"Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului Se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui sau cu sfintii ingeri" (Marcu 8, 38).
Se cade sa bagam de seama ca aceeasi faradelege pe care Iisus Hristos o numeste rusinare de numele si invatatura Lui, tot El o mai numeste si lepadare de El: "Cel care se va lepada de Mine inaintea oamenilor, si Eu Ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri" (Matei 10, 33). A te rusina de Hristos este inceputul, iar a te lepada de El este savarsirea uneia si aceleiasi faradelegi.
Precum "cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire" (Romani 10, 10), tot astfel cu inima se rusineaza omul de Hristos spre osandire, simte ca pe o greutate si o povara invatatura Lui, ce nu se potriveste cu intelegerea mintii trufase, cu poftele trupului, cu obiceiurile veacului acestuia; si, ca urmare a unei astfel de asezari launtrice, cu gura, cu faptele si cu intreaga sa viata se leapada de El spre pieire.
Nu incape indoiala ca fiece crestin care gandeste cele cuviincioase simte insemnatatea acestei faradelegi, atunci cand o cerceteaza in toata cuprinderea ei - si unii, poate, socot ca insasi greutatea ei ii izbaveste de primejdia de a cadea in ea. Nu ma mir ca cei binevoitori, dar necercati in trairea crestina, gandesc astfel.
Asa gandea si Apostolul Petru atunci cand, prezicand Iisus Hristos ca toti Apostolii aveau sa se sminteasca intru El in noaptea ce avea sa vina, a zis Domnului: "chiar daca toti se vor sminti intru tine, eu niciodata nu ma voi sminti" (Matei 26, 33); si inca, prevestindu-i-se apropiata lepadare de Hristos: "de mi s-ar intampla a si muri impreuna cu Tine, nu ma voi lepada de Tine" (35). Se stie, insa, ce s-a intamplat in noaptea urmatoare: "atunci ucenicii toti, lasandu-L, au fugit" (56).
Si Petru, care se temea de cadere cel mai putin dintre toti, a cazut mai jalnic decat toti.
De ce s-a intamplat asa? In primul rand, fiindca Petru nu se temea ca o sa cada atat de jos; si inca nu stia ca vechiul ucigas de oameni acopera prapastiile cu trestii si gunoi spre a-l atrage si surpa in ele pe cel lipsit de prevedere. Daca vreunul din vrajmasii invederati si puternici ai lui Hristos ar fi cazut asupra lui Petru, el ar fi vazut primejdia si s-ar fi inarmat cu barbatie.
Daca i s-ar fi spus de-a dreptul: "Leapada-te de Hristos!", el s-ar fi ingrozit de aceasta faradelege si poate ca s-ar fi hotarat, intr-adevar, in acea clipa sa stea pana la moarte intru marturisirea lui Iisus, Cel osandit la moarte.
In loc de aceasta, a venit la el o slujnica: De ce era sa se teama? Ea nu vorbeste - si, pesemne, nu intelege - nimic cu privire la credinta in Hristos si la marturisirea Lui; cel ce a fost vazut impreuna cu El ii starneste, pur si simplu, curiozitatea: "Si tu erai cu Iisus Galileeanul."
Petru s-a gandit, poate, ca nu merita osteneala sa intre in vorba despre Hristos cu oameni atat de departati de tainele Lui, si ca aceasta ar fi insemnat sa arunce margaritarul inaintea porcilor. Pe cat se pare, el s-a straduit doar sa curme vorba. "Nu stiu ce zici, - a grait el – nu te inteleg"; si nu si-a dat seama cum rusinarea de Fiul Omului, atat de rusinoasa pentru un Apostol, s-a strecurat in inima Apostolului.
Invinuirea a venit din nou, cu mai multa putere decat prima data - fiindca alta slujnica l-a dat in vileag ca era acolo. Trebuia intarita impotrivirea; si Petru a grait cu juramant: "Nu-L cunosc pe Omul Acesta."
In acest chip, incercarea de a ocoli impreuna-vorbirea despre Iisus s-a prefacut, pe nebagate de seama, in lepadare de El.
Inca o invinuire si o dare in vileag, si Petru a inceput a se blestema si a se jura: "Nu cunosc pe Omul Acesta." A inceput, adica, sa se lepede din rasputeri de El. Aceasta adanca si neasteptata cadere a lui Petru, pe care el a plans-o cu atat amar, a fost ingaduita de Dumnezeiasca Pronie nu doar pentru a-l pune pe el la incercare, ci si ca povatuire pentru noi toti, crestinii.
Petru s-a poticnit pentru ca noi sa invatam a pasi cu grija pe calea mantuirii. "Cel ce crede ca sta, sa ia aminte sa nu cada" (1 Corinteni 10, 12).
De credem ca ne-am hotarat sa ne jertfim viata pentru Hristos atunci cand va fi nevoie, ei bine, ca nu cumva sa ne amagim, asemenea lui Petru, cu aceasta placuta incredintare, se cade sa luam aminte cu deadinsul la noi insine - si anume la felul in care ne purtam in acele prilejuri cand pentru a-L marturisi cu neclintire pe Hristos se cere jertfit ceva cu mult mai insemnat decat viata.
Sfantul Filaret, Mitropolitul Moscovei
Fragment din "Predica la Duminica de dupa Inaltarea Sfintei Cruci" (1824)
Teodor Danalache
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.