„Vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie şi fără şovăire.” (I Timotei 2, 8)
De când cu epidemia Coronavirus, s-au luat o serie de măsuri şi s-au impus mai multe restricţii printre care şi aceea de a nu merge la Biserică, mai mult de 100 de persoane şi de a rămâne cât mai mult acasă. Înţelepciunea populară spune că “în orice rău există şi un bine”, numai că acest bine trebuie căutat. Aşa a apărut ideea că omul, chiar dacă nu merge la Biserică, îşi poate face un altar de rugăciune, la el acasă, într-un colţ de cameră. Rugăciunea poate fi personală, sau individuală, dar şi comună, adică ne putem ruga împreună toţi membrii familiei. Putem zice un “Tatăl nostru”, “Crezul”, un psalm, o catismă, iar pentru cei mai râvnitori, acatiste, paraclise, canoane etc.
Iată, bunăoară, mulţi oameni, în tinereţe, au călătorit cu ideea de a se face călugăr, alţii care şi-au pus întrebări asupra sensului vieţii şi au fost atinşi de dorul dumnezeirii, iar cei mai puţini dintre aceştia au încercat să înţeleagă de ce unii tineri aleg calea monahală. De această ispitire am fost lovit şi eu la vârsta de 18 ani, la terminarea liceului. Citisem multe cărţi ortodoxe şi am purtat discuţii cu diferite persoane interesate de viaţa duhovnicească, cu preoţi şi chiar cu călugări. Unul din paznicii liceului fusese călugăr şi a fost dat afară din mănăstire cu Decretul din 1959. La el am văzut pentru prima dată Psaltirea, Ceaslovul şi Acatistierul şi tot el mi-a stârnit râvna pentru o viaţă duhovnicească îmbunătăţită şi m-a îndrumat să merg la mănăstirea Sihăstria din Moldova, unde sunt duhovnici iscusiţi, eu fiind din Constanţa. Zis şi făcut. Am dispărut de acasă o săptămână, pe care am petrecut-o la mănăstirea Sihăstria. Am nimerit la spovedanie la Părintele Paisie Olaru. Eram cu prietenul meu, Dumitru Ulezu, actualul duhovnic al Mănăstirii Agapia Veche, Părintele Dionisie. Primul a intrat la spovedanie, Dumitru şi Părintele i-a spus că trebuie să se facă monah. Într-o săptămână, Mitică, cum îi spuneam noi a intrat frate la Mănăstirea Dervent din Dobrogea. Mie, Părintele mi-a spus: „Tinere, tu nu eşti pentru mănăstire, mergi înapoi în lume. Tu eşti pentru căsătorie, vei avea familie, vei avea soţie, vei avea copii. Fă-ţi biserică în casa ta, în inima ta, în sufletul tău, în mintea ta, iar spre bătrâneţe, cu voia lui Dumnezeu vei gusta şi din potirul călugăriei”. Dacă Părintele Paisie îmi spunea să rămân la mănăstire, rămâneam. Dar nu a fost să fie. Şi aşa, m-am întors acasă din călătoria mea iniţiatică, care mi-a marcat toată viaţa şi toate demersurile mele pe parcursul vieţii.
Rugăciunea este pentru suflet ceea ce este hrana pentru trup. Ea este ridicarea minţii şi a voii către Dumnezeu, pentru a ne închina Lui cu smerenie, a L preamări pentru slava Sa cea mare, a I mulţumi pentru binefacerile revărsate asupra noastră. Rugăciunea este o scară pe care ne suim cu mintea şi cu inima la cer, iar Dumnezeu coboară la noi şi ne împărtăşeşte harul Său sfinţitor, care este tot atât de folositor vieţii duhovniceşti cum este ploaia cea binefăcătoarea pentru pământul însetat. Fiind hrana sufletului, rugăciunea nu trebuie să lipsească din cugetul şi din inima noastră niciodată. Apostolul Pavel ne învaţă: „Rugaţi vă neîncetat”. Rugăciunea trebuie să pornească din credinţa noastră sinceră către Domnul Iisus şi din dragostea către semenii noştri. Ea trebuie să fie făcută în duh de pace, cu evlavie, cu smerenie şi cu stăruinţă, căci: „Mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacob 5, 16). Ea este izvor de sfinţenie şi de tărie duhovnicească, ne apropie de Dumnezeu şi de semenii noştri, înfrumuseţează viaţa noastră, întoarce pe cei rătăciţi la pocăinţă, iar celor slabi în credinţă le dă nădejde şi putere.
Rugăciunea este un dar dat oamenilor pentru a se apropia de Dumnezeu şi de a se împărtăşi de roadele credinţei celei adevărate care uneşte cerul cu pământul şi pe Dumnezeu cu oamenii. Omul are nevoie de Dumnezeu întotdeauna, în viaţă şi în moarte. Noi avem trebuinţă de Dumnezeu în orice stare ne am afla: în rău sau în bine, în sărăcie sau în bogăţie, tineri sau bătrâni, învăţaţi sau simpli. „Nevoia de Dumnezeu se exprimă prin rugăciune, scrie Alexis Carrel. Ea este un strigăt de durere, cerere de ajutor, imn de dragoste. Ea nu constă într o recitare tristă de cuvinte cărora nu li se pricepe sensul. Efectul ei este aproape întotdeauna pozitiv. Totul se petrece ca şi cum Dumnezeu ne ar auzi şi ne ar da un răspuns direct. Se produc evenimente neaşteptate: echilibrul mental se restabileşte; sentimentul de izolare, de neputinţă şi de inutilitate a eforturilor noastre dispare. Lumea îşi abandonează nedreptatea şi cruzimea faţă de noi şi devine prietenă. O putere creatoare apare în noi înşine. Rugăciunea dă puterea de a suporta grijile şi supărările, de a spera atunci când nu mai există motive logice pentru speranţă, de a rămâne în picioare în faţa catastrofelor.”
Mare este taina rugăciunii! Prin rugăciune toate le putem face. Însuşi Mântuitorul ne o spune în Evanghelia Sa: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.” (Matei 7, 7) „Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul”; „Şi toate câte veţi cere rugându vă cu credinţă, veţi primi.” (Matei 21, 22).
„Fă-ţi Biserică în casa ta, în inima ta, în sufletul tău...”, aşa cum frumos spunea unul dintre cei mai mari duhovnici ai ortodoxiei româneşti, Părintele Paisie Olaru de la Sihla.
Doamne ajută!
Ştefan Popa
Stefan Popa
-
Coronavirus - razboi fara nume, inamic fara chip
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.