Cu mult înainte de creştinism, imaginea „ochiului" putea fi întâlnită ca reprezentare plastică în arta cultică a mai multor popoare, dovadă fiind mulţimea pieselor arheologice cu acest subiect din colecţiile muzeale ale lumii. Deşi imaginea ochiului - alegorică, metaforică sau simbolică - este întâlnită destul de frecvent în textele biblice, liturgice şi patristice, reprezentarea plastică a „Ochiului lui Dumnezeu" este absentă din erminia iconografiei ortodoxe. M-am întrebat de ce şi cum poate fi justificată această absenţă, pentru că, în peste două milenii ar fi fost suficient timp ca această imagine simbolică să fie convertită şi asimilată creştinismului.
Căutând în scrierile celor care şi-au pus aceleaşi întrebări, am constatat că multe dintre studii nu răspundeau decât parţial şi subiectiv problematicii ridicate, iar altele aveau răspunsuri pentru toate întrebările. Mă refer la acea categorie a literaturii de factură ezoterică , deschisă tuturor speculaţiilor, care oferă cu generozitate, dar fără prea mult temei ştiinţific, un amalgam de idei confuze şi date contradictorii. Pentru încredinţarea veridicităţii informaţiilor, foarte multe materiale au trebuit verificate şi confruntate şi cu alte surse bibliografice, garantate de cercetători cu nume de referinţă în acest domeniu. Este adevărat că cele mai importante informaţii culese din astfel de cărţi au fost imaginile şi reprezentările simbolice, care au constituit dealtfel şi principalul material de studiu al acestei lucrări. Abundenţa reproducerilor fotografice era inevitabilă într-un studiu în care accentul cade pe analiza figurilor grafice şi a imaginilor, numărul lor mare fiind justificat şi de avantajul accesibilităţii discursului plastic ce întregeşte complementar descrierea textuală a subiectelor abordate. Fără pretenţia de a satisface exigenţele specialiştilor în istorie, teologie, arheologie, numismatică, heraldică sau din alte domenii pe care le-am abordat doar tangenţial, lucrarea se doreşte a fi un demers informativ şi explicativ de largă adresabilitate.
Am încercat ilustrarea unui dublu parcurs al imaginii „ochiului"; pe de o parte, urmărind reprezentarea lui în cultul religiilor popoarelor păgâne, pe de altă parte, marcând imagistic principalele repere ale parcursului acestui simbol în arta creştină - fie ea eclesială sau laică - de la primele reprezentări până în contemporaneitate. Avantajul derulării imaginilor unei istorii vizuale stă, în acest caz, în posibilitatea urmăririi, deodată, a evoluţiei caracteristicilor unui subiect care se distinge prin anumite particularităţi de o anumită mulţime a reprezentărilor simbolice şi, în acelaşi timp, în posibilitatea identificării unor asemănări formale sau a unui conţinut similar de idei, deţinut de un simbol în raport cu o categorie de imagini analoage.
Dacă în textele scrierilor creştine aluzia sau referirea directă la „Ochiul Atoatevăzător" ca simbol al providenţei şi vigilenţei divine este un fapt obişnuit, reprezentarea lui grafică sau sub orice altă formă plastică în imagistica religioasă creştină nu poate fi întâlnită decât foarte târziu. După mai mult de un mileniu şi jumătate de la naşterea creştinismului, în arta plastică eclezială apuseană apar primele reprezentări ale „ochiului" ca substitut plastic al simbolisticii prezenţei lui Dumnezeu.
Cauza evitării reprezentării ochiului era legată şi de asocierea cu superstiţia deochiului sau a „ochiului rău" (malocchio), larg răspândită în toată Antichitatea. Exista credinţa că farmecele sunt cauzate de un spirit nociv ce emană din ochiul celui ce deoache. Practicile păgâne populare de contracarare a deochiului erau descântecele şi amuletele care aveau forma ochiului (sau a ochilor), sau erau piese de diferite forme pe care erau pictate imaginea unuia sau a ambilor ochi. S-au descoperit multe astfel de bijuterii şi reliefuri din ceramică sau piatră, foarte multe statuete reprezentând acel tip de idol care nu reţine din figură decât ochii mari şi stilizaţi, imagini antidot ale deochiului care mizau, împreună cu textul descântecului, pe expresivitatea şi percutanta privirii , amplificate uneori de forţa tratării plastice a imaginii organului vizual. In încercarea de a preveni şi stopa răspândirea practicilor superstiţioase legate de fetişism şi de manipularea talismanică a imaginii, Sfinţii Părinţi s-au reunit prin operele lor şi prin reglementări canonice, într-o condamnare generală a elenismului şi idolatriei.
Inchiderea Academiei din Atena, interzicerea Jocurilor Olimpice şi a slujirii în templele închinate zeilor au fost momente importante, cu valoare de simbol în viaţa creştinismului, fără însă ca prin acestea să se poată eradica cu desăvârşire practicile păgâneşti. Deşi desfiinţarea acestor instituţii era o realitate consfinţită de legi şi canoane, practicile de cult păgâne intrând în ilegalitate, şi-au continuat în ascuns activitatea şi continuă să existe. Au fost momente, precum cel cunoscut sub denumirea de Renaştere, când, în anumite grupări ale intelectualităţii din Biserica Catolică, s-a crezut că filosofiile gnostice şi cultura Antichităţii păgâne ar putea fi recuperate şi asimilate de creştinism, ca o învăţătură complementară despre Dumnezeu şi creaţie. Prezenţa simbolistieii culturii antice în cultul creştin apusean dă mărturie şi astăzi de această infuzie străină.
Intr-o Biserică în care arta ce deservea cultul a abdicat de la exigenţele iconografiei tradiţionale, era posibil orice. Imaginea „Ochiul Iui Dumnezeu" împreună cu o serie de alte noi simboluri, apar şi se răspândesc în Biserica Romano-Catolică prin intermediul gnosticismului reînviat şi actualizat de „umanismul" Renaşterii. Dacă în imagistica religioasă apuseană, simbolul „Ochiul lui Dumnezeu" nu avea - comparând stilul şi factura în care erau decorate bisericile - de ce şi cu cine să tacă notă discordantă, statutul său în Biserica Ortodoxă era şi a rămas unul de nelegitimi tate.
Pentru a fi legitim, simbolul ochiului ar trebui să fie unul creştin şi, presupunând că ar fi, ar mai trebui dovedită actualitatea şi necesitatea prezenţei lui în cultul Bisericii.
Din datele existente ştim că nu s-a pus problema înlocuirii vreunui simbol necorespunzător din iconografia ortodoxă cu un altul care să exprime vreo nouă realitate teologică, nici nu s-a pus problema regândirii stilului bizantin prin îndreptarea vreunei abateri de la dogmă, nu s-a convocat nici un sinod care să analizeze şi să aprobe un act cu privire la acest subiect, de aceea, intruziunea noului simbol în cultul Bisericii s-a făcut fără nici un temei care să fie argumentat canonic sau scripturistic.
Reprezentarea simbolică a „Ochiului lui Dumnezeu" este incompatibilă cu iconografia ortodoxă, atât din punct de vedere stilistic, cât şi din punctul de vedere al conţinutului doctrinar. Erminia iconografiei ortodoxe s-a cristalizat odată cu învăţătura de credinţă, erminie în care constatăm absenţa acestui simbol. Nici o erminie nu prevede pictarea acestui ochi într-un triunghi, într-o anumită icoană sau într-un anume loc în biserică.
Nu există o reprezentare a „Ochiului lui Dumnezeu" realizată în stil iconografic bizantin. Reprezentarea lui apare doar într-o factură realistă, străină de canonul iconografiei ortodoxe, naturalismul execuţiei demonstrând că a fost introdus târziu. Ştim că la Sinodul din anul 692, Biserica a interzis anumite reprezentări simbolice ale lui Hristos. Chiar dacă ar fi un simbol creştin, admiterea imaginii „Ochiul Iui Dumnezeu" în cult ar însemna o reîntoarcere la prefigurările Vechiului Testament, ignorând icoana în care Hristos ni se revelează deplin.
Imaginea „Ochiul lui Dumnezeu" îşi are rădăcinile în aplicaţiile sistemului cabalistic asupra teologiei creştine. Este vorba despre referirea simbolică textuală la Numele lui Dumnezeu (Tetragrammaton-YHWH) din cartea Zohar, şi despre felul în care este percepută şi manifestată prezenţa a ceea ce cabaliştii numesc „Marea Faţă" a Celui vechi şi Preasfânt. Ea se arată când „cu deschizătura ochilor spre bine", când „cu deschizătura ochilor spre rău". In limbajul simbolic al Zoharului, se spune că „Marea Faţă", în parte este ascunsă, în parte îşi manifestă vizibilitatea . De aici şi simbolismul „Marii Feţe" care este cel al unui profil, unde doar o parte a feţei se poate vedea sau, cum se spune în Cabala, „la El totul este parte dreaptă", unicitatea ochiului drept simbolizând binele absolut. Prin „dreapta şi stânga" se înţelege simbolic „binele şi răul". De la această descriere simbolică a ochiului din manuscrisele cabaliştilor evrei până la reprezentarea plastică a ochiului încadrat într-un triunghi nu mai era decât un pas, şi pe acesta îl vor face, nu după mult timp, cabaliştii „creştini".
Pentru a converti pe evrei la creştinism, unii teologi catolici, punând în relief asemănările între ideile cabalistice şi Noul Testament, au încercat să găsească în Cabala confirmarea dogmei creştine. Alţi cabalişti creştini, a căror arie misionară cuprindea şi populaţiile din Africa, India şi America, încercau să demonstreze că politeismul şi monoteismul nu sunt decât expresii ale unei singure şi aceleiaşi religii şi că formele de cult de pretutindeni nu sunt decât concepţii diferite ale uneia şi aceleiaşi credinţe. Mizând pe caracterul universal a unor reprezentări simbolice, misionarii iezuiţi au putut foarte uşor să suprapună peste imaginea „ochiului soarelui", divinizat în multe religii, imaginea simbolică a lui Hristos-Soarele Dreptăţii, materializând conceptul de divinitate creştină prin reprezentarea „Ochiului lui Dumnezeu" încadrat într-un triunghi (Fig. 130-138).
Reprezentările simbolice egiptene ale zeului soare Ra (ochiul udjat) şi cele iraniene ale lui Ahura Mazda (care apar sub forma globului solar înaripat) sunt, după interpretările cabaliştilor creştini Robert Fludd şi Athanasie Kircher, expresii plastice ale Numelui lui Dumnezeu (Tetragrama YHWH), identice cu acelaşi ochi „drept" (şi unic) de care se face menţiune în Zohar. Ochiul solar înaripat, simbolul „zeului înţelepciunii", Ahura Mazda, este şi expresia grafică a conceptului de „oglindă sofianică" sau „ochi de foc", în care Dumnezeu se revelează. Această oglindă sau acest ochi este Sofia, înţelepciunea divină, care se manifestă ca o putere separatoare (un Separator) în sânul divinităţii, şi care este un element mediator (care nu mai e întru totul Dumnezeu), dar îi îngăduie lui Dumnezeu să Se cunoască în multiplicitatea Sa prin infinitatea de obiecte care deja îl întrupează.
Se poate sesiza, în gândirea filosofilor şi cabaliştilor creştini, influenţa filosofiei neopitagoreice, caracterizată prin concepţia dualistă, ce susţine existenţa a două principii cosmice: pe de o parte, Dumnezeu, ca origine a binelui, iar pe de altă parte, materia, ca o condiţie a existenţei răului. Viziunea lui Bohme asupra realităţii este centrată pe ideea de unitate a contrariilor, idee întâlnită şi în Evanghelia după Toma (log. 106): „Când veţi face din doi unu, veţi deveni fii ai omului", şi în Zohar: „Ochii Capului Celui vechi şi Preasfânt sunt doi într-unul (Diada echivalentă cu Monada), egali, care veghează mereu şi nu dorm. Aşa cum este scris, „Iată, nu va dormita, nici nu va adormi Cel ce păzeşte pe Israel" (Psalmul 120, 4).
Absenţa triunghiului din primele reprezentări grafice ale simbolului „ochiului" şi asocierea lui cu simboluri păgâne şi elemente mitologice ne sugerează faptul că divinitatea pe care o simbolizează acest ochi nu este una creştină. Chiar dacă mai târziu s-a încercat creştinarea simbolului prin înscrierea lui într-un triunghi care să semnifice ideea de trinitate divină - astfel de trinităţi ale zeităţilor regăsindu-se şi în religiile păgâne -, accentuarea reprezentării unui singur ochi ca centru de interes într-un restrâns cadru compoziţional trilateral, subliniază cu prioritate unicitatea lui Dumnezeu, monoteismul, şi nu învăţătura despre Sfânta Treime.
Imaginea unui singur ochi, fie el şi al lui Dumnezeu, nu poate fi găsită în Erminia Picturii Bizantine nici ca icoană, nici ca simbol al Dumnezeirii. Absenţa numelui, a chipului, de fapt chiar absenţa persoanei, care este înlocuită cu un fragment anatomic, nu poate aşeza această imagine în rândul icoanelor. Există o contradicţie între imaginea ochiului care priveşte prin decupajul triunghiular şi privirea caldă cu care te întâmpină chipul unui sfânt, oricât de mustrătoare ar putea fi aceasta uneori.
Răspândirea simbolului „Ochiul Divin" s-a amplificat odată cu apariţia tiparului. Astfel, remarcăm primele reprezentări ale ochiului chiar în componenţa siglelor tipografice aplicate pe frontispiciile cărţilor (din perioada anilor 1540-1560), apărute la editura din Lugdunum sub îngrijirea lui Antonius Vincentius. Avalanşa de scrieri prozelitiste protestante şi catolice difuzate în spaţiul ortodox în veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, au mobilizat popoarele ortodoxe şi le-au obligat oarecum la un răspuns prin aceleaşi mijloace ale tehnicii tipografice. Primele contacte ale intelectualilor români cu spiritul umanist exprimat prin aceste imagini simbolice au avut loc la începutul veacului al XVII-lea în marile universităţi europene, printre care şi cea de la Istanbul, unde fiii de domni şi de boieri din Ţările Române erau trimişi la studii.
O invazie considerabilă de simboluri străine, printre care şi cel al „Ochiului lui Dumnezeu", va avea loc odată cu ocuparea Ţărilor Române de către Rusia ţaristă.
Adeziunea conducerii ţariste la concepţiile politice şi valorile occidentale a dus la însuşirea de către elita politică şi intelectuală rusă a unor simboluri străine de ortodoxia tradiţională. Imagistica stemelor şi peceţilor ruseşti din această perioadă ne relevă asemănări foarte mari cu cele ale unor confrerii şi ordine catolice (cel mai adesea iezuite), iar mai târziu cu cele ale organizaţiilor iluministe apusene.
Simbolul „Ochiul lui Dumnezeu" a pătruns în teritoriile româneşti pe două căi: una bisericească şi alta politic-administrativă. In Biserică, „Ochiul divin" pătrunde mai întâi prin membrii clerului care studiaseră în universităţile din Europa, aceştia luând cunoştinţă de existenţa simbolului prin intermediul tipăriturilor. Alte căi de imigrare a simbolului în cultul ortodox au fost donaţiile şi achiziţiile obiectelor de cult, dar pătrunderea masivă a simbolului în Biserică şi în administraţia statului român, deopotrivă, s-a petrecut după Revoluţia Franceză şi unirea Principatelor Române.
Himera naturalismului artei apusene va promova şi produce în ţările ortodoxe, în dauna stilului iconografic tradiţional, o artă cultică pervertită din punct de vedere stilistic şi dogmatic, încărcată de simboluri ezoterice provenite din imagistica religioasă apuseană. Considerând că iconografia ortodoxă este decadentă şi depăşită din punct de vedere al conceptului estetic, unii reprezentanţi ai clerului au început să repicteze bisericile zugrăvite tradiţional în noua manieră realistă occidentală. Această modă a timpului este vizibilă nu numai în Ţările Române, ci în tot spaţiul ortodox, incluzând aici chiar şi Sfântul Munte Athos.
Clericii români au susţinut şi încurajat mişcările revoluţionare, crezând că unitatea şi libertatea statului înseamnă şi libertatea Bisericii, dar nu a fost întru totul cum s-a sperat. Spiritul enciclopediştilor a pătruns şi în mediul cultural şi eclesial din Ţările Române (unii dintre ierarhi traducând chiar fragmente din articolele Enciclopediei), simboluri ale ideologiei iluministe fiind preluate şi aşezate alături de cele bisericeşti. Dominaţiile otomană, habsburgică şi ţaristă îndurate de Principatele Române, pe de o parte, dreptul la autodeterminare al persoanei şi la dezvoltarea liberă a unei naţiuni, legiferate de programul iluminist, pe de altă parte, explică această atitudine favorabilă a Bisericii faţă de Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului proclamată de iluminişti.
O scenă, o imagine sau un simbol, incompatibile cu dogmele şi Tradiţia Bisericii, acceptate din neştiinţă sau din ignoranţă în cult, tolerate din inerţie sau comoditate, pot dobândi prin rutină şi obişnuinţă un statut de nemeritată credibilitate, afectând învăţătura ortodoxă despre icoană şi despre mântuire. Am constatat aceasta în cazul scenei „înţelepciunii Divine", în reprezentarea „Sfintei Treimi tricefale", în „încoronarea Fecioarei" unde Dumnezeu Tatăl este înfăţişat întrupat alături de Fiul, precum şi în cazul simbolului „Ochiul lui Dumnezeu", care nu încheie nicidecum lista exemplelor.
O toleranţă prost înţeleasă slăbeşte vigilenţa şi duce la slăbirea credinţei. Ca şi „icoana" Sofiei Divine, care a avut întotdeauna acelaşi conţinut şi sens, dar nu a fost percepută în acelaşi fel de-a lungul timpului, şi simbolul „Ochiul lui Dumnezeu" a urmat acelaşi parcurs. Au trebuit să treacă sute de ani pentru ca învăţătura despre sofiologie să fie dezbătută şi condamnată ea rătăcire. Astăzi este aproape imposibil să interzici afişarea şi expunerea simbolului „Ochiului Divin" (ca cele de pe clopotniţe, de exemplu), multe dintre obiectele de cult însemnate cu acest simbol - majoritatea lor nişte kitsch-uri - aparţinând prin vechimea lor colecţiei de obiecte de patrimoniu bisericesc. Ceea ce s-ar putea face ar fi o informare mai eficientă pentru ca aceste imagini şi scene compoziţionale să nu mai fie realizate şi prezentate drept icoane canonice, măcar de acum înainte, dar o hotărâre definitivă în Biserică nu.poate fi valabilă decât prin dezbatere şi hotărâre sinodală.
Ne-am scandaliza dacă am vedea afişată o icoană pe o marcă de cosmetice, de exemplu, în schimb ni se pare firesc să vedem simbolul „Ochiul lui Dumnezeu" pe bancnote, în reclame, pe îmbrăcăminte, cea ce arată că există totuşi o conştiinţă comună latentă, un bun simţ al creştinilor, care pot distinge între adevăr şi minciună, intuind existenţa unei ierarhii pe scara valorilor, situând fiecare lucru la locul său. Suntem foarte sensibili la orice deviere a cuvântului care falsifică adevărul de credinţă, au loc dezbateri, se întrunesc sinoade, dar când este vorba de deformarea imaginii iconice poţi auzi: „stilul iconografic este doar un reper"..., sau: „ideal ar fi ca icoana să fie realizată în stil bizantin, dar dacă nu se poate..., s-au mântuit atâţia închinându-se la tablouri pictate în stil realist".
De la apariţia scenei Sofiei Divine până la condamnarea ei ca necanonică a trecut foarte mult timp, perioadă în care au trăit, s-au mântuit şi au fost canonizaţi atâţia sfinţi, fără să-i afecteze cu ceva conceptul despre sofiologie. Doar pe unii şi până la un moment dat, pentru că arunci când rătăcirea a dat roade şi mulţi dintre teologi şi intelectuali au îmbrăţişat sofiologia, lucrurile n-au fost lăsate aşa, ci s-au luat măsuri pentru sancţionarea oficială a acestei învăţături.
Icoana a dobândit cu timpul un statut de apendice în misiunea de vestire a Evangheliei, o funcţie secundară, doar un statut decorativ, de înfrumuseţare a Bisericii, care oferă neştiutorilor de carte câteva repere vizuale ale istoriei mântuirii. Sfinţii Părinţi, însă, afirmă răspicat că între cuvânt şi imagine există o relaţie de complementaritate în vestirea Evangheliei, iar când se constată derapaje de la învăţătura de credinţă, fie prin cuvânt, fie prin imagine, ele trebuie să fie corijate deopotrivă, cu aceeaşi angajare şi responsabilitate.
Riscul încurajării şi răspândirii imaginii „Ochiul divin" este acela că i se poate atribui calitatea de simbol panreligios în orice artă cultică, o reprezentare în care pot fi dizolvate particularităţile dogmatice ale tuturor religiilor cu privire la învăţătura despre divinitate şi care, în acelaşi timp, să pară că poate satisface exigenţele ermeneutice ale cultului imaginii oricărei religii, confesiuni sau secte.
Nefiind ancorat în tradiţia canonică a Bisericii, simbolul „ochiului" are o autonomie mult mai mare decât simbolurile creştine care, de obicei, se exprimă deplin doar în relaţie cu elementele din cadrul icoanei. De aceea, poate fi întâlnit în cele mai neaşteptate locuri, fiind preferatul mişcărilor şi organizaţiilor new age-iste, prin care candidează la dobândirea unui statut de simbol universal. Ambianţa şi contextul impun adeseori simbolului renunţarea la discursul creştin, mesajul prezenţei lui fiind interpretat în funcţie de necesitate , ceea ce rămâne însă neschimbată este căutătura ciclopică ce răzbate prin fereastra triunghiulară, care lasă mai degrabă impresia că eşti pândit şi nu privit.
Există o discrepanţă între privirea fără chip care supraveghează prin deschizătura triunghiulară, dar nu angajează nici un dialog cu cel privit, şi vederea reciprocă a celui ce priveşte chipul unei icoane şi este văzut de Dumnezeu prin aceasta. Acest schimb de priviri este dăruire reciprocă a dragostei, relaţie pe care „Ochiul Divin" o reduce la o simplă asistenţă, rece şi indiferentă. De aceea, din perspectiva ortodoxă a înţelegerii a ceea ce înseamnă un simbol, nu am exagera dacă am numi imaginea „Ochiul Divin", paradoxal, un simbol care desparte. Absenţa relaţiei reciproce distruge transparenţa pe care o comunică icoana, perverteşte dialogul şi posibilitatea unei intermedieri, separând pe om de Chipul care nu doar reprezintă Dumnezeirea, ci indică participarea omului la viaţa divină.
Icoana permite întoarcerea imaginii răscumpărate către imaginea răscumpărătoare şi participă la mântuirea chipului. Adevărul ca Persoană nu poate fi mărturisit plastic, deplin şi corect de o reprezentare care nu este icoană şi nu poate fi exprimat simbolic de o imagine care nu se încadrează în niciuna dintre categoriile simbolurilor creştine, nu poate fi considerată o imagine anecdotică precum Iona şi învierea, Arca lui Noe etc. şi nu poate fi numărată nici printre portretele de tipul Hristos-Orfeu, Hristos-Helios etc. Nefiind imaginea niciunei persoane dumnezeieşti sau umane şi neavând un model întemeiat ontologic, reprezentarea ochiului într-un triunghi nu poate exprima şi arăta decât ceea ce nu există sau ceea ce are o falsă existenţă. Fiind expresia unei divinităţi impersonale, în spatele căreia identificăm filosofia raţionalistă şi materialistă care a şi născut-o, această reprezentare nu poate fi considerată nici icoană, nici simbol creştin. Dacă în compoziţia unei icoane, imaginea „Ochiul lui Dumnezeu" este doar un simbol străin printre personaje şi elemente creştine, în afara acestui spaţiu iconografic, simbolul ochiului îşi înstrăinează idolatru vizibilitatea, devenind o siglă de spectacol. Oriunde există o icoană, privirea lui Dumnezeu este prezentă. Icoana poate mărturisi pe Hristos fără să depindă de instituţia arhitecturală a sacrului. In afara Bisericii, ea transportă această sa craii ta te simbolică pretutindeni şi o face să existe în chip nevăzut şi suveran acolo unde se află ea. Privirea icoanei este sinoptică, fiind epifanie a ceea ce nici un ochi nu poate vedea şi supraveghind ceea ce nici un ochi nu ar putea cuprinde. Icoana se adresează tuturor, din toate timpurile, din toate locurile şi în toate limbile, rupând blestemul Turnului Babel şi regăsind poliglotismul principial al Duhului, redistribuit fiecăruia prin har în ziua Cincizecimii.
Ieromonah Mihail Ghețău
Ochiul lui Dumnezeu. O istorie vizuala a unor simboluri, Editura Doxologia
Cumpara cartea "Ochiul lui Dumnezeu. O istorie vizuala a unor simboluri"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.