Arhiereul Domnului, cunoscând că Sf. Copilă Maria avea harul cunoştinţei lui Dumnezeu, mai mult decât toţi ceilalţi, a lăsat-o să locuiască în Templu.
Pururea Fecioara Maria a dus o viață îngerească în Sfânta Sfintelor, despre care nu se dau însă detalii, fiind hrănită de un înger cu o hrană negrăită de sus. În felul acesta, firea ei i-a fost întărită şi la trup s-a făcut mai curată şi mai înaltă decât cele netrupeşti.
Dispreţuind încă de la vârsta prunciei cele vremelnice, Preacuratei Fecioare i s-a dat hrană cerească prin înger, arătându-se de la început Împărăteasă a cerurilor.
O hrană negrăită, din care Adam n-a ajuns să guste. Dacă ar fi gustat, atunci el n-ar fi „căzut din viaţă”, așa cum n-a căzut nici Sf. Fecioară. (Diac. Ioan I. Ică jr., „Maica Domnului în teologia secolului XX şi în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei”, Edit. Deisis, Sibiu, 2008, pp. 422-423).
În Sfânta Sfintelor, Fecioara Maria a dus o viaţă paradisiacă şi de asceză, ca în nişte „curţi cereşti”, fără griji, fără întristare, mai presus de plăcerea care nu e fără durere, Dumnezeu fiind Singurul pe Care-L vedea, pentru Care trăia şi din Care se hrănea.
Ea n-a intrat în Sfânta Sfintelor doar o dată, ci a fost lăsată de Dumnezeu să locuiască acolo nu puţini ani, ca la momentul potrivit prin Ea să se deschidă sălaşurile cereşti şi să fie date drept locuire veşnică celor ce cred în naşterea ei uimitoare (Ibidem, p. 386).
Viaţa ascetică a Maicii Domnului în Templu este asemuită, pe bună dreptate, ca în rai. Astfel, viaţa nevăzută de nimeni a Fecioarei Maria în Sfânta Sfintelor este prezentată ca un şir de „suişuri tainice” ale inimii sale şi ca o „apologie tăcută” a vieţii isihaste petrecută în liniştire (Arhim. Teofil Părăian, „Locul rugăciunii isihaste în viaţa credinciosului”, Edit. Eikon, Cluj-Napoca, 2005, p. 128).
Această „Sfântă a Sfintelor”, aşa cum o numeşte Sf. Grigorie Palama pe Preacurata Fecioară, oferea şi tăcând o „apologie” demnă de remarcat a faptului că nu în chip neverosimil a ales viaţa isihastă şi fără comuniune cu ceilalţi.
Drepţii Vechiului Testament au locuit în pustiuri şi în peşteri, după cum spune Sf. Apostol Pavel: „Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului” (Evr. 11, 38).
Spre deosebire de aceştia, Sf. Fecioară a locuit în sălaşul cel mai sfânt de pe pământ, în însuşi sanctuarul Templului din Ierusalim, semn al sfinţeniei şi al unei maxime intimităţi cu Dumnezeu.
Iar dacă lumea nu era vrednică de sfinţii Vechiului Testament, cum ar fi fost vrednică de Ea, care e mai înaltă şi decât sfinţii din cer? De aceea se cuvenea ca acest „vas feciorelnic” să fie păzit în „sanctuarul nepătruns”, ducând o viaţă nevăzută pentru toţi oamenii.
Sfânta Copilă a fost închinată de către Sf. Ioachim şi Ana lui Dumnezeu, Cel ce le-a dăruit-o ca rod al virtuţilor şi rugăciunii lor, pentru ca prin asceza ei, în locaşul sfânt, să devină un „pom roditor” lângă izvoarele apelor Duhului, după cum grăieşte David: „Şi va fi ca un pom răsădit lăngă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea şi toate câte va face vor spori” (Ps. 1, 3).
Astfel, Prunca Maria a fost adusă la Templu ca un „vlăstar preasfânt” răsărit dintr-o rădăcină sfântă. Prin măreţia demnităţii sale, acest „vlăstar” sădit ca un „măslin roditor” în casa lui Dumnezeu, va crește de la pământ până la cer şi, nu după mult timp, din el va da „Floarea mai înainte de veci şi neveştejită” (Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., pp. 338-339).
Fecioara Maria a realizat în Templu prefigurările Legii Vechi. Prin intrarea în Sfânta Sfintelor, Ea împlineşte toate simbolurile şi prefigurările Vechii Legi, fiind numită „Sfânta Sfintelor cea fără sfârşit”, „cortul nefăcut de mână al Cuvântului”, „chivotul cuvântător şi însufleţit al Pâinii Vieţii, Care ne-a fost trimisă cu adevărat din ceruri”, „chivot în care e vasul ce poartă mana”, „cartea vieţii în care s-a întipărit Însuşi Cuvântul Tatălui în chip negrăit”, „pomul veşnic înflorit, din care a ieşit Floarea nestricăcioasă”, „toiagul lui Aaron, care prin ramurile pe care le-a odrăslit fără umezeală, însemna dinainte naşterea fără de sămânţă din Fecioară” (Ibidem, pp. 351-352).
În timp ce în rai fiind, Eva a socotit că „rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit” (Fc. 3, 6), în Sfânta Sfintelor, Copila Maria a ajuns mai presus de nevoile firii şi de plăcerile simţirii, socotind de neprivit cele frumoase la vedere şi de trecut cu vederea cele bune de mâncare.
Astfel, prin asceză şi prin contemplare, Ea şi-a întors mintea de la cele pământeşti spre frumuseţile cele veşnice şi spre bunătăţile duhovniceşti.
Preacurata Copilă se arată în felul acesta, prima făptură eliberată de „tirania” diavolului şi care triumfă asupra lui, şi aceasta nu luptându-se din zori până seara, nici pentru rodul unui singur pom, ci timp de mulţi ani şi pentru tot felul de plăceri născocite de stăpânitorii întunericului drept momeală împotriva sufletelor (Ibidem, pp. 353-354).
Maica Domnului este „arhetip” şi „model” ce însumează toate virtuţile, care prin naşterea negrăită a lui Hristos, a făcut ca natura omenească, înnoită în Duh, să redevină o „matrice universală” (Pr. Andre Scrima, „Biserica Liturgică”, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 36).
Învrednicindu-se de atâtea daruri şi având trupul mai pur şi mai dumnezeiesc decât duhurile curăţite prin virtute, ca astfel să poată primi nu doar o „prefigurare” a cuvintelor dumnezeieşti, ci pe Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, Fecioara s-a arătat a fi Ea însăşi adevărata „Sfântă a Sfintelor”, fiind slăvită atât înainte, cât şi după naşterea lui Hristos, ca Maica Lui atotsfântă.
De aceea, Sf. Grigorie Palama îi îndeamnă pe credincioși, care înţeleg acum mântuirea lucrată pentru toţi oamenii, prin Preacurata Fecioară, să o laude şi să-i mulţumească fiecare după putere, dar cu mult mai mult decât femeia din Sfânta Scriptură care a fericit-o, spunând lui Iisus Hristos: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt!” (Lc. 11, 27).
Pentru că având scrise cuvintele vieţii veşnice şi nu numai cuvintele, dar şi minunile şi pătimirile şi ridicarea prin ele din morţi a firii noastre, înălţarea de pe pământ la cer şi viaţa veşnică şi mântuirea neschimbată făgăduită nouă prin toate acestea, se cuvine a lăuda şi a ferici neîncetat pe Maica Dătătorului Vieţii. (Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 387).
De asemenea, Sf. Grigorie Palama adresează chemarea de a ne muta cu sufletul în Sfânta Sfintelor din cer, acolo unde se află acum Fecioara-Mamă, pentru că, în acest mod, primind cântările şi cererile adresate ei, Ea va mijloci pentru noi dobândirea bunătăţilor prezente, ca şi a celor viitoare.
„Dar să ne mutăm şi pe noi înşine, fraţilor, de pe pământ la cele de sus; să ne transportăm de la trup la Duh; să ne mutăm dorul de la cele vremelnice la cele dăinuitoare; să dispreţuim plăcerile trupeşti găsite drept o momeală împotriva sufletului şi care trec după puţin; să dorim harismele duhovniceşti ca unele ce rămân nestricate; să ne scoatem afecţiunea şi mintea din tulburarea de jos; să urcăm în sanctuarele cereşti, în acea sfântă a sfintelor, unde locuieşte acum Născătoarea de Dumnezeu” (Ibidem, pp. 387-388).
„Astăzi, înainte-însemnarea bunei voinţe a lui Dumnezeu şi propovăduirea mântuirii oamenilor, în biserica lui Dumnezeu, luminat, Fecioara se arată şi pe Hristos tuturor mai înainte Îl vesteşte. Acesteia şi noi cu mare glas să-i strigăm: Bucură-te, plinirea rânduielii Ziditorului.” (Tropar la praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului)
Sorin Lungu
Sorin Lungu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.