In lucrul pe care eu l-am facut ma recunosc mai lesne decat in ceva nefacut de mine. Cu toate acestea, lucrul pe care nu eu l-am facut nu este strain de mine. Si el nu este strain nu numai pentru ca ma folosesc de el si il preiau mereu in proiect. (In masura in care raportul meu cu el s-ar rezuma la pura utilizare, el ar putea de fapt sa-mi ramana strain.) Dar el nu-mi este strain, cu toate ca nu eu l-am facut, pentru simplul fapt ca atat eu, cat si el, apartinem aceleiasi ordini: temeiul nostru se afla in alta parte decat in noi, si acest temei este comun.

Inrudirea mea cu lucrul pe care nu eu l-am facut provine din sursa noastra comuna, indiferent de felul in care ne vom hotari sa o numim: Dumnezeu, Cineva sau nimeni. Sursa este comuna si actul intemeierii noastre ne cuprinde pe toti laolalta. De aceea pot numi „frate“ soarele, vantul si focul sau „sora“ luna, apa si scoarta pamantului. De aceea pot cere iertare copacului taiat si vanatului ucis si pot imbratisa calul biciuit. Cu toate acestea, ma recunosc mai lesne in lucrul pe care eu l-am facut. Si cu cat ma recunosc mai lesne, cu cat spatiul pe care el il ocupa devine mai vast, cu cat este mai mare orgoliul meu in raport cu el ca acela de mine facut – cu atat ma desprind mai mult de ordinea mea originara, cu atat ma izolez mai mult si ma ridic, cu cealalta ordine a mea, impotriva ordinii din care fac parte laolalta cu soarele, vantul si apa. Ordinea lucrului pe care nu eu l-am facut intra in subordinea lucrului facut de mine si este anulata in aceasta subordonare.

Sera imi este mai aproape decat soarele care o face cu putinta, moara de vant mai aproape decat vantul si curentul electric mai aproape decat apa hidrocentralei. Pamantul se estompeaza si „dispare“ in fata autorutei si masinii, si aerul dispare ca aer, confundat cu un dispozitiv de aer conditionat. Mai „puternice“ sunt obiectele din jurul meu si casa si strazile si masinile, decat animalele si piatra si plantele. Frigiderul si aparatul de radio imi sunt mai familiare decat calul sau copacul din padure. Ma desprind din ordinea mea originara si ma mut, impreuna cu cealalta ordine a mea, in centrul fiintei. Lucrul pe care nu eu l-am facut si de care sunt legat prin temeiul nostru comun este impins spre periferie si, o data cu el, actul intemeierii noastre comune se muta in provincia fiintei si cade in uitare. Lucrul pe care nu eu l-am produs devine „materie prima“ si nu face decat sa alimenteze ordinea centrala a fabricatiei. Prin aceasta desprindere si indepartare eu imi consum temeiul.

Ordinea fabricatiei devine tot mai vasta pe spezele ordinii din care eu m-am desprins; ea intra in expansiune prin consumarea ei, prin ignorarea ei, prin tulburarea ei. Ordinea lucrului pe care eu l-am facut tinde sa uzurpe ordinea creatiei si sa se instituie ca regn al fabricatiei universale. Tind sa fabric lumina si aerul, proteina, embrionul si inteligenta – tind sa ma fabric pe mine. In aceasta indepartare vertiginoasa si in aceasta uzurpare de proportii se manifesta tendinta unei modificari de temei. Pentru ca ordinea creatiei este inlocuita de cea a fabricatiei, temeiul meu se muta in mine.

Din clipa in care lucrul pe care nu l-am facut a fost devorat de cel facut de mine, eu raman singur. Aceasta singuratate este betia independentei si a puterii mele. Pentru ca mi-am mutat temeiul in mine, pentru ca sunt inconjurat doar de lucruri pe care eu le-am facut, sunt puternic. Sunt puternic si singur. Dar pentru ca in esenta ea sunt dependent, pentru ca in esenta mea nu pot fi singur si nu pot fi puternic in sine, in independenta absoluta ca experienta a izolarii printre lucrurile care depind de mine, eu fac experienta mortii mele.

De-abia cind imi pierd dependenta ca temei al puterii mele, puterea independentei ca temei al slabiciunii mele devine vizibila. In raportul cu lucrul facut de mine puterea si singuratatea mea se potenteaza reciproc si sfarsesc in nimicirea mea.

Gabriel Liiceanu