Simbolul de credinta sau Crezul - teza si sinteza marturisirii noastre ortodoxe
Introducere
Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a declarat anul 2010 drept an al "Simbolului de Credinta”, reiesind din faptul ca in acest an se implinesc 1685 de la Primul Sinod Ecumenic (Niceea – 325), cand au fost formulate primele 7 articole ale Simbolului nostru de Credinta, numit „niceo-constantinopolitan”. Numarul de 1685 nu este o cifra tocmai rotunda si nu stiu in ce masura a constituit un motiv serios pentru ca Sinodul sa fi luat o asemene decizie, dar daca ea a fost totusi luata, consideram necesar sa facem o introducere in istoria acestui Crez, urmand ca pe viitor sa se scrie studii serioase si demult asteptate, care sa reflecte istoria si teologia Simbolului nostru de Credinta.[1]
In general se spune ca din cele 12 articole ale Simbolului de Credinta: primele 7 au fost compuse la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, iar celelalte 5 la Al doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol din anul 381. Afirmatia nu este tocmai adevarata, chiar daca in mare parte ea este valabila. Trebuie sa stim ca pe langa asa-zisul Crez "niceo-constantinopolitan", Biserica mai cunoaste alte 2 Simboluri de Credinta foarte importante: cel „apostolic” si cel „ierusalimitean”, citat pe la anul 350 de Sf. Chiril al Ierusalimului in Catehezele sale. Au mai existat si altele. Foarte multe expresii din aceste simboluri sunt comune. Simbolul zis "apostolic", a carui radacini nu pot fi gasite mai devreme de sec. III si care este citat foarte des in Apus spre sfarsitul secolului al IV-lea si chiar mai tarziu, a influentat si el foarte mult varianta finala a Crezului nostru de la Constantinopol din anul 381.
O influența deloc neglijabila a avut-o si crezul ierusalimitean. Unii teologi apuseni, dar si teologul roman Ioan Ica jr., sunt de parerea ca Simbolul nostru de Credinta nu trebuie numit "niceo-constantinopolitan", ci "romano-constantinopolitan".[2] Mi se pare totusi afirmatia putin fortata. In primul rand, nu e vorba aici de un "Crez roman", ci de unul zis "apostolic", care, desi a fost folosit mai mult in Apus (mai ales in Milan si Galia si mai putin la Roma), se trage din Rasarit si isi are radacinile in traditia apostolica. In al doilea rand, denumirea de "Crez romano-constantinopolitan" neglijeaza influenta puternica a Crezului Ierusalimitean, nemaivorbind de contributia niceeana in clarificarea dogmei trinitate si impunerea termenului ὀμοούσιος. In al treilea rand, o astfel de denumire nu e traditionala si are un iz ecumenist foarte evident. Asa cum se poate vedea si din textul Simbolului de Credinta, acesta, ca si toate celelalte Simboluri de Credinta, a fost scris pentru a fi rostit la Botez. Introducerea Crezului in Liturghie este de la sfarsitul secolului al V-lea si ea s-a facut in niste conditii istorice foarte interesante.
Spre sfarsitul secolului al V-lea, in toiul controverselor hristologice dintre ortodocsi si monofiziti, ambele tabere se declarau fidele Simbolului niceo-constantinopolitan, ceea ce amplifica si mai mult confuziile teologice. In acest context, printr-o adevarata stratagema politico-religioasa, patriarhul monofizit de Antiohia Petru Gnafevs (sau Fulon), in anul 471, introduce Simbolul de Credinta in Sfanta Liturghie. In anul 512 patriarhul monofizit de Constantinopol Timothei generalizeaza Crezul in Liturghie pentru tot Imperiul. Deja in anul 518, cand scaunul de Constantinopol a revenit ortodocsilor, acestia nu mai puteau scoate acest Simbol de Credinta din Liturghie (chiar daca el era destinat doar Botezului), pentru ca in acest fel ar fi fost acuzati de erezie de catre monofiziti.[3]
Si iata asa am ajuns sa avem Simbolul niceo-constantinopolitan chiar in Liturghie, desi insasi Anaforaua liturgica si toate celelalte rugaciuni, pe langa continutul lor liturgic-sacramental, sunt si marturisiri de credinta;[4] deci Liturghia nu era lipsita de Crez nici pana atunci. Aceste informatii istorice, foarte generale si simple, cred ca trebuie cunoscute de toti, nemaivorbind de „teologi”. Iar acum sa trecem la text. Redam mai jos textul Simbolului de Credinta, cu unele scurte comentarii literare la text:
1. Cred[5] intru unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, al tuturor celor vazute si nevazute.
2. Si intru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Nascut, Care din Tatal S a nascut mai inainte de toti vecii: Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, nu facut, Cel de o fiinta cu Tatal, prin Care toate s au facut;
3. Care, pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire, S a pogorat din ceruri si S a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara si S a facut om;
4. Si S-a rastignit pentru noi in zilele lui Pontiu Pilat si a patimit si S-a ingropat;
5. Si a inviat a treia zi, dupa Scripturi;
6. Si S-a suit[6] la ceruri si sade de a dreapta Tatalui;
7. Si iarasi va sa vina[7], cu slava, sa judece viii si mortii, a Carui Imparatie nu va avea sfarsit.
8. Si intru Duhul Sfant, Domnul de viata Facatorul, Care din Tatal purcede, Cel ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si slavit, Care a grait prin proroci.
9. Intru una[8], sfanta, soborniceasca si apostoleasca[9] Biserica;
10. Marturisesc un botez spre iertarea pacatelor;
11. Astept invierea mortilor;
12. Si viata veacului ce va sa fie. Amin!
Prin urmare, in crestinism, cunoasterea teologica incepe cu marturisirea lui Iisus Hristos Domnul, asa cum canonul biblic urmeaza canonului credintei sau al adevarului, spune diac. prof. Ioan I. Ica jr. Crestinismul este o religie prin excelenta marturisitoare si publica; urmand lui „Hristos Iisus, Care pe vremea lui Pontiu Pilat a dat ca martor marturisirea cea buna“, crestinilor li se cere, la randul lor, sa tina marturisirea si sa dea raspuns oricaruia le cere socoteala despre credinta lor. Crezul niceo-constantinopolitan, de la a carui elaborare crestinatatea aniverseaza 1685 de ani, a devenit Crezul ecumenic al Bisericii, fiind piatra de temelie in cultul si invatatura ei de credinta.
Crezul este certitudine. Anume, certitudinea ca subiectul lui exista cu adevarat si ca este formulat in cuvinte si fraze, ca este exprimabil religios. Crezul este indisolubil legat de Logos. Intre Crez si Logos descoperim o legatura unitara, ferma si indestructibila. Logosul da consistenta formularii din Crez. Crezul, la randul lui, este inima exprimarii teologice in limbaj uman a Logosului, exprimare in care Logosul comunica despre Dumnezeu, despre Sine ca Dumnezeu-Cuvantul, despre Dumnezeu-Duhul Sfant, despre Biserica si despre lume si finalitatea ei.
Crezul nostru se intemeiaza pe Revelatia dumnezeiasca
In afara Revelatiei nu putem afla Crez crestin si cu atat mai putin Crez crestin ortodox. Si se numeste asa - Crez - pentru ca, in limba greaca, in care a fost redactat si din care s-a tradus si in romaneste si in alte limbi, incepe cu forma verbala „pistevo“ - „eu cred“, in sensul ca sunt deplin convins si marturisesc ferm ca...
Intr-adevar, Crezul este sinteza, catargul religiei crestine, ca si al oricarei religii care merita acest nume. Fara crez, fara un set de sentinte mai mult sau mai putin scurte si continand esenta religiei, nu se distinge usor directia sau zarea inspre care se indreapta acea religie. Asa cum o nava puternica are un catarg viguros si o carma tare, gata sa o mentina pe directia de plutire si in lupta cu valurile, tot asa Biserica Mantuitorului Iisus Hristos este definita de imnologii rasariteni drept „corabia mantuirii“, iar, in planul practic, bisericile s-au si construit mai intai in forma de corabie, turlele servind de catarg sau catarge.
Catargul vesnic al corabiei duhovnicesti, al Bisericii - corabie exclusiva a mantuirii - este, insa, Domnul nostru Iisus Hristos, deoarece, marturisit, succint, in si prin Crez, ca si prin intreaga invatatura de credinta a Bisericii, El ramane de neclintit pe valurile lumii si ale veacurilor, pana la eshaton si dincolo de el.
Dreapta credinta, corecta, harica, este insumata in Crezul ortodox
Sfintele Evanghelii relateaza minunat faptul ca indeletnicirea marinareasca apostolica, de pescari, a ucenicilor, a imprimat imaginea „pescareasca“ in crestinismul primar; ba, chiar, pestele - in greceste, ichthys - a devenit simbolul secret al crestinismului insusi. Prin acest simbol, acvatic, desenat pe nisip sau purtat la gat ca amuleta, crestinii se identificau unul pe altul in perioada persecutiilor.
In crestinism, Crezul fundamental este cel ortodox, exprimand esenta doctrinara in toata puritatea ei, fara alunecari eretice. El insumeaza „dreapta credinta“, „credinta corecta, harica“ sau credinta transmisa din generatie in generatie, cu acribie si cu o deosebita raspundere fata de continutul ei sublim. Potrivit spuselor Mantuitorului Iisus Hristos, „cine va crede se va boteza si se va mantui“. De aceea, cine vine la Taina Sfantului Botez ar trebui sa recite Crezul sau sa-l citeasca, de trei ori, el sau nasul (nasa), cand este vorba de prunci si de copii.
Continutul Crezului ortodox este luat „din Scripturi“ sau „potrivit Scripturii“, ori, inca, „dupa Scripturi“, dupa Revelatie. Crezul Bisericii crestine patristice este cunoscut indeobste sub denumirea de Simbolul niceo-constantinopolitan. El s-a alcatuit in secolul al IV-lea: prima parte la Sinodul Ecumenic sau Pan-crestin de la Niceea din 325, in timpul domniei imparatului Constantin cel Mare, iar a doua parte la cel de-al doilea Sinod Pan-crestin sau Ecumenic de la Constantinopol, tinut la anul 381.
Crezul sau Simbolul de credinta niceo-constantinopolitan, exprimand succint credinta noastra, totalizeaza 12 articole, usor de memorat. Aceste articole, in formularea pe care o avem si astazi, s-au transmis mereu neschimbate in Biserica Ortodoxa a Rasaritului. Parintii sinodali nu au „inventat“ Crezul atunci, in secolul al IV-lea, ci ei au studiat si au analizat toate aspectele invataturilor dogmatice din Crezul fiecarei mari Biserici locale si au formulat, sintetic, toate adevarurile de credinta in fraze si propozitii, astfel incat sa rezulte o expunere scurta, axiomatica, usor de folosit in planul catehetic, misionar, liturgic, dogmatic si apologetic.
Parintii sinodali au reusit, cu vegherea si asistenta Duhului Sfant, sa redea claritatea teologiei crestine, vizavi de cumplita erezie subordinationista a lui Arie din Alexandria, vizand relatia din veci dintre Tatal si Fiul, precum si vizavi de vicleana cugetare a lui Macedonie, indreptata impotriva Duhului Sfant. Astfel, Parintii sinodali au izbutit sa evite capcanele cugetarii logice, dar pamantesti, limitate, ale ereziarhilor si sa se mentina la nivelul ceresc al spiritualitatii crestine din epoca Evanghelistilor, a Sf. Apostoli, a apologetilor si a Sfintilor Parinti. Lunecarea spre o aparenta logica filosofica - fie ea platonica sau aristotelica - ar fi fost fatala pentru pastrarea autenticitatii adevarului crestin revelat, in Sfanta Biserica. Crezul nostru, cel crestin ortodox sau niceo-constantinopolitan, este Revelatia pe scurt sau Scriptura pe scurt, mai intai a Vechiului Testament, sintetizat magistral in cel dintai articol: „Cred intru Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, al tuturor celor vazute si nevazute“.
Nimic mai cuprinzator si mai simplu: se reia din primul capitol al Facerii si din Sema Israel (Deuteronom 6, 4) marturisirea ca Dumnezeu este numai Unul Singur si ca El trebuie sa fie iubit din tot sufletul, si din toata inima, si cu toata puterea de catre fiecare credincios. Anume, sa se zica: „Adonai Eloheinu - Adonai echad. Veahavta Adonai Eloheka, mekol nafseka, u mekol levaveka u mekol meodeka“. In limba ebraica, echad denota numeralul „unu“. La fel, si in limba greaca, se utilizeaza aici numeralul cardinal „unu“, iar nu numeralul nehotarat, „un“. In limba romana, ar trebui sa spunem: „Cred in Unicul sau Singurul Dumnezeu“ - dar nu se mai poate schimba usor acum traducerea indatinata.
Marturisirea Viului, Unicului Dumnezeu
Rostita in felul acesta, expresia data din Crez reda convingerea monoteista, izvorand din Revelatie, ca marturisim numai pe Viul, Unicul si Singurul Dumnezeu - in unitate de fiinta si intreit in Persoane -, Dumnezeul Care exista, excluzand din gandire toate imaginile idolatre, fantasmagorice ale Antichitatii si care mai revin, uneori, in mintea unor sincretisti sau eretici moderni, in scris sau in practica. Aceeasi marturisire scurta, monoteista, avea sa fie redata si de profetul Isaia (Is. 44, 6), de unde s-a raspandit la unii arabi, fiind apoi rostita de intemeietorul islamului si perpetuata in Coran.
Parintii Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325) au demonstrat, deci, ca au perpetuat traditia monoteista revelata si au exprimat credinta autentica si fara echivoc a Bisericii apostolice, primare, patristice si a noastra. Totusi, ei, Parintii sinodali, au mers mai departe decat Vechiul Testament, preluand din invatatura Mantuitorului Hristos adevarul de neclintit si incontestabil ca Dumnezeu este Tatal, Parintele nostru, al tuturor, Atottiitorul si Creatorul tuturor „celor vazute si nevazute“. Intr-adevar, dupa un studiu atent si aprofundat, se ajunge la concluzia ca spre acest mod de a gandi si de a simti converg toti marii filosofi antici ai lumii. Ei au elaborat un fel de „teologie pre-teologica“ si au deschis calea primirii Revelatiei depline in Iisus Hristos, „la plinirea vremii“. Credinta astfel exprimata este universala, este credinta descoperita pentru tot omul care vine pe lume si vrea sa ajunga la cunoasterea adevarului si sa se mantuiasca.
Parintii Sinodului de la Niceea au fixat miezul invataturii despre Hristos si despre mantuirea in Hristos
Dupa acest prim articol din Crez, articol universal-religios si teologic prin excelenta, care si constituie temeiul indiscutabil si acceptat al dialogului intercrestin si, mai de curand, chiar interreligios, intram in textul din Crez specific numai crestinismului si Bisericilor crestine, dar mai greu de discutat cu adeptii altor religii. Este vorba de insusi miezul hristologiei si al soteriologiei crestine nou-testamentare si patristice ortodoxe de totdeauna.
Il redam aici, in continuare: „(Cred) Si intru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut, Care din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii; Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, iar nu facut; Cel de o fiinta cu Tatal, prin Care toate s-au facut; Care, pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire, S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria, si S-a facut om; si S-a rastignit pentru noi in zilele lui Pontiu Pilat si a patimit si S-a ingropat; si a inviat a treia zi, dupa Scripturi; si S-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui; si iarasi va sa vina cu slava, sa judece viii si mortii, a Carui imparatie nu va avea sfarsit“.
Avem de-a face aici cu o relatare cu totul amanuntita, dar foarte pe scurt, a momentelor logice privind originea vesnica a Fiului - a doua Persoana a Sfintei Treimi -, comparata cu aparitia luminii din lumina, adica Nasterea Dumnezeu-Fiului ca Lumina din Dumnezeu-Tatal ca Lumina, kenoza Fiului si Intruparea de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria, facandu-se om nu din vreo dorinta de a-i uimi pe oameni, ca sa-i faca infinit de supusi fata de divinitate, cum era cazul in vechile religii si cum o aminteste Sfantul Vasile cel Mare, ci, dimpotriva, „pentru a noastra mantuire“. Centrul de greutate cade pe dragostea lui Dumnezeu pentru om, ca sa-l scape de neascultare si de orice pacat, ca sa-l mantuiasca. Intruparea reala a constituit minunea extraordinara a unirii firii divine cu firea omeneasca, a unirii divinului cu omenescul, in favoarea omenescului. Daca in alte religii intalnim presupuse combinatii dintre divin si uman, dintre Atman si atman (Sufletul divin universal si sufletul uman individual), ele nu vizeaza salvarea si desavarsirea omului, ci mai degraba „absorbirea“ si aneantizarea omului. Or, in crestinism, Fiul lui Dumnezeu Se inomeneste pentru ca omul sa se indumnezeiasca, dupa cum invata Sfantul Atanasie cel Mare.
Fiul lui Dumnezeu devine „Fiul omului“
Intruparea Cuvantului lui Dumnezeu, a Logosului, se face fara stirbirea sau injosirea dumnezeirii, intr-un proces kenotic unic, fara pierderea divinului in omenitate. Dimpotriva, omenitatea se potenteaza intr-atat, incat „filiatia omului prin har“ fata de Dumnezeu sa fie perfecta, fara ca omul sa-si piarda propria sa natura creata, limitele sale creationale. Aspectul kenotic, marcat prin cuvintele: „si S-a pogorat din cer“, devine modelul aplecarii parintesti a Tatalui spre lume, in special spre om, asemanator aplecarii parintelui spre copil, ca sa-l ridice in dreptul fetei sale, capului sau, la nivelul demnitatii depline si al responsabilitatii. Caci, daca omul nu ar fi beneficiat de Intruparea Logosului si de intreg cursul mantuirii obiective, el ar fi ramas doar „poleit cu har“, dar nu „patruns de har“ si transformat total in interiorul sau. Numai acea raza de soare lumineaza adancurile fapturii care a trecut neoprita prin structura creatiei, ba chiar transcende si dincolo de aceasta structura, facand-o vizibila in toata frumusetea ei. Este raza harului dumnezeiesc, a energiilor divine necreate, despre a caror existenta a scris si a vorbit Sfantul Grigorie Palama.
Fiul lui Dumnezeu devine „Fiul omului“, experiind tot ceea ce apartine firii umane, in afara de pacat. Trupul se supune nu numai nasterii ci, de asemenea, si vietii de familie, societatii, cu legile ei de convietuire, intemperiilor de tot felul, intampina viata trecatoare sub diversele ei aspecte, sufera insasi Rastignirea, Patimile, Moartea, Ingroparea, odihna Trupului in mormantul de piatra. Dar, tot acelasi Trup asumat de Iisus Hristos prin Nasterea din Fecioara invinge moartea, straluceste in Inviere, Se inalta la ceruri, sade de-a dreapta Tatalui si va veni iarasi ca sa judece viii si mortii si sa imparateasca la nesfarsit.
Crestinul ortodox, marturisind aceste puncte de credinta, retraieste, in mic, viata lui Iisus Hristos, deoarece Iisus Hristos S-a impartasit Bisericii si, prin ea, umanitatii intregi. In Iisus Hristos se recapituleaza - dupa expresia Sf. Irineu de Lyon - fiecare om purtator al chipului lui Dumnezeu. Deoarece Fiul este chipul Tatalui, si numai Fiul ni L-a aratat pe Tatal in Sine, la fel toti cati se boteaza in Iisus Hristos devin fii dupa har ai Tatalui si sunt chemati sa I se adreseze ca si Fiul: „Avva, Parinte!“. Fiul a facut semne si minuni in lume, „pentru ca lumea sa creada“, pentru ca oamenii sa se convinga de existenta lui Dumnezeu ca Parinte iubitor si proniator al oamenilor si al intregii creatii. Deoarece a patimit pentru lume, Fiul intrupat a dobandit intreaga justificare pentru a judeca viii si mortii si pentru a imparati vesnic.
La Constantinopol, in anul 381, s-a fixat esenta invataturii despre Duhul Sfant si despre Biserica
Acelasi verb, „cred“, desi nu se repeta in fata fiecarei fraze sau propozitii, impune, gramatical vorbind, acuzativul, in continuare, in textul propriu-zis. Aici se expune invatatura despre Duhul Sfant, pnevmatologica, a Bisericii nedivizate. Duhul este marturisit ca Facatorul de viata, ca Izvor de viata, purcezand din Tatal si fiind impreuna inchinat (symproskynoumenon) si slavit (syndoxazomenon) cu Tatal si cu Fiul. El este Duhul „Care a grait prin prooroci“. „(Cred) Si intru Duhul Sfant, Domnul de viata Facatorul, Care din Tatal purcede, Cel ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si slavit, Care a grait prin prooroci.“ Se intelege de aici relatia stransa dintre Tatal, Fiul si Duhul Sfant, cele trei Persoane existand in aceeasi fiinta, ca Dumnezeul unic si singurul adevarat. Biserica Romano-Catolica a introdus in Crez, contrar canonului 7 de la Sinodul al III-lea Ecumenic, expresia neortodoxa ca Duhul purcede si de la Fiul (Filioque), in urma acceptarii ei la Sinodul local de la Toledo (1589), in speranta ca, astfel, arienii din Spania vor veni la credinta dreapta, ecumenica. Stand insa si mai departe pe temelia sigura a marturisirii din mileniul I, Biserica Ortodoxa, in ciuda marilor dificultati si asperitati istorice, nu a schimbat nici o iota din Crez. In fine, Crezul trece rapid, dar pe inteles, peste ecleziologie, marturisind ca Biserica Mantuitorului Iisus Hristos este una singura, implicand faptul ca faramitarea Bisericii este un fapt neobisnuit si daunator crestinismului; ca ea este soborniceasca, adica universala, de pretutindeni.
Crezul niceo-constantinopolitan, un memento perpetuu pentru ortodocsi
"(Cred) Si intru una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica. Marturisesc un botez, spre iertarea pacatelor. Astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie. Amin.“
Biserica marturiseste cu Apostolul: Un singur Domn, Iisus Hristos, o singura credinta - cea pe care a adus-o in lume Domnul nostru Iisus Hristos, un singur botez, spre iertarea pacatelor. Botezul (greceste, baptisma) inseamna afundare, nu scufundare, nici cufundare. Din afundare se revine la suprafata, viu, dar din scufundare si cufundare, nu.
Incheiere
Asadar, acesta este sensul credintei noastre si acesta este si sensul cuvantului botez. Este vorba de moartea prin afundarea in apa cu Iisus Hristos si revenirea la viata impreuna cu El, lasand sa se scufunde, sa ramana la fundul cristelnitei, al apei, numai pacatul stramosesc, pacatul neascultarii adamice.nIn concordanta cu invatatura de credinta privitoare la botez este si asteptarea invierii mortilor si venirea vietii vesnice. Intr-adevar, crestinul ortodox crede puternic in invierea celor raposati, dupa fagaduinta Mantuitorului Iisus Hristos din Evanghelia dupa Matei si dupa cuvintele Sf. Apostol Pavel catre Tesaloniceni. Judecata universala va fi instantanee si rasplata pentru fapte va veni pe loc si pentru vesnicie. A uita de adevarurile credintei inseamna asumarea unui risc urias, contrar sperantei de generatii si iubirii lui Dumnezeu fata de om. De aceea, Crezul nostru, Crezul niceo-constantinopolitan, este si un memento perpetuu pentru ortodocsi, fiind rostit nu numai la Sfanta Liturghie, ci, de asemenea, si la unele Sfinte Taine si ierurgii.
Note bibliografie si explicative:
[1] As propune chiar ca la 12 Facultati de Teologie din Romania sa se faca simpozioane stiintifice pe cate unul din articolele din Crez, cu precizarea ca la articolul despre Botez sa se includa discutii si despre celelalte Sfinte Taine, asa cum se practica si in Catehism.
[2] Cf. Canonul Apostolic vol. I, Ed. Deisis / Stavropoleos 2008, pp. 205-232. Intr-un capitol destul de extins din acea carte, diaconul Ioan Ica jr. ne da si textele celor mai vechi Simboluri de Credinta de unde se vede clar de unde si ce idei sau formule de credinta au fost imprumutate.
[3] Cf. Karl Christian Felmy, De la Cina de Taina la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe, Ed. Deisis, 2004, pp. 160-161. Asa cum reiese din aceasta lucrare, in Apus, Simbolul de Credinta a fost introdus prin hotararea Sinodului de la Toledo din anul 589, avand si adaosul Filioque (pe atunci folosit doar in Spania, in lupta cu arienii vizigoti).
[4] Cf. Ierom. Petru Pruteanu, Liturghia Ortodoxa – istorie si actualitate, Ed. Sophia 2008, pp. 290-297.
[5] Ekthesis-ul de la Niceea, intrucat era o marturisire de credinta anti-ariana a celor 318 de episcopi, avea la inceput cuvantul "credem" (la plural), dupa care urmau celelalte formule de credinta. Acestea insa au fost insa usor modificate in 381 cu expresii din celelalte doua Simboluri amintite mai sus. Singurul Crez care avea atunci forma de singular "Cred" era Simbolul Apostolic, folosit la Botez, si anume de aici a fost preluata aceasta forma de singular in redactarea finala de la Constantinopol, intrucat si acest Crez avea ca prima menire folosirea lui la Botez. Dupa introducerea Crezului in Liturghie parca s-ar simti iarasi nevoia de plural, cand Crezul este rostit sau cantat in comun, dar si in acest context se justifica totusi si forma de singular, pentru ca aceasta accentueaza credinta personala a fiecarui ins in parte, care-si asuma si marturiseste liber si constient acest Crez.
[6] Termenul ανελθόντα provine de la ανήλθον, aorist al verbului ανέρχομαι, si poate fi tradus prin „a urca” (pe niste trepte), „a [te] catara”, „a [te] sui”. Deci, in contextul dat, trebuie tradus: „S a suit” – cum a tradus si Sfantul Dosoftei al Moldovei, dar nu „S a inaltat” – cum spun unii astazi. Intr adevar, sensurile sunt oarecum apropiate, dar Parintii de la Niceea au preferat acest cuvant in Crez, pentru ca in primele secole Sfintii Parinti (in general) intrebuintau mai des „ ανέρχομαι” (preluat din Psalmul 46, 5), chiar daca ceva mai tarziu devenise deja uzual termenul „ανάληψις – inaltare”, de unde si denumirea de astazi a sarbatorii: „Inaltarea Domnului”. Primul Sfant Parinte care a folosit termenul ανέρχομαι cu referire la evenimentul petrecut cu Mantuitorul dupa inviere a fost Sfantul Iustin Martirul si Filosoful. La el il intalnim de mai multe ori, in operele sale: Apologia I: cap. 21, 31 si 42; si Dialogul cu iudeul Trifon, cap. 34. Nu i clar insa de ce traducatorii romani ai acestor lucrari (vezi: Apologeti de limba greaca, Bucuresti, 1997, pp. 53, 61, 71, 167) au tradus acelasi termen de fiecare data, diferit: „inalta”/ „urca”/„ridica”; si numai termenul „άνοδος – mergere in sus”, a fost tradus de acestia prin „suire” (Dialog cu iudeul Trifon, cap. 82, in volumul citat, p. 327). [Termenii au fost verificati dupa G.W.H. Lampe, A Patristic Greek Lexicon, Oxford, 1961, pp. 110, 137, 146; tot despre aceste diferente vezi si Hierotheos VLACHOS, Predici la Marile Sarbatori, Galati, 2004, p. 259.]
[7] Verbul ar trebui tradus mai degraba prin prezentul: iarasi vine – ceea ce teologic nu ar fi deloc gresit, ba chiar in acord cu textul din Psalmul 117, 26 (si versetele paralele din Evanghelie), cu cel din I Corinteni 16, 22 si mai ales cu teologia primelor veacuri, in care venirea Domnului era asteptata in permanenta, cu multa bucurie. Totusi traducerile romanesti si multe din cele moderne folosesc verbul la viitor, ceea ce face ca a doua venire a Domnului sa fie inteleasa ca un act unic si irepetabil, ce se va produce intr un viitor necunoscut.
[8] Cuvantul „una” este in acest caz un numeral ce desemneaza cantitativ, dar mai ales calitativ un atribut al fiintei Bisericii si deci nu trebuie confundat cu articolul omonim una. De aceea dupa acest cuvant trebuie sa existe virgula (in scriere), respectiv pauza (in rostire), pentru a scoate in evidenta fiecare atribut al Bisericii.
[9] Suntem de acord cu IPS Arhiepiscop si Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, care propune inlocuirea cuvantului „apostolesc/apostoleasca” cu „apostolic(a)” (cf. Cartea deschisa a Imparatiei, Bucuresti 2005, p. 184). Consideram insa ca o atare schimbare, intr un text atat de uzual ca Simbolul Credintei, nu se va putea realiza usor, mai ales ca termenul nou „apostolic(a)” nu rimeaza cu termenul antecedent „sobornicesc/soborniceasca” (la moment neschimbabil).
Drd. Stelian Gombos
Stelian Gombos
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.