„Părinte Cleopa - l-au întrebat câţiva ucenici - este dator călugărul să facă milostenie materială?"
Cum să nu! Orice călugăr este dator să facă milostenie la săraci, din tot ce are, îmbrăcăminte, bani, alimente. Chiar şi cel ce trăieşte în pustie este dator să deschidă uşa săracului, să-i dea pesmeţi de mâncare sau măcar un pahar de apă. Numai celui ce trăieşte cu totul izolat, în adâncul munţilor, şi este cu desăvârşire lipsit de cele pământeşti nu i se cere milostenie. Nu auzim ce spune Sfântul Isaac Sirul? „Călugărul care nu face milostenie este ca un pom blestemat şi fără roade...”. Dar mai ales călugărul de azi, care are salariu şi de toate? Să facă milă cu banii, numai să nu-i strângă, ca se aruncă în prăpastia pierzării. Vai de călugărul care strânge bani şi nu-i împarte la săraci, că îşi adună lui mare osândă!
Este, totuşi, un motiv binecuvântat să adune cineva banii?
Din patru pricini, zic dumnezeieştii Părinţi, adună oamenii bani. Unii adună din lăcomie şi iubirea de avuţie, care este închinare la idoli şi semn de necredinţă, ca să aibă, zic ei, la bătrâneţe, ca şi cum Dumnezeu nu poarta grijă de noi. Dar oare Cel ce te hrăneşte astăzi, nu te va hrăni şi mâine? Alţii adună bani şi alte averi din plăcere, ca să mănânce mult şi să trăiască bine. Alţii, din slavă deşartă şi lux, ca să se îmbrace bine, cu haine scumpe, să zidească locuinţe mari şi să-i laude lumea. Iar alţii adună bani şi alte bunuri, ca o economie pentru ceilalţi, pentru familie, pentru obşte, pentru cei bolnavi. Aceasta nu este un păcat; ba încă ai şi plată, că n-ai irosit averea tuturor, nici n-ai dus-o la ai tăi.
Călugării din obşte, care într-adevăr sunt călugări şi păzesc cu sfinţenie votul sărăciei, fiind săraci de cele pământeşti, nu sunt datori să facă milostenie materială. Ei ajută lumea mai ales cu sfânta rugăciune şi cu exemplul vieţii lor. Mănăstirile, însă, întotdeauna au făcut milostenie la cei săraci şi nevoiaşi. La trapeza fiecărei mănăstiri, ca Neamţ, Secu, Sihăstria şi chiar la schituri, exista o masă pentru săraci, numită „masa calicilor", unde mâncau zilnic zeci de săraci din Pipirig, călători, închinători şi bolnavi. Oricine venea primea mâncare şi cazare gratuită timp de trei zile. Aceasta este milostenia călugărilor, după Sfinţii Părinţi! Ea se face de obşte, în numele tuturor; de aceea toţi au parte de ea. Iar dacă cineva din călugări are ceva de prisos, el trebuie să dea tot ce are în plus ia econom, ca acesta să împartă milostenia, iar nu călugărul.
Mi-amintesc că odată a venit la stareţul nostru protosinghelul loanichie Moroi, un om sărac, cu 0 casă de copii, să ceară ajutor. Stareţul l-a întrebat- „Frate, ai vacă cu lapte?" „Nu, părinte, i-a răspuns el cu ce s-o cumpăr?". Atunci stareţul s-a sfătuit cu părinţii din consiliu şi i-a donat acelui sărac o vacă cu lapte, care fătase de două săptămâni.
Stareţul nostru aşa ne zicea: „Lasă să mă duc eu în iad, că adun bani pentru obşte, decât să vă duceţi voi", şi nu ne lăsa să avem bani la chilie. „Călugărul care are avere deosebită este al doilea luda, spunea bătrânul, este fur şi tâlhar, că fură din avutul obştei şi duce Ia neamurile sale". Aşa ne învaţă Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Teodor Suditul.
Şi a adăugat părintele Cleopa:
Părinţilor, când eram eu frate în Sihăstria, nimeni nu-şi încuia chilia, căci nici nu avea cine şi ce fura. Tot ce aveam nevoie ni se dădea de la obşte. Dar să vezi, odată, cum a vrut vrăjmaşul să mă prindă cu patima iubirii de argint. Prin anul 1937, pe când eram bucătar la mănăstire, a venit un credincios la noi şi mi-a zis: „Părinte Cleopa, iată ce monede noi şi frumoase au ieşit!". Şi mi-a dat una şi mie. Eu am dus banul la chilie, l-am pus pe fereastra sub o hârtie, ca să nu-l vadă nimeni, şi am încuiat uşa. De la bucătărie mă duceam mereu la chilie şi săltăm hârtia de pe geam, să văd dacă nu a dispărut banul. Nu trecea jflult şi iar mă duceam la chilie. într-o zi, văzând eu ca mi-a lipit vrăjmaşul inima de ban, încât ţineam uşa fncuiată şi mă gândeam numai la el, am făcut semnul Sfintei Cruci, am descuiat din nou uşa chiliei şi am dat banul la un sărac. Aşa am scăpat atunci de iubirea de argint!
Să vă spun şi altă întâmplare din tinereţea mea:
Pe când eram frate, aveam talent la pictură. Mă învăţase pictura icoanelor un călugăr, Nil, de la Mănăstirea Secu. După ce am deprins desenul şi pictura cu acuarele, am început cu vopsele. Uneori venea egumenul la chilia mea, se uita cum pictez şi îi plăcea. Dar eu începusem să mă ispitesc la bani, că singur îmi cumpăram vopsele şi cele de nevoie pentru icoane.
Odată a venit părintele stareţ la mine şi mi-a zis: „Ce preţ are icoana aceea?". „Nu are preţ, prea cuvioase!", i-am răspuns. „Pe aceea, frate Costică, s-o ţii la preţ, că este frumoasă!", mă ispitea bătrânul.
Când am văzut eu că trebuie să mă tocmesc cu oamenii şi să am bani, m-am temut să nu mă biruiesc de iubirea de argint. Intr-o zi vine economul la chilia mea şi-mi zice: „Frate Costică, lasă pictura şi hai la ascultare!". Atunci, am lăsat toate şi am fost trimis să pasc oile. Aşa m-am izbăvit de două păcate, - de mândrie şi de iubirea de argint.
Lumina si faptele credintei, Editura Doxologia
Cumpara cartea "Lumina si faptele credintei"
-
Milostenia care nu Il bucura pe Dumnezeu
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.