Pilda Vamesului si a Fariseului: Catre unii care se credeau ca sunt drepti si priveau cu dispret pe ceilalti, a zis pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu, ca sa se roage: unul fariseu si celalalt vames. Fariseul, stand, asa se ruga in sine: Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca si acest vames. Postesc de doua ori pe saptamana, dau zeciuiala din toate cate castig. Iar vamesul, departe stand, nu voia nici ochii sa-si ridice catre cer, ci-si batea pieptul, picand: Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului. Zic voua ca acesta s-a coborat mai indreptat la casa sa, decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta. (Luca 18,9-14. Duminica Vamesului si Fariseului).

R. Radulescu: In orice magazin te duci cu bani si te intorci cu produse. Asa se face comertul de cand lumea, prin schimb. Asa stau lucrurile in sfera materiala a vietii. In cea spirituala, insa, schimbul comercial nu mai este valabil. Nu te poti duce in fata lui Dumnezeu sa-I pui pe tejghea faptele tale bune, in schimbul carora sa primesti iertarea sau mantuirea. In acest tip de relatie, pe verticala, nu poti vinde sau cumpara nimic. Ca este asa, se vede si din pilda evanghelica pe care o aud astazi cei care ajung la biserica, la Liturghia ortodoxa si greco-catolica. Este vorba despre cunoscuta parabola a Vamesului si a Fariseului. Parinte profesor Constantin Coman, spuneti-ne: De ce nu poate omul sa faca comert cu Dumnezeu? Doi oameni se roaga la templu. Amandoi erau evrei. Unul era fariseu, iar celalalt era vames. Fariseul multumeste
lui Dumnezeu ca nu este nedrept ca ceilalti oameni. Vamesul cere mila de la Dumnezeu. Este o pilda pe care Mantuitorul Hristos o spune si o incheie cu o concluzie: vamesul primeste ceea ce cere, dar fariseul nu. Parinte profesor Constantin Coman, care este greseala fariseului?

Pr. Coman: Ingaduiti-mi sa spun, mai intai, ca aceasta parabola este una dintre capodoperele genului. Receptarea ei nu numai la nivelul Bisericii, ci al culturii umane intregi, confirma acest lucru. Putine texte produse de omenire, in tot parcursul ei istoric, sunt atat de cunoscute si de citate. In numai patru fraze scurte sunt prezentate, intr-o maniera plina de tensiune si de dramatism, doua tipologii umane fundamentale si verdictul lor. Patru secvente: 1. Prezentarea scenei: doi oameni merg sa se roage; 2. Rugaciunea fariseului; 3. Rugaciunea vamesului; 4. Verdictul.

Greseala fariseului este greseala moralei iudaice. Fariseul este victima unui intreg sistem moral, pe care Mantuitorul il denunta, in repetate randuri, ca fiind profund ipocrit. Morala vremii, care era morala legii, impartea lumea in drepti si pacatosi. Din pacate, orice morala, pana astazi, imparte oamenii in buni si rai, de aceea pilda este mereu actuala. Nu acesta era obiectivul legii. Societatea iudaica din vremea Mantuitorului adoptase aceasta conventie morala, deturnand functionalitatea si finalitatea legii de la tinta initiala, aceea de a-l conduce pe om la Dumnezeu, la aceea de a sluji indreptatirii de sine.

Nu fariseul in sine, ci morala vremii este condamnata aici. Fariseul era produsul de varf al acelei morale. Legea nu fusese data de Dumnezeu pentru a imparti oamenii in drepti si pacatosi, ci pentru a-i ajuta sa-L iubeasca pe Dumnezeu si pe semeni. De fapt, intreaga lege se recapitula in cele doua porunci: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau si sa iubesti pe aproapele tau, ca pe tine insuti"! Ori, fariseul si morala pe care o reprezenta esueaza vadit din perspectiva ambelor porunci. Pe semeni nu numai ca nu-i iubea, ci ii dispretuia. Paradoxul este ca se socoteste indreptatit sa-i dispretuiasca pentru ca erau rai, si isi face un titlu de merit din aceasta, culmea, chiar in fata lui Dumnezeu. Nici pe Dumnezeu nu-L iubea, pentru ca nu te duci la cineva pe care-l iubesti punandu-i in fata meritele tale si subliniind cat de bun esti tu. Aceasta este atitudinea pe care ati descris-o dumneavoastra in introducerea dialogului nostru: relatia la schimb, comerciala.

Sub presiunea egoismului, oamenii s-au folosit de lege pentru a se indreptati in fata propriei constiinte si in fata semenilor, pentru a-si construi un statut social. Ei incearca sa se indreptateasca si in fata lui Dumnezeu, ca fariseul, dar nu merge. Morala care impartea oamenii in drepti si pacatosi, care-l indreptatea pe fariseu, atat in fata constiintei sale, cat si in fata constiintei publice, iar pe pacatosi ii denunta public si uneori ii ucidea cu pietre, este sanctionata de Mantuitorul Hristos fara drept de apel. Pilda Vamesului si a Fariseului este un exemplu elocvent.

Si inca un lucru, cel mai surprinzator dintre toate: daca tot se impartise lumea in drepti si pacatosi, intre cele doua categorii Hristos o prefera pe cea de-a doua, rasturnand la o suta optzeci de grade perspectiva contemporanilor Sai. Antipatia Lui fata de cei drepti si simpatia fata de pacatosi sunt mai mult decat evidente. Aceasta atitudine scandalizeaza, pur si simplu! O regasim si in cazul lui Zaheu vamesul, in cazul fariseului Simon si al femeii pacatoase, care spala picioarele Mantuitorului Hristos, in cazul femeii adulterine aduse de cei drepti in fata Mantuitorului Hristos, etc. A se vedea si parabola Fiului risipitor. Sfantul Evanghelist Luca, in Evanghelia Sa, urmareste, mai mult decat ceilalti evanghelisti, tema dreptii si pacatosii si pune in pagina, foarte clar si convingator, verdictul judecatii dumnezeiesti asupra conventiei morale omenesti.

Verdictul dumnezeiesc este contrar celui omenesc: dreptii sunt evaluati negativ iar pacatosii pozitiv. Este vorba, mai corect, despre constiinta indreptatirii si despre constiinta pacatului, pentru ca dreptii nu sunt drepti de fapt, ci „se cred drepti", cum ne spune Sfantul Luca („catre unii care se credeau drepti si dispretuiau pe ceilalti"). Pe ce se intemeiaza judecata Mantuitorului? Pe faptul ca pacatosii sau cei cu constiinta pacatului sunt mult mai deschisi fata de Dumnezeu, sunt mult mai aproape de Dumnezeu, fie si numai prin faptul ca se simt neimpliniti si cauta implinirea in afara lor, in timp ce „dreptii" se inchid in ei insisi si in suficienta de sine.

R. Radulescu: Sa ne intoarcem la atitudinea fariseului, pentru ca, trebuie sa recunoastem, ne regasim multi in ea. Vreau sa va intreb: trebuie sa intelegem din aceasta pilda ca nu este bine sa ne raportam la ceilalti din societate, in colectivitatile in care ne desfasuram activitatea sau ne traim viata? Inevitabil, te compari cu celalalt! Inevitabil, vezi si bunele si relele celorlalti si te compari, te plasezi undeva fata de evaluarea pe care o faci. Va intreb: care ar fi raportarea mai buna, astfel incat sa nu cadem in greseala fariseului de a ne evalua in comparatie cu ceilalti si de a ne indreptati intr-un fel?

Pr. Coman: Cea mai buna evaluare ar fi prin raportarea la masura etalon. Sa ne amintim ca omul este chemat sa ajunga la masura dumnezeirii. („Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este!"). Aceasta evaluare ar indeparta orice risc de indreptatire de sine si orice risc de raportare comparativa la ceilalti. Distanta dintre noi si Dumnezeu este atat de mare incat, prin raportare la ea, orice distanta dintre noi, oamenii, este imperceptibila! Un indicator al masurii dumnezeiesti este
iubirea neconditionata a tuturor oamenilor („Dumnezeu face sa rasara soarele si peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie si peste cei drepti si peste cei nedrepti". Matei 5,45), iar la nivelul nostru omenesc iubirea de vrajmasi. Daca nu putem depasi ispita evaluarii prin comparatie, atunci sa ne comparam cu cei care sunt deasupra noastra, nu cu cei care sunt sub noi. Logic ar fi sa ne masuram macar cu o masura mai mare decat a noastra. Dar, pentru aceasta, trebuie sa constientizam si sa ne luptam cu ispita indreptatirii de sine. Aceasta ne determina si pe noi, ca si pe fariseu, sa ne comparam cu cei mai slabi, mai neputinciosi, mai pacatosi decat noi. Se intelege ca oricare dintre noi, chiar si cel mai neputincios, va gasi pe unul mai neputincios decat sine si va putea spune: „Doamne, multumesc ca nu sunt ca acest neputincios, sunt un pic mai bun decat el!"

R. Radulescu: Vamesul, cu care se compara fariseul, are in schimb virtutea smereniei. Se vorbeste mult despre smerenie in morala si in spiritualitatea crestina. Spuneti-mi, parinte profesor Constantin Coman, cum sa intelegem smerenia? Cum este un om smerit? Cum se raporteaza el la lume?

Pr. Coman: Smerenia este starea contrara indreptatirii de sine. Smerit este omul care, judecandu-se prin raportare la masura dumnezeiasca la care este chemat sa ajunga, constata cat de departe este, ca si cel care, judecandu-se prin raportare la oamenii mai buni, mereu mai buni decat el, constata ca este departe de a fi ca ei. Daca s-ar judeca pe sine prin comparatie cu cei mai slabi ca el, ar deveni, instant, fariseu. Desi este un cuvant foarte des invocat, smerenia este foarte greu de inteles, pentru ca sunt foarte putini aceia care fac experienta acestei stari. Smerenia este o stare a omului care nu se intemeiaza si nu se sprijina in sine sau pe sine, constient de limitele sale. Omul smerit nu se sprijina pe puterile sale, nu-si construieste propriul piedestal, nici social si nici crestinesc.

R. Radulescu: Social, va referiti, ca imagine in fata celorlalti. Dar, in sinea mea, pot sa ma consider bun?

Pr. Coman: Catre unii care se credeau buni („drepti") a rostit Mantuitorul pilda despre care vorbim. A te considera bun in sinea ta inseamna a avea parere de sine, cum spunem noi in limbajul bisericesc. Cine se crede bun in sinea sa, nu va putea face fata ispitei de a fi receptat ca atare in public. Esential este cum te consideri tu in sine ta. Si fariseul si-a manifestat parerea de sine numai in fata lui Dumnezeu, la rugaciune, in cel mai intim si personal context. Starea de smerenie, ca si starea de indreptatire de sine, se masoara la nivelul sinelui, la nivelul omului launtric, la nivelul celei mai tainice si ascunse constiinte de sine. Discrepanta dintre starea launtrica si imaginea publica este ipocrizia.

Daca este sa reducem lucrurile la esential, riscul indreptatirii de sine il insoteste continuu pe omul care graviteaza in jurul propriului eu, indiferent care sunt motivele pentru care o face. Iar sansa starii de smerenie o are acela care sparge aceasta gravitatie egocentrica, uneori chiar din cauza presiunii pacatelor si a esecurilor.

Cine traieste raportandu-se la Dumnezeu, va constata ca este foarte mic si neputincios, prin raportare la ceea ce este Dumnezeu si dumnezeirea Sa. Atunci va intelege ca nu poate de nici un fel sa supraliciteze calitatile sale, abilitatile sale, creandu-si o imagine suficienta siesi. Numai prin raportare la Dumnezeu poate fi cineva smerit, sau prin raportare la cei care au implinit masura dumnezeirii, adica la sfinti.

R. Radulescu: Omul smerit este inaltat, spune concluzia acestei pilde. Omul care se inalta pe sine, se smereste. Smerenia si inaltarea vin de la Dumnezeu. Cum il smereste Dumnezeu si cum il inalta Dumnezeu pe om?

Pr. Coman: Smerirea celui trufas ca si inaltarea celui smerit de catre Dumnezeu se savarseste la nivelul sufletesc. Cine se afla un pic mai aproape de Dumnezeu, cine a trait, de exemplu, bucuria, linistea, limpezirea pe care o dobandeste in urma unei spovedanii, acela poate sa inteleaga. Cine nu a facut, in biserica, experienta atitudinii fariseice?! Toti, aproape, avem momente in care ne manifestam asemenea fariseilor. Privim in jurul nostru, ne ducem cu gandul la Dumnezeu si dam slava Lui ca, totusi, suntem mai buni decat ceilalti.

Acest gand duce la impietrirea inimii, la impietrirea simtirii. Este ca si in relatiile interumane: daca mergi inspre cineva plin de tine, trufas, cu dorinta de a te impune, de a te indreptatii, de a domina, nu vei avea nicio bucurie de la celalalt, nu-l vei putea intalni cu adevarat. Daca mergi, in schimb, cu dorinta de a te deschide spre celalalt, de a lasa de la tine, de a sacrifica propriile tale drepturi, timpul tau, vei avea bucuria unei relatii frumoase si te vei elibera. Te si asezi in sensul existentei, pentru ca noi nu existam ca sa ne consumam pe noi insine, nu existam pentru noi insine, ci existam pentru a ne aseza intr-o relatie de dragoste, intr-o relatie umana interpersonala, care constituie sensul si continutul existentei noastre. Noi traim din intalnirea cu ceilalti, si impreuna din intalnirea noastra cu Dumnezeu. Cel ce se indreptateste pe sine, isi inchide pur si simplu sansa intalnirii cu celalalt, nu se intalneste in mod real, daca intalnirea nu se realizeaza la nivel duhovnicesc, la nivel sufletesc.

Cel care se baricadeaza in sine, se transforma intr-o statuie. Se va inalta, va fi probabil admirat de ceilalti, dar va suferi pentru ca nu va avea sansa comunicarii reale, nu va avea sansa vietii adevarate.

Pr. Prof. Dr. Constantin Coman

Extras din volumul "Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor", Ed. Bizantina

• Mandria cea fara de minte
  Publicat in : Credinta
• Mandria
  Publicat in : Pilda zilei
• Smerenia si mandria
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: