Riturile pozitive de doliu
Oricat de diferite ar fi unele de altele prin natura gesturilor pe care le implica, diversele rituri pozitive au un caracter comun: toate sunt indeplinite intr-o stare de incredere, de buna dispozitie si chiar de entuziasm. Desi asteptarea unui eveniment viitor si contingent este insotita de o oarecare incertitudine, este totusi normal ca ploaia sa cada cand a venit anotimpul ei, ca speciile animale si vegetale sa se reproduca regulat.
O experienta, repetata de multe ori, a demonstrat ca, in principiu, riturile produc efectul sperat, care reprezinta ratiunea lor de a fi. Sunt celebrate cu un sentiment de securitate, cu bucuria anticipata a fericitului eveniment pe care-l pregatesc si il anunta. Miscarile executate rezulta dintr-o asemenea stare de spirit : ele poarta, fara indoiala, amprenta solemnitatii presupuse de orice solemnitate religioasa, dar care nu exclude nici antrenul, nici veselia.
Sunt sarbatori vesele. Dar exista si sarbatori triste, care au drept obiect fie sa faca fata unei calamitati, fie, pur si simplu, sa o aminteasca si sa o deplanga. Aceste rituri au o fizionomie cu totul speciala, pe care vom incerca sa o caracterizam si sa o explicam. Ni se pare cu atat mai necesar sa le studiem separat, cu cat ele vor dezvalui un nou aspect al vietii religioase.
Propunem sa denumim ceremoniile de acest gen piaculare. Termenul piaculum are, intr-adevar, avantajul ca, desi cuprinde ideea de ispasire, prezinta in acelasi timp o semnificatie mult mai extinsa. Orice nenorocire, tot ce este de rau augur, tot ce inspira sentimente de angoasa sau de teama necesita un piaculum si, in consecinta, este numit piacular. Cuvantul pare deci cat se poate de potrivit pentru a desemna riturile celebrate intr-o atmosfera de neliniste sau tristete.
Doliul ofera un prim si important exemplu de rituri piaculare. Totusi, intre diferitele rituri care constituie doliul se impune o distinctie. Exista unele care constau exclusiv din diverse abstinente :este interzisa pronuntarea numelui celui mort, este interzis sa se ramana in locul unde a avut loc decesul ; rudele, mai ales cele de sex feminin, trebuie sa se abtina de la orice comunicare cu strainii ; ocupatiile obisnuite ale vietii sunt suspendate, exact ca in timpul sarbatorilor etc. Toate aceste practici tin de cultul negativ, se explica precum riturile de acelasi tip si, in consecinta, nu au a ne preocupa aici. Ele se explica tinand cont de faptul ca defunctul este o fiinta sacra. Prin urmare, tot ceea ce este sau a fost in legatura cu el se afla, prin contagiune, intr-o stare religioasa care exclude orice contact cu elementele vietii profane.
Dar doliul nu este facut numai din interdictii care trebuie respectate. Sunt necesare si acte pozitive, ale caror agenti si, in acelasi timp, pacienti sunt rudele.
Foarte des, aceste rituri incep inca din clipa cand moartea pare iminenta. Iata o scena, petrecuta la indigenii warramunga, la care au asistat Spencer si Gillen. O ceremonie totemica tocmai fusese celebrata iar trupa de actori si spectatori parasea terenul consacrat cand, deodata, un strigat strident s-a auzit dinspre tabara : un om era pe cale de a muri. Toti au inceput imediat sa alerge cat ii tineau picioarele, iar cei mai multi, alergind, incepeau deja sa scoata strigate. "Intre noi si tabara, povestesc observatorii, curgea un rau adanc, pe malurile caruia stateau mai multi oameni ; raspanditi ici si colo, cu capul plecat intre genunchi, plangeau si gemeau. Traversand raul, am gasit, dupa obicei, tabara distrusa. Unele femei, venite din toate directiile se culcasera pe trupul muribundului ; altele, care se asezasera in jurul lui, in picioare sau in genunchi, isi infigeau in moalele capului varful bastoanelor pentru dezgroparea ignamilor, provocandu-si astfel rani, iar sangele le inunda chipurile.
In acelasi timp, plangeau fara oprire. In acest moment s-au adunat si barbatii ; si ei se arunca deasupra trupului, iar femeile se ridica ; dupa cateva clipe, nu se mai vede decat o masa viermuitoare de trupuri incolacite. Alaturi, trei barbati din clasa Thapungarti, care mai purtau inca podoabele ceremoniale, se asezasera pe jos, si, cu spatele la muribund, scoteau gemete ascutite. Dupa un minut sau doua, un alt barbat, din aceeasi clasa, se repede pe teren, urland de durere si fluturand un cutit din piatra. Imediat ce ajunge in tabara, isi face incizii adanci de-a lungul coapselor, in muschi, incat, incapabil de a se mai tine pe picioare, sfarseste prin a se prabusi pe pamant, in mijlocul grupului ; doua sau trei femei, rude cu el, il trag de acolo si-si lipesc buzele de ranile deschise, in timp ce el zace in nesimtire la pamant". Bolnavul nu a murit decat seara tarziu. Deindata ce si-a dat ultima suflare, scena de mai sus a reinceput cu o noua energie. Numai ca, de asta data, gemetele erau si mai stridente. Barbatii si femeile, cuprinsi de o adevarata frenezie, alergau, se agitau, ranindu-se cu cutitele si bastoanele lor ascutite ; femeile se loveau unele pe altele, fara ca vreuna dintre ele sa incerce sa se apere de lovituri. In fine, cam dupa o ora, se formeaza o procesiune, la lumina tortelor, de-a lungul campiei, pana la copacul in ramurile caruia a fost depus trupul.
Oricare ar fi violenta acestor manifestari, ele sunt strict controlate de eticheta. Indivizii care-si provoaca incizii sangeroase sunt desemnati de uzante: ei trebuie sa intretina cu defunctul anumite raporturi de rudenie, bine determinate. Astfel, la warramunga, in cazul observat de Spencer si Gillen, cei care-si taiau coapsele erau bunicul pe linie materna a defunctului, unchiul sau matern, unchiul matern si fratele sotiei sale2. Altii au indatorirea de a-si rade favoritii si de a-si tunde parul, de a-si unge apoi pielea capului cu pamant din care se fac pipele. Femeile au obligatii deosebit de severe. Ele trebuie sa-si taie parul, sa-si unga tot corpul cu pamant din care se fac pipele ; in plus, le este impusa respectarea unei taceri absolute pe toata perioada doliului, care poate dura pana la doi ani. Ca o consecinta a acestei interdictii, nu de putine ori toate femeile warramunga din tabara sunt condamnate la tacerea cea mai deplina. Ele se obisnuiesc atat de bine incat, chiar si dupa expirarea perioadei de doliu, renunta de buna voie la limbajul vorbit si folosesc de preferinta limbajul prin gesturi, pe care-l manuiesc de altfel cu o remarcabila abilitate. Spencer si Gillen au cunoscut o batrana care petrecuse mai mult de douazeci si patru de ani fara sa scoata o vorba.
Ceremonia pe care am descris-o anticipeaza o lunga serie de rituri care se succed saptamani si luni de-a randul. Este reluata in zilele urmatoare, sub diverse forme. Grupuri de barbati si femei
stau asezati pe jos, plangind, lamentandu-se, imbratisandu-se in anumite momente. Imbratisarile rituale se repeta frecvent pe toata durata doliului. Indivizii simt, pare-se, nevoia de a se apropia si de a convietui mai multi ; se indeasa unii in altii si se inlantuie pana cand formeaza o masa informa, dinspre care se aud gemete zgomotoase.
Intre timp, femeile incep din nou sa-si faca taieturi in cap si, pentru a-si agrava ranile, merg pana la a utiliza varful bastoanelor inrosite in foc. Aceste tipuri de practici se intilnesc in intreaga Australie. Riturile funerare, adica ingrijirile rituale acordate cadavrului, modul in care este inmormantat etc., variaza de la un trib la altul, si in interiorul aceluiasi trib variaza in functie de varsta, sex, rangul social al indivizilor. Dar ceremoniile doliului propriu-zis reproduc peste tot aceeasi tema ; variantele nu difera decat prin detalii. Peste tot, aceeasi tacere intrerupta de gemete, aceeasi obligativitate de taiere a parului sau a barbii, de ungere a trupului cu pamant de facut pipe sau de a se acoperi cu cenusa, chiar cu excremente ; peste tot, in fine, asistam la aceeasi frenezie in a se lovi, a se sfasia, a se arde. In centrul Victoriei, "cand intervine un caz de moarte, femeile plang, se lamenteaza, isi sfasie pielea pe tample cu unghiile. Parintii defunctului se sfarteca cu furie, mai ales daca au pierdut un fiu. Tatal isi loveste capul cu un tamahawk si scoate gemete amare.
Mama, asezata langa foc, isi arde pieptul si pantecele cu un baston inrosit in foc. Uneori aceste arsuri sunt atat de grave incat atrag dupa sine moartea". Iata cum se petrec lucrurile in triburile meridionale ale aceluiasi stat, dupa relatarea lui Brough Smyth. Odata ce trupul este coborat in sant, "vaduva incepe ceremoniile funebre. Isi taie parul din partea din fata a capului si, atingand o adevarata stare de frenezie, insfaca bastoane inrosite in foc si si le infige in piept, brate, picioare, coapse. Pare a se desfata in tortúrile la care se supune. Ar fi temerar si, de altfel, inutil, sa incerce cineva sa o opreasca. Cand, epuizata, nu mai poate merge, tot mai are puterea de a lovi cu picioarele in cenusa focului, aruncand-o in toate directiile. Se prabuseste la pamant, ia cenusa cu mainile si-si freaca ranile ; apoi isi zgarie chipul (singura parte din trup pe care bastoanele trecute prin foc nu o atinsesera). Sangele se amesteca cu cenusa care acopera ranile si, continuind sa-si zgirie fata, ea scoate strigate si se jeluieste".
Descrierea riturilor doliului la kurnai, intreprinsa de Howitt, seamana intru totul cu precedentele. Odata ce trupul a fost infasurat in piei de oposum si intr-un giulgiu din scoarta de copac, se construieste o coliba in care se aduna rudele. "Acolo, intinse pe pamant, isi jeluiesc propria soarta, spunand, de exemplu : De ce ne-ai parasit ? Din cand in cand, durerea lor este sporita de gemetele stridente pe care le scoate una dintre ele : sotia defunctului striga sotul meu a murit ; sau mama, copilul meu a murit. Fiecare din membrii asistentei repeta acelasi strigat : doar cuvintele variaza dupa legatura de rudenie care-l leaga de defunct. Se lovesc si se sfasie cu pietre ascutite si tomahawk-uri pana ce capetele si trupurile lor siroiesc de sange. Plansetele si gemetele continua toata noaptea". Tristetea nu este singurul sentiment care se exprima in cursul ceremoniilor ; de cele mai multe ori intervine un fel de furie. Rudele simt un fel de nevoie de a razbuna, printr-un mijloc oarecare, interventia mortii. Se reped unii asupra altora si incearca sa se raneasca reciproc. Uneori atacul este real; alteori simulat. Exista chiar si cazuri cand se organizeaza regulat un fel de lupte cu totul speciale. La kaitish, parul defunctului revine de drept ginerelui sau. Se considera ca acesta din urma trebuie sa plece, insotit de un grup de rude si prieteni, sa-l provoace pe unul dintre fratii sai tribali, adica pe un individ apartinand aceleiasi clase matrimoniale si care, in aceasta calitate, ar fi putut si el sa o ia in casatorie pe fiica celui mort. Provocarea nu poate fi refuzata si cei doi combatant i isi produc rani serioase la umeri si coapse. Dupa incheierea duelului, cel care l-a provocat ii inmaneaza adversarului sau parul pe care-l mostenise provizoriu. Acesta din urma pleaca, la randul sau, sa provoace si sa se infrunte cu un alt frate tribal, caruia pretioasa relicva ii este apoi transmisa, dar tot in mod provizoriu ; ea trece astfel de la unul la altul, circuland de la un grup la altul.
De altfel, in furia cu care fiecare ruda se loveste, se arde sau se taie, intra deja ceva din chiar sentimentele cu pricina: o durere care atinge un asemenea paroxism nu poate fi lipsita de manie. Nu se poate sa nu fim frapati de asemanarile dintre aceste practici si vendetta. Ambele decurg din acelasi principiu, si anume ca moartea cere varsare de sange. Diferenta consta in aceea ca, intr-un caz, victimele sunt rude, iar in celalalt niste straini. Nu ne-am propus sa ne ocupam in mod special de vendetta, care ar interesa mai degraba studiul institutiilor juridice ; se cuvenea totusi sa aratam in ce mod se leaga ea de riturile doliului al carui sfarsit il anunta.
In unele societati, doliul se termina printr-o ceremonie a carei efervescenta o atinge si o depaseste chiar pe cea care se produce cu ocazia ceremoniilor inaugurale. La arunta, acest rit de incheiere este numit Urpmilchima . Spencer si Gillen au asistat la doua asemenea rituri. Unul era celebrat in cinstea unui barbat, celalalt, in onoarea unei femei. Iata descrierea celui din urma.
Se incepe prin fabricarea unor ornamente cu totul speciale, pe care barbatii le numesc Chimurilia, iar femeile, Aramurilia. Cu un fel de rasina, se fixeaza mici oase de animale, culese si pastrate din vreme, pe bucle din parul rudelor de sex feminin ale defunctei. Aceste pandantive sunt prinse pe una din acele bentite pe care femeile le poarta in mod obisnuit in jurul capului, adaugandu-li-se pene de cacadu alb si de papagal. Odata incheiate aceste pregatiri, femeile se aduna in tabara. Isi picteaza trupurile cu diverse culori, in conformitate cu gradul de rudenie cu defuncta. Dupa ce au stat imbratisate vreo zece minute, scotand un geamat neintrerupt, se indreapta catre mormant. La o anume distanta, se intilnesc cu un frate de sange al defunctei, insotit de cativa dintre fratii sai tribali. Toata lumea se aseaza pe jos si lamentatiile reincep. Un pitchi care contine Chimurilia este atunci infatisat fratelui mai mare, care-l strange pe pantece ; se spune ca este o cale de a calma durerea. Un Chimurilia este scos si mama defunctei si-l aseaza pentru cateva clipe pe cap ; apoi, este reasezat in pitchi, si ceilalti barbati le strang, la randul lor, la piept. In fine, fratele aseaza Chimurilia pe capul celor doua surori mai mari si se reia inaintarea catre mormant.
Pe drum, mama se arunca in mai multe randuri la pamant, incercand sa-si faca taieturi la cap cu un baston ascutit. De fiecare data, celelalte femei o ridica si par preocupate sa o impiedice sa-si faca vreun rau. Odata ajunsa la mormant, se arunca pe movila funerara, straduindu-se sa o distruga cu mainile, in vreme ce celelalte femei danseaza literalmente pe trupul ei. Mamele tribale si matusile (surorile tatalui defunctei) ii urmeaza exemplul ; se arunca si ele la pamant, se lovesc, se sfisie reciproc ; trupurile lor sfarsesc prin a siroi de sange. Dupa o vreme, sunt trase deoparte. Surorile mai mari fac atunci in pamantul mormantului o adancitura, unde depun Chimurilia, dupa ce au fost facute bucati. Din nou, mamele tribale se arunca la pamant si-si fac taieturi in cap unele altora. In acel moment, "plansetele si gemetele femeilor din jur pareau a le impinge la un stadiu culminant al excitatiei. Sangele siroind pe trupul lor uns cu amestecul de pamant pentru pipe le facea sa semene cu niste spectre. In cele din urma, pe mormant nu mai ramane decat batrana mama, zacand complet epuizata si gem and slab". Atunci celelalte o ridica, o curata de pamantul de pipa cu care este acoperita; astfel se incheie ceremonia de doliu.
La warramunga, ritul final prezinta unele caracteristici destul de particulare. Varsarile de sange nu par a ocupa vreun loc ; efervescent a colectiva se traduce insa intr-o alta maniera. La acest popor, obiceiul cere ca trupul, inainte de a fi definitiv inmormantat, sa fie expus pe un fel de platforma asezata pe ramurile unui copac ; este lasat sa se descompuna, pana ce nu mai raman decat oasele. Atunci sunt stranse si, cu exceptia unui humerus, sunt depuse in interiorul unui musuroi. Humerusul este introdus intr-o teaca de scoarta, impodobita in diverse feluri. Teaca este adusa in tabara in mijlocul tipetelor si gemetelor femeilor. Pe parcursul zilelor urmatoare, este celebrata o serie de ceremonii totemice privitoare la totemul defunctului si la istoria mitica a stramosilor din care a descins clanul. Cand toate aceste ceremonii s-au terminat, se procedeaza la ritul de incheiere.
Pe terenul ceremonial se sapa un sant, adanc de un picior si lung de cincisprezece. In prealabil, se executase pe pamant, la o oarecare distanta, un desen totemic reprezentand totemul defunctului precum si cateva din locurile unde a salasluit stramosul. Langa desen se sapa un mic sant. Zece barbati impodobiti inainteaza atunci in sir si, cu mainile incrucisate la ceafa, cu picioarele departate, stau pe buza santului. La un semnal, femeile alearga din tabara in cea mai adanca tacere ; odata ajunse in apropiere, se aseaza in sir indian, ultima dintre ele tinand in maini teaca cu humerusul. Apoi, se arunca toate la pamant si, inaintand pe maini si genunchi, trec, de-a lungul transeei, printre picioarele desfacute ale barbatilor.
Scena denota o intensa stare de excitatie sexuala. Imediat ce a trecut si ultima femeie, i se ia teaca, care este inmanata unui batran din apropierea santului; acesta sparge osul cu o lovitura scurta, iar faramele sunt ingropate deindata. In tot acest timp, femeile raman deoparte, stand cu spatele la scena care le este interzisa privirilor. Cand aud insa zgomotul securii, o iau la fuga, tipand si gemand. Ritul este indeplinit ; doliul s-a incheiat.
Emile Durkheim
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.