Dumnezeu a zis: Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, şi Eu vă voiu odihni pre voi. Luaţi jugul Meu preste voi şi vă învăţaţi dela Mine, că sânt blând şi smerit cu inima, şi veţi află odihnă sufletelor voastre; Că jugul Meu este bun şi sarcina Mea uşoară. /Mt. 11, 28-30/

La început jugul şi povara lui Hristos - împlinirea poruncilor Lui - ni se par şi sânt, într-adevăr, grele, pentru că sântem moştenitorii urmărilor căderii lui Adam; apoi, după cum ne curăţim inima de înrobirea patimilor şi după cum nevoinţa noastră trece din precumpănitor-ascetică în precumpănitor-harică, vedem că jugul Lui este într-adevăr bun şi povara Lui este într-adevăr uşoară din clipa în care Dumnezeu ne dezvălui locul inimii şi când ne dă darul rugăciunii minţii şi inimii. In fapt, spre sfârşit, vedem că îndeobşte nici nu există.

Şi altfel, ispita diavolească de împlinire a poftelor - adică jugul şi povara diavolească - ni se pare la început ademenitoare şi uşor de împlinit (ca fiind potrivită cu firea căzută a omului), însă cu învoirea şi împlinirea ei, omul nu încetează să-şi hrănească patimile, şi în acest fel rămâne înrobit păcatului şi diavolului, nereuşitei, nefericirii şi bolii, iar la sfârşit morţii şi iadului. Căzând în păcat şi rămânând în nepocăinţă, omul nimiceşte împreună-unirea cu Dumnezeu - de către Care şi pentru Care sântem zidiţi - altfel spus,
rămâne fără harul Lui dătător de viaţă; la sfârşit înţelege, dacă nu e cumva prea târziu, că jugul şi povara diavolească sânt de neneîndurat. Primind şi purtând jugul şi povara
diavolească, omul pierde rostul şi menirea fiinţării sale.

Dar ce spune Hristos, cu voie, în aceeaşi pericopă evanghelică, vrând să ne arate calea pe care se cuvine să mergem: învăţaţi dela Mine, că sânt blând şi smerit cu inima.

Aşadar nu spune: „învăţaţi de la Mine că sânt neiubitor de argint sau neiubitor de plăcere," ci întăreşte chiar aceasta - că sânt blând şi smerit cu inima. Dacă ştim că lupta noastră se poartă împotriva celor trei patimi de căpetenie - iubirea de slavă, iubirea de argint şi iubirea de plăcere, atunci din cuvintele lui Hristos se desluşeşte limpede de unde ar trebui să începem şi cu care patimă ne luptăm mai cu seamă, poate chiar până la sfârşitul vieţii. Dumnezeu-Omul Hristos ne arată limpede ce iese la lumină şi din ce se alcătuieşte esenţa nevoinţei noastre, aceasta fiind lupta cu patima minţii - mândria, cu alte cuvinte cu trufia (cu părerea noastră înaltă despre noi înşine), care este izvor al tuturor patimilor, păcatelor şi căderilor rămase.

Mare parte a oamenilor sânt săraci, bolnavi, fără ştiinţă de carte sau în oricare alt fel umiliţi în această lume, dar, totuşi, pot fi întăţişaţi ca fiind mândri. Obişnuit mândriei este de a face mintea noastră temei pentru toate cele văzute şi nevăzute. Aceasta se întâmplă dacă pentru tot ceea ce omul vede, aude, citeşte, simte, pipăie, cugetă, chiar şi pentru toate cele pe care credinţa i le descoperă, dacă pentru toate acestea, spun, omul are temei mintea sa căzută. Cum va primi el toate acestea, cum va înţelege el, ce hotărâri va lua - acest lucru este aşa şi nicidecum altfel. Aceasta este înfăţişarea de căpetenie a mândriei. Insă mândria poate să se vădească şi ca înaltă gândire despre sine însuşi şi ca luptă neruşinată pentru putere şi slavă, iar aceea atârnă de împrejurările în care ne aflăm. Un pic mai mult de-am avea sau de-am fi mai dăruiţi decât ceilalţi - iată mândria şi în hotărniciile ei diavoleşti.

Lupta împotriva mândriei depline, împotriva duhurilor răutăţii din văzduhuri, se poarte cu desăvârşită smerenie, adică cu desăvârşită ascultare. Domnul Hristos cu pilda Sa ne-a arătat şi a pus temeliile nevoinţei ascultării desăvârşi te: S'au smerit pre Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, iar moarte de Cruce. /Filip. 2, 8/ Oricum, desăvârşita ascultare nu I-a fost de trebuinţă, ci ne nouă ne este de trebuinţă.

Această nevoinţă - desăvârşita ascultare faţă de părintele duhovnicesc, primită în chip liber şi de bună voie - după Sfinţii Părinţi, este singurul leac pentru boala noastră.

Ascultare deplină este întreruperea desăvârşită a hrănirii patimii minţii noastre, mândria. Prin urmare, este de trebuinţă, precum v'am spus şi altă dată, ca mintea noastră mândră, împrăştiată şi întunecată să se smerească şi să se supună unei alte minţi, minţii părintelui duhovnicesc. Mintea noastră să înceteze să fie temei pentru toate şi să devină mintea părintelui nostru duhovnic. Aceasta este ascultare întreagă şi nemijlocită care durează până la descoperirea locului inimii şi rugăciunii potrivite. După Sfinţii Părinţi, ascultarea face cu putinţă lipsa grijilor şi neîmprăştierea în rugăciune, iar rugăciunea curată - curăţarea şi luminarea minţii, mai întâi a energiei ei şi după aceea şi a esenţei ei.

Mintea devine smerită, adunată în inimă şi luminată - stare care niciodată nu o să le fie cunoscută celor care nu au trecut prin această trăire a Sfinţilor Părinţi.

Poate unor creştini un astfel de jug şi o astfel de povară li se par grele, însă nu trebuie să uităm că în nevoinţă lor, după cum se arată în Evanghelie, unii vor aduce 30, alţii 60, alţii 100 roade... /cf. Matei 13, 8/ Totul ţine de voia fiecăruia şi de afierosirea şi iubirea faţă de Dumnezeu, cu alte cuvinte dacă avem o purtare de fiu, sau o purtare de rob, sau de simbriaş faţă de Părintele nostru ceresc. Ţine de cât vom hotărî noi înşine să ascultăm, în chip liber şi nesiliţi. Desăvârşita ascultarea este desăvârşire şi predanie a Sfinţilor Părinţi, către care trebuie să ne îndreptăm, fiecare după dorinţa şi puterile sale. Asta nu este gândirea unuia sau a altuia dintre duhovnici, care, datorită scăzutei noastre iubiri faţă de Dumnezeu şi slăbirii în nevoinţă, ne îndreptăţeşte să ne îngăduim a o relativiza şi a o tăgădui.

Desăvârşita ascultarea este făcută cu temei până la dobândirea darului rugăciunii în inimă. După aceea, firesc, legătura cu părintele duhovnicesc atinge altă măsură.

Ascultarea desăvârţită nu are putere numai când fiul duhovnicesc vrea ca viaţa sa să o închine Lui Dumnezeu şi să devină monah, iar părintele lui duhovnic - preot însurat - nu-i îngăduie acest lucru, dimpotrivă, în loc de aceasta, îl sfătuieşte să se mărite sau însoare. In chip firesc, hotărârea cuiva de a se închina lui Dumnezeu prin viaţă monahicească trebuie să se încredinţeze unui părinte duhovnicesc cercat - ieromonah. In chip firesc, hotărârea de a merge la mănăstire se află în afara autorităţii părintelui duhovnic însurat. Cum va hotărî despre ceea ce nu are cunoştinţă?

Iar când deja grăim despre aceasta, ştim ce spune Sfântul Apostol Pavel - cine se mărită sau însoară se trudeşte să-i facă pe plac, vrând-nevrând, înainte de toate, femeii sau bărbatului, iar nu lui Dumnezeu, /cf. 1 Cor. 7, 32-34/ Şi iarăşi ne întoarcem la 30, 60, sau 100... sau ferească Domnul - nimic.

Fragment din cartea "Nici Eu nu voi spune vouă...", Editura Predania

Cumpara cartea "Nici Eu nu voi spune vouă..."

• Raportul dintre Jertfa euharistica si Jertfa de pe cruce
  Publicat in : Sfintele Taine
• Pedagogia divina in spiritualitatea Sfantului Ioan Gura de Aur
  Publicat in : Editoriale
• Penticostarul si spiritualitatea ortodoxa
  Publicat in : Viata liturgica
• Pelicanul, chip al Mantuitorului
  Publicat in : Liturgica
• Crucea este semnatura crestinului
  Publicat in : Inaltarea Sfintei Cruci

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: