Cu cât vei nesocoti mai mult poruncile lui Dumnezeu, cu atât mai vârtos te vei asemui diavolului
Întrucât Dumnezeu este Duh atotdrept, legile şi poruncile Sale sunt, de asemenea, drepte: ele cuprind întru sine dreptatea Sa. Pentru aceasta grăieşte Domnul: „De mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.” „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu.” „Cel ce nu mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele.” (Ioan 14, 15, 23 şi 24)
O singură poruncă limpede le-a fost dată oamenilor celor dintru început, lui Adam şi Evei, aşa încât prin împlinirea acesteia - singura şi, de altminteri, lesne de împlinit - oamenii să poată dobândi deprinderea de a săvârşi voia lui Dumnezeu, împlinirea acesteia putându-i chezăşui întregii zidiri o viaţă priincioasă şi totodată să sporească dragostea cea către Dumnezeu. Privind către cele potrivnice acestei porunci, adică neîmplinirea voii Ziditorului şi împlinirea voii proprii, potrivnice Ziditorului, vedem cum omul se întinează puţin câte puţin şi îşi vatămă firea cea înaltă, zidită după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, făcându-se vrăjmaş al lui Dumnezeu. Iată ce mare însemnătate are împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi cât de vătămător este a nu ţine seamă de ele! Dând o poruncă limpede celor dintâi oameni - să nu mănânce din fructele pomului cunoştinţei binelui şi răului Domnul Dumnezeu S-a înfăţişat El însuşi ca învăţător şi Dascăl al noii Sale făpturi, al fiilor Săi după înfiere.
Cine este vinovat că această învăţătură a fost lepădată, iar omul a ales să se ocârmuiască el însuşi pe sine? Iată că până în ziua de astăzi, cu toate izbânzile cunoscute de ştiinţă şi de artă, cu toate comorile pe care le-a agonisit înţelepciunea cea omenească, omul cel din vechime şi omul zilelor noastre nu este în stare să se înveţe pe sine, din pricină că a lepădat dintru început părinteasca purtare de grijă a lui Dumnezeu, căci, spuneţi-mi, cine altul dacă nu Dumnezeu se cade a ne fi învăţător? Atât în zilele noastre, cât şi în trecut, numai acei oameni au dobândit o bună învăţătură a minţii şi a sufletului, care şi-au pus nădejdea în Dumnezeu şi au trăit împlinind poruncile Sale sau care trăiesc după Evanghelie şi după învăţătura Bisericii, supunându-se povăţuirii Sale. Iată un adevăr de folos pentru voi, învăţătorilor din zilele noastre! Sunteţi doldora de ştiinţă, dar puţine izbândiţi. Tinerii au capul plin de cunoştinţe, dar în inimă au foarte puţin - ba uneori nu au chiar nimic! Viaţa nu stă în învăţătură şi ştiinţă. Dacă „tainele toate de le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte” (cf. I Corinteni 13, 2-3).
Cinsteşte-te pe tine însuţi, ca cela ce eşti chip al lui Dumnezeu. Nu uita că acesta este chip duhovnicesc şi arată-te râvnitor în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, prin care vei reface întru tine asemănarea cu Dumnezeu. Fii cu mare luare-aminte, aşa încât să nu calci nici cea mai mică poruncă, căci prin aceasta vei strica asemănarea cu Dumnezeu şi te vei face asemenea diavolului. Cu cât vei nesocoti mai mult poruncile lui Dumnezeu, cu atât mai vârtos te vei asemui diavolului.
Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară. (Matei 11,30) Aşadar, poruncile Domnului sunt bune şi uşoare, iar jugul diavolului este greu, şi povara lui vătămătoare. Noi însă ce facem? Călcăm poruncile Domnului şi facem, în schimb, voia diavolului! Ticăloşii de noi!
Începe a păzi poruncile, mai întâi cele cu privire la lucrurile mici, ca să le poţi împlini mai apoi şi pe cele privitoare la lucrurile mari. Lucrurile cele mici duc întotdeauna la lucrurile mari. Incepe a împlini măcar porunca de a posti miercurea şi vinerea sau porunca a zecea din Decalog, în care se pomeneşte despre gândurile şi poftele cele rele, iar în cele din urmă vei putea împlini toate poruncile. „Cel ce este necredincios în foarte puţin, şi în mult e credincios.” (Luca 16, 10)
Străduiţi-vă să petreceţi măcar o zi păzind poruncile lui Dumnezeu şi veţi simţi voi înşivă, veţi cerca cu inima voastră cât de bine este să împliniţi voia lui Dumnezeu - iar pentru noi, a împlini voia lui Dumnezeu înseamnă viaţă, înseamnă fericire veşnică. Iubiţi pe Domnul din toată inima, măcar aşa cum vă iubiţi rudeniile şi binefăcătorii voştri. Preţuiţi, pe cât vă stă în putinţă, dragostea şi bunăvoinţa pe care vi le arată, precum şi marile şi nenumăratele Sale faceri de bine. Căutaţi a pătrunde acestea cu inima: cum v-a dăruit viaţă, făcându-vă părtaşi tuturor bunătăţilor, cum vă rabdă la nesfârşit păcatele şi cum vi le iartă la nesfârşit, aşteptându-vă pocăinţa cea din toată inima, în virtutea pătimirii pe Cruce şi a morţii Fiului lui Dumnezeu, cel Unul-Născut. Amintiţi-vă de fericirea cea veşnică pe care v-a făgăduit-o dacă Ii rămâneţi credincioşi.
Apoi, iubiţi pe fiece om ca pe voi înşivă, adică nu-i doriţi nimic din ceea ce voi nu vă doriţi. Cugetaţi şi simţiţi pentru el aşa cum cugetaţi şi simţiţi pentru voi. Să nu doriţi să
vedeţi la el nimic din ceea ce nu doriţi să vedeţi întru voi înşivă. Izgoniţi din minte orice aducere aminte a răului pe care vi l-au făcut alţii, după cum şi voi aţi dori ca alţii să uite răul pe care voi l-aţi pricinuit lor. Să nu cugetaţi înadins întru voi înşivă gânduri necinstite şi ticăloase şi nici să nu le puneţi pe seama altora. Socotiţi-i şi pe alţii având cuget bun, aşa cum vă socotiţi şi pe voi înşivă. Săvârşiţi pentru alţii ceea ce săvârşiţi şi pentru voi - ori cel puţin nu le faceţi ceea ce nici pentru voi nu vă faceţi - şi veţi vedea ce mare fericire şi pace vă va cuprinde inima. Vă veţi afla în rai înainte de a cunoaşte raiul cel din ceruri - în raiul cel de pe pământ. „împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21), zice Domnul. „Cel ce petrece întru dragoste, întru Dumnezeu petrece, şi Dumnezeu întru dânsul” (/Ioan 4, 16), grăieşte Apostolul.
Cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat de toate poruncile.” (Iacov 2, 10) Aceasta se potriveşte atât întru cele morale, cât şi în cele dogmatice. Cel ce cunoaşte temeinic toate adevărurile credinţei şi greşeşte faţă de unul singur dintre ele, acela se face vinovat pentru toate sau faţă de Adevărul cel unul şi nedespărţit în fiinţa Sa. Adică se face vinovat înaintea lui Iisus Hristos, Ce ce a zis: „Eu sunt adevărul.” [Ioan 14, 6) De ce? Pentru că Dumnezeu este Fiinţă simplă, cu toate că este nemărginită. „Gândurile cele rele sunt urâciune înaintea Domnului.” (Pildele lui Solomon 15, 26) Cel ce păcătuieşte faţă de adevărul dogmelor păcătuieşte înaintea Celui ce a grăit despre Sine: „Eu sunt adevărul.”
Conştiinţa fiecărui om este asemenea unei raze de lumină ce se pogoară de la Soarele cel duhovnicesc şi Dumnezeul cel Unul, Care pe toţi îi luminează prin conştiinţa fiecăruia. Domnul Dumnezeu peste toţi stăpâneşte, ca un împărat drept şi atotputernic. Şi cu câtă tărie lucrează stăpânirea Sa prin conştiinţă! Nimeni nu este în stare a face să tacă întru totul glasul conştiinţei! Ea vorbeşte fiecăruia, fără a face hatârul nimănui, ca şi cum însuşi Dumnezeu ar grăi! Conştiinţa noastră ne aşază pe toţi înaintea lui Dumnezeu ca pe un singur om. Pentru aceasta cele zece porunci sunt astfel alcătuite, încât par a glăsui unui singur om: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei afară de Mine... Să nu-ţi faci chip cioplit... Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert... Adu-ţi aminte de ziua odihnei... Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta... Să nu ucizi... Să nu fii desfrânat... Să nu furi... Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău... Să nu doreşti...” (Ieşirea 20, 1-17) Sau: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (cf. Marcu 12, 30-31) Aceasta pentru că el este totuna cu eu.
Să nu ucizi! De ucis, ucid, printre alţii, şi doctorii cei ce din neştiinţă îi prescriu celui bolnav leacuri vătămătoare. Ucid şi cei care nu primesc să se trateze ori îi refuză vreunui bolnav îngrijirea medicală. Ucid şi cei care îi tulbură pe cei bolnavi, cu toate că ei ştiu că prin aceasta le pot pricinui moartea - de pildă, făcând aşa cu un bolnav de tuberculoză şi grăbindu-i sfârşitul. Ucid şi cei care, din zgârcenie ori din alte pricini vrednice de osândă, nu se îngrijesc la vreme de leacurile vreunui bolnav ori de pâine pentru vreun flămând.
Chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: «Mă căiesc!», iartă-l.” (Luca 17, 4) Stăpânul, ca unul ce cunoaşte ce avem în inimă, ştie că oamenii înclină foarte adesea spre cădere şi, căzând, se ridică de multe ori. Pentru aceasta a lăsat poruncă să-i iertăm de multe ori pe cei ce cad în vreo greşeală. El însuşi este Cel dintâi care împlineşte cuvântul Său: De îndată ce vei spune din toată inima „Mă căiesc!”, te va ierta negreşit.
O silindu-va să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. (Efeseni 4, 3) Câtă însemnătate are această poruncă! Ea trebuie împlinită negreşit: să păzim unitatea Duhului. Fiul lui Dumnezeu aceasta a dorit şi doreşte pururea, şi S-a rugat şi Se roagă pentru ea Tatălui: „Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău - S-a rugat Domnul pentru ucenicii Săi - pe cei pe care Mi i-ai dat ca să fie una, precum şi Noi Una suntem.” „Dar nu numai pentru aceasta Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor. Ca toţi să Fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” (Ioan 17,11,20-21)
Vezi, oare, că unitatea noastră în duh şi în viaţă vădeşte cu tărie şi dumnezeirea întemeietorului credinţei noastre, Iisus Hristos Domnul? Cel ce doreşte să-i unească pe toţi şi toţi să fie ca un singur suflet nu poate fi decât Cel ce a ieşit dintru Unul Dumnezeu, Cel ce însuşi a zidit şi pe toate le-a unit, Care voieşte a-i aduce la unitate, la Sine, prin credinţă şi ascultare, pe toţi cei ce s-au rupt de unitatea ascultării. Invăţătorii care nu vin de la Dumnezeu, care n-au fost nici chemaţi, nici trimişi de El -„N-am trimis Eu pe prorocii aceştia, ci au alergat ei singuri” (Ieremia 23, 21); „Nimeni singur nu-şi ia luişi cinstea, ci cel chemat de Dumnezeu, ca şi Aaron” (Evrei 5,4) - pricinuiesc de obicei dezbinare şi neînţelegere între oameni, iar prin aceasta se vădeşte limpede că nu sunt de la Dumnezeu. Asemenea lui Luther, asemenea celor ce lucrează la dezbinarea Bisericii, asemenea ereticilor. Ei au împărţit Biserica lui Dumnezeu cea una, despărţind ceea ce este de nedespărţit, acea unitate a celor mulţi, unită sub Capul cel unul al Bisericii, Care este Hristos, însufleţită de Duhul lui Dumnezeu cel Unul, iar prin aceasta s-au vădit a fi unelte ale diavolului, care tocmai aceasta şi doreşte: să dezbine, să piardă şi să risipească oile Domnului. „Lupul răpeşte şi risipeşte oile.” [Ioan 10, 12) Slavă credinţei celei creştin-ortodoxe!
Adevăratele ei roade se vădesc în unirea credincioşilor între ei prin dragoste, împărtăşindu-şi unul altuia din bunătăţile cele duhovniceşti şi materiale. Cu cât mai mult se îndepărtează creştinii de duhul credinţei, cu atât mai vârtos se osebesc unii de alţii prin iubirea de sine, cu atât mai mult se închid întru sine şi cu atât mai puţin se bucură împreună de bunătăţile cele duhovniceşti şi materiale - îndeosebi de cele materiale, care le sunt de trebuinţă -, cu atât mai mult secătuieşte întru ei dragostea şi cu atât mai vârtos pătimeşte întreaga omenire. Adevăratul creştinism se osteneşte ca şi aici, pe pământ, să fie bună sporire, întrucât acesta îi priveşte pe creştini ca pe un singur trup,
ale cărui mădulare pot fi de neam slăvit ori fără de cinstirea pe care o dau locul sau dregătoria în societate, mai tari ori mai slabe, mai bogate ori mai sărace. Iar Duhul Iui Dumnezeu lucrează întru toţi deopotrivă. Lucrează şi în sufletele celor puternici şi înstăriţi, aşa încât aceştia să vină în ajutorul celor slabi şi lipsiţi prin punerea laolaltă
a bunătăţilor celor duhovniceşti şi materiale. „Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una.” (Faptele Apostolilor 4, 32)
Domnul este viaţa mea, suflarea, puterea, lumina, pacea, bucuria, mâncarea şi băutura mea. Ce îi voi da în schimb Făcătorului meu de bine ori cum îi voi răsplăti? Cu ajutorul Său, îi voi dărui ascultare, plecându-mă voii Sale şi împlinind poruncile Sale. El însuşi grăieşte: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.” (Ioan 14, 15) Mă voi strădui, dar, să-I fiu bineplăcut, căutând împărăţia lui Dumnezeu şi adevărul Său, şi nu voi pune preţ pe bunătăţile cele pământeşti, ci le voi aşeza mai presus pe cele cereşti. Nu-mi voi alipi inima de nimic pământesc. O, Doamne, dăruieşte-mi Tu puterea de a săvârşi acestea. Insuţi mă întăreşte cu dreapta Ta. Puterea mea, nu mă părăsi pe mine! Dăruieşte-mi mie a-mi pune nădejdea numai întru Tine, Cel ce mă hrăneşti şi nicicând nu mă părăseşti.
Întreaga mea viaţă şi toate cele prin care trăiesc ca om, trebuinţele mele cele trupeşti şi sufleteşti le pun pe seama lui Hristos Dumnezeu, Purtătorul de grijă, Povăţuitorul şi Mântuitorul meu, căci toate în mâinile Sale se află. Al meu nu este decât a împlini cu osârdie poruncile Domnului.
Iată, Dumnezeu m-a zidit, m-a adus dintru nefiinţă la fiinţă şi, căzut fiind, m-a înnoit din nou prin patimile şi moartea Sa. M-a curăţit de păcat, m-a înfiat şi mi-a făgăduit moştenirea bunătăţilor celor veşnice. Cu lumina Evangheliei Sale mă luminează, asemenea unui părinte mă pedepseşte şi mă răsplăteşte, precum soarele mă străluceşte, în fiece zi mă îndestulează cu hrană şi cu băutură şi, mai presus de toate acestea, îmi dăruieşte cea mai dulce şi de viaţă dătătoare hrană: Trupul şi Sângele Său. Mi-a dăruit aerul pe care îl respir, dar mai presus de aceasta mi-a dat suflarea Duhului Său celui Sfânt.
Mă înveşmântează în haine frumoase, dar mai mult decât atât mi Se dă pe Sine însuşi spre îmbrăcare, după cum stă scris: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat.” (Galateni 3, 27) îmi dăruieşte spre odihnă o casă mare şi curată, făgăduindu-mi o alta, în ceruri, veşnică şi luminoasă. Mă încinge cu sănătate şi, mai mult, îmi
dăruieşte cu prisosinţă sănătate sufletească atunci când mă rog, îndeosebi prin Sfintele Taine. Ce-I voi dărui eu în schimb pentru toate acestea? Ce I-aş putea dărui? Nimic nu-i pot dărui, fără numai a păzi după ale mele puteri credinţa întru El, a-I împlini poruncile şi a mă împotrivi cu tărie neclintită păcatului şi diavolului.
Tineri şi vârstnici, nu uitaţi că în lume lucrează fără de contenire legea cea morală a lui Dumnezeu, în virtutea căreia fiece faptă bună primeşte o răsplată înlăuntrul fiinţei noastre şi fiece faptă rea îşi ia osânda sa. Răul îmi pricinuieşte o stare de suferinţă şi de strâmtorare a inimii, în vreme ce binele aduce cu sine pacea inimii şi bucuria.
Această lege rămâne neschimbată. Este legea lui Dumnezeu, Cel ce însuşi este neschimbător, preasfânt, drept, preaînţelept şi veşnic. Cei ce săvârşesc binele şi împlinesc această lege morală ori evanghelicească - care este tot o lege morală, ce tinde însă către desăvârşire - vor fi răsplătiţi negreşit cu viaţa cea veşnică, iar cei ce o nesocotesc şi nu se pocăiesc după ce au călcat-o, vor fi osândiţi Ia chinurile cele veşnice.
Faptele cele bune îţi dau nădejdea unei răsplătiri: „Că plata voastră multă este în ceruri.” (Matei 5,12) „Să nu încetăm de a face binele, căci vom secera la timpul său, dacă nu ne vom lenevi.” (Galateni 6, 9) „Mi s-a gătit cununa dreptăţii.” (II Timotei 4,8) „Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit şi noi întru Tine.” (Psalmul 32,21)
Aţi băgat de seamă cu câtă cinstire, supunere şi credincioşie se poartă cei supuşi faţă de mai-marii lor? Iar aceasta se petrece în toate stările şi treptele sociale, fiind o cale prin care cei mici îşi împlinesc îndatoririle faţă de cei mari. Aţi văzut câtă supunere se arată şi ce protocol aspru se întrebuinţează la curtea ţarului? Toate acestea să ne fie pilde de purtare faţă de Ziditorul, căci purtarea cu credincioşie faţă de Acesta şi supunerea faţă de poruncile Sale împlinesc şi dăruiesc fericire vieţii.
O ascultare împlinită fără de cârteală aduce bogat rod duhovnicesc sufletului. II avem drept pildă pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce pentru ascultarea faţă de Tatăl a fost ridicat - după firea cea omenească - mai presus de toate domniile, stăpâniile şi puterile. Ne stau, de asemenea, drept pildă toţi sfinţii care, vădind ascultare faţă de Fiul lui Dumnezeu şi de Evanghelia Sa, s-au învrednicit de nestricăcioase cununi cereşti şi de viaţa cea veşnică, dimpreună cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi îngeri.
Insă cel ce face ascultare dobândeşte folos şi pentru trup, căci ceea ce pierd cei trândavi aceea câştigă cei sârguitori şi harnici care fac ascultare. Drept aceea, ascultarea aduce folos şi sufletului, şi trupului, şi chiar dacă nu se arată întotdeauna făcătoare de bine pentru trup, ea este negreşit de mare folos sufletului. Să facem, dar, cu toţii ascultare întru cele bune, iar nu întru cele rele!
Ascultarea fiilor duhovniceşti faţă de Biserică trebuie să înceapă cu desăvârşita nădejde în rugăciunile, Tainele şi rânduielile sale şi să se încheie cu împlinirea în faptă a tuturor poruncilor ei.
Fii ascultător cu inima la tot lucrul cel bun, cu cuvântul şi cu fapta, în toată vremea, slujind altora fără nici cea mai mică mâhnire ori umbră de mânie, având în cuget cuvintele Mântuitorului: „Care dintre voi va vrea să fie mai mare, să fie slujitorul vostru.” (Matei 20, 26)
SFÂNTUL IOAN DIN KRONSTADT
Fragment din cartea "OMUL ÎŞI AFLĂ PACEA NUMAI ÎN DUMNEZEU", Editura Sophia
Cumpara cartea "OMUL ÎŞI AFLĂ PACEA NUMAI ÎN DUMNEZEU"
-
Cand nu intelegem poruncile lui Dumnezeu
Publicat in : Credinta -
Poruncile bisericesti
Publicat in : Drept bisericesc -
Poruncile dumnezeiesti, medicamente pentru viata vesnica
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.