o parte cilindrică mai ridicată, ca la unele biserici din secolul al XVI-lea.
Tâmpla originală a bisericii mari s-a deteriorat, iar la jumătatea veacului al XIX-lea stareţul Eftimie a executat o alta, din lemn de tei. Pictura a fost realizată de monahul Evghenie Lazar în anul 1853. Din 50 de icoane, acesta a executat 47, celelalte fiind executate de Nicolea Grigorescu. Tâmpla actuală datează de la restaurarea făcută de mitropolitul Ghenadie în perioada 1908-1915. Icoanele vechii catapetesme se află în prezent în tâmpla bisericii paraclis din cimitir şi în muzeu.
Strănile şi uşile diaconeşti de la altar din biserica mare au fost depozitate cu prilejul restaurării din 1941 în camerele din incinta mănăstirii. În 1945, la devastatorul incendiu care a distrus incinta, au ars şi strănile, şi uşile de la tâmplă, iar sfeşnicele împărăteşti şi alte obiecte din bronz s-au topit. Actualele uşi diaconeşti şi împărăteşti sunt de la tâmpla din biserica Cocioc şi sunt pictate de Nicolae zugravul la 1827. Stareţul Irineu Iuraşcu a confecţionat pentru biserică străni noi din lemn de stejar.
Pictura bisericii mari a fost executată în timpul lui Matei Basarab şi reînnoită la 1778 sub stareţul Filaret şi la 1817 sub stareţul Dositei. În 1914, sub mitropolitul Ghenadie, pictorul Dimitrie Belizare din Bucureşti reface din nou zugrăveala. Din pictura originală s-a păstrat reprezentarea ctitorilor Matei Basarab şi doamna sa Elena. În exterior biserica este împodobită cu pictură numai în registrul de firide superior. Maestrul executant a fost tot Dimitrie Belizare.
Ferestrele sunt dispuse astfel: câte două pe fiecare latură a pronaosului, în naos câte una pe fiecare latură, iar în altar una singură în semicercul ce închide altarul spre răsărit. Ferestrele au fost modificate în cursul diferitelor renovări. În 1941 au fost îngustate prin adăugarea unui chenar de piatră sculptată. În 1943 soclul a fost placat cu piatră şi s-a pus o bordură tot din piatră în jurul bisericii.
Exteriorul este tencuit şi împărţit în două printr-un brâu median. Faţadele sunt decorate cu două registre de firide delimitate prin cebuce de cărămidă profilată.
În partea superioară, firidele exterioare sunt pictate realizându-se un adevărat panteon religios, dar în care se observă şi uşoare influenţe laice. Pe lângă proorocii Avdie, Avacum şi alţii, sunt înfăţişate şi personalităţi din istoria culturii universale: filozoful Platon, înţeleptul Tehidide, sibila Delfina, etc... În partea de nord pictura firidelor este deteriorată.
Hramul mănăstirii adoptat la sfinţirea bisericii la 26 octombrie 1638 a fost şi a rămas Sfântul Mare Mucenic Dimitrie izvorâtorul de Mir, care a fost tribun al Tesalonicului. Mărturisind pe Hristos în anul 286, la 26 octombrie, a fost ucis cu suliţele din porunca împăratului Diocletian (284-305).
Tradiţia consemnată în scris de monahul Casian Cernicanul la 1870 arată că vechiul schit, pe locul căruia Matei Basarab a ridicat mănăstirea, avea ca hram pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie izvorâtorul de Mir. De altfel domnitorul avea toate motivele să păstreze acest hram şi pentru noua sa ctitorie, pentru că de ziua prăznuirii acestui martir se leagă unul din momentele de seamă din viaţa sa ca domn: izbânda asupra oştirii lui Radu Ilieş, pretendent la tronul Ţării Româneşti. Astfel se explică şi faptul că Mănăstirea Căldăruşani este cea mai mare şi cea mai înzestrată dintre toate ctitoriile sale.

Bisericuta din cimitirul monahal

În afara incintei mănăstirii, la mică distanţă de latura de nord, se află biserica din cimitir. De mici proporţii, biserica din cimitir a început a se zidi la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Încă neterminată, ea a fost dărâmată la cutremurul din 1802.
Începută sub egumenia stareţului Gheorghe, biserica din cimitir va fi terminată în jurul anului 1817, stareţ fiind Dositei arhimandritul (1807-1837). La ridicarea bisericii au contribuit biv vel banul Constantin Creţulescu şi fratele său biv vel logofătul Toma Creţulescu, ambii zugrăviţi în tabloul votiv, precum şi daniile credincioşilor primite de monahii Galaction şi Ioanichie.
Biserica din cimitir este o mică podoabă arhitectonică în formă de treflă, cu o singură turlă pe naos. Pereţii din zid sunt zugrăviţi în interior de părinţii monahi de la şcoala de pictură a mănăstirii. În exterior este decorată cu stucatură şi un rând de firide înalte, pictate. În biserică se intră printr-un pridvor cu coloane de cărămidă, închis cu geamlâc. Împărţirea locaşului este clasică: altar, naos şi pronaos. Pictura a fost spălată de monahul Rafael din Căldăruşani şi pictorul Tecuci Păltineanu în anul 1979, stareţ fiind Irineu Juraşcu.
Tâmpla bisericii din cimitir este din lemn. Icoanele împărăteşti sunt lucrate tot de monahii zugravi din obşte. Frizele cu praznicele împărăteşti, apostoli şi prooroci, au fost pictate pe pânză, cu rame lungi cât tâmpla. Ele au fost înlocuite în anul 1968 cu icoane din tămpla de la biserica mare. Uşile împărăteşti sunt sculptate cu motive florale, gen secolul al XIX-lea.
Sub biserică se află gropniţa unde se păstrau craniile părinţilor monahi adormiţi în Domnul. Printre ele se aflau şi craniile mitropolitului Filaret al II-lea şi al episcopului Gherasim al Buzăului. În prezent toate sunt puse într-un mormânt comun.
În faţa bisericii bolniţei, în cimitir, se află o cruce mare din piatră datând din jurul anului 1835. Ea a fost adusă în 1956 din "ceair", în partea de nord-est a terenului de lângă grajduri. Tradiţia spune că ea a fost ridicată pe locul unui vechi stejar în care, după tăiere, s-a găsit o icoană pusă de călugării care oficiau aici Vecernia şi Utrenia aşteptând pe Matei Vodă să vină de la lupta cu Vasile Lupu în 1637.
Chemat la Domnul la 14 IX 2002, părintele Arhimandrit Sofian Boghiu stareţul Mănăstirii Antim, a fost înmormântat la Căldăruşani. “Părintele Sofian a plecat la Cer” scria Mitropolitul Olteniei, Teofan. “Împărăţia cea de sus se îmbogăţeşte cu un pământean. Pământul, în logica lumii, este mai sărac cu un om ceresc. Omenirea, în logica credinţei, devine mai bogată, căci, acolo sus, un rod al ei, găsindu-şi odihna, se osteneşte în rugăciune pentru oameni”. I se mai spunea şi “duhovnicul Bucureştilor”. Pământul Căldăruşanilor şi-a deschis braţele primind trupul celui ce-a izvodit minunate icoane, dar mai cu seamă dragoste şi mângâiere în suflete.

Incinta cetatii manastiresti

Intrarea în incinta mănăstirii se face prin latura de vest pe sub turnul-clopotniţă construit din cărămidă, cu ziduri masive şi înalte. Pe laturile exterioare turnul este decorat cu firide delimitate prin cebucuri de cărămidă. Iniţial, între bolta de intrare şi clopote, a existat o cameră-tainiţă. Bolta fiind înălţată, camera-tainiţă a dispărut, rămânând doar două ferestre mici, spre intreriorul incintei. Turnul a avut şi o funcţie strategică în vremea lui Matei Basarab.
În prezent, la turnul-clopotniţă de la Căldăruşani se mai păstrează o gură de crenel pe latura dinspre apus, astupată numai la suprafaţă.
Degradat şi ruinat din cauza cutremurelor, căzându-i o treime din înălţime, turnul a fost înălţat cu 15 m la restaurarea din 1775-1778 când stareţul Filaret a adăugat în vârf o încăpere din lemn de stejar pentru strajă. La reparaţiile din 1908-1915 această parte a fost dată jos, turnul rămânând la înalţimea incintei şi pierzând din aspectul monumental. O placă de piatră înştiinţează că: "Această cetate din jurul bisericii mănăstirii Căldăruşani, ridicată de voievodul Matei Basarab la 1638, fiind parjolită de foc la anul 1945, a ajuns în stare de ruină până în anul 1950, când Prea Fericitul părinte Justinian, în grija sa pentru dumnezeieştile mănăstiri, ca să ferească sfântul lăcaş de pustiire, purces-a la preînnoirea cetăţii, împlinindu-i toate stricăciunile pricinuite de foc, cu cheltuiala Departamentului Cultelor şi a Mitropoliei Ungro-Vlahiei, mântuindu-se lucrul în 6 iunie 1958 când se împlineau 10 ani de la urcarea Prea Fericirii Sale în scaunul de patriarh al României".
În clopotniţă se află două clopote. Clopotul mare, cu diametrul şi înălţimea de 1,5 m, are o greutate de 2 tone şi poartă inscripţia: "Acest clopot s-a turnat cu cheltuiala Sfintei Mănăstiri Căldăruşani în zilele Măriei Sale Domnitor al Valahiei şi Moldovei Alexandru Ioan I şi ale Prea Sfinţiei Sale Părintelui Mitropolit D. D. Nifon, stareţ fiind sfinţia sa Părintele Arhimandrit Kir Eftimie în anul 1860, august. Cei ce au ajutat robilor lui Dumnezeu Chesarie iconom, Timotei Eclesiarh, Răducanu Constantin ..... Ioniţă Ioan, Chiriac diacon, Petre, Nicolae, Luca, Costache, Ştefan Dobre, Dumitru, Tănase Petre, Teodoru, Dincă". Clopotul a fost turnat la fabrica lui Gustav Blank în Bucureşti.
Cel de-al doilea clopot, cu diametrul şi înălţimea de 1,15 m, în greutate de 800 kg, poartă inscripţia: "Acest clopot s-a făcut prin osârdia Arhim. Kir Dositei abştejitul în cinstea Sf. Mucenic Dimitrie 1815. Acum spărgându-se s-a turnat în cinstea aceluiaşi Sfânt, în zilele P. F. Patriarh Iustinian, stareţ fiind din mila Domnului Arhim. Gherasim 1956". "Turnătoria C. G. Dumitrescu Oituz, Bucureşti".
Dreptunghiulară, cu lungimea de 93 m, lăţimea de 67 m şi înălţimea de 6-7 m, cu grosimea zidurilor de 1 m, incinta este alcătuită din cărămidă de epocă. Iniţial avea chilii numai pe trei laturi, partea dinspre răsărit, ca mai toate mănăstirile cu incintă, fiind un simplu zid. Tavanul chiliilor era sub formă de semicilindru, din cărămidă, aşezat perpendicular pe zidul din afară, cum se mai păstrează şi astăzi la una din camerele aflate la capătul din latura de nord-est. Acoperişul chiliilor a fost într-o singură apă cu partea mai joasă spre exterior, dând astfel posibilitatea ca zidul exterior înzestrat cu crenele de apărare să se înalţe până la 6-7 m.
Stareţul Filaret (1772-1780) a dărâmat tavanul chiliilor şi a înălţat zidurile pe cele trei laturi formând chiliile de la etaj, cu cerdac pe stâlpi de lemn, imagine imortalizată într-un tablou de marele pictor Nicolae Grigorescu. La reparaţia din 1908-1915, stâlpii de lemn au fost înlocuiţi cu stâlpi de zidărie şi arcade, aşa cum sunt şi în prezent.
"Arhondaria cea de sus", o sală mare aflată la etaj, pe latura de sud-vest, construită în timpul stareţului Filaret, la restaurările din 1951-1964 a fost transformată în chilii.
În locul zidului de incintă de la est, stareţul Meletie (1841-1850) a ridicat o trapeză şi un mic paraclis, iar dedesubt o pivniţă mare, cu bolţi de cărămidă aparentă. Incendiul din 1945 a distrus nu numai cetatea ci şi sala de mese, trapeza cea mare şi paraclisul. La reparaţiile din 1964, pe locul trapezei şi paraclisului, s-a construit o sală cu bolţi, cea mai frumoasă din mănăstire, care adăposteşte în prezent o bogată colectie de obiecte bisericesti.
Pe lângă liniştea pe care o oferea monahilor, incinta Mănăstirii Căldăruşani a fost adesea loc de refugiu pentru populaţie, în vremuri tulburi, de frământări sociale şi politice.

Cladiri din peninsula Caldarusanilor

În peninsulă, în afară de cele două biserici şi incintă, pe latura de nord se află stăreţia cu parter şi etaj. Iniţial stăreţia a avut numai parter şi demisol. După incendiul din 1991, sub stareţia Arhimandritului Lavrentie Gâţă, s-a construit şi etajul care a fost finalizat în 1995. În dreapta stăreţiei se află clădirea cancelariei, cu demisol şi parter, iar în stânga casa, denumită a Mitropolitului Ghenadie, care adăposteşte una din cele trei colecţii de artă. În continuare se află arhondaricul tot cu demisol şi etaj. Pe latura sudică se află trei clădiri cu demisol şi parter. În prima a locuit Arhimandrit Martinian Stoenescu, în a doua Mitropolitul Ghenadie, iar a treia este casa Parintelui Patriarh Teoctist, restaurată de Prea Fericirea Sa în anul 1964. Toate aceste clădiri datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea, perioadă în care au existat în peninsulă şi multe alte case, mai modeste, ulterior demolate sau distruse de incendiu.
La a doua poartă a mănăstirii se află un turn prin gangul căruia se pătrunde în incintă. La cutremurul din 1940 acest turn a căzut, iar în 1956 a fost restaurat dându-i-se înfăţişarea de astăzi. În dreapta sunt chilii şi garaje, în stânga atelierul de tâmplărie şi alte dependinţe.
În latura de nord-est se află o clădire impunătoare construită la începutul secolului, cu parter şi demisol, în care a fost mai întâi spital (bolniţă), apoi, până la cel de-al II-lea război mondial, şcoală de cântăreţi bisericeşti. Afectată puternic de cutremurul din 1940 şi numai parţial restaurată din lipsă de fonduri, după desfiinţarea şcolii de cântareţi bisericeşti, clădirea s-a ruinat, astfel încât la sfârşitul anilor 1950 acoperişul din ţiglă şi o parte din plafoane erau distruse. La începutul anilor 1960, în cadrul unei înţelegeri cu Academia Româna, au fost începute lucrări de conservare a clădirii, iar în 1961 au fost efectuate în subsol primele înregistrari ale mareelor gravimetrice din România.
Reuşita experimentului a motivat Academia Româna să propună Sfintei Mănăstiri Căldăruşani preluarea integrală a sarcinilor legate de restaurarea clădirii în vederea amenajării primului Observator Geodinamic din România. În cadrul acestui perimentru este urmărită în prezent evoluţia în timp a fenomenelor fizice legate cauzal de cumularea în zona seismogenă Vrancea a tensiunilor responsabile de producerea cutremurelor de pământ. Contractul de comodat încheiat între Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi Academia Română, iniţial pentru o perioadă de 25 de ani, a fost prelungit cu încă 50 de ani.
Devenit punct de observaţie cunoscut în întreaga lume, Observatorul şi implicit Mănăstirea Căldăruşani, au fost vizitate de oameni de ştiinţă de pe mai toate meridianele: Franţa, Anglia, Germania, Belgia, Italia, SUA, Japonia, China, Rusia, Ucraina, Polonia, Cehia, Ungaria, etc...
Colaborarea stabilită între Credinţă şi Ştiinţă pe acest teritoriu, legătura directă stabilită între Biserica Ortodoxă Română şi Academia Română, prima de acest fel pentru biserica noastră strămoşească, a fost evidenţiată de Prof. Helmut Böhme, Preşedintele Rectorilor din R.F.Germania care, vizitând pentru prima dată Observatorul şi Mănăstitrea Căldăruşani în anul 1976, a afirmat că nu va trece niciodată prin ţara noastră fără a vizita Căldăruşanii, locul unde Cerul se uneşte cu Pământul, locul unde Credinţa se uneşte cu Cercetarea.

Succesiunea conducatorilor obstii lavrei monahale

Sfânta Mănăstire Căldăruşani, una dintre cele mai mari din ţară, monument istoric de seamă, înzestrată cu multe posibilităţi materiale şi spirituale, aşezată în apropierea Bucureştiului, a avut în decursul istoriei pe scaunul egumenesc figuri deosebite ale Bisericii Ortodoxe Române.
Este foarte greu de spus cine a fost primul egumen al Mănăstirii Căldăruşani, începuturile sale pierzându-se în negura vremii. Părerile cercetătorilor sunt împărţite. Ierominahul Casian Cernicanul, primul istoriograf al mănăstirii, cel care a consemnat tradiţiile orale legate de sfântul lăcaş, socoteşte drept prim stareţ pe Partenie. D. Furtună în lucrarea sa "Ucenicii stareţului Paisie în mănăstirile Cernica şi Căldăruşani", pune drept prim egumen al mănăstirii pe Varlaam, negând a exista "vreun Partenie". Arhimandritul Veniamin Nicolae în "Monografia Mănăstirii Căldăruşani", îl consideră ca prim stareţ tot pe Varlaam.
Este cunoscut că aşezămintele monahale voievodale au fost întotdeauna ridicate pe locul altora mai vechi. În cazul Căldăruşanilor, pe lângă tradiţie, " Cartea prea sfintitului patriarh Partenie" al Constantinopolului din decembrie 1643 consemnează ridicarea mănăstirii pe locul uneia "învechită şi de mulţi ani uitată". Documentul emis în 1614-1615 de voievodul Radu Mihnea cu prilejul stabilirii hotarelor moşiei Jupânesei Ioana care se învecina cu moşia Căldăruşanilor, de asemenea stă mărturie că schitul Căldăruşani a existat cu mult înainte de Matei Vodă, deci în fruntea obştii ar fi putut fi şi alţi stareţi înainte de Partenie.
În lucrarea sa “Istoricul Sfintei Mănăsriri Căldăruşani” apărută în 1996 la Râmnicu Vâlcea, Editura Sf. Episcopii a Râmnicului, Episcop Gherasim Cristea, fost stareţ la Căldăruşani (1 octombrie 1952 - 15 decembrie 1969), realizează o amplă prezentare a celor mai reprezentativi stereţi ai mănăstirii. Păstrând ordinea cronologică, cu citate, se menţionează documente care fac referire la activitatea fiecăruia din cei 54 de stareţi, evidenţiindu-se personalitatea şi importanţa fiecăruia:
1. PARTENIE arhimandritul 1637
2. VARLAAM ieromonahul 1639 mai 16 - 1658 iunie 2
3. IOANICHIE ieromonahul 1661 august 5 - 1677
4. NICODIM ieromonahul 1677 mai 30 - 1679
5. DANIIL ieromonahul 1679 - 1683
6. NICOLAE ieromonahul 1683 - 1684
7. VARLAAM ieromonahul 1684 - 1685
8. EFREM ieromonahul 1685 - 1691
9. GHENADIE ieromonahul 1691 - 1696
10. NICODIM ieromonahul 1696 - 1703
11. TEOFIL ieromonahul 1704 - 1734
12. NICODIM ieromonahul 1734 - 1739
13. NEOFIT ieromonahul 1739 - 1741
14. TEOFIL ieromonahul 1741 - 1742
15. GHERASIM ieromonahul 1742 - 1745
16. DANIIL ieromonahul 1745 martie 27 - 1759 octombrie 5
17. IOSAF ieromonahul 1759 - 1760
18. PARTENIE ieromonahul 1760 septembrie 12 - 1766
19. IOSIF ieromonahul 1766 - 1767
20. RAFAIL ieromonahul 1767 - 1772
21. FILARET protosinghelul 1772 - 1794
22. GHEORGHE ARDELEANU arhimandritul 1794 - 1806 decembrie 3
23. DOROTEI ieromonahul 1806 decembrie 1 - 1807 septembrie 20
24. DOSITEI ieromonahul 1807 august 30 - 1837 ianuarie 20
25. DANIIL ieromonahul 1837 ianuarie 29 - 1841 martie 6
26. MELETIE ieromonahul 1841 - 1850
27. EFTIMIE ieromonahul 1850 ianuarie 10 - 1863 martie 4
28. ATANASIE STOENESCU 1864 iulie 19 - cu titlu provizoriu
29. CHIRIL ieromonahul 1863 - 1865
30. TIMOTEI ieromonahul 1865 - 1866
31. IEZECHIL ieromonahul 1866 - 1868
32. TIMOTEI ieromonahul 1868 - 1870
33. PROCOPIE ieromonahul 1870 - 1878
34. TEOFIL DINU ieromonahul 1878 - 1879
35. GHERASIM ieromonahul 1879 - 1886
36. PROCOPIE ieromonahul 1886 - 1895
37. PAFNUTIE ieromonahul 1895 - 1896
38. PROCOPIE ieromonahul 1896 - 1901
39. DOMETIAN ieromonahul 1901 - 1905
40. GHENADIE PETRESCU (fost mitropolit) 1905 - 1918
41. MARTINIAN STOENESCU arhimandritul 1918 - 1920
42. ANTIPA DINESCU arhimandritul 1920 - 1924
43. IUSTIN SAVULESCU arhimandritul 1924 ianuarie 1 - 1926
44. FILARET PAMFIL protosinghelul 1926 - 1939
45. ATANASIE DINCA arhimandritul 1939 - 1943
46. ILARION MARIN arhimandritul 1943 - 1948
47. EUGEN VOICU arhiereu 1948 - 1949
48. IPOLIT CIOBOTARU protosinghelul 1949 - 1950
49. ILARION MARIN arhimandritul 1951 - 1952
50. GHERASIM CRISTEA arhimandritul 1952 oct. 1 - 1969 dec. 15
51. VENIAMIN NICOLAE arhimandritul 1970 - 1975
52. MAXIM MEREANU protosinghelul 1975 - 1978
53. IRINEU IURASCU arhimandritul 1978 - 1987
54. LAVRENTIE GATA arhimandritul 1987 - prezent

Obstea Manastirii

Din multiple cauze, viaţa monahală în ţara noastră a cunoscut perioade de creştere şi descreştere. Mănăstirea Căldăruşani nu constituie o excepţie. Din datele păstrate, în pofida unor mari modificări numerice, mănăstirea nu a fost niciodată pustiită, aşa cum s-a întâmplat cu alte lăcaşuri (printre care şi Cernica în secolul al XVIII-lea).
"Să zice că în vremea măriei sale cât a fost Domn, adică în curs de 21 de ani, să strânsese până la 250 părinţi chinoviarhi, după mărturia a mai multor bătrâni vrednici de credinţă". În perioada 1738-1750 şi mai ales după aceea, până în 1772, în Ţara Românească, datorită unei boli contagioase numite în documentele vremii "o boală leproasă ce-i zic lunguarea neagră", obştea a scăzut numeric "s-au împuţinat părinţii..., în cât nu mai era nici unul de slujbă". Alte motive ar fi "răsmiriţele cele dese şi morţile cele grabnice mai pustiise biata ţară de tot", precum şi desele schimbări de egumeni. Mitropolia Ungrovlahiei a numit la 1761 epitropi pentru o mai bună gospodărire a averilor mănăstireşti, care însă nu au adus o schimbare pozitivă în situaţia materială a lăcaşului.
O înviorare a vieţii monahale a avut loc începând cu anul 1772, odată cu venirea în scaunul egumenesc a protosinghelului Filaret, care va fi considerat al doilea ctitor. Bun gospodar şi iubitor de cultură, ajutat şi de domnitorul Alexandru Ipsilanti (1774-1782), Filaret va înscrie o nouă epocă în viaţa Mănăstirii Căldăruşani. Din acea perioadă datează mai multe traduceri şi manuscrise din sfinţii părinţi.
Cea mai frumoasă perioadă din istoria Mănăstirii Căldăruşani, sub toate aspectele, deci şi a personalului monahal, a fost aceea din timpul staretiei lui Gheorghe Ardeleanu (1794-1806) şi a ucenicilor lui, Dorotei şi Dositei. În 1819 obştea mănăstirii număra 200 de monahi şi fraţi veniţi din toate provinciile ţării, ba chiar şi de peste Dunăre.
Între obştile de la Căldăruşani şi Cernica era o strânsă legătură spirituală. De asemenea şi cu mănăstirile din Sfântul Munte Athos. Monahii celor două mănăstiri mergeau în pelerinaj atât de des, încât stareţul de la Căldăruşani formulase o foaie de învoire tip, în care se adăuga numai numele. "Aceşti părinţi anume.... de aici din sfănta mănăstire Căldăruşani având dorinţa să meargă la Sfeta-Agora şi pentru încredinţare li s-au dat slobozenie să meargă". Iscălea Meletie, arhi(mandrit) st(areţ) C(ăldăruşani).
În 1831 mănăstirile au fost împărţite în mai multe categorii, dintre care unele au trecut sub controlul direct al statului. Pe lângă Departamentul Credinţei se înfiinţează "Casa Centrală" cu scopul de a centraliza veniturile acestor mănăstiri şi a le repartiza fondurile necesare reparaţiilor. Mănăstirea Căldăruşani, fiind cu viaţă de obşte, a rămas să aibă conducere de sine, să-şi aleagă singură stareţii şi nu a fost afectată decât indirect. Epitropia sub care fusese rânduită încă din 1760 nu a ajutat mănăstirea, dar nici nu a stânjenit-o.
Ctitoria voievodală de la Căldăruşani a avut multe proprietăţi, pământuri, moşii, sate, vii, livezi, case, prăvălii, iazuri. A beneficiat de scutiri de dări, dijme de vinuri, bulgări de sare şi alte bunuri materiale. Pentru înzestrarea ei, domnitorul însuşi a cumpărat proprietăţi "den punga măriei sale" după cum atestă mai multe înscrisuri ale vremii. La aceste danii se adaugă cele făcute de boieri, monahi şi alte persoane, proprietăţile Mănăstirii Căldăruşani întinzându-se pe şapte judeţe, cele mai multe în Ilfov. Cele peste 100 de moşii, mai mari sau mai mici, dobândite în diferite perioade, asigurau îngrijirea mănăstirii, hrana pentru obstea monahală, îngrijirea operelor culturale, funcţionarea spitalelor si efectuarea de binefaceri. În 1862 în mănăstire erau 181 monahi şi 65 de fraţi.
Prin legea din 13 decembrie 1863, a secularizării, averile mănăstireşti au fost declarate ale statului. Mănăstirile închinate precum şi unele pământene au fost închise şi transformate în ospicii, închisori sau biserici de parohii. Din toată averea, Mănăstirii Căldăruşani i-au mai rămas 100 de hectare teren arabil, o livadă şi o vie de 12 hectare la Ceptura. În 1949-1950, regimul comunist ateu a luat toate aceste terenuri, mănăstirea rămânând doar cu vatra de 50 hectare teren arabil.
După secularizarea averilor mănăstireşti (1863-1864) numărul vieţuitorilor se va împuţina tot mai mult. La 1878 erau 140 monahi şi fraţi, în 1913 erau numai 82, iar în 1919 doar 62. În anul 1924 obştea număra 51 de călugări şi fraţi, în 1952 ajungând la 25. În perioada următoare se inregistrează o creştere, astfel că în 1969 erau 65 monahi şi fraţi, pentru ca în 1995 obştea Mănăstirii Căldăruşani să fie de 38.

Stradanii culturale

Fastul cu care a fost sfinţită ctitoria de la Căldăruşani, alaiul domnesc întregit de trei ierarhi ai Ţării Româneşti mitropolitul Teofil şi episcopii Ignatie al Râmnicului şi Ştefan al Buzăului, clerici şi mireni, sfinţeau nu numai un sfânt jertfelnic pentru pomenirea voievodului, dar şi o vatră de cultură.
Monahii de la Căldăruşani vor realiza una dintre cele mai bogate colecţii de manuscrise bisericesti, contribuind din plin la modelarea limbii româneşti.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea mănăstirile Neamţ, Căldăruşani şi Cernica, unite în spiritualitate creştinească şi românească, au fost un far nestins pentru vremea în care cele trei provincii româneşti erau despărţite de hotare nedrepte. În timpul vieţii ctitorului Matei Basarab, mănăstirea a crescut nu numai sub aspect economic ci şi cultural. În afara obligaţiilor zilnice, monahii citeau şi transcriau vieţi de cuvioşi şi dumnezeieştile scripturi.
Multe dintre aceste manuscrise s-au pierdut, mănăstirea ajungând la o "proastă şi rea stare" pe la 1760.Semnele renaşterii culturale şi a bunei chivernisiri a mănăstirii vor apare odată cu venirea la conducere a protosinghelului Filaret, mare iubitor de cultură care a tradus din limba greacă şi a pus monahii să transcrie "Cuvintele Sfântului Teodor Studitul", reguli pentru viaţa mănăstirească. Filaret, ajuns episcop, aduce la Căldăruşani pe Gheorghe Cernicanul, cel mai de seamă reprezentant al renaşterii cultural-spirituale în Ţara Românească. Sub oblăduirea lui, mănăstirile Cernica şi Căldăruşani vor deveni curând focare de cultură. "Cuvintele Sfântului Teodor Studitul" rod al ostenelilor culturale din chiliile căldăruşenene, vor vedea lumina tiparului la Râmnic, în 1784, prin grija episcopului Filaret. Chiar în formă de manuscris, aceste învăţături pentru viaţa de obşte erau mult căutate, de aceea au fost transcrise la 1777 de ucenicul Eremie şi Serafim ieromonahul, ambii din Căldăruşani, apoi de Pătraşcu logofatul.
Este de subliniat faptul că monahii care au scris manuscrisele de la Căldăruşani nu erau simpli copişti, ei erau în acelaşi timp şi dăltuitori de limbă românească. Ieromonahul Teofan, copiind manuscrisul "Ava Isaia şi Sf. Simion Noul Teolog" la 1797, cere iertare cititorilor pentru "nenumăratele greşeli ... unele din neputinţă, iar altele şi vrând să mai tocmesc cuvântul pentru oarece după obişnuitul grai al ţării noastre ceşti româneşti că izvodul avea aşezământ cuvintelor cam după cea slavonească stare".
Între preocupările egumenilor din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea de la Căldăruşani, a fost înfiinţarea unei colectii de obiecte, urmare a şcolii de zugravi "de subţire" a Mitropoliei Ungrovlahiei înfiinţată prin hrisovul emis în anul 1778 de domnitorul Alexandru Ipsilanti (1778-1782).
Mitropolitul Grigorie Dascalul care făcuse ucenicie la Mănăstirea Neamţ şi văzuse binefacerile spirituale ale tipografiei care funcţiona acolo, a dorit să instaleze o tipografie la Caldarusani, mănăstirea de unde fusese chemat în scaunul mitropoliei de la Bucureşti. La 1834, tipografia Ungrovlahiei din Bucureşti a fost mutată în casele bâţcovenilor din Cocioc.
După secolul al XVII-lea activitatea cultural-spirituală la Mănăstirea Căldăruşani a mers în regres, rămânând doar citirea cărţilor bisericeşti de slujbă la strănile de cântăreţi. Revigorarea ei va începe odată cu venirea la scaunul egumenesc a protosinghelului Filaret (1772-1794). Cea mai frumoasă perioadă din istoria de până acum a Mănăstirii Căldăruşani sub aspect cultural-spiritual rămâne însă cea din vremea stareţului Gheorghe Ardeleanu (1794-1806) şi a urmaşilor săi, până la jumătatea secolului al XIX-lea. În primele decenii ale acestui secol Mănăstirea Căldăruşani deţinea una dintre cele mai de seamă biblioteci din ţară, cu peste 1300 de cărţi, fără a socoti şi ceea ce aveau monahii în chilii. Din 1807, anul venirii la egumenie a arhimandritului Dositei, datează o listă cu cărţile existente în biblioteca mănăstirii, document care a servit cercetătorilor în perioadele următoare. Nicolae Iorga în "Studii şi documente" redă această impresionantă listă cu numeroase titluri de cărţi greceşti, româneşti, slavoneşti, latino-greceşti, franceze, italiene şi italiano-franceze.
Mănăstirile ortodoxe româneşti au fost şi sunt păstrătoarele unui bogat patrimoniu national: icoane, veşminte, sfinte vase, sculpturi, covoare, tablouri religioase şi istorice. Mănăstirea Căldăruşani se înscrie cu deosebită cinste printre acestea.

Copisti de manuscrise
Serafim ieromonahul şi ucenicul său Eremia scriu "Cuvinte din Pateric, din tâlcuirea Psalmilor şi Cuvinte ale Sf. Teodor Studitul" - 1777, "Cuvinte şi învăţături ale Sf. Efrem Sirul" - 1781, "Cuvinte din Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Chiril".
Acachie ieromonahul, un bun caligraf şi un artist cu gust, imaginaţie şi prospeţime, armonizând bine nuanţele cernelurilor. Din lucrările lui se păstrează 10 manuscrise. Acachie a fost şi un compozitor de cântări, a contribuit la schimbarea notaţiei muzicale şi a scris o Gramatică de muzică.
Meletie ierodiaconul, care va ajunge stareţ, alcătuieşte o "pre cuvântare" la Mântuirea păcătoşilor "pentru iubirea ce am către oameni... dorind mântuirea fraţilor mei creştini şi pizmuind pre diavolul, vrăjmaşul cel rău al oamenilor".
Ghimnazie schimonahul, cântăreţ, pune pe note şi "îndreptează" cuvintele la "Prohodul Maicii Domnului". Până la el cântăreţii noştri învăţaseră să cânte Prohodul pe de rost, după greci. Ghimnazie, el însuşi un bun cântăreţ, spune "acum văzând că alţii o cântă prea slut, m-am apucat şi am îndreptat-o... nu numai cântarea, ci şi cuvinte minunate". Chiril, fostul stareţ, a făcut o prefaţă acestui Prohod.
Efraim Ilarion cântător, "la cererea şi îndrumarea părinţilor monahi" Ezechie, Mitrofan şi Ghimnazie din Căldăruşani, alcătuieşte în 1893 Acatistul Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur.
De-a lungul vremii, la Căldăruşani s-au îndeletinicit cu transcrirea de lucrări religioase, folositoare pentru suflet, Mercurie ierodiaconul, Teodosie ieromonahul, Antonie, Natanail, Neofit monahul, Rafail, Nicodim Greceanu, Atanasie duhovnicul, Daniil ieromonahul, Pandeleimon, Ioanichie, Chesarie, Nicodim şi mulţi alţi copişti de manuscrise pe care modestia i-a oprit de a-şi semna lucrările.
În ctitoria voievodală de la Căldăruşani, pe lângă traduceri şi transcrieri, au existat şi licăriri scriitoriceşti originale:
-Viaţa părintelui nostru stareţ Gheorghe consemnată de Protasie ieromonahul.
-Diata Stareţului Gheorghe, amplu testament spiritual, text celebru de asceză şi mistică românească, tipărit pentru prima dată de "smeritul" Casian.
-Istoriile sfintelor monastiri Cernica şi Căldăroşani de Monahul Casian Cernicanul. Scrisă în 1870 cu mult duh monahicesc, lucrarea este prima monografie a mănăstirii.
-Carte dohtoricească, mic tratat cuprinzând îndrumări pentru tratarea diferitelor suferinţe, pe care monahul Nicanor, fost ucenic al monahului Ghelasie bolnicerul, îl folosea în 1854.

Pictori de icoane
Între preocupările egumenilor din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea de la Căldăruşani, a fost înfiinţarea unei şcoli de pictură, urmare a şcolii de zugravi "de subţire" a Mitropoliei Ungrovlahiei înfiinţată prin hrisovul emis în anul 1778 de domnitorul Alexandru Ipsilanti (1778-1782). Şcoala de pictură a fiinţat sub conducerea meşterului Ivan Rusu până la cutremurul din 1802 când meşterul moare sub dărâmăturile unei biserici la care lucra. Conducerea este preluată de Matei Polcovnicul care va avea ucenici, între alţii, pe Nicolae Teodorescu, Costache Focşăneanu şi Ilie Ploeşteanu.
Arhimandritul Macarie a tradus din greceşte, la 1805, pentru uzul şcolii de pictură, "Cartea numită Gramatica ori Osav sau Erminia, adică închipuirea şi tâlcuirea ori alcătuirea a tot meşteşugul zugrăviei. Acum scoasă şi tălmăcită de pe elenogrecească întru cea românească, întru Sfânta mănăstire Căldăruşani la anul Mântuirii 1805 ianuarie 15".
Ierodiaconul Nectarie este printre primii zugravi de icoane din secolul al XIX-lea ale cărui lucrări au ajuns în vremea noastră. A lăsat scris în spatele unei icoane crezul său artistic, de mare sensibilitate: "Ştiu că nu se săvârşesc icoane frumoase de mâini păcătoase". Dintre cele şapte icoane rămase de la el, trei sunt datate şi semnate, a patra este numai datată, iar celelte trei sunt fără datare şi semnătură. Icoana care o înfăţişează pe Maica Domnului avându-l de o parte pe Sfântul Teodosie, iar în cealaltă pe Sfântul Antonie Pecerski, este lucrată pe lemn, cu dimensiuni de 42 x 29 cm, este semnată "Nectarie ierodiaconul Căldăruşanul" şi datată 20 august 1804. Icoana care o înfăţişează pe Maica Domnului cu Pruncul avâdu-l în stânga pe Sfântul Teodosie, este lucrată pe lemn, cu dimensiuni de 34 x 29 cm, semnată în acelaşi mod, se află în pinacoteca mănăstirii. Icoana închinată Mântuitorului Iisus Hristos înfăţişat cu Sfânta Evanghelie deschisă, are pe verso următoarele: "Din Sfânta mănăstire Căldăruşani sau zugrăvit de Nectarie, mai micul ieromonah 1812 aprilie 20". Lucrată pe pânză, cu dimensiuni de 1,50 x 1,20 m, o altă icoană înfăţişează pe Maica Domnului avându-l în dreapta pe Sfântul Dimitrie, iar în stânga pe Sfântul Gheorghe îmbrăcaţi în stihare diaconeşti şi este datată 20 ianuarie 1813.
Ieromonahul Ghelasie un foarte bun portretist, a pictat chipul arhimandritului Paisie, stareţul Mănăstirii Neamţ. Lucrarea este realizată pe pânză, cu dimensiuni de 60 x 40 cm, este datată 18 noiembrie 1836 şi poartă însemnarea: "zugrăvit în sfânta mănăstire Căldăruşani". Portretul stareţului Dorotei, lucrare pe pânză cu dimensiuni de 60 x 47 cm, este datată 20 noiembrie 1836. De la acelaşi autor au rămas două icoane ce reprezintă pe Domnul Iisus Hristos şi punerea în mormânt, una aflată la Cernica, cealaltă în pinacoteca mănăstirii Căldăruşani. Încă se poate descifra pe spatele icoanei că a fost făcută la "porunca răposatului părintelui nostru kir Dositei". "Şi s-au zugrăvit de mine cel mai prost între zugrafi şi mai nevrednic între ieromonahi Ghelasie, spre aducere aminte slujitorilor acestui sfânt jertfelnic, 1837, iulie 8".
Ghermano ierodiacon şi "zograf", a lucrat pe pânză, cu dimensiuni de 74 x 57cm, portretul episcopului de Argeş, Prea Sfinţitul Iosif.
Ipifanie monahul a pictat o icoană pe lemn reprezentându-l pe Sfântul mucenic Dimitrie, datată 1844.
Gherontie "zograf" apreciat ca cel mai talentat din întreaga galerie de monahi-pictori de icoane de la Căldăruşani, a realizat o icoană pe lemn reprezentându-i pe Sfântul Atanasie al Alexandriei, Sfântul Ioan Botezatorul şi Chiril al Alexandriei, cu însemnarea: "1853 de Gherontie zograf".
Elisei monahul a pictat între anii 1852-1866. Cea mai mare parte dintre lucrarile sale se găsesc la Mănăstirea Ţigăneşti. 15 icoane se află în casele maicilor. Biserica Mănăstirii Ţigăneşti se pare că este pictată de el.
Nectarie monah şi Anghel "zograf", fratele lui, au lucrat fiecare câte o icoană. Nectarie a semnat la 12 februarie 1859 icoana Maicii Domnului unde se observă uşoare influenţe ale lui Nicolae Grigorescu, iar Anghel a pictat o icoană a celor şapte Sfinţi Vievozi. Nectarie şi Anghel sunt cei care încheie activitatea şcolii de zugravi de la Căldăruşani.

Tipografia
Mitropolitul Grigorie Dascalul care făcuse ucenicie la Mănăstirea Neamţ şi văzuse binefacerile spirituale ale tipografiei care funcţiona acolo, a dorit să instaleze o tipografie şi la Căldăruşani, mănăstirea de unde fusese chemat în scaunul mitropoliei de la Bucureşti. La 1834, tipografia Ungrovlahiei din Bucureşti a fost mutată în casele bâţcovenilor din Cocioc. Lucrând până în 1836, ea a dat la lumină Vieţile Sfinţilor pe 12 luni, 600 de exemplare din fiecare şi Oglinda omului celui din lăuntru.
Primul conducator al tipografiei a fost cuviosul Inochentie Moldoveanul, venit de la Mănăstirea Neamt. La 13 septembrie 1834 Mitropolia încredintează ieromonahului Macarie "direcţia tipografii". Ca un "patriot râvnitor", el promite că va lucra "cu toată osârdia, fără a cere plată". Macarie a fost ajutat de monahul Meletie venit de la Muntele Athos, de Gherontie de la Neamţ şi de Ioan de la Căldăruşani. "Vieţile Sfinţilor" au folosit textul celor tipărite la Neamţ în 1807-1815. Pe foaia de titlu nu apare numele mănăstirii ci doar că s-a tipărit "cu blagoslovenie şi cu toată cheltuiala sfintei mitropolii de Meletie monahul tipograful". Lucrarea "Oglinda omului celui din lăuntru" a fost tradusă din limba rusă şi tipărită la Mănăstirea Neamţ, la 1833. Fraţii Ioniţă şi Nicolae Bâţcoveanu, găsind-o foarte folositoare pentru suflet, au retipărit-o la Căldăruşani, cu cheltuiala lor şi cu o prefaţă de Macarie ieromonahul. În 1836 Macarie se îmbolnăveşte grav, moare şi este înmormântat la Mănăstirea Viforata. Astfel activitatea tipografică la Căldăruşani încetează.
O încercare timidă de reluare a activităţii editoriale aparţine arhimandritului Teofilact Dinu care, în 1878, aduce la Căldăruşani o tiparniţă şi scoate la lumină "Rugăciuni de suflet folositoare pentru evlavioşii creştini tipărită ... cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului mitropolit primat al României, D. D. Calinic Miclescu, Căldăruşani, tipografia arhimandritului Teofil Dinu, 1878". Din motive necunoscute, după această dată activitatea tipografiei a încetat cu totul.
Chiar dacă nu s-a impus prea mult prin activitatea sa editorială, tipografia de la Căldăruşani şi-a adus obolul la dezvoltarea culturii româneşti alături de marile tipografii de la Mitropolia Ungrovlahiei, de la Neamţ, Govora, Râmnic şi de cele de peste munţi.

Patrimoniul Manastirii
Mănăstirile ortodoxe româneşti au fost şi sunt păstrătoarele unui bogat patrimoniu naţional: icoane, veşminte, sfinte vase, sculpturi, covoare, tablouri religioase şi istorice. Mănăstirea Căldăruşani se înscrie cu deosebită cinste printre acestea. Iniţial voievodul ctitor a împodobit-o conform descrierii Patriarhului Partenie al Constantinopolului în 1642 "cu multă cheltuială cu afioresiri de sfinte vase şi cu lucruri multe". Frumosul Tetraevangheliar scris de Mardarie şi împodobit de Popa Vlaicu la 1643 a fost dăruit Mănăstirii Căldăruşani de Matei Basarab. Tot din donaţiile voievodului se păstrează un epitrahil cu mulţi sfinţi în broderie, descoperit în 1994 la veşmintăria Patriarhiei Române unde se află depozitat. Datorită folosirii în cult a veşmintelor şi a sfintelor vase, precum şi a nestatorniciei vremurilor, multe dintre piesele de tezaur s-au pierdut. Mitropolitul Ghenadie a fost primul care a făcut o colecţie de obiecte vechi bisericeşti, dăruind cele mai multe piese personale. Cutremurul din 1940 şi devastatorul incendiu din 1946 au distrus unele exponate.
Colecţia de obiecte bisericeşti de la Căldăruşani este găzduită în trei săli. Prima, cu piesele cele mai de seamă, se află pe latura de răsărit a cetăţii, în fosta trapeză refăcută cu bolţi şi picioare de susţinere din cărămidă, în 1957-1961. Mănăstirea Căldăruşani păstrează câteva icoane datând din anii 1739 şi 1796-1799. Majoritatea acestor vechi icoane sunt realizate în afara mănăstirii.
Deosebit de valoroase sunt cele zece icoane pictate de Nicolae Grigorescu, dintre care şapte sunt realizate în anii 1854-1855 în Mănăstirea Căldăruşani. Două dintre ele sunt semnate, celelalte sunt identificate prin afinităţi de compoziţie, manieră tehnică, etc., de către George Oprescu, I. D. Ştefănescu şi Valentin Ciucă.
În marea sală a trapezei mai sunt expuse icoane datând din secolul al XVIII-lea: Maica Domnului cu Pruncul în braţe, Iisus Hristos în jeţ, Cuvioasa Parascheva (1797), Iisus Hristos în templu şi o icoană din 1822 făcută cu cheltuiala căminarului Grigore Bujoreanu.Din 1837 datează un epitaf realizat în culori sumbre de către Ghelasie de la Mănăstirea Căldăruşani. În muzeu sunt expuse icoanele catapetesmei bisericii mănăstirii pictate la 1853 de Evghenie Lazar.
O parte din icoanele şi pânzele aflate în colecţie au fost donate de mitropolitul Ghenadie Petrescu.
Sfânta Treime, icoană cu dimensiuni de 74 x 58 cm, executată de Mincu Zugravul la 1796, are inscripţia: ''Această sfântă icoană dimpreună cu cele 11 praznice ale tâmplei s-au făcut cu cheltuiala prea sfinţitului părinte kiriu kir Iosif Argeşiu, de ucenicul dascălului Ioan Zograful Mincu, la leat 1796". Tot cu cheltuiala episcopului Iosif s-a executat şi icoana Sfântului Haralambie, Sf. Visarion şi Sf. Atanasie, care poartă inscripţia: "s-au făcut cu osârdia şi cheltuiala smeritului episcop Iosif, leat 1799". Deisis, Dumnezeu Tatăl şi Sf. Duh, datând din 1796, Maica Domnului în faţa lui Iisus pe cruce, una dintre cele mai vechi icoane (1739), sunt alte două exemplare valoroase ale colecţiei de la Căldăruşani.
În aceeaşi sală sunt expuse feloane din damasc, din plisă neagră, de stambă, stihare din mătase şi plisă, epitrahile, paftale (unele din argint, poleite cu aur), stihare diaconeşti, mânecuţe, care fac mai vie colecţia prin prezenţa lor. Numeroase cărţi de cult, în frumoase legături şi ferecături de argint şi uneori poleite cu aur, pun în evidenţă viaţa monahală care a pulsat în mănăstire de-a lungul celor aproape patru secole de existenţă.
O altă încăpere, numită sala tezaurului sau a lui Matei Basarab, deoarece se crede că aici domnitorul ctitor îşi ţinea sfaturile cu marii dregători, amplasată în dreapta intrării în incintă, adăposteşte argintărie în filigran, cu pietre preţioase şi semipreţioase, cruci, sfinte vase, veşminte arhiereşti, broderii de mare fineţe şi rafinament al execuţiei, unele cu ornamente orientale din secolul al XVIII-lea. De asemenea sunt expuse potiruri, discuri, steluţe, cruci, pocale, un vas pentru aghiazmă, candele şi cădelniţe din argint din secolul al XIX-lea, Evanghelia tipărită în 1794 şi îmbrăcată în argint în 1827.
În afara incintei, în stânga stăreţiei, se află un edificiu zidit în perioada 1841-1850 în vremea stareţului Meletie. Între anii 1896-1918 clădirea a servit ca stareţie fostului mitropolit Primat al României, devenit egumen al mănăstirii (1905-1918). Fiind un mare iubitor de artă, acesta a adunat aici multe icoane şi tablouri de mare valoare executate de Sava Henţia, Gheorghe Tăttărăscu, etc... Pinacoteca cuprinde şi 25 de portrete de ierarhi şi călugări care au vieţuit în mănăstire: stareţul Gheorghe, urmaşii Dositei, Dorotei, Meletie, Efimie, mitropolitul Grigore Dascălul. Portretul fostului mitropolit Ghenadie Petrescu, realizat de Sava Henţia, are dimensiuni de 60 x 75 cm şi datează din 1894. Acelaşi autor semnează Iisus grădinar, lucrare cu dimensiuni de 2,50 x 1,50 m şi Intrarea triumfală a lui Traian în Sarmizegetuza, una din cele mai mari pânze expuse în muzeu, având dimensiuni de 3,80 x 2,80 metri (cu o suprafaţă de aproape 11 m2).
Gheorghe Tăttărăscu este prezent cu multe pânze cu teme religioase între care se evidenţiază Răstignirea lui Iisus, cu dimensiuni de 1,50 x 0,95 m.
În completarea colecţiei de obiecte bisericeşti, trebuie amintite şi odoare care au aparţinut Mănăstirii Căldăruşani, în prezent aflate în alte colecţii. La Palatul Patriarhal din Bucureşti se află un tablou zugrăvit de Gheorghe Tăttărăscu reprezentând fuga lui Cain după ce a omorât pe fratele său Abel. Tabloul a fost transferat la Bucureşti pentru o expozitie comemorativă a pictorului (1951-1952), după care a fost reţinut de Patriarhie.

Oaspeti de seama ai manastirii

Ctitoria voievodală de la Căldăruşani care se numără printre cele mai mari din ţară, impresionantă prin arhitectură, viaţă spirituală şi culturală, precum şi prin pitorescul aşezării, a fost vizitată de înalte personalităţi bisericeşti, de stat, artişti, scriitori, binecredincioşi creştini din ţară şi de peste hotare, din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre.
Multe dintre aceste vizite nu au fost consemnate. Dintre consemnările vizitelor la Căldăruşani, unele s-au păstrat, iar altele s-au pierdut din cauza vitregiei vremurilor. Amintim câteva dintre cele care se păstrază încă:
-Diaconul Paul de Alep, însoţitorul Patriarhului Macarie al Antiohiei, face în 1653 următoarea minunată descriere a mănăstirii: "Este înconjurată de o apă fără sfârşit şi fără fund, are hramul Sf. Dumitru şi se numeşte Căldăruşani. Este vestită în această ţară, fiind clădită tot de răposatul Matei Vodă. Clădirea este întinsă şi cu totul nouă din temelie, cu o biserică de o nespusă frumuseţe, cu chilii şi încăperi de o măreţie domnească. Un lac imens o înconjoară. Afară de un drum de ţară, nu este alt mijloc de pătrundere. Aici se află moaştele într-o raclă Sf. Mitrofan, patriarhul Alexandriei şi noi am primit binecuvântarea de la preacinstita sa ţeastă".
-Sofronie patriarhul Constantinopolului vizitează mănăstirea în timpul stăreţiei lui Filaret şi al domniei Voievodului Ion Alexandru Ipsilanti. Cartea "pentru întărirea hrisoavelor Sfintei Mănăstiri Căldăroşani" datată "Anul 1775, în luna aprilie", este o mărturie în acest sens.
-Francezul Jean Vaillant, în 1841, o descrie astfel: "C'est une ville tout entière moins les femmes; c'est un phalanstère, vieux de deux cent six ans, peuplé de cinq cents moines, parfaitement situé sur un plateau qui domine un beau lac et qu'entourent de sombres forêts vieilles comme la terre qui les porte".
-Pr. Constantin Musceleanu, în 1866, admirând "poziţiunea cea mai încântătoare", notează: "Biserica este în mijlocul cetăţii, care este cvadrată cu case cu două etaje, dar pentru că părinţii au construit case moderne pe care le-au împodobit cu zugrăveli pe afară şi pe dinlăuntru şi cu grădini, au lăsat cetatea lui Matei Basarab în ruină, locuind întrânsa numai părinţii cei săraci".
-Scriitorii Ion Slavici şi C. Mandrea împreună cu o comisie, vizitând mănăstirea în 1882, menţinează: "Astăzi, una din puţinele mănăstiri în care părinţii nu-şi petrec vremea în nelucrare, cu încetul, cu încetul se surpă, deoarece cheltuielile de întreţinere a unui complex de zidiri ca cel de la Căldăruşani sunt cu mult mai mari decât ca ele să poată fi acoperite pe deplin şi la timp". Reparaţii necesitau şi "casele ce se află în cetate, destinate ca locuinţe pentru părinţi, infirmerie, fabrică de potcapuri, conac pentru vizitatori şi altele".
-I. L. Caragiale, în 1896, face "o plimbare la Căldăruşani" să viziteze mănăstirea şi pe mitropolitul Ghenadie. "Clădirea mănăstirii e pătrată. Spre-nafară ziduri înalte de două caturi şi groase d-abia să le apuci în braţe, cu ferestre mici numai la rândul de sus. Pe dinăuntru la catul de jos arcade pe coloane scurte şi puternice de jur împrejur. În mijlocul curţii, biserica cu hramul Sf. Dimitrie". Primit de mitropolitul Ghenadie, încă păzit de doi agenţi de poliţie, marele dramaturg remarcă următoarele: agenţii "citesc vieţile sfinţilor cu multă osârdie, se îndeletnicesc la cântări bisericeşti şi n-ar fi de mirare ca sfânta mănăstire Căldăruşani.... să-i răpească de-a binele din serviciul profan al poliţiei", iar "Înaltul prelat deşi atât de amar încercat de atâta prigonire fără seamăn, face o impresie excelentă: ţine capul sus şi mândru, e vesel şi sănătos, un om pătruns de cea mai sinceră şi mai adâncă încredere în dreptatea şi voinţa lui Dumnezeu".
-Nicolae Iorga, în 1916, face o frumoasă descriere a monumentului şi locului, dar nu se împacă cu stilul picturii de la biserica din cimitir "sfinţi simandicoşi, cum nu-i ştia vechea zugrăveală religioasă dreasă după gustul timpurilor noastre". În acelaşi timp admiră "o pânză de Nicolae Grigorescu" aflată "supt acoperişul de tablă al unei fântâni... când el era un tinerel zugrav de icoane de şaptesprezece ani - scena Izvorul Tămăduirii". De aceeaşi pânză aminteşte şi Alexandru Vlahuţă, biograful pictorului, relatând despre o călătorie pe care o face Nicolae Grigorescu, după ce revine de la Paris. "La Căldăruşani îşi revede Izvorul Tămăduirii care împodobeşte tavanul agheazmatarului de lângă biserică - o icoană din copilărie".
-Pr. Prof. Univ. şi marele prozator Gala Galaction, însoţit de Tudor Arghezi, revăzând mănăstirea după 30 de ani de la prima vizită, cu nostalgia stâlpişorilor de lemn de la etaj din vremea stareţului Filaret înlocuiţi cu stâlpi masivi de cărămidă la restaurarea din vremea mitropolitului Ghenadie, remarcă trist: "Poate chiar fără onestitate profesională, dacă te uiţi la aceste tencuieli bolnave de cari, pridvoarele de odinioară, înnodate între ele de la chilie la chilie, au fost înlocuite cu aceste arcuri şi prin aceşti stâlpi care nu vor învia şi nu se vor călugări niciodată". Nici starea bisericii nu-l mulţumeşte. "Însăşi biserica a fost convertită de la fosta-i austeritate monahală la o înfăţişare pretenţioasă şi încărcată, care mărturiseşte proasta creştere bisericească şi artistică a restauratorilor noştri de până mai alatăieri. Mai găsim, pe alocuri, câte-o linie rămasă te miri cum, câte-o icoană socotită prea barbară şi pusă la loc dosnic, câte un obiect scăpat de furia ignoranţilor inovatori. Mănăstirea Căldăruşani a fost, în aceşti treizeci de ani, de când n-am văzut-o, mai nefericită decât toate mănăstirile din Ţara Românească, îndeobşte destul de nefericite. Cine se va ocupa în viitor de această mănăstire, va spune şi va dovedi excepţionala ei dizgraţie. Aşa se face că, pe când la mănăstirile vecine vechea frumuseţe n-a pierit cu totul, aici o cauţi zădarnic... Au rămas frumoase, întregi şi fără vârstă: zarea, lacul, papura, plopii şi cucii trubaduri !... Intrăm în stăreţie, cea cu faţa întoarsă spre lac şi miazăzi şi din geamlâcul bătrân privim eterna tinereţe a zilei care se deslipeşte spre culcare. Pentru noi orăşenii nenorociti, bolnavi de urletul străzilor şi de ţipetele automobilelor, acest lăcaş tihnit ne învăluie mai întâi cu pacea lui. O pace clară, punctată cu rare puncte sonore şi care dăinuieşte între cele două oglinzi, cu apă şi cu fantasme gemene. Geamlâcul de unde privim se reazimă parcă pe creştetul unei dumbrăvi de copăcei cu roadă, crescuţi între tălpile stăreţiei şi sânul lacului. Câţiva plopi răzbesc, din trestiile dese şi rumenesc în soarele, pe care noi nu-l mai vedem, sălbile lor tremurătoare. Depărtatele zări de codri, stufişurile şi ostroavele plutitoare, câteva luntri scobite în câte un singur trunchi de copac, sfâşie zăbranicul roşu al amurgului şi-i lasă fâşiile să se înece în adânc. Dincolo de trestiile muiate în sânge şi dincolo de două-trei bare de argint, trec încet, în barca largă, năvodarii care se pregătesc pentru lucrul de noapte. Noaptea vine... dar cu sumedenie de muzicanţi, ascunşi în papură, cu străjeri care se cheamă la intervale, din coşurile şi din turla mănăstirii şi cu luna în creştere pe brâul cerului. ... Farul de altădată ridicat pe această colină, o colină de lacuri, astăzi dărăpănat şi stins... Mănăstirea doarme. Mai dormi, mai dormi!... Mult însă nu vei mai dormi. Va trebui să te deştepţi sau să mori". Strigătul de alarmă al preotului-scriitor Gala Galaction a fost auzit şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, obştea de la Căldăruşani se va reface, viaţa spiritual-gospodărească revenind la normal.

Nicolae Grigorescu, în popasul la vechea ctitorie voievodală de la Căldăruşani, "până să scapete soarele spre asfinţit, veşniceşte pe pânză Scara de la arhondaric, o pictură sobră, liniştită, puternică, plină de religie, pătrunsă de atmosfera sfântă în care a văzut lumina. Jos, în stânga, lângă iscălitură, pictorul a însemnat şi data: 1867, ceea ce nu făcea de obicei".
După ce făcuse ucenicie pe lângă Anton Chladek şi pe lângă fratele său mai mare, Gheorghe, după ce pictase la Băicoi, dar înainte de a pleca să realizeze ansamblurile de la Zamfira şi Agapia, încă foarte tânăr (născut la 15 mai 1838), Nicolae Grigorescu a ucenicit la Mănăstirea Căldăruşani.
Perioada 1854-1855 în care Grigorescu a locuit şi a lucrat la Căldăruşani alături de unul din dascălii săi, monahul Evghenie Lazăr, este cea în care tehnica lui s-a rafinat, desenul devenind mai sigur şi mai sugestiv.
În anul 1934 Nicolae Iorga a avut prilejul să vadă aceste creaţii şi să le aprecieze în frumoase cuvinte remarcând draparea opulentă, expresivitatea figurilor, luminozitatea care dă viaţă chipurilor.
În perioada de ucenicie pictorul s-a preocupat în mare măsură de portret, pe care l-a cultivat cu eleganţă şi rafinament în cele 10 icoane expuse în pinacoteca Muzeului Mănăstirii Căldăruşani.

Două dintre aceste lucrări sunt semnate, celelalte sunt identificate prin afinităţi de compoziţie, manieră tehnică, etc., de către George Oprescu, I. D. Ştefănescu şi Valentin Ciucă.
Ceea ce uimeşte este risipa de imaginaţie în jurul figurilor centrale, înconjurate de nu mai puţin de "zece compoziţii evocatoare şi semnificative pentru viaţa şi minunile săvârşite" de sfinţii înfăţişaţi. Conturarea volumelor în spaţiu prin folosirea exactă a perspectivei, valoarea expresivă şi caracterizantă a personajului, efectul elementelor de cadru, utilizarea corectă a luminii, sunt doar câteva dintre ţelurile urmărite de pictorul de numai şaptesprezece, optsprezece ani.
Perioada uceniciei la Căldăruşani şi ambianţa mănăstirii au rămas pentru marele Grigorescu o plăcută şi duioasă amintire, fapt ce l-a îndemnat să lucreze, mai târziu, pânza intitulată "Scară la Căldăruşani". Profesorul I. D. Ştefănescu spunea că "a lăsat un rămas bun înduioşat Căldăruşanilor", sau "el a pictat în atmosfera de amurg, la vremea toacei de vecernie, ograda mănăstirii cu zidurile ei bătrâne şi chiliile singuratice. În ungherul de miază-zi-răsărit o scară înaltă de lemn duce la adăpostul călugărilor. Atmosfera plină de amintiri, de pace şi tăcere, reflex al vremii bătrâneţii locului şi sufletului adânc sensibil al celui ce nu putea să uite o Scară la Căldăruşani".
Suita de 10 icoane create de Nicolae Grigorescu la începutul tinereţii sale, reprezintă demonstraţii vii ale înaltului său geniu asupra căruia a coborât harul divin. Frumuseţea şi perfecţiunea lor nu pot fi redate în cuvinte. Dacă adăugăm la aceasta faptul că picturile din muzeu nu pot fi fotografiate şi nici nu pot fi văzute în reproduceri în pliante sau broşuri, este de înţeles îndemnul meu de a vizita muzeul Mănăstirii Căldăruşani şi de a aprecia personal Colecţia de picturi.
Sfânta Treime şi Încoronarea Sfintei Fecioare cu dimensiuni de 60 x 42 cm, pictată în tonuri calde, pastelate, icoana datează din 1855. În muzeu, lucrarea este aşezată în apropierea alteia mai mari, cu aceeaşi temă, care se crede că s-ar datora talentului lui Evghenie Lazăr, maestrul lui Nicolae Grigorescu în timpul uceniciei de la Căldăruşani. Prin comparaţie, se observă că ucenicul şi-a întrecut maestrul.
Iisus Hristos Învăţător Icoana cu dimensiuni de 80 x 60 cm, poartă semnatura Nicu Grigorescu şi este realizată în Mănăstirea Căldăruşani în 1854-1855. Mântuitorul este înfăţişat "cu chipul blând şi ochii luminoşi", stând pe tron, cu Evanghelia deschisă în mâna stângă, iar cu dreapta binecuvântând.
Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena cu dimensiuni de 85 x 62 cm este zugravită pe lemn. Profesorul I. D. Ştefănescu afirma că lucrarea este din vremea uceniciei pictorului prin "proporţionarea siluetelor", ca şi prin "bogăţia şi moliciunea stofelor, alături de distincţia chipurilor".
Izvorul Tămăduirii cu dimensiuni de 65 x 30 cm. După opinia lui G. Oprescu, această lucrare iese în evidenţă în seria de lucrări realizate la Căldăruşani, prin "ceva arbitrar în concepţia şi în felul de tratare în colorit chiar". Ea reprezintă un izvor ce tâşneşte şi se revarsă într-un bazin închis, purtând mai multe chipuri şi siluete în jurul acestui izvor.
Sfinţii Mucenici Gheorghe şi Dumitrie lucrare cu dimensiuni de 85 x 62 cm, pictată în 1854. Cei doi sfinţi sunt înfăţişaţi stând în picioare, în costume de lăncieri, drapaţi cu stofe scumpe, elegante. Figurile sunt fine, iar nimburi luminoase le încadrează chipurile.
Iisus şi femeia Samarineancă are dimensiuni de 65 x 36 cm. După opinia lui G. Oprescu, lucrarea a fost realizată cu scopul de a fi aşezată la tâmplă, sub icoana Mântuitorului, fiind inspirată de o compoziţie a pictorului Anibale Caracci aflată la Muzeul din Viena. G. Oprescu afirma că "cele două personaje poartă pecetea personalităţii lui Grigorescu, a coloritului şi a felului său particular de a purta pensula".
Sfântul Cuvios Eftimie, Sfântul Arhidiacon Ştefan şi Sfântul Mucenic Pantelimon este o icoană de mari proporţii, "pictată cu sensibilitate şi vervă" de Grigorescu în perioada 1854-1855 în Mănăstirea Căldăruşani.
Duminica Tuturor Sfinţilor, icoana care poartă semnatura Nicu Grigorescu 1856, februarie 25, a fost primită de Mănăstirea Căldăruşani în anul 1995 de la Biserica Bradu-Staicu.
Îngerul păzitor sufletului realizată în afara mănăstirii în 1856 şi alăturată în muzeu celorlalte lucrări din anii de ucenicie ai pictorului.
O altă lucrare semnată Nicu Grigorescu zugrav, datată 1854.
La jumătatea secolului trecut, între 1854-1855, Nicolae Grigorescu a fost angajat de stareţul Eftimie "pentru a decora aghiazmatarul din curtea mănăstirii, a unor icoane şi, se pare, chiar a unui sfânt de pe bolta pronaosului".
După cercetările întreprinse de academicianul G. Oprescu, se pare că Grigorescu n-ar fi pictat la acea dată (şi nici mai târziu) Izvorul Tămăduirii pe bolta aghiazmatarului, ci o icoană omonimă şi probabil şi alte picturi.