***Sfântul Ioan Gură de Aur, Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur

Că şi eu îl iubesc pe cel ce mă iubeşte, iar când mă mustră şi mă huleşte pentru îndreptarea unei greşeli, atunci mai mult îmi pare că mă iubeşte, că cel ce laudă pe prietenul său de ar face ori rău ori bine, acela nu este prieten adevărat, ci înşelător şi făţarnic; când laudă cineva pe cel ce face lucruri bune sau îl mustră pe cel ce face cele rele, şi-l mustră în taină, adică să fie numai ei amândoi, atunci este lucru de prieten credincios şi iubit; şi când mă laudă vreun vrăjmaş al meu, nici nu primesc, iar pe prieten când mă ceartă îl iubesc şi dragi îmi sunt rănile lui, precum zice cuvântul filosofic. Mai credincioase sunt rănile prietenului, decât sărutarea cea de bună voie a vrăjmaşului, pentru că vrăjmaşul, ori cu dreptate, ori cu strâmbătate, de ocărăşte şi mustră pe om, nu spre folosul lui o face, ci ca să-i facă ruşine.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, traducere din limba chirilică de diacon Gheorghe Babuţ, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1994, p. 62-extras din Doxologia, Ia aminte cand un prieten te lauda sau te cearta!)

***Cu adevărat, prietenul credincios mângâiere este în viață***

Ce n-ar fi în stare să facă un prieten adevărat?

Câtă plăcere, câtă prisosință și cât temei nu aduce el?

Poți descoperi atâtea comori, dar nimic nu prețuiește cât un prieten adevărat.

Să arătăm mai întâi bucuriile legate de prietenie. Vederea unui prieten îmbracă inima în sărbătoare și o înflorește; te legi de el cu un lanț care-ți umple sufletul de o fericire nespusă, chiar numai aducerea-aminte despre el dă aripi gândului și-l înalță. Vorbim despre prietenii buni, care sunt devotați și jertfelnici.

Vorbim despre acei care ard de prietenie… Dacă vreunul din voi are un prieten din aceștia, va recunoaște că spun drept și de l-ar vedea în fiecare zi și tot nu s-ar sătura – și-i dorește ceea ce sieși își dorește.

Știu pe cineva, care cerea sfinților să se roage mai întâi pentru prietenul său și după aceea și pentru sine.

Atât de mare dar este un prieten adevărat.

                                              (Despre prietenie – Sf. Ioan Gură de Aur – Revista Orthograffiti Nr.10, Ian. 2010)

Vreţi să cunoaşteţi voia lui Dumnezeu? Renunţaţi total la voia voastră, la toate gândurile şi planurile, şi, cu profundă umilinţă, cereţi-I lui Dumnezeu sfatul în rugăciune.

Prin rugăciune, aflăm voia lui Dumnezeu într-o problemă care ne preocupă.

Bătrânul Iosif Isihastul zicea: „Dacă vreţi să cunoaşteţi voia lui Dumnezeu, renunţaţi total la voia voastră, la toate gândurile şi planurile, şi, cu profundă umilinţă, cereţi-I lui Dumnezeu sfatul în rugăciune. Faceţi apoi ceea ce se va prezenta în inima voastră sau o va îndupleca, căci acest lucru va fi după Dumnezeu. Cei ce au o mare îndrăzneală către Dumnezeu, când se roagă pentru a-I cunoaşte voia, aud în ei înşişi «informaţia» divină; ei devin şi mai atenţi la viaţa lor şi nu fac nimic fără «informaţia» divină”.

(Andrei Andreicuț, Mai putem trăi frumos? Pledoarie pentru o viaţă morală curată)

 DIN ÎNVĂȚĂTURILE CUVIOSULUI PAISIE AGHIORITUL :

“Cei care nu se pun in situatia semenilor indurerati sunt parasiti de Dumnezeu si sufera cadere cumplita INVATAND SA COMPATIMEASCA… Cei care vor sa miluiasca, dar nu au nimic sa dea si sufera pentru aceasta, FAC MILOSTENIE CU SANGELE INIMII LOR”

• Nu exista om mai intelept decat cel milostiv, care da cele pamantesti, lucruri stricacioase, isi cumpara cele nestricacioase, ceresti. Precum nu exista mai mare neghiob in lume ca lacomul de bani, care mereu aduna si mereu nu are si care in cele din urma isi cumpara iadul prin economiile sale adunate. Cei care se pierd prin lucruri materiale sunt pierduti cu totul, pentru ca Il pierd pe Hristos.
• Cel stapanit de lucruri materiale totdeauna este stapanit de intristari si neliniste, pentru ca pe de o parte tremura sa nu-i fie luate acestea, iar pe de o parte sa nu i se ia sufletul. Si iarasi, zgarcitul care si-a anchilozat mana din prea multa stransoare si-a strans si inima sa facandu-si-o de piatra. Ca se se vindece, va trebui sa cerceteze pe oamenii cei nefericiti si sa-l doara pentru ei, asa incat sa fie nevoit sa isi deschida incet-incet, mana sa. Si atunci i se va inmuia si inima sa cea de piatra redevenind inima de om, deschizandu-si in felul acesta usa raiului.
• Bunatatea inmoaie si deschide inima, precum si untdelemnul incuietoarea ruginita.
• Cel care se apropie de cei indurerati se apropie de Dumnezeu in mod firesc, deoarce totdeauna Dumnezeu se afla alaturi de fiii Sai indurerati.
• Pe fiii Sai cei buni, care ajuta pe semenii lor sa-si ridice crucea, Dumnezeu ii intareste duhovniceste si le va usura crucile incercarilor.
• Cei care se gandesc la crucile cele grele ale dreptilor niciodata nu se mahnesc in micile lor incercari cugetand ca, desi au gresit cu mult mai mult in viata lor, totusi, sufera mai putin decat cei drepti.
• Cei care sunt chinuiti pe nedrept urmeaza lui Hristos, iar cei care sunt chinuiti pentru pacatele lor sunt fericiti,deoarece isi platesc pacatele lor in aceasta viata.
• Cei care nu patimesc impreuna cu cei indurerati patimesc de o boala duhovniceasca de moarte, nemilostivirea. Si iarasi, cei care sunt deranjati de gemetele bolnavilor si se revolta fiindca nu se pot linisti, sufera de multe boli sufletesti.
• Cei care iubesc cu adevarat si se nevoiesc dupa lege, acestia rabda cu dragoste, se jertfesc, se lipsesc de confortul lor si-l odihnesc pe aproapele lor, care este Hristos.Cei care vor ca ceilalti sa li se daruiasca mereu, fara ca ei insisi sa dea altora ceva si cer continuu si de la Dumnezeu fara sa-I dea Lui nici macar pacatele lor (prin pocainta), acestia se instraineaza cu desavarsire de Dumnezeu si se predau ei insisi in mainile ucigasului de oameni. Deoarece au cultivat dragostea numai pentru ei insisi, este firesc sa-si mareasca marea lor neliniste si sa traiasca o parte din iad inca din aceasta viata.
• Cei care nu se pun in situatia semenilor indurerati sunt parasiti de Dumnezeu si sufera cadere cumplita invatand sa compatimeasca. Pe cand cei care sufera si se intereseaza de ceilalti nepasandu-le de ei insisi sunt aparati de Dumnezeu. De unii ca acestia poarta de grija si Dumnezeu si oamenii.
• Cand cineva isi da inima lui Dumnezeu, atunci mintea aceluia este rapita de dragostea Lui si, defaimand toate ale lumii, se gandeste mereu la Parintele cerescfiind indragostit de cele ceresti si slaveste ca un inger, ziua si noaptea, pe Facatorul sau.
• Daca numai cugetarea la binefacerile lui Dumnezeu este de ajuns sa arunce in aer o inima marinimoasa, cu atat mai mult va face aceasta cugetarea la multele pacate si la milostivirea lui Dumnezeu.
• Cei care se nevoiesc si isi simt pacatosenia lor si facerile de bine ale lui Dumnezeu incredintandu-se in marea Lui milostivire isi urca sufletele lor la cer cu mai multa siguranta si cu mai multa osteneala trupeasca, atunci cand au intentie buna.
• Cei care se nevoiesc cu multa evlavie si ajung intr-o oarecare masura la starea ingereasca hranindu-se cu mierea paradisiaca tot nu ofera nimic important lui Dumnezeu in comparatie cu cele ce ni le-a oferit El. Deoarece mananca miere si-I ofera lui Dumnezeu ceara. Mananca fructul dulce si-I ofera lui Dumnezeu rasina copacilor (tamaia). Prin urmare, nimic nu facem si nimic nu oferim lui Dumnezeu in comparatie cu marile Lui binefaceri. In timp ce Dumnezeu face din gunoaiele noastre, ba chiar si din balegar, roade frumoase cu care ne hranim noi, sarmanii oameni, roadele frumoase le facem gunoi.
• Precum bunatatea lui Dumnezeu pe toate le pune in valoare, asa si noi, fapturile Sale, va trebui ca pe toate sa le valorificam spre bine, ca se ne folosim si sa folosim.
• Oamenii buni primesc folosc chiar si din caderile semenilor lor, pe care le folosesc ca frana tare pentru ei insisi, ca sa ia aminte sa nu se abata de la drum. Insa cel viclean, din pacate, nu se foloseste nici de virtutile celorlalti, deoarece ei si pe acestea le explica prin vocabularul lor viclean, pentru ca sunt intunecati de negreala ucigasului de oameni. Si astfel se nedreptatesc duhovniceste pe ei insisi si pe altii, totdeauna fiind mahniti si mahnind semenii lor prin aceasta negreala a lor duhovniceasca, in timp ce vremea innourata provoaca mahnire numai oamenilor care sunt chinuiti de duhul intristarii.
• Bunatatea este una din multele insusiri ale lui Dumnezeu. De aceea ea intotdeaunairadiaza bucurie, alunga norii, deschide inimile, asa cum caldura soarelui de primavara scoate flori din pamant, incalzeste chiar si serpii si-i scoate din gaurile lor inghetate,ca sa se bucure si ei de bunatatea lui Dumnezeu.
• Oamenii perversi sunt intotdeauna inecati in ganduri si prin inima lor inghetata ingheata si ineaca cu gandurile lor pe oamenii indurerati, care cauta in ei mangaiere. Pe cand cei binevoitori, prin dragostea lor duhovniceasca cea nobila, tescuita de durere, ineaca pe draci, elibereaza suflete si daruiesc mangaiere dumnezeiasca semenilor lor.
• Fierbintea lor dragoste duhovniceasca pe cei sensibili ii face mai sensibii, iar pe cei nerusinati ii face mai nerusinati.
• Insa pe cel orfan, mai ales de mama, chiar arici de ar fi, trebuie sa-l imbratisam cu durere si dragoste fierbinte, pentru ca mai intai sa se incalzeasca si sa prinda curaj, iar apoi sa-si deschida si el inima sa.
• Orfanul marinimos are nevoie de frana tare in marele lui entuziasm, ca sa nu se vatame de osteneala peste masura, atunci cand isi arata marea lui recunostinta.
• Dragostea fierbinte a lui Hristos hraneste mai bine decat orice hrana materiala sida multe calorii sufletului si trupului, iar de multe ori tamaduieste fara medicamente boli incurabile si odihneste suflete.
• Cei ce nu-si jertfesc sanatatea lor pentru dragostea lui Hristos dispretuind odihna trupeasca nu vor afla odihna duhovniceasca nici in aceasta viata, nici in cealalta, cea viitoare.
• Cei care din dragoste curata isi jertfesc chiar si viata, ca sa-i apere pe semenii lor, Il urmeaza pe Hristos. Acestia sunt cei mai mari eroi, deoarece si moartea se teme de ei, caci au sfidat-o din dragoste pentru aproapele. Ei biruiesc astfel prin nemurire, luand cheia vesniciei de jos, de sub placa mormantului si inaintand cu usurinta spre fericirea vesnica.
• Un om sensibil prefera sa fie omorat el insusi, din dragoste, ca sa-l apere pe aproapele sau, decat sa ramana nepasator sau sa-i fie frica si apoi sa fie ucis mereu de constiinta, in toata viata sa.
• Jertfa pentru semenul nostru ascunde marea noastra dragoste pentru Hristos. Cei care vor sa miluiasca, dar nu au nimic sa dea si sufera pentru aceasta, fac milostenie cu sangele inimii lor.
• Iara cei care vor sa marturiseasca pentru dragostea lui Hristos, dar nu li se ofera prilej pentru aceasta, pot ca aceasta dragoste a lor, de care se ard, s-o manifeste prin nevointa trupeasca pentru sufletele adormitilor care se chinuiesc, ca se afle putina odihna.
• Oamenii cei nepasatori si nemilostivi, care se gandesc si se ingrijesc numai cu ei insisi pana la nesimtire, isi umplu in acelasi timp inimile lor cu multa neliniste. Inlauntrul lor sunt rosi de cariul grijilor chinuindu-se inca din aceasta viata. Pe cand cei cu inima milostiva totdeauna sunt indestulati de dragostea lui Dumnezeu si de imbelsugatele Sale binecuvantari, deoarce mereu hranesc pe altii cu dragoste.
(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Epistole“, Editura Evanghelismos)

 DESPRE MODESTIE,Parintele Ioan Maximovici

Modestia este o forma anevoie de implinit a binelui! Omul ce se gandeste cu incordare cum sa nu ramana mai prejos de altul si cum sa ajunga mai presus de altul nu e in stare de efort constructiv, si cu atat mai mult de cel suprem, duhovnicesc. Lucrul acesta este poate valabil si in privinta noastra, a pastorilor de suflete. Slava desarta este semn nu numai al stagnarii morale, ci si al celei mintale.

Prin cuvinte intelepte si linistite, Hristos ne-a descoperit noua, oamenilor, adevarul – dar inainte de a da in vileag atat de patrunzator omenirea, El si-a aratat dumnezeiasca milostivire vindecand un bolnav. Aceasta s-a intamplat in casa „uneia dintre capeteniile fariseilor”, si a avut loc sambata, in zi de sarbatoare, cand orice munca era interzisa. La fel ca in epoca noastra, nici atunci multi nu intelegeau in ce consta duhul sarbatorii religioase, nu intelegeau ca el consta nu in litera moarta a indeplinirii exterioare a prescriptiilor, ci adevarata sarbatoare religioasa este zi de ascultare de Dumnezeu in duh si in adevar si de aratare a milostivirii.

(in: “Cum sa biruim mandria. Lectii de vindecare a mandriei din sfaturile Sfintilor Parinti”,Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

http://www.razbointrucuvant.ro/wp-content/uploads/2011/07/sf_max_no7.jpg

                             Despre modul in care putem ramane liberi

Cugetare despre libertatea morala-Primele 4 omilii din carte)

*Nici un folos nu vine din numire, nici din cunostinta Sfintelor Scripturi, daca nu urmeaza la acestea si faptele.

Crestinismul nu este un sistem filosofic, nici nu este intemeiat numai pe cunostinta omului, ci si pe vointa lui si pe simtire, deoarece crestinismul nu are ca inceput simpla formare a duhului, ci si modelarea inimii.

Crestinismul cere omul intreg, fiindca isi propune sa il renasca si sa il rezideasca intr-un om nou, sa-i insufle o noua viata morala si religioasa.

Pentru caracterul lui inalt, pentru marea lui misiune, pretinde cu austeritate sfintenia si desavarsirea adeptilor lui. Pentru aceasta adevaratii urmatori nu sunt cei care prin cuvant primesc cuvant si cu fapta contrazic principiile Crestinismului, ci cei care atat prin cuvant, cat si cu fapta le imbratiseaza, cei care isi armonizeaza si viata, si moravurile si obiceiurile cu dumnezeiestile porunci ale Crestinismului.

Mai cu seama, iubiti credinciosi, prin libertatea morala indoita datorie plinim:

*mai intai ,ramanand liberi moral -ne desavarsim  si ne sfintim si

*in al doilea rand- conlucram la implinirea marii opere a Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

Sa lucram, asadar, fratilor, pentru libertatea noastra morala!

Dumnezeu vrea sa ne intareasca pe noi pentru FAPTA.

Caci Dumnezeu cu cel ce se osteneste devine impreuna-ostenitor. Dar, ca sa ne incununam cuvantul cu invataturile apostolicesti, sa incheiem prin cuvantul apostolului Pavel, pe care l-am auzit toti:Si acesta finndca stiti in ce timp ne gasim, caci este chiar ceasul sa va treziti din somn; caci acum MANTUIREA este mai aproape de noi decat cand am crezut. Noaptea e pe sfarsite; ziua este aproape, sa lepadam, dar, lucrurile intunericului si sa ne imbracam in ARMELE LUMINII.Sa umblam cuviincios ca ziua: nu in ospete si in betii, nu in desfranari si fapte de rusine, nu in cearta si in pizma.

CI IMBRACATI-VA IN DOMNUL IISUS HRISTOS SI GRIJA DE TRUP SA NU O FACETI SPRE POFTE.(Rom. 13:11-14)*

Doamne-ajuta!

Scrisoarea care urmează a fost publicată în numărul 6 din Presa Ortodoxă şi face parte din minunata corespondenţă trimisă de Părintele Selafiil din Siberia – ucenicul Sfântului Arhiepiscop Luca al Crimeii – către un tânăr român, pe care l-a călăuzit prin dragostea şi rugăciunile sale până la trecerea sa către Domnul în anul 2006, când împlinea vârsta de 96 de ani. Lucrul minunat este acela că tânărul, deşi nu a vizitat niciodată Rusia, a primit de la Dumnezeu darul de a cunoaşte şi a fi călăuzit de către unul dintre marii părinţi duhovniceşti ai zilelor noastre.

Stareţul Selafiil din Siberia a fost unul din cei nouă mari sfinţi ai pământului rus cu care se sfătuia vrednicul de pomenire Patriarh Alexie al II-lea – omul providenţial pentru Biserica Rusiei, după cum spunea Cuviosul Sofronie Saharov –, care, poate tocmai pentru că avea astfel de sfătuitori, a proslăvit ca sfinţi mii de mărturisitori ai perioadei bolşevice. Viitorul ne va lămuri, poate, şi alte taine în ce-l priveşte rămase nedezlegate… (M.C.)

Părinte Filothei, doctoraşul meu drag! Mişa, inima mea dulce!

Domnul să vă binecuvânteze şi să vă acopere cu mâna Sa cea tare!

Mişa, Mişa, Bunelului îi este tare dor de tine. Mişa, nu ştiu dacă ne vom vedea în această scurtă viaţă pământească, în această pribegie a noastră către Cer. Dar fiece scrisorică ce mi-o citeşte batiuşka Varsanufie de la tine şi de la voi mă face pe mine, un moşneag noduros şi ros de molii, să iau pulsul inimii mele dulci. Mişa, am ascultat rândurile de la tine şi s-a bucurat sufletul meu, aflând că ai găsit un loc tot în slujba Bisericii… Bagă de seamă, copilul meu, lucrul cu cărţile este o lucrare sfântă! Ţii în mână comori de înţelepciune pe care Duhul Sfânt le-a revărsat în cugetul Sfinţilor Părinţi, ca să ne fie nouă hrană în aceste vremuri de pustiire… Dragul Bunelului, Mişa, cred că m-ai făcut să întineresc cu cincisprezece ani(„Subliniază, Varsanufie, subliniază!”, zice Bunelul), când am văzut că lucrezi acum cu acele cărţi sfinte, că prin mâinile tale trec atâtea lucruri binecuvântate: icoane, tămâie, lumânări, cărţi bisericeşti. Să te ţii, dragul Bunelului, de locul acesta, la pangarul Schitului de care îmi spui, şi să nu îl laşi, indiferent de cât de mică sau de mare ţi se va părea plata bănească. E un loc potrivit pentru tine… Chiar dacă alţi cunoscuţi îţi vor face orişice alte propuneri să mergi altundeva, poate la alte librarii sau biblioteci, tu să te ţii de locul acesta, căci aici eşti sub ocrotirea mănăstirii; în orice caz, să-i scrii Bunelului dacă îţi place sau nu, dacă eşti mulţumit…

Mişa, Mişa, am aflat şi noi – mai bine zis, îngeraşii aceştia ai mei –, prin anunţurile care se fac la acest calculator, despre ceea ce se întâmplă acum în lumea largă. Eu nu ştiu cum lucrează acest aparat, dar Varsanufie mi-a spus că se afişează cumva ştirile cele mai importante ce se petrec în lume. Oh, inima mea dulce, vezi cât s-a înmulţit răutatea în lume? Acolo, în Palestina, este acum mare vărsare de sânge şi lucrurile nu cred să meargă spre bine. Poate te vei mira, Mişa, dragul Bunelului, că pe mine, un moşneag, mă preocupă lucrurile acestea; dar voiesc să vi le zic pentru că acum sunt vremurile de sfârşit, copile, sunt vremurile de sfârşit!

Pacea în lume va fi, curând, un lucru rar.

Oh, dragul Bunelului, eu mă voi duce din această lume deşartă în curând, dar voi, voi veţi prinde mari grozavii şi mari răutăţi. Când vor fi anume toate acestea?, îl veţi întreba pe Bunelul. Ei, Domnul Dumnezeu poate grăbi sau mai poate amâna sfârşitul, după a Lui socotinţă; răutatea şi desfrânarea, eresul şi delăsarea s-au înmulţit atât de mult în lume, că nu ştiu cât va mai îngădui Domnul lumea aceasta… Copile drag, Mişa, să ştii că grozăvia cea mare va fi un război între toate marile puteri ale lumii, şi va fi atâta foc şi prăpăd peste toată omenirea, că mulţi vor vrea să se fi aflat în pământ, în morminte. Mulţi vor pieri…

Mişa, inima mea dulce, rostul duhovnicilor nu este să-i înfricoşeze şi să-i înspăimânte pe fiii lor duhovniceşti. Dar a ascunde adevărul, şi anume că mult nu mai e, ar fi o trădare a Adevărului Hristos.

Pregătiţi-vă, dragii Bunelului, pregătiţi-vă…

Cum să vă pregătiţi?

Rugaţi-vă cu sârguinţă; Mişa, hrana şi băutura noastră este pravila de fiecare zi şi sfânta spovedanie. Feriţi-vă ochii şi cugetele de desfrânare, căci pentru desfrânare va îngădui Domnul acest prăpăd prin foc.

Mişa, Mişa, cele ce ţi se par grele, cu ajutorul lui Dumnezeu sunt uşoare şi dulci. Tu ştii lucrul acesta. Chiar în mijlocul lumii, harul lui Dumnezeu este cheiţa care deschide inimile noastre şi lasă să intre Viaţa veşnică. În mijlocul cetăţii, Dumnezeu ascunde mulţi plăcuţi ai Lui. Aşa a fost întotdeauna.

Numai să strigaţi, dragii Bunelului, să strigaţi la Dumnezeu şi la Preacurata Maica Sa când veţi avea vreo greutate pe suflet sau veţi da de vreo ispită!

Acum, da, se deschid multe mănăstiri. Se scriu multe cărţi. Se ţin multe conferinţe de pace între religii. Se înfrumuseţează bisericile cu felurite podoabe, cu aur şi argint…

Dar Dumnezeu nu caută la acestea… Dumnezeu caută la lucrarea tainică a inimii; la lucrarea cea dinlăuntru, nu la cea dinafară. Când se exagerează cu lucrarea de dinafară, cum se întâmplă acum, e semn că s-a părăsit lucrarea lăuntrică…

Mi-au povestit multe aceşti părinţi români ai mei, de când îi ştiu eu pe îngeraşii aceştia… Sunt mii şi mii de monahi, dar abia dacă găseşti vreun povăţuitor cu frica lui Dumnezeu. Eu plâng adesea pentru aceasta, copile. Sunt mulţi stareţi care se îngrijesc de gospodărie, de chiverniseală, iar de lucrarea lăuntrică aproape că nu se grijeşte nimeni.

Dragii Bunelului, voi să faceţi aşa: petreceţi fiecare zi în frica lui Dumnezeu, cu plinirea pravilei şi cu gândul că acea zi poate fi cea din urmă. Petrecând aşa, nu veţi greşi. Chiar dacă nu veţi putea ţine gândul acesta al morţii în fiece zi, măcar o clipă, o secundă pe zi să vă gândiţi la moarte, şi tot va fi bine.

Dar mai cu seamă, dragii Bunelului, să ţineţi această mare comoară ce a sădit-o Dumnezeu în inimile voastre – dragostea duhovnicească.

Părinte Filothei, ţineţi aproape de Mişa. Mişa, cocorul meu alb, ţine aproape de batiuşka Filothei.

Acum, veniţi fiind din Athos, unde aţi întâmpinat multe ispite, aşa cum aţi scris mai demult Bunelului, trebuie să vă bucuraţi. Credeţi că Domnul a poruncit dragostea, fiind noi fără de greşeală? Sau poruncit-a Domnul dragostea îngerilor din cer? Nu, nicicum, căci aceştia sunt duhuri, sunt făpturi netrupeşti care Îl iubesc pe Domnul, Îl slavoslovesc şi ascultă pururea poruncile Lui.

Nu, Domnul ne-a poruncit nouă, celor de pe pământ, dragostea – nouă, celor ce suntem ţinuţi de multe neputinţe, celor ce ne oblojim rănile cu harul Său, celor ce ne sângerăm uneori unii pe alţii din neştiinţă duhovnicească şi din pricina boalelor de care suferim.

Domnul nu a spus: „Vindecaţi-vă mai întâi, şi apoi faceţi faptele dragostei ce vă zic”. Nu, Domnul a poruncit să ne iubim unii pe alţii, aşa cum suntem – şi, pe măsura ostenelii noastre, ranele se închid, sângele se opreşte, durerea încetează.

Dragostea noastră unul către altul aduce roua smereniei. Iar, smerindu-ne, ajungem să iubim mai adevărat. Numai smerindu-ne…

Dragostea este poarta către cer. Prin această poartă nu intră cei mari ai acestei lumi, cei voinici, cei perfecţi. Nu, această poartă este făcută pentru cei ologi, pentru cei gârbovi, pentru cei orbi, pentru cei slăbănogi, pentru cei paralitici… Dragul Bunelului, drag… Aceştia intră pe poarta dragostei şi ajung în curţile Domnului, unde încep să se vindece. Ei nu intră pe poarta dragostei deja vindecaţi, tămăduiţi, ci se vindeca prin dragoste. Hristos Domnul, Dragostea, îi iubeşte aşa cum sunt şi îi vindecă.

Sfântul şi feciorelnicul Ioan de-Dumnezeu-Cuvântătorul, la sfârşitul vieţii sale îmbelşugate de har, doar atât le spunea celor ce însetau de cuvântul mântuirii: „Iubiţi-vă unii pe alţii…”. Şi o rostea într-una. Altă cale nu este..

Dragii Bunelului, Domnul să vă dăruiască a gusta din bucatele Raiului şi, mai cu seamă, din dulcea smerenie. Voi veţi avea multă bucurie unul de la altul şi, împreună, de la Dumnezeu… Ţineţi această dragoste unul pentru altul, dragii Bunelului, ţineţi acest dar de la Domnul. Aşa creşteţi, aşa vă vindecaţi, aşa vă mântuiţi… Dragoste fără smerenie nu se poate. O, şi pentru a sădi smerenia în inima mea învârtoşată, eu, moşneagul Selafiil, am râcâit mult, am zgâriat zgura de pe inima mea; mult sânge a curs într-această cercare a mea, şi încă n-am izbutit să ating smerenia.

Nu cumva să vă închipuiţi că îndemnul „Iubiţi-vă unii pe alţii” e uşor. Nu!Lumea nu înţelege aceasta, şi de aceea nu poate iubi. Dar voi, copiii mei, aţi înţeles acum că fără sângerare nu se poate! Iese puroiul, se sparge buba, şi încă mai rămâne de stors… Apoi, când vine harul, totul se face ca nou.

Vă roagă un moşneag, păziţi dragostea. Smeriţi-vă. Fiţi o inimă, un cuget!

Vremurile rele sunt…

Bunelul vă recomandă cărţile Sfântului ierarh Ignatie Briancianinov „Asketiceskii opiti” („Experienţe ascetice” – n.tr.). Părinţii români mi-au spus că s-au tradus două volume şi în româneşte, deşi lucrarea e mai mare şi mai cuprinzătoare. Acolo se află un fascicul mai mărişor ce se cheamă„Fărâmiturile ospăţului”. E o lucrare foarte potrivită a o citi în vremurile de acum, mai cu seamă concluziile care le înfăţişează Sfântul Ignatie la sfârşitul acestui fascicul. Eu nu ştiu, dragii Bunelului, de veţi găsi cele ce vi le-am spus, deşi îmi amintesc că într-o scrisorică mai veche aţi spus că aveţi scrierile Sfântului Ignatie, pe care le-aţi şi luat în Athos. Bunelul are o ediţie mai veche, care are 100 de ani, fiind din 1906, de pe vremea slăvitului ţar mucenic Nicolae.

Mişa, Mişa, cocorul meu alb, privesc la zborul tău şi mă bucur.

Din când în când, mai treci şi prin faţa moşneguţului ros de molii din Siberia; eu mă voi uita pe fereastră şi voi vedea cerul senin, şi un cocor alb, vestitor al bucuriei.

Te iubesc,

†Selafiil

(sublinierile din text aparţin autorului)

http://www.familiaortodoxa.ro/2009/07/27/epistola-unui-sfant-contemporan/

Doamne-ajuta!

Fie ca acest Post sa ne gaseasca mai linistiti, mai buni,mai milostivi,si cu inimile indreptate spre iertarea dumnezeiasca,cu sufletul deschis spre CER!

Despre post-Sfantul Teodor Studitul:
"Fraţilor şi părinţilor, bun este postul, numai de va avea şi pe însoţitoarele lui, pe cele care i se cuvin lui, care sunt: pacea, buna voire, buna ascultare, blândeţea, milostivirea şi toate celelalte, câte sunt în îndreptările bunătăţii. Dar diavolul, ca un vrăjmaş şi tulburător al mântuirii noastre ce este, ce meşteşugeşte şi ce iscodeşte? Toate cele potrivnice pune în postitori şi îi face pe ei să fie obraznici şi să întoarcă vorba, aspri, mânioşi, iuţi, măreţi în zadar, pizmuitori, grăitori de cele urâte. Şi în ce chip! Pricinuindu-le celor ce postesc, mai multă vătămare şi pagubă din patimile acestea, decât folosinţă prin postirea lor. Dar noi să cunoaştem înţelegerile şi meşteşugirile lui şi să pricepem aceste cuvinte şi, totdeauna, cu pace, cu blândeţe şi cu linişte, suferind fiecare pe cei mulţi; cu dragoste, cunoscând că, o postire ca aceasta, este plăcută şi bine primită la Dumnezeu. Iar dacă ne vor lipsi acestea, orişicâtă osteneală vom face, ea va fi zadarnică şi ne alegem numai cu greaua pătimire a postului.

De trebuinţă este, dar, să postim, pentru că postul veştejeşte trupul, iar sufletul îl împuterniceşte, îl înnoieşte. Că pe cât omul nostru, cel din afară, slăbeşte, pe atât cel dinlăuntru, se înnoieşte, din zi în zi, precum grăieşte Apostolul. Şi uşurinţa cea de un ceas a necazului, ne pregăteşte nouă multă mulţime a slavei celei veşnice, în ceruri. Deci, socotind şi aducându-ne aminte de răsplătirea cea viitoare, să răbdăm ostenelile bunătăţii, cu îndelungă-răbdare, mulţumind lui Dumnezeu, Tatăl, că ne-a învrednicit pe noi să avem parte cu Sfinţii, întru lumină, şi ne-a izbăvit pe noi din stăpânirea întunericului şi ne-a mutat întru împărăţie.
Deci, fraţilor, să avem bucurie şi veselie, defăimând şi călcând tot felul de pofte rele ale trupului. Pentru că tot trupul este ca iarba şi toată slava omului, ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba şi floarea el a căzut, iar lucrul bunătăţii rămâne în veac.
De pătimeşte rău cineva dintre noi, să se roage, precum grăieşte Scriptura. Dacă, altul este voios, să cânte. Altul este ispitit de patima cea rea a păcatului, de vreme ce şi diavolul nu conteneşte niciodată lupta cu noi, să rabde, auzind pe cela ce grăieşte: "Fericit este acela care rabdă ispita, că, iscusit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Domnul celor ce-L iubesc pe El." Dacă pe acestea le cunoaşteţi, a zis Domnul, fericiţi sunteţi de le veţi face. Acestuia slavă în veci. Amin".
(Proloage - Sf. Teodor Studitul)

 Traim intr-o lume in care pe masura ce ne apropiem mai mult de miezul materiei,privirea noastra este incetosata,

ca suferind de prea multa focalizare pamanteasca. Cu cat te apropii de ceva sau de cineva, cu atat pierzi perspectiva,

contextul,orizontul ideatic,proportiile nemarginirii...

Lumea in care traim devine tot mai apropiata fizic, ne striveste,intimitatea ne este invadata de ochii electronici de pretutindeni,

si numai de o parte din ei avem constiinta.

Insa departarea spirituala poate fi masurata in ani lumina. Materia se comprima tehnologic,insa spiritul se rarefiaza din lipsa 

de suport ontologic, fiind dublat cu succes de reprezentare, imagine si valoare de schimb.

Totusi,exista motive de speranta.

Printre excese de autoritate auctoriala,gasim si oameni care traiesc credinta firesc si o exprima in mod real.

Spre adancimi ale cunoasterii este o recomandare pentru cei care vor sa acceada la o cultura a inimii.

Este bineinteles si alegerea mea pentru o dupa-amiaza de sambata impletita cu rugaciune,pace si har.

Doamne-ajuta tuturor credinciosilor!

                                                                                               (Spre adancimi ale cunoasterii-Emil Baltag,Editura.Sf. Mina)