Pentru a intra direct in tema si subiectul acestui material documentar, vom afirma, remarca si sustine ca reperele doctrinare comuniste demonstreaza ca acest curent politic a fost mai mult decat atat, a fost un sistem malefic ce are structura si modul de functionare foarte asemanatoare cu o religie. Valorile pe care le-a promovat au evidente conotatii negative daca le raportam la o viziune crestina. Modul de implementare a fost bazat pe doua coordonate: - mistificare; - teroare. Cu radacini in miscarile socialiste si anarhiste, comunismul a aparut intre ideologiile politico – filozofice, sub apanajul egalitarismului si bunastarii generalizate dar purtand in substratul discursului sau elemente cu evidente conotatii malefice. Evolutia lui a demonstrat, cum nu se poate mai explicit, modul in care diavolul a procedat si opereaza in istorie.

Dupa discursurile triumfaliste si dupa schema pe care s-a construit ideologia, comunismul s-a vadit mai degraba o religie sau, mai corect spus o utopie, ce aminteste de ereziile dualiste: -existand o lupta maniheica ce se da intre proletariat (Binele, Mesia) si burghezie (Raul), - in urma acestei inclestari violente si sangeroase se naste o noua era, paradisiaca, din care Raul (burgezia) a fost abolit, - iar cetateanul noului paradis a fost omul nou, comunist.

In implementarea pe care ideologia comunista a cunoscut-o in URSS au existat doua mijloace de manipulare care s-au folosit: minciuna si violenta, cu multiplele lor forme de manifestare. Exista o evidenta schimbare de optica intre comunismul marxist si comunismul bolsevic, desi amandoua isi declara aceleasi finalitati si au suprapuneri in cele mai multe aspecte. Diferenta este aceea ca Marx vedea nasterea revolutiei proletare ca un proces firesc rezultat din crizele provocate de evolutiile tehnologice, astfel ca implicarea factorului politic era oarecum secundara, pe cand in viziunea leninista revolutia politica este elementul declansator, dealtfel nici nu s-ar fi putut vorbi de crize provocate de tehnologie, cand aceasta era aproape o metafora pentru Rusia anului 1917. Debutand cu o lovitura de stat, comunismul in URSS se instaureaza sub auspiciile lui Lenin si evolueaza sub cizma necrutatoare a lui Stalin.

Desi vizeaza nasterea unui om nou, comunismul depersonalizeaza si deznationalizeaza, astfel substanta umana isi pierde consistenta ramanand doar invelisul corporal. Constiinta, sentiment, intr-un cuvant intreaga interioritate sunt dinaminate si se naste homo sovieticus, un humanoid ce are o grila morala conform careia orice este bun si sfant daca slujeste la victoria revolutiei. Prezenta demonului este demonstrata poate cel mai bine prin aceasta obstinatie cu care masinaria comunista vizeaza depersonalizarea, care duce neindoielnic la o demonizare.

Se opereaza falsificarea tuturor valorilor, a istoriei si in consecinta a existentei insesi. Anii 1936-1938 sunt cunoscuti in istoria URSS ca anii terorii cand executiile se faceau zilnic de ordinul sutelor. Exista o evidenta violenta verbala la nivelul discursului oficial si se opereaza mutatii de baza in limbaj care si el isi pierde consistenta nascandu-se acel monstru lingvistic numit „limba (sau) limbaj de lemn”.

Liderii comunisti, atat cei sovietici cit si ceilalti, supusii lor mai mici, dar si cei din Asia ori de aiurea au un accentuat apetit pentru cultul personalitatii. Ceea ce va duce la manifestatii si frazeologii monstruoase dar si la ivirea unui panteon comunist ale carui personaje au ca trasaturi definitorii cruzimea si infinita admiratie de sine, un hybris nestapanit care ii va incita mereu sa-si devore supusii.

In Romania Mare miscarea comunista nu figura printre fortele politice care puteau fi luate in calcul. Din PSD se va desprinde aripa maximalista care va semna afilierea la a III-a Internationala (Comintern), in anul 1921, luand astfel nastere PCR. Modul cum aceasta grupare politica functioneaza atat inainte, cat si in timpul celui de al II-lea Razboi mondial demonstreaza ca se supunea fara cartire centrului de la Moscova. De acolo primea directive precise care erau aplicate in tara in cea mai deplina conspirativitate, astfel ca mai mult decat o grupare politica PCR sau PCdR era o agentie de spionaj. Constientizandu-se adevarata natura a miscarii comuniste in Romania, in anul 1924 partidul este scos in ilegalitate. Atat linia ce trebuia urmata cat si liderii sunt in continuare numiti de la Moscova. Spre acolo se indrepta speranta si privirea plina de admiratie a comunistilor romani. Inca de pe acum partidul era macinat de lupte intestine ce nu vor inceta niciodata.

Razboiul gaseste Romania din punct de vedere politic intr-o situatie nu tocmai buna, dictatura lui Carol al II-lea s-a dovedit a nu fi o solutie pentru conflictul ce incepuse. Romania pierde pe rand Basarabia, Bucovina, Tinutul Herta, Transilvania de Nord, Cadrilaterul. In septembrie anul 1940 regele Carol al II-lea cedeaza tronul fiului sau Mihai iar la carma tarii se afla generalul Ion Antonescu, agreat de Hitler. In noiembrie anul 1940 Romania adera la Pactul Tripartit intrand in razboi alaturi de fortele Axei. Desi in anul 1941 tinuturile din estul tarii sunt eliberate, generalul Antonescu intelege sa continue razboiul alaturi de armata germana pe teritoriul URSS, astfel ca fortele politice din tara incep tratative cu puterile aliate occidentale pentru scoaterea Romaniei din razboi. Prin actul de la 23 august maresalul Antonescu este inlaturat de la conducerea tarii si se instaureaza un guvern format din PNT, PNL, PSD si PCdR. Desi Romania se desprinsese de Germania si se alaturase fortelor aliate, armata rosie se comporta pe teritoriul romanesc ca o armata cuceritoare, astfel ca in Romania se instaureaza un val de teroare care va dura multi ani.

Dupa doua guverne (Sanatescu si Radescu) in care comunistii erau minoritari, sovieticii vor forta mana regelui si prin guvernul Groza isi vor pune oamenii lor in toate punctele cheie. Cei care inca mai raman in coalitie cu PCR-ul o vor face pentru scurt timp caci vor fi devorati de acesta. Prin manipulari propagandistice grosolane, prin teroare generalizata la nivelul intregii populatii, in Romania se instaureaza un regim comunist care purta evident amprenta morbida a lui I. V. Stalin, masca din spatele careia raul actiona asupra intregului est al Europei. Era evident ca acest regim venea in totala contradictie cu spiritul crestin. O putere atee, in care abundenta materiala raspandita egalitar era vazuta ca generatoare de fericire si parca, intr-un anume fel, chiar de nemurire dar care se impune prin crima, motivata ca necesara in lupta pentru instaurarea lumii noi.

Intr-o perioada neasteptat de scurta, in Romania singura forta politica ce avea un cuvant de spus in ce priveste destinele tarii este minusculul partid comunist care nu va inceta sa urmeze partitura Kremlinului. Cu o noua lege electorala, permisiva la numeroase subterfugii, alegerile pe care celelalte partide le sperau libere vor fi un fals grosolan. Intimidarea adversarilor electorali incepe inca din timpul campaniei electorale, care, pe langa faptul ca, din perspectiva discursului comunist este foarte zgomotoasa si virulenta in acuzatiile lansate contra adversarilor (ca fiind criminali de razboi), cunoaste o violenta propriu-zisa, inimaginabila. Candidatii PNT si PNL sunt adesea agresati, le este respinsa candidatura iar in final comisiile electorale vor fi majoritar comuniste, astfel masluirea voturilor este facuta in fel si chip. Dupa expresie stalinista: nu era important cine voteaza sau cu cine se voteaza ci, important era cine numara voturile. 19 noiembrie anul 1946 inseamna pentru tara un dezastruos proces electoral care a conferit legitimitate (fie ea si subreda) noului regim instituit. In noile conditii era clar ca forma de guvernamant va fi schimbata si in urma unui santaj regele este nevoit sa abdice si sa paraseasca tara. Reteta sovietica este aplicata Romaniei pas cu pas, realizandu-se un proces de stalinizare pe toate palierele vietii sociale, politice, economice, culturale, etc.

Din punct de vedere economic, si nu numai tara noastra era o colonie sovietica. Nu doar ca tot ceea ce se producea pleca spre rasarit dar sunt copiate „strategiile” de nationalizare si colectivizare bolsevice. Nationalizarea industriei se face intr-o noapte, bancile sunt etatizate, acestea erau semnele noii viziuni economice in care nu era importanta rentabilitatea ci fidelitatea fata de modelul adoptat. Se lanseaza, ca si in URSS proiecte uriase gen Canalul Dunare-Marea Neagra, se planifica intreaga economie iar planurile sunt invariabil depasite, realizate inainte de termenul final, aceasta desigur, doar declarativ caci in realitate, aparatul economic, din pricina centralizarii excesive se indrepta progresiv spre un blocaj iminent.

Rasturnarea valorilor pe toate planurile este evidenta, in plus separarea puterilor in stat a fost anulata. Parlamentul unicameral numit Marea Adunare Nationala era obedient partidului, ca si guvernul, astfel ca avem de-a face cu un partid-stat, dictator absolut. Alegerile care vor avea loc in anul 1948 vor fi o simpla formalitate in conditiile in care opozitia reprezentata de partidele traditionale PNT si PNL fusese nimicita. La acea ora in opozitie erau doar formatiuni minuscule, fractiuni ale vechilor partide.

Ulterior se vor declansa epurarile, adica eliminarea pe criterii de clasa si apartenenta politica a celor considerati inoportuni. In institutiile administrative, in invatamant, armata, justitie indiferent de competenta avuta oamenii vechi au fost inlocuiti cu altii noi, fideli noii puteri. Incultura si mediocritatea sunt ridicate la rangul de virtuti. Rezultatul, dupa cum era de asteptat, a fost dezastruos, o degringolada in toate domeniile astfel ca tara per ansamblu a intrat intr-un evident proces de regres care se va mentine pana in decembrie anul 1989.

Dar dincolo de scaderea vertiginoasa a nivelului de trai, in sanul populatiei va fi inoculanta frica paralizanta si dezumanizanta, principalul instrument de manipulare, menit sa distruga relatiile interumane, sa duca la disperare si neincredere.

Totul este politizat si cu precadere invatamantul, pe aceasta directie se nasc noi institutii si scoli, asa numitele Scoli de partid si Academii politice.

Colectivizarea agriculturii va fi si ea o etapa obligatorie si nespus de intunecata in procesul de sovietizare la care a fost supusa Romania.

Si pentru ca nimic sa nu fie omis, relatiile cu Occidentul vor fi blocate, astfel treptat tara devenea un ghetou sovietizat si infricosat.

Cea mai spectaculoasa „realizare” a sistemului comunist a fost represiunea, care a atins dimensiuni inspaimantatoare, un malaxor de vieti omenesti, implacabil si necrutator cu ajutorul caruia comunismul a reusit sa se mentina ca regim politic in Romania cinci decenii, timp in care a operat o uratire a interioritatii nationale si personale ce se dovedeste greu de remediat. Instaurata dupa model sovietic si de catre cadre sovietice Securitatea, bratul inarmat al partidului va fi dublata de Militie, o alta institutie represiva care la nivelul comunelor si satelor va prelua prerogativele Securitatii. In primii ani cadrele de Securitate vor fi formate in cea mai mare parte din oameni proveniti de la periferia vietii sociale, ajutati de consilierii sovietici. Ulterior se vor forma cadre autohtone, adesea scolite la Moscova. Daca in anii ’45-’60 tortura si bataia erau principalele instrumente securistice, mai tarziu metodele se vor rafina, supravegherea si delatiunea vor deveni unelte represive difuze dar nu mai putin eficiente. Pe masura scurgerii timpului, desi puterea devenea din ce in ce mai sigura pe pozitia ocupata, aparatul Securitatii devenea si el din ce in ce mai stufos, semn ca, paradoxal, frica regimului de propria populatie crestea si ea.

Duritatea metodelor aplicate in anchetele Securitatii si regimul exterminant aplicat in penitenciare a determinat ca sa se realizeze o serie de anchete in aceasta privinta fara insa sa existe rezultate concrete notabile, aceasta fiind imposibil pentru ca raul nu era in neglijenta sau in excesul de zel al unor angajati ci la radacinile aparatului, Securitatea fiind o institutie criminala si represiva ce lupta impotriva propriei populatii. Intrat intr-un astfel de aparat, fundamental rau se producea fragmentarea constiintei si personalitatii omului, el putea fi tata bun acasa dar tortionar neintrecut la servici.

Cea mai mare forta a Securitatii si totodata cel mai mare succes al ei au constituit-o informatorii, privita din acest unghi Securitatea era un monstru cu nenumarati ochi si nenumarate membre care ii confereau ubicuitate. In 5 martie anul 1946 premierul britanic Churchill facea o declaratie prin care recunostea intrarea sub sfera de influenta sovietica a estului Europei, declaratia a fost considerata ca inceputul razboiului rece. Dar occidentul fusese constient inca din anul ’44 ca Stalin nu va intarzia sa colonizeze teritoriile respective iar cand procesul incepuse sa se desfasoare sub ochii lor nu putusera decat sporadic si firav sa lanseze slabe proteste, mai mult formale pe care sovieticii le-au ignorat cu nonsalanta. Dar sirul nesfarsit de crime si atrocitati care au inundat aceste tari nu pot fi privite de o constiinta morala occidentala ca straine. Vinovatia nu se opreste in puncte cardinale sau la granitele statelor ci in functie de implicarea in crima ea exista in mai mica sau mai mare masura. In masacre de asemenea dimensiuni nimeni nu ramane inocent, inocenta este cea care moare odata cu prima victima cunoscuta. Intr-un astfel de scenariu in care insidios si apoi extrem de violent in fruntea tarii se instaureaza o putere dominata de rau, care poate fi partitura pe care omul poate sa se salveze? Este evident ca pentru omul crestin, comunismul se constituie intr-o provocare. Fata-n fata cu comunismul crestinul este pus fata-n fata cu o forta demonica ce se manifesta in istorie intr-o forma fara precedent.

Dupa faza inselaciunii, dar fara sa o paraseasca definitiv el aplica cu voluptate morbida faza terorii. Stie ca pentru a stapani trebuie sa infricosezi prin urmare va porni malaxorul terorii generalizate. Primele victime vor fi potentialii concurenti si anume elitele politice. Prin scenarii regizate de Securitate si prin denigrarea facuta de presa partidele democrate de pe scena politica a Romaniei vor fi suprimate. Invective precum „fascisti” si „criminali de razboi”, „tradatori” sunt termenii in care presa controlata in totalitate de PCR ii va stigmatiza pe liderii politici in care populatia inca mai vedea o speranta pentru redresarea tarii si iesirea de sub teroarea rosie.

In mai anul 1946 lotul Antonescu este judecat si sunt efectuate executiile, iar dupa aceasta data incep sa fie descoperite si trambitate in presa o serie intreaga de „comploturi” in care protagonistii sunt nume marcante ale scenei politice. Din martie anul 1947 se declanseaza o serie de arestari intre membrii PNT si PNL, efectuate in maniera stalinista, adica in timpul noptii, fara mandat de arestare, fara ca celui arestat sa i se comunice motivul.

In vara anului 1947 are loc operatiunea Tamadau, cand conducerea PNT este arestata cu exceptia lui Iuliu Maniu, care va fi arestat si el a doua zi, dupa acest eveniment. Arestarile erau precedate in presa de articole atat de incitante si violente incat oricine isi dadea seama ca procesele celor arestati erau deja consumate inainte chiar de a incepe. Pozitia puterii fusese exprimata si acesta era singurul criteriu de judecata in Romania acelei vremi. Pe de alta parte aceeasi putere opera o serie de rupturi in sanul celorlalte formatiuni politice, incercand atomizarea lor si folosindu-se pentru aceasta de oportunismul unora dintre membrii acestor partide, luand astfel nastere o serie de formatiuni minuscule ce puteau fi foarte usor controlate de PCR si cu care acesta se coaliza constient fiind ca anihilarea lor va fi mult mai lesnicioasa.

Printr-o tactica similara sunt inlaturati liderii PNL si PSDI (Titel Petrescu), apoi „partenerii de drum” precum PNL-Tatarescu. Liderii politici vor fi concentrati la penitenciarul Sighet si supusi unui regim de izolare si infometare care viza exterminarea lor. Nu mai au nume proprii, ei devin simple numere si acelea dictate de la centru. Aici se vor stinge rand pe rand nume marcante pentru politica si cultura noastra. Iuliu Maniu, omul politic recunoscut de occident ca o personalitate diplomatica de o probitate morala incontestabila sfarseste nestiut de nimeni in conditii de mizerie inimaginabile, intr-o celula din Sighet, mancat de viermi si singuratate.

PCR-ul nu-si va uita adversarii sai ideologici cei mai acerbi, legionarii. Arestarile operate in sanul Garzii de Fier sunt de ordinul miilor iar anchetele la care sunt supusi cunosc o duritate extrema. Fascist devine sinonim absolut cu legionar, iar legionar este o eticheta intr-atat de stigmatizanta incat cel catalogat astfel nu si-o va putea sterge niciodata. Partidul era necrutator nu doar cu adversarii declarati dar chiar cu proprii membri. Procesul si executia lui Lucretiu Patrascanu sunt un exemplu edificator in acest sens. S-a constatat ca regimurile comuniste, in genere nu agreaza prea mult intelectualii si de cele mai multe ori cand ei se ratacesc prin esaloanele de conducere sunt inlaturati. Acesta a fost cazul si lui Lucretiu Patrascanu, procesul lui fiind unul desfasurat dupa reteta stalinista, cu acuzatii fantasmagorice de tradare si complot. Fara mila sau remuscari puterea comunista isi jertfea proprii fii, modelul era acelasi cu cel sovietic, unde cei mai apropiati colaboratori ai lui Stalin si cei mai cunoscuti doctrinari ai partidului cazusera rand pe rand.

Teama de intelectualitate se va manifesta si prin metamorfozarea nefericita a uneia dintre principalele institutii de cultura romanesti, Academia, se produc epurari masive intre membrii ei si multi dintre ei ajung in intunecatul Sighet. Ziaristi, academicieni, poeti, oameni de stiinta, in masura in care nu au inteles sa incheie pact cu puterea politica criminala, au intrat in moara represiunii, platind cu viata sau cu anii tineretii lor verticalitatea morala pe care si-au impus-o. Dealtfel intelectualitatea a ramas de la inceput si pana in ultimele zile ale regimului comunist partea societatii care nu a incetat sa ridice glasuri protestatare, uneori mai vehemente altadata mai firave, dar niciodata nu a existat docilitate absoluta si de aici poate si incrancenarea si neincrederea pe care liderii comunisti au manifestat-o mereu fata de aceasta categorie sociala.

Pentru a reusi sa implice in procese politice de tradare nationala pe toti participantii la guvernarile anterioare se vor constitui loturi de inculpati care adesea nici nu se cunosteau intre ei si se brodeaza scenarii lipsite de sens din care probabil ca nici macar judecatorii nu intelegeau mare lucru. Noua institutie a acuzatorilor publici, preluata dupa patent sovietic, isi facea din plin datoria, acuzarile curgeau vertiginos si in loc de fapte concrete salile tribunalelor poporului rasunau de acuze precum „vampiri care au supt sangele celor mai buni fii ai poporului”. Astfel ajung in inchisoare personalitati stiintifice si economice care erau simpli tehnicieni ce incercasera intr-o perioada crunta ca cel de al II-lea Razboi mondial sa nu lase tara in colaps economic. Ei nu aveau apartenenta politica insa PCR-ul considera tradator pe oricine se situa in afara lui. Astfel elitele din toate domeniile vor fi nu doar inlaturate ci pur si simplu suprimate. Nici armata nu este crutata, criteriul politic functioneaza si in acest caz. Diviziile „Tudor Vladimirescu” si „Horia, Closca si Crisan”, venite cu tancurile sovietice vor constitui nucleul armatei RPR, vechea armata a Romaniei fiind distrusa, generali si strategi de marca putrezind in beciurile inchisorilor comuniste. Pentru reformarea armatei, ca si in celelalte sectoare, vor fi trimisi consilieri sovietici care, nu de putine ori vor intra in conflict cu ofiterii romani. Epurarile efectuate in armata, urmate adesea de arestari produc degringolada si in acest sector care isi demonstrase eficienta pe parcursul razboiului.

Un numar destul de mare dintre ofiterii trecuti astfel in rezerva vor lua calea codrilor si alaturi de alti romani disperati de apasarea bolsevica vor reitera oarecum vechile miscari haiducesti, ceea ce va ramane in istorie sub numele de – rezistenta in munti. Miscarea de rezistenta pe teritoriul Romaniei, desi nu a cunoscut o organizare unitara, centralizata, fapt care a si dus la anihilarea ei, a fost cvasigenerala. Este oarecum surprinzator ca, fara a fi generata de un centru, nu a existat zona muntoasa a Romaniei care sa nu adaposteasca grupuri de partizani cu arma in mana ce sperau la o rasturnare a situatiei.

Se observa ca din punct de vedere politic, social, de varsta, etc. exista o eterogenitate la nivelul componentei grupurilor de rezistenta, ceea ce se explica prin faptul ca regimul comunist a fost simtit de intreaga populatie, fara diferentiere de clasa (cum pretindeau comunistii) ca fiind strain de spiritul poporului roman, nepotrivit cu aspiratiile si credintele lui. Se disting trei atitudini ale acestor grupuri: - 1 cea specifica militarilor de cariera, care prefera ofensiva si lupta imediata; - 2 cea de retragere in expectativa in speranta izbucnirii unui conflict international; - 3 cea mai realista si mai dramatica atitudine a fost a celor care erau constienti de ireversibilitatea evenimentelor dar care adoptau aceasta atitudine de fronda spre a-l infirma si a-i demonstra ilegitimitatea.

Longevitatea de peste zece ani a unora dintre aceste grupuri este surprinzatoare avand in vedere ca pentru anihilarea lor fortele de armata si securitate desfasurau divizii intregi. Explicatia ar putea fi vointa extraordinara a acestor oameni de a-si pastra libertatea si credinta neclintita in justetea cauzei lor. In plus desi numarul de membri nu depasea pentru fiecare grup in parte cateva zeci, exista in satele si comunele invecinate un mare numar de oameni care ii ajutau cu alimente, gazduire, informatii, oameni care vor suferi cel mai tare represiunile securitatii si care adesea din aceasta cauza, vor spori randurile partizanilor.

Desi logistica grupurilor de rezistenta era mult inferioara fata de cea a fortelor oficiale, ca si efectivele de care dispuneau, aceste grupuri nu au putut fi anihilate in luptele directe ci doar atunci cand s-a produs o tradare. Uzand de retele de informatori, de santaje si de tehnica operativa (adica de ascultare cu aparate de inregistrare), Securitatea a reusit destul de greu sa infranga haiducii care mai sperau intr-o Romanie crestina, democrata si libera.

Chiar daca fenomenul rezistentei in muntii si codrii Romaniei nu poate fi catalogat ca un fenomen de masa el a avut o extraordinara aderenta la mase, in munti nu au fugit mii de romani dar mii de romani au ajutat intr-un fel sau altul aceste miscari, si deasemenea multi aveau ascunsa cate o arma in speranta venirii unui moment prielnic cand o vor folosi. Exista un aspect care nu trebuie scapat din vedere atunci cand se discuta despre acest fenomen, si anume componenta crestina manifestata in cazul tuturor acestor grupari. Fiecare partizan in ranita in care isi purta arma avea Sfanta Scriptura sau cartea de rugaciuni. In jurnalul lui Vasile Motrescu, unul dintre partizanii bucovineni sau in marturiile celor ce si-au scris memoriile apar episoade in care ei povestesc cum se rugau si posteau. Multe dintre grupuri se formeaza si activeaza cu binecuvantarea si ajutorul material si spiritual al unui preot din satul apropiat. Si este evident ca permanent ei au constiinta ca se impotrivesc unei puteri care este contrara lui Dumnezeu. Si in comportamentul lor in timpul luptei directe ei incearca sa adopte o atitudine morala crestina, evita uciderea iar atunci cand dusmanul le cade in mana prefera doar sa il persifleze fara a-l rani grav.

Daca discursul oficial ii stigmatiza pe „banditii” din munti, glorificandu-i pe soldatii sau securistii care ii prindeau sau erau raniti in confruntarile directe, populatia rurala din zonele unde grupurile de rezistenta activau ii proiectau intr-o lumina eroica, fantastica. In povestirile care circulau apareau inzestrati cu puteri supranaturale si cu toate conotatiile eroului pozitiv fara pata si fara prihana. Ceea ce ilustreaza modul in care atitudinea acestor oameni era vazuta de catre majoritate desi propaganda oficiala ii numea tradatori, banditi, criminali.

Rezistenta acerba impotriva regimului comunist care a existat in mediul rural a fost cauzata de dramaticul proces al colectivizarii. Impartind marea masa a celor 12.000.000 de tarani in diferite categorii si operand exproprierea lor in etape, PCR-ul uza de o tactica subversiva, stiind ca astfel va atomiza populatia rurala si aceasta nu va actiona ca un tot unitar, cum s-ar fi intamplat daca exproprierea se producea in bloc.

Aderarea la proprietatea colectiva – cum eufemistic era numita oficial exproprierea – se spunea ca se va face de buna voie, dar aceasta in conditiile in care puterea uza de doua parghii constrangatoare si anume sistemul cotelor si al impozitelor care la un moment dat devenisera intr-atat de apasatoare incat taranii erau nevoiti sa cumpere produse pentru a-si achita cotele altfel erau arestati ca sabotori ai economiei nationale. In numeroase judete din toate colturile tarii au avut loc revolte care au fost reprimate cu brutalitate, fortele de armata sau securitate tragand in plin in taranii disperati.

Procesul de colectivizare a cunoscut momente de destindere sau de incrancenare in functie de atitudinea represiva a puterii dar cifrele care arata numarul taranilor incarcerati pe parcursul acestei perioade sunt semnificative pentru brutalitatea cu care s-a desfasurat aceasta actiune. Deposedarea de pamant a taranilor a insemnat de fapt un atac dur pe care demonul il opera astfel asupra unei lumi ce avea ritmuri rezonand in vesnicie. Din perspectiva traditionala a taranului roman, pamantul pe care il avea era o punte spre Dumnezeu, era un dar al lui Dumnezeu care ii oferea omului sursa vietii trupesti dar si duhovnicesti, caci din holdele ce se leganau in bataia vantului se cocea painea alba ca fata Domnului din care, la vreme randuita, in Sfanta Biserica, la ceas de sarbatoare, taranul se impartasea. Dezradacinat, deposedat, depersonalizat, omul intra, dintr-o dimensiune spatio-temporara a sacrului, intr-una a absurdului, brusc si fara posibilitatea de a reveni, iar aceasta ducea fie la disperare, fie la abrutizare, omul incetand treptat sa mai fie un cine, devenind din ce in ce mai mult un ce.

Se observa ca treptat noua putere instituie ca lege suprema – teroarea. Populatia gulagului romanesc sporeste mereu pentru ca regimul sa se simta stapan deplin. Reteaua de penitenciare, spitale psihiatrice, lagare de munca si gropi comune este infiorator de densa si ea vorbeste despre cotele la care s-a desfasurat represiunea comunista, numarul celor ucisi si incarcerati ridicandu-se in jurul a 2.000.000 de persoane. Sighet, Aiud, Gherla, Jilava, Pitesti, Canal, Balta Brailei si multe alte locuri ale suferintei romanesti, la care se adauga inchisorile de femei Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbraveni constituie o geografie care pe de-o parte arata dimensiunile pe care crima comunista le-a avut in spatiul romanesc, iar pe de alta parte vorbeste de disperarea cu care natiunea romana nascuta crestina s-a impotrivit unui regim ateu si alogen.

O problema spinoasa pentru puterea comunista o constituia Biserica. Incercarea de a intra cu Biserica Ortodoxa intr-o relatie cordiala se explica prin faptul ca liderii comunisti stiau ca aceasta institutie reprezenta pentru poporul roman un punct de reper mai important ca toate celelalte. Desi proprietatile eclesiale sunt luate si invatamantul religios distrus, Biserica fiinteaza in continuare; aparatul politic incercand prin imputernicitii de stat pentru culte, prin reteaua de informatori care reuseste sa si-o construiasca in interiorul personalului clerical sa o discrediteze si sa-i submineze autoritatea in ochii credinciosilor. Semnele de intrebare care s-au ridicat asupra ierarhiei si clerului ortodox din acea vreme nu trebuie sa piarda din vedere contextul in care acesti oameni cu grele responsabilitati au trebuit sa actioneze. Exista trei atitudini care au putut fi adoptate de catre clericii BOR in acea vreme: - 1 o atitudine, am putea-o numi diplomatica, in care slujitorul bisericii incerca sa se plieze pe cerintele puterii politice fara a abjura de la indatoririle sale (o echilibristica dificila care se putea solda fie cu inchisoarea, fie cu compromiterea morala totala), - 2 atitudinea de o moralitate impecabila, cand orice concesie a fost respinsa, cei care au adoptat-o fiind convinsi ca au de luptat cu certitudine cu o putere diabolica, - 3 cea mai nefasta pozitie a fost a acelor clerici care de frica sau din oportunism au abdicat in fata puterii. Desi reduse numeric, astfel de cazuri au existat iar asumarea lor e necesara pentru ca revigorarea morala postcomunista nu doar a reprezentantilor Bisericii ci si a intregului neam romanesc sa se poata produce.

Arestarile care s-au operat in randul clericilor ortodocsi, inca din primele zile ale instaurarii regimului comunist au fost cauzate de convingerile religioase ale acestor oameni, ce veneau in totala contradictie cu noua dogma comunista. Desi eticheta care li s-a aplicat celor inchisi pentru credinta a fost aceea de legionar, ei au avut mereu in vedere faptul ca suferinta lor nu este cauzata de o apartenenta politica, ci e raspunsul pe care trebuia sa-l dea comunismului. Figurile de clerici si monahi inchisi, multi dintre ei pentru ca au dat o coaja de paine sau un pahar cu apa se desprind din marturisirile fostilor detinuti ca niste modele de moralitate si camaraderie: Gherasim Iscu, Ioan Iovan, Filaret Gamalau, Ilie Imbrescu, Ilarion Felea, Florea Muresan sunt doar cateva nume dintre cei care in acele vremuri intunecate au stiut sa dea marturia cea buna.

Si in randul ierarhilor au existat atitudini mai intransigente care nu au facut concesii puterii comuniste si chiar daca nu intalnim mentionate figuri de arhierei incarcerati, ei au fost retrasi din scaun si mutati cu domiciliu fortat la manastiri, unde erau supravegheati indeaproape (Irineu Mihalcescu, Nicolae Popoviciu, Sebastian Rusan). Obstinatia cu care comunismul a inteles sa se impotriveasca Bisericii se vadeste si prin masurile luate in anul 1959 prin decretul 410 cand 62 de manastiri vor fi inchise si multi monahi obligati sa reintre in viata civila. Asumandu-si toate scaderile si compromisurile, dar neuitand sa priveasca cu evlavie spre lungul sir de marturisitori pe care i-a dat, BOR se vede iesita din confruntarea cu demonul comunist biruitoare, ea dovedindu-se a fi cladita pe piatra cea tare pe care fortele iadului nu o vor darama. Prin clericii inchisi care si-au indeplinit misiunea intre zidurile groase ale inchisorilor Biserica Ortodoxa a fost prezenta in deplinatatea ei harica in inchisoarea din marea inchisoare care devenise tara noastra in timpul regimului comunist. Ofensiva pe care statul ateu a pornit-o impotriva bisericilor catolice a fost extrem de virulenta, legatura pe care acestea o aveau cu Vaticanul fiind unul dintre motivele care au facut ca duritatea regimului fata de ele sa nu cunoasca flexibilitate.

Biserica greco-catolica este desfiintata printr-o mincinoasa unire realizata la 1 octombrie anul 1948, la Cluj, la care nu a participat nici unul dintre ierarhii acestei Biserici. Stiind ca singura atitudine demna era aceea de a nu ceda compromisului unei uniri in care nu credeau, clericii si ierarhii greco-catolici vor infrunta temnitele comuniste. Ei au incercat sa-si mentina si in conditiile detentiei spiritul treaz practicand rugaciuni particulare si in comun, si fapte de milostenie.

Privita cu suspiciune Biserica romano-catolica isi va aduce obolul sau de jertfa pentru marturisirea lui Iisus Hristos intr-o perioada a crimei si ateismului. Prin diverse masinatiuni se incearca dezbinarea conducerii din tara a acestei Biserici, in fapt desprinderea ei de Vatican, faptul care incomoda cel mai mult puterea politica. Sunt expulzati din tara reprezentantii Sfantului Scaun si orice punte de legatura cu acesta este rupta, numerosi clerici si ierarhi romano-catolici sunt arestati si anchetati, iar in final, Biserica ramane cu statutul de tolerata. Si in cazul Bisericii catolice de rit oriental si in cazul celei de rit latin este consacrata in secret o ierarhie clandestina care avea rolul ca in cazul in care ierarhii oficial recunoscuti erau arestati sau ucisi sa le poata lua locul la serviciul cultic si viata Bisericii sa poata merge inainte. Faptul nu a ramas necunoscut atotstiutoarei Securitati si multi dintre episcopii „in pectore” vor fi si ei inchisi.

Si in randul cultelor neoprotestante vor exista manifestari ale actiunilor represive. Pe langa altii care au cunoscut rigorile gulagului romanesc, pastorul luteran Richard Wurmbrand este figura cea mai cunoscuta mai ales datorita activitatii sale militante pe care a avut-o in occident dupa ce a reusit sa paraseasca tara. Insumand, pe parcursul a doua perioade, 14 ani de detentie intelege inchisoarea ca un loc de misiune apostolica si de purificare launtrica. Povestea evreului converit, Richard Wurmbrand este cu atat mai fascinanta cu cat memoriile lui relateaza singurul caz cunoscut in universul concentrationar comunist din Romania in care anchetatorul este convertit de cel anchetat, asa cum se intampla cu locotenentul Grecu.

In spatiul sordid al sanatoriului penitenciar de la Targu Ocna are loc intalnirea memorabila dintre doua personalitati duhovnicesti, este vorba de Valeriu Gafencu si Richard Wurmbrand. Intre cei doi se incheaga o prietenie autentica ce insa nu va dura mult pentru ca ros de boala si suferinta, Valeriu trece in vesnicie lasandu-i insa prietenului sau imaginea unui om care a reusit sa castige Raiul. In inchisoare, dupa propriile marturisiri, Wurmbrand Il simte pe Dumnezeu mai prezent ca oriunde. El reuseste sa traiasca bucuria hristica a iubirii vrajmasilor de aceea mesajul lui mai tarziu va fi „iubiti-i pe comunisti”. Supranumit „Pavel de dupa cortina de fier” Wurmbrand este un exemplu pentru ceea ce a insemnat o viata de marturisitor al secolului XX.

Avand in vedere pe de-o parte eterogenitatea pe care o prezenta gulagul romanesc, iar pe de alta parte, conditiile extreme menite nu doar sa produca exterminarea fizica ci sa realizeze o disolutie a interioritatii si o pulverizare a grilei morale si axiologice a persoanei umane, devine important din perspectiva moralei crestine, si nu numai, care a fost, sau care au fost solutiile ce si-au probat viabilitatea in atari situatii.

Cu o doctrina care viza doua puncte centrale ce contraveneau flagrant ideologiei comuniste (credinta si neamul), Miscarea legionara a fost formatiunea politica ce a ocupat locul de frunte in demonologia comunista. Educati in spirit cazon si ascetic totodata, legionarii au cunoscut prigoane numeroase si sangeroase inca inainte de perioada comunista. Dictatura carlista, apoi cea antonesciana au insemnat pentru acesta miscare ce avea adepti cu precadere din randurile tineretului, inchisori si executii, unele motivate, altele exagerate dar care au fost doar umbre a ceea ce va fi prigoana comunista. Instaurarea regimului comunist gasea deja in inchisori un numar mare de tineri legionari, marea majoritate a acestora intelesesera ca temnita poate fi receptata si ca spatiu al nevointei ascetice care duce la purificarea spiritului. Adoptand aceasta perspectiva ei vor evolua din punct de vedere spiritual astfel ca vor ajunge la trairi mistice demne de filele unui pateric. Personalitati ca cea a lui Valeriu Gafencu, Anghel (Arsenie) Papacioc, Traian Trifan, Traian Marian, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Gheorghe Jimboiu se dezvolta pe aceasta directie constituind asa numitul „grup al misticilor”, o adevarata scoala monahala isihasta care practica rugaciunea neincetata si fapta crestina.

Legionarii si nu numai, arestati dupa anul 1946 vor gasi la intrarea in detentie aceste exemple care ii vor face sa inteleaga ca spatiul carceral nu este sfarsitul vietii si absoluta nefericire ci poate deveni un inceput al ei. Asa cum marturiseau cei intervievati (parintele Iustin Parvu, Arsenie Papacioc, Octavian Gherman) ei au adoptat „reteta” celor mai vechi si s-au dezmeticit intelegand ca „nu exista suferinta fara rost (.), suferinzii sunt garda de onoare a lui Dumnezeu” (interviu preot Ioan Sabau, 17.08.2008, sat Foldt, jud. Hunedoara, arhiva personala a autorului).

Incercand sa depaseasca imediatul cenusiu si disperant ei descopera cu surprindere ca : „.e pacat sa ne pierdem vremea la inchisoare si sa nu iesim mai buni de aici decat am intrat” (interviu Gherman Octavian, 06.08.2009, Cluj Napoca, jud. Cluj, arhiva personala a autorului).

In mod deosebit la detinutii cu afinitati legionare este subliniata aceasta viziune a suferintei pentru propriile faradelegi, dar si pentru ale neamului. Ei sunt niste sacrificati pe altarul neamului romanesc care, prin jertfa lor, s-a curatit si s-a fortificat Ei nu doar ca nu regreta sacrificiul, ci il considera un privilegiu si din aceasta viziune incarcata de eroism si sacralitate vine forta lor de tarie morala si adesea chiar fizica. Plecand de la experienta unui pedagog sovietic, A.S. Makarenko, Securitatea va pune in practica la penitenciarul Pitesti, destinat studentilor – reeducarea. Un fenomen cu totul aparte ale carui atrocitati inimaginabile au mers cu mult dincolo de limita suportabilului si de aceea in cazul lui criterii obisnuite de evaluare morala a actelor si sentimentelor se cer cu obligativitate contextualizate. Reusind sa gasesca intre studentii arestati un grup de indivizi dispusi sa incerce un astfel de experiment si alegand Pitestiul ca prim loc de desfasurare.

Securitatea viza in fond crearea unui om robot, cu sufletul ucis, care dupa batai si torturi inimaginabile si-a negat si terfelit tot ce avea mai sfant, devenind astfel un supus docil, ascultand fara obiectii ordinele trasate. Invariabil, toti cei care au trecut prin acest experiment si au dat marturie despre el, afirma ca Pitestiul a fost iadul pe pamant. Fiecare metoda aplicata, de la bataile de o cruzime infioratoare, pana la scenele blasfemiatoare sau „statul in pozitie”, ori demascarile interne (spovedanii rasturnate in care detinutul povestea o serie de scabrozitati referitoare la sine si la membrii propriei familii, evident neadevarate) viza nu carnea si sangele ci sufletul: „de sufletul tau am nevoie, banditule”, le spunea Turcanu celor intrati in moara reeducarii, el fiind dirijorul vazut al acestui scenariu diabolic. Ceea ce li s-a parut cel mai greu, si faptul care a produs caderile cele mai spectaculoase a fost atunci cand trebuia sa-l bati pe cel mai bun prieten ca sa demonstrezi ca te-ai transformat, ca, dupa expresia lui Turcanu „ai scos putregaiul din tine”. Cazuri de pervertire tragica a interioritatii ca in cazul lui Pop Cornel, Aligo Popescu, demonstreaza monstruozitatea acestui experiment, ei nu au mai reusit sa isi revina ca oameni. Pe de alta parte mult mai numeroase sunt exemplele in care, odata bataile incetate, dupa chinuri interioare greu de descris, multi au reusit nu numai sa se recupereze, dar sa iasa mai buni decat inainte, cu o tarie morala de neinfrant si cu o sensibilitate spirituala unica. Toti marturisitorii spun ca singura lor salvare atat in timpul cat si dupa perioada de reeducare a fost credinta in Dumnezeu. Asa cum concluzioneaza si alti analisti ai fenomenului, daca experimentul Pitesti poate avea un sens, atunci cu siguranta acesta este unul mistic.

Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa este unul dintre multele exemple de revenire spectaculoasa, dar el este cu atat mai elocvent cu cat trecut prin Pitesti si Gherla (unde a fost reiterat, poate cu si mai multa fantezie, tot ceea ce s-a intamplat la Pitesti) el nu va intelege nici dupa aceea sa se fereasca de confruntarea deschisa cu regimul comunist si pentru ca se angajeaza cu toata fiinta in noua sa menire pe care si-a ales-o, aceea de preot si nu intelege sa faca compromisuri, va cunoaste si rigorile detentiei politice in vremea dictaturii ceausiste. Marturisind despre Pitesti el isi exprima convingerea ca ce s-a intamplat acolo a fost o batalie intre bine si rau care s-a dat pe campul de lupta din sufletul fiecaruia si chiar daca in mai multe imprejurari din pricina terorii paralizante ei au dat castig de cauza diavolului, la ultima batalie care a fost post- Pitesti, Dumnezeu a biruit in sufletul lor si sufletul le-a „inmugurit”. Cei care s-au implicat de la inceput de buna voie si multi din cei care li s-au alaturat ulterior au fost recompensati de sistem intr-un proces regizat, in urma caruia au fost executati sau recondamnati. Experiment al terorii si abjectiei extreme, Pitestiul demonstreaza viabilitatea si totodata unicitatea solutiei crestine in imprejurari limita. „Am rezistat pentru ca am crezut in Dumnezeu, nelimitat, nelimitat” (Marturie a lui Gheorghe Stanica pe site-ul: http://www.experimentulpitesti.org/public/video-clipuri/). Exista in peisajul concentrationar romanesc reprezentantii a doua miscari religioase care vizau acelasi lucru, revigorarea vietii spirituale romanesti: este vorba despre Oastea Domnului si despre miscarea Rugului Aprins.

Oastea Domnului ivita in sanul BOR in anul 1923 se afla la ora instaurarii regimului comunist, in ilegalitate, astfel reprezentantii ei vor fi mai usor de vanat de catre aparatul represiv. Organizatia Oastea Domnului era (si este) o miscare de masa care prin intalniri si rugaciuni comune incerca sa dea un suflu nou vietii spirituale ce parea sa lancezeasca datorita viciilor care se accentuau in sanul societatii. Perioada comunista a insemnat pentru aceasta miscare proba de foc pe care a trebuit sa o dea. Reprezentant al ei la acea vreme era poetul crestin Traian Dorz, un taran simplu dintr-o umila localitate a judetului Bihor dar care a inteles sa isi traiasca experienta carcerala ca o jerfa adusa Domnului. In fiecare moment in care tortura sau foamea sau alte lipsuri trupesti se intetesc, el adopta acea acceptare smerita a celor rele ca si a celor bune deopotriva. Gheorghe Precupescu, Cornel Silaghi, Cornel Rusu – sunt exemple de membri ai acestei miscari care au considerat perioada detentiei ca timp de rugaciune si spor duhovnicesc. Relatari referitoare la sfinte liturghii la care au participat in lagarele de munca, la rugaciuni in comun, post sunt prezente in marturisirile lor. Pentru poetul crestin Traian Dorz perioada inchisorii se dovedeste prolifica si in ce priveste creatia poetica, multe din versurile sale pline de credinta si nadejde s-au nascut in intunericul temnitei.

Miscare elitista, Rugul Aprins s-a nascut la manastirea Antim si l-a avut ca animator al ei pe poetul Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), devenit ulterior ieroschimonahul Daniil. Intr-o vreme a rasturnarii valorilor, a afimarii ca punct de reper a materialitatii, intelectualitatea bucuresteana si nu numai, simtea nevoia unei regasiri a propriului sine, a propriului suflet si cum ar fi putut altfel decat prin rugaciune si meditatie. Sub obladuirea unui calugar isihast rus, Ivan Culighin sedintele Rugului Aprins se desfasoara realizand un nucleu de practicanti ai rugaciunii isihaste care se vor trezi, intr-o singura noapte, dupa gratiile Securitatii. Acuzati ca „au vrut sa dea foc la comunism” cu Rugul lor Aprins, membrii lotului „Alexandru Teodorescu si altii” vor primi, in urma unui proces mascarada precedat de anchete dure pedepse care variau intre 25 de ani munca silnica (Parintele Ieroschimonah Daniil – Sandu Tudor) si 5 ani, poetul Vasile Voiculescu care la acea data avea 74 de ani si caruia detentia ii va fi fatala.

Trezindu-se in spatiul sordid al celulei comuniste, membrii Rugului Aprins si-au dat seama ca li se oferea cadrul propice exercitiului lor spiritual. Intrebat in prezent despre relatia lui cu Dumnezeu in detentie, unul dintre membrii lotului marturisea: „.mai aproape de Dumnezeu am fost cand astia ma bateau pana ce cadeam in coma si atunci Dumnezeu ma readucea la viata si eu Il simteam cel mai aproape, in inima.” (interviu Arhim. Adrian Fageteanu, 23.08.2008, m-tirea Putna, jud. Suceava, arhiva personala a autorului).

Aparatul represiv comunist nu a crutat nici femeile. Desi mai reduse numeric ca barbatii ele au cunoscut rigorile temnitei cel mai adesea datorita ajutorului sau legaturilor pe care le aveau cu rudele si cunostintele lor intemnitate. Cele care au fost inchise pentru convingerile lor politice au fost in cele mai multe cazuri membrele Miscarii legionare. In cazul acestora regimul a fost necrutator si adesea pe langa pedeapsa primita la proces mai primeau si un supliment administrativ astfel ca cel mai adesea cumulul anilor de detentie depasea numarul de zece. Marturisirea Aspaziei Otel Petrescu referitoare la anii detentiei este facuta cu seninatate si, am putea spune cu bucurie, rugaciunile facute in comun, postul, minunile evidente care le-au imbogatit anii detentiei sunt pentru femeia care a intrat la 26 de ani in inchisoare si a iesit la 40, cele mai frumoase momente ale vietii ei. Ea, ca si celelalte camarade ale ei, intra in inchisoare cu constiinta ca Iisus Hristos ii cere aceasta jertfa. Perioada de detentie o numeste „exercitiu de iubire” si fiecare noua restrictie care le era impusa insemna o potentare a acestui exercitiu. Relatarea cea mai tulburatoare pe care ne-o face si despre care va pomeni si o alta marturisitoare cu care am stat de vorba, Tanta Motei, este vindecarea de o boala grava, nediagnosticata, a Elenei Codreanu, pe cand se aflau la penitenciarul Mislea. Vindecarea a avut loc in urma a 40 de zile neintrerupte de rugaciune pe care detinutele le-au facut pentru ea. Neincetat, ziua si noaptea, in timpul inspectiilor si al perchezitiilor, fara oprire a curs suvoiul de rugaciune, iar in a 40-a zi bolnava s-a vindecat complet.

Dupa o marturisire plina de evenimente in care granita dintre imanent si transcendent este estompata, detinuta afirma: „Deci, cu adevarat, suferinta este o cale de catharsis, o cale de purificare si este o masura plina de binecuvantare daca ajungi sa-i intelegi rostul.”(interviu Aspazia Otel Petrescu, 22.08.2008, Roman, jud. Neamt, arhiva personala a autorului). Marturiile orale sau scrise ale femeilor trecute prin temnitele comuniste, unele dintre ele cu tineretea ingropata acolo au aceasta constanta a raportarii suferintei la jertfa hristica. Sprijinul si echilibrul lor se afla in lumea sacrului, cu cat stapanirea le impinge in suferinta si mizerie, cu atat nadejdea lor in Pronia divina devine mai tare. In frigul ingrozitor de la Miercurea Ciuc, riscand izolari ce puteau fi fatale, ele recita Sfanta liturghie sau canta colinde in noaptea de Craciun.

Atunci cand credinta nu este piatra de temelie, iar loviturile primite sunt prea dure, sufletul nu mai iese din detentie fortifiat ci ranit si ani in sir ii trebuiesc pentru vindecare. Este cazul Mariei Godea care, arestata doar la cateva luni de la nasterea fiicei sale trece prin chinuri cumplite, e pe punctul sa-i fie taiati sanii, primind apoi o condamnare de 7 ani, pe care o executa integral. Iar dupa detentie nu poate scapa de ispita urii, isi simte sufletul chinuit, ii este foarte greu dar nu poate ierta, - dovada evidenta ca singura posibilitate de salvare in inclestarea cu sistemul diabolic comunist este raspunsul crestin, altfel salvarea morala a persoanei intrate in acest conflict devine imposibila. Detinutele provenite din mediul rural, majoritatea ajunse in temnita pentru ca nu si-au tradat sotii (Elisabeta Rizea) sau pentru ca nevrand sa-i tradeze au fugit cu ei in munti (Lucretia Jurj), privesc detentia ca si relatia lor cu noua putere dintr-o perspectiva specific traditionala, conform careia ritmurile statornicite de legile nescrise ale satului si vietii nu pot fi incalcate. Rabda inchisoarea si torturile stiind ca altfel nu se poate, ca in contextul dat, asta este rostul lor dat de Bunul Dumnezeu.

O serie intreaga de alte exemple marturisitoare de la personalitati exemplare ca Mircea Vulcanescu, Nicolae Steinhardt, Teodor M. Popescu, arhim. Mina Dobzeu, si pana la destine comune ca Gheorghe Stanciulescu, Iosif Vasile, Pavel Susai probeaza prin viata lor, in care detentia a insemnat un moment crucial ca, parafrazandul pe Steinhardt, intr-un univers concentrationar ramane solutia mistica a credintei. Rostind in ultimele clipe ale vietii acel zguduitor „Sa nu ne razbunati!”, profesorul Vulcanescu pe langa faptul ca ne lasa de indeplinit o datorie grea, el marturisea despre modul in care intelesese el sa priveasca pe cei care se facusera uneltele crimei. Asumandu-si dreptul de a suferi pentru Adevar a stiut ca pentru a construi ceva nu se poate sa pui ca temelie razbunarea ci temelia trebuia sa ramana jertfa lor, a celor ce in gropi comune si in cimitire fara cruci s-au ingropat spre a rodi. „Adevarat, adevarat zic voua ca daca grauntele de grau, cand cade in pamant, nu va muri, ramane singur; iar daca va muri, aduce multa roada.” (Ioan 12: 24)

Alaturi de alte personalitati ale stiintei si culturii romanesti care au populat temnitele tarii, Mircea Vulcanescu, ca si Nicolae Margineanu, George Manu, Constantin Noica si nenumarati altii au facut din celula de inchisoare amfiteatru academic, transformand detentia care trebuia sa secatuiasca spiritul si sa usuce mintea, intr-un fertil timp al imbogatirii culturale si spirituale. Aceasta atmosfera a efervescentei culturale si religioase este viu redata in marturisirile lui Nicolae Steinhardt in Jurnalul fericirii, insusi titlul scrierii sale fiind ilustrativ pentru ceea ce a insemnat in viata lui Steinhardt inchisoarea. Botezul sau care a avut loc intr-o sordida celula din inchisoarea Jilava, relatat si de preotul oficiant, arhim. Mina Dobzeu este tulburator nu doar prin contrastul dintre profunzimea Tainei si decorul celulei, ci mai ales prin exaltarea si totodata firescul cu care este trait evenimentul.

Parintele Arhimandrit Mina Dobzeu relateaza experienta inchisorii si a anchetelor, de care nu a fost scutit nici in timpul regimului Ceausescu, cu convingerea ca acesta era raspunsul pe care un slujitor al lui Dumnezeu trebuia sa-l dea in acele vremuri ateiste in care credinta era abjurata si numele lui Dumnezeu – hulit. A simtit tot timpul ca nimic nu a fost intamplator si indiferent ca a fost in temnita sau in lagarele de munca, el si-a implinit misiunea preoteasca. A spovedit, a impartasit, de cate ori s-a putut a slujit Sfanta Liturghie. Aflat la izolare a compus rugaciuni de cainta si marturisire pentru tot neamul romanesc, caci suferinta care ne-a fost provocata de comunism, este in mare parte, rezultatul pacatelor de care neamul nostru se face vinovat inaintea lui Dumnezeu. (interviu, Arhim. Mina Dobzeu, 22.08.2008, Husi, jud. Vaslui, arhiva personala a autorului).

La majoritatea marturisitorilor discursul le este structurat dihotomic: pe de-o parte, momentele de rugaciune in comun sau particulare, pomenirea acatistelor invatate sau a sfintelor slujbe; iar pe de alta parte, atrocitatile si suferinta pe care o vedeau in jurul lor si pe care o traiau ceas de ceas. Iar daca la nivel rational marturisirile lor sunt cat se poate de explicite, la nivel spiritual si afectiv intelegerea devine anevoioasa, caci altruismul, evlavia si sensibilitatea amestecate cu abjectia, delatiunea si teroarea sunt atit de ireconciliabile incat pare imposbil ca sufletul sa le experieze deopotriva ca intensitate si simultan sa reuseasca sa ramana credincios celor dintai, stiind totodata ca aceasta este singura lui sansa.

Parcurgand numeroase marturisiri ale experientelor carcerale, fie prin intermediul memorialisticii de detentie, fie redate nemijlocit de protagonisti, in interviurile realizate, se constata ca trairea religioasa si fenomenul crestin a cunoscut o manifestare plenara. Este neindoielnic ca spatiul ostracizant al temnitei devine prilej de adancire spirituala, intr-o asa masura incat se poate afirma, ca trairea crestina in temnitele comuniste a fost un fenomen de masa.

De la efortul personal de interiorizare prin rugaciune si asceza si pana la manifestarile cultice complexe precum Sfintele Taine (Sfanta Liturghie, Spovedania), mediul carceral ne ofera exemple menite sa demonstreze ca o autentica viata crestina poate fi dusa in orice conditii exterioare. Cea mai raspandita forma de traire crestina a fost rugaciunea. Rugaciunile in comun, respectand un program ofereau detinutului nou venit o schema pe care isi putea ordona viata duhovniceasca. Luand parte la acest program, sesizandu-i apoi pe ceilalati care isi continuau rugaciunile particulare, observand ulterior la acestia o stare de spirit dominata de seninatate si optimism, detinutul adopta si el aceasta reteta de rezistenta pe care curgerea timpului si evenimentele mediului carceral i-o dovedeau ca viabila.

Parintele Dimitrie Bejan, preotul militar trecut prin lagarele siberiene si apoi prin penitenciarele Romaniei comuniste a experiat nu numai puterea de rezistenta pe care rugaciunea o da celui intemnitat, dar a trait fericirea unei rugaciuni facute in suferinta, cand ciomegele gardienilor curgeau pe trupul istovit fara insa ca acesta sa le simta.
Salvat de rugaciune si de dangatul clopotelor ce a patruns prin peretii celulei in care era zidit de viu, Nicolae Cojocaru, un ofiter roman ce cunoscuse rigorile Vorkutei siberiene, de data aceasta aflat in inchisoarea Gherla, simte ca reinvie si capata puterea de a rezista alungand din cuget gandul ademenitor al sinuciderii la care il invitau zilnic tortionarii. „Doamne, Dumnezeul meu, de acum incolo sunt in stare sa rezist pana la marginile lumii.” (Nicolae Cojocaru, Filmul unei existente, („in regie proprie”), Ed. Gh. Andreica, Bucuresti, 2003, p.358.) Masina comunista, ridicand ura de clasa la rang de virtute, urmarea cu asiduitate inocularea acestui sentiment si la cei incarcerati; prin urmare, existenta, intensitatea si frecventa cu care rugaciunea pentru vrajmasi apare in paginile memorialistice devine literalmente miraculoasa.

Arhiepiscopul si Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, aflat la Securitatea Uranus, experimenteaza si el acest act sublim al rugaciunii pentru vrajmasi, dupa ce fusese torturat atat de ingrozitor de Branzaru incat lesinase: „M-am ridicat in maini, m-am intins pe pat, am inchis ochii, apoi am inceput sa ma rog pentru cei ce ma torturasera si ma intrebam daca ma rog cu sinceritate sau numai pentru a-mi amagi o constiinta ce-mi poruncea sa fac asa si am fost fericit sa vad in adancul meu ca-i iertasem pe calai si ca ma rugam sincer. Am adormit gandindu-ma ca Branzaru va fi ajuns acasa, bucuros de isprava, isi mangaia nevasta sau poate isi saruta pe frunte baietelul sau fetita prin somn…” (Valeriu Anania, Memorii, Ed. Polirom, Iasi, 2008, pp. 271 – 272.)

Rugaciunea pentru sine, pentru ceilalti de aproape sau de departe, pentru vrajmasi, pentru neam, pentru intreaga lume a fost suportul rezistentei celor incarcerati indiferent de loc sau timp. Acolo s-au estompat diferentele confesionale, sociale, politice si suferinta a unit oamenii, desi sistemul isi dorea cu asiduitate sa-i dezbine: „Ionescu era adventist reformist, Iliescu si Gachi erau ortodocsi iar eu eram catolic. Ne rugam toti impreuna, fara a face polemica. Suferinta ne facea egali. Dusmanul comun era ateismul.” (Ioan Ploscaru, Lanturi si teroare, Editia a-II-a, Revazuta si adaugita, Ed. Signata, Timisoara, sine anno, p.272).

Conditiile din inchisorile comuniste impuneau un regim alimentar la limita subzistentei astfel ca marea majoritate a detinutilor erau infometati, casectici, distrofici. A vorbi, intr-o astfel de situatie, de practicarea postului benevol, ca hotarare proprie, izvorata din dorinta de perfectiune spirituala pare a fi utopica. Si totusi, in penitenciarele comuniste s-a postit: „Preotul Toma Marcu, din Buftea, desi grav bolnav de TBC si foarte slabit, facea post negru de doua ori pe saptamana si oferea mancarea altor detinuti slabiti. Si Dumnezeu l-a scos din inchisoare.” (Remus Radina, Testamentul din morga, Ed. Tinerama, sine loco, sine anno, p. 56)

Daca postul de bucate, pentru multi era totusi imposibil, postul mintii devenea un excelent prilej de aprofundare spirituala. De comun acord detinutii poarta discutii exclusiv referitoare la probleme teologice, evita certurile si inmultesc rugaciunile. La multi dintre marturisitori apare mentionata Saptamana Patimilor sau vinerea patimilor ca perioade de post respectate, desi administratia penitenciarelor tocmai atunci, intentionat imbunatatea hrana, de altfel foarte mizera, cu cate o bucata de carne.

Una dintre probele grele prin care cetateanul gulagului romanesc trebuia sa treaca era relatia cu aproapele. Indemnand la lupta pentru supravietuire si la delatiune, regimul spera in inchistarea detinutilor intr-un egoism feroce care sa provoace ura si respingere fata de celalalt. Solutia nu putea veni din alta parte decat din morala crestina si astfel: „In celula, din ce in ce mai mult, fiecare va simti ca suferinta nu e numai a lui si ca devine un simbol.” (Petre Baicu, Povestiri din inchisori si lagare, Biblioteca Revistei Familia, Oradea 1995, p. 34.) De la simpla suportare a celor din celula, de la simplele gesturi de amabilitate sau ajutor firesc si pana la cele de altruism si sacrificiu de sine experientele carcerale surprind toate formele de ajutor si dragoste pentru aproapele, conditie sine qua non a calitatii de crestin. Episodul zguduitor desfasurat la Casimca Jilavei ramane emblematic pentru ceea ce a insemnat ajutor si mila crestina in temnitele comuniste. Protagonistii episodului sunt Costache Oprisan, macinat de un TBC necrutator, Gheorghe Calciu student medicinist, trecut prin Pitesti si Gherla, Iosiv V. Iosiv si el un fost pitestean, si Marcel Petrisor (Mircea Petre), viitorul scriitor si memorialist. Condamnati la moarte lenta intr-o celula subpamanteana isi gasisera echilibrul tocmai in cel mai bolnav, el le vorbea, atunci cand putea despre iubire, despre rugaciune si iertare. Observandu-i starea grava, Calciu isi rupe cu dintii venele de la incheietura mainii si scurge sangele in gamela, apoi il lasa sa se decanteze incercand sa-i dea lui Oprisan limfa sa o bea, dar in ciuda efortului, Oprisan moare. Gestul desi pare zadarnic are in contextul dat o valoare recuperatorie, prin el Calciu chiar daca nu l-a salvat pe Oprisan, s-a salvat pe sine, pe el cel care in „moara dracilor”(cum o numeste un memorialist) de la Pitesti facuse toate cate i se cerusera.

Memorialistica detentiei comuniste ne releva adesea chipuri de oameni integrati aparent in sistem (gardieni, anchetatori, directori de penitenciare) dar care produc o serie de „disfunctiuni”. Ei nu se comporta dupa normele indoctrinarii primite ci demonstreaza, prin atitudinea lor, ca fondul crestin ii este propriu persoanei umane si ca nu poate fi anulat, in ciuda agresiunilor repetate si violente, de spalare a creierului care se practicau in instruirea personalului administratiei penitenciare. Plutonierul Ion Dobre (Ion Ioanid, Inchisoarea noastra cea de toate zilele), capitanul Elena Tudor (Aspazia Otel Petrescu, Strigat-am catre Tine, Doamne), gardianul Olteanu (Liviu Branzas, Raza din catacomba) si un lung sir de alti anonimi dar pomeniti prin faptele lor demonstreaza ca masinaria comunista nu a functionat fara repros si ca in ciuda oricaror eforturi ale unui sistem evident demonic, ce desfasura forte gigantice spre a distruge omul ca persoana, aceasta nu s-a reusit. Scanteia de divinitate din fiecare si de a fost intunecata nu a putut fi ucisa.

Data fiind situatia cu totul particulara a inchisorii Pitesti, in timpul cutremuratorului experiment al reeducarii, ajutorarea si mila pentru semen capata alte forme de manifestare decat cele obisnuite. Acolo fapta crestina putea deveni si o lovitura de ciomag care era data mai usor, mai simulat. O soapta de incurajare sau o scuza spusa celui pe care trebuia sa-l bati erau in Pitesti fapte de sacrificiu caci, odata descoperite, ele ar fi declansat o serie de torturi inimaginabile. O singura privire plina de compasiune si prietenie, care nu dureaza mai mult de o clipa si o soapta strecurata este, in reeducarea de la Pitesti, echivalent cu a-si risca viata pentru aproapele: „In acele clipe, de mari framantari de constiinta, am avut langa mine pe Gelu Gheorghiu, caruia nu i se putea reprosa nimic. Intr-un moment de neatentie a celor din comitet si a celor de pe prici, Gelu mi-a strans mana si, cu o voce care m-a cutremurat mi-a zis: ‹‹Fii tare, frate!›› Daca nu i-as fi simtit mana as fi crezut ca glasul venea de pe alta lume. El inca mai traia momentul cand fusesem pus sa-l zdrobesc si nu o facusem. Gestul meu fata de el l-a sprijinit sa nu faca rau nimanui. Stateam nauc si nu pricepeam, intrebandu-ma daca nu cumva voia sa ma incerce. Era cinstit cu mine sau peste cateva zile avea sa declare in fata intregii camere ceea ce imi spusese acum? Din fericire, lucrurile nu s-au petrecut asa. Nici Gelu, nici eu n-am declarat nimic unul despre altul, si asa am ramas uniti prin acest gest toata viata.” (Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii, Ed. Scara, Bucuresti, 2001, p.182).

Pe langa rugaciune si faptele milei crestine inchisoarea comunista a fost si spatiul unde Biserica lui Iisus Hristos S-a manifestat in plinatatea sa harica. Sfinte Liturgii, Sfanta Impartasanie, Sfanta Spovedanie si in citeva cazuri taina Sfantului Botez au avut loc in acest spatiu pe care diavolul l-ar fi vrut unul al tenebrelor si lipsei de speranta. Marturisirile Parintelui Arhimandrit Ioan Iovan sunt punctate mai frecvent de slujirea sfintei Liturghii decat de anchetele sau pedepsele la care este supus. „Nu a lipsit o zi fara sa oficiez Sfanta Liturghie. Cu ajutorul plantoanelor (detinuti de drept comun), primeam o sticluta de culoare inchisa, pe care scria ‹‹vin tonic››, dar in realitate continea vin adus clandestin de acestia. Antimisul il aveam cusut pe spatele maieului. Potirul era o cutie de medicamente, din ebonita, sfintita.”(Monahia Cristina, Parintele Ioan Iovan de la Manastirea Recea de Mures, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2002, p. 42).

Inchisoarea de la Ramnicul Sarat, destinata la un moment dat fostilor membri PNT, a cunoscut cel mai dur regim de izolare, singura posibilitate de comunicare se reducea la bataile morse in teava caloriferului sau la tusitul morse, o practica ce nu este intalnita decat la acest penitenciar. In astfel de conditii totusi detinutii au reusit sa se marturiseasca: „Printre putinele intamplari ce mi-au schimbat ‹‹o clipa din sirul zilelor la fel›› imi amintesc ca, de Craciunul anului 1961 sau de Pastele anului 1962, in tot cazul, dupa revenirea mea a doua oara de la spital, parintele Balica ne-a mai adus o mangaiere sufleteasca. Considerand ca-i de datoria sa, ca slujitor al altarului, sa acorde asistenta spirituala unor oameni napastuiti, desi si el se gasea in tagma napastuitilor ne-a propus sa ne spovedeasca, pe cei ce dorim, cu ocazia unei asemenea sarbatori. Pentru a traduce in fapt acest lucru se proceda astfel: La un semnal al lui prin Morse incepea in celula sa rugaciunile respective, iar noi eram atenti si fiecare ne marturiseam in gand pacatele, multe, putine, cate erau. Dupa aceea, fiecare din noi, care participasem la acest serviciu divin sui generis, ne semnalam numele, iar parintele Balica confirma receptia si ne dadea dezlegarea pacatelor in conformitate cu ritualul crestin (…) Spoveditul, facut chiar in atare conditii, ne-a produs mare bucurie.”(Ioan Diaconescu, Temnita – destinul generatiei noastre, Ed. Nemira, 1998, pp. 296-197).

In aceste imprejurari si conditii savarsirea Sfintei Liturghii era mai lesne de facut in lagarele de munca decat in inchisori, dar cu mari riscuri si in conditii precare s-a oficiat sfanta taina si in penitenciare. Pastorul Richard Wurmbrand relateaza despre slujirea unei Sfinte Liturghii ortodoxe la inchisoarea Gherla: „Pentru Masa Domnului, era nevoie de paine si multi erau gata sa-si sacrifice ratia. Dar ritualul ortodox cere ca painea sa fie sfintita pe un altar acoperit de un antimis care contine moaste din trupul unui martir. Or, noi moaste nu avem.

- Dar avem martiri vii printre noi, a spus parintele Andronic.

Au consacrat painea si un pic de vin turnat intr-un pahar ciobit subtilizat din spitalul inchisorii, pe pieptul episcopului Marza, care zacea in pat, greu bolnav din cauza celor indurate. Putini au fost de acord cu aceasta liturghie, motivand ca ea nu era dupa Carte. Dar Cartea nu fusese scrisa in inchisoarea de la Gherla!” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu in subterana, Ed. Stephanus, Bucuresti, 2007, p. 275).

In afara de botezul lui Nicolae Steinhardt, memorialistica inchisorilor ne mai releva citeva astfel de evenimente. Spre exemplu un botez la inchisoarea Mislea, cand micuta Zoe, nou nascuta, acolo in inchisoare da semne de boala si detinutele se decid sa o boteze: „Pana la un an, Zoe a trait printre noi, fiind dupa Sanda a doua detinuta fara condamnare. Era jucaria noastra vie, trecea din brate-n brate, era o dulceata de fetita. La un moment dat a inceput sa slabeasca, sa nu aiba pofta de mancare, ne-am speriat si am hotarat sa o botezam. In taina, soeur Marguerite a botezat-o ascunzandu-ne dupa paturi. Eu am tinut-o in brate, i-am fost nasa, am spus Crezul pentru ea, m-am lepadat de Satana si m-am unit cu Iisus Hristos in numele ei.” (Aspazia Otel Petrescu, Strigat-am catreTine, Doamne, p. 80, accesibila pe site-ul http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mart45_64/aotel/strigat/default.asp.htm).

Dumnezeu a facut posibila Spovedania si Impartasania multora dintre cei inchisi care au murit intre zidurile inchisorii. Iisus Hristos Euharistic i-a intarit pe cei care au urcat muntele suferintei in gulagul romanesc, patrunzand acolo pe cai nebanuite: in reverul unei camasi, intr-un bob de mei, sub un petic de haina veche, luminand tainic intunericul celulei si sufletele celor obiditi. Prezenta preotilor in spatiul concentrationar comunist a facut posibila trairea unei vieti in Iisus Hristos deplina si poate de aceea sistemul a fost nu de putine ori mult mai dur cu ei: La Canal, brigada preotilor era brigada disciplinara, supusa unui regim exterminant. Pe langa munca epuizanta, detinutilor preoti le erau administrate sistematic batai. Remus Radina marturiseste: „Calaul Chirion (comandantul lagarului n.n.) constituise o brigada disciplinara numai din preoti, condusa de tortionarul Vasile Matei. Preotii erau supusi la o munca grea si la batai permanente. Cu toate acestea, ei aveau moralul foarte ridicat si, dupa cum mi-a spus un preot, ei credeau ca Sense, ca ‹‹Rabdarea in suferinta este mai mare decat invierea din morti sau decat orice alta minune.›› Pe mine ma spovedea la Craciun si la Pasti Parintele Liviu Munteanu, din brigada de preoti, care sfida primejdiile ce-l pandeau.” (Remus Radina, Testamentul din morga, pp. 39-40).

In continua si permanenta incercare a celor inchisi de a duce o viata crestina, sarbatorirea Nasterii si Invierii Domnului erau considerate puncte esentiale, in plus amintirea modului in care aceste momente importante erau sarbatorite in familie ii ajuta pe cei din inchisori, pentru o clipa, sa se simta acasa, impreuna cu cei dragi. Iar pe de alta parte, era si o forma de opozitie, de rezistenta, demonstrand ca sistemul nu este imbatabil, ca prezinta fisuri si ca speranta, chiar si din aceasta perspectiva a imediatului, nu a murit. Sarbatorirea Nasterii Domnului in ciuda eforturilor administratiei care isi inmultea sicanele raman pentru detinuti momente incarcate de emotie si seninatate de care toti marturisitorii isi amintesc cu placere. La traditionalele melodii se mai adaugau texte noi, specifice mediului carceral, compuse de poetii inchisorilor: „Si in lagar la Cavnic, de Craciunul din anul 1952, am avut parte de acelasi teatru: alarma, perchezitie, mancare proasta, izolarea catorva camarazi. Cand am intrat insa in mina, in galeriile intunecate care ne devenisera prietene, toata mina a inceput sa rasune de colindele pe care le cantam. Mai ales vocile preotilor, printre care a lui popa Scai, sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciumau, cutremurau galeriile. Cand am iesit din corfe la orizontul 200 unde lucram noi, din cerime, atarna o creanga de brad, impodobita cu panglici colorate. O pusesera acolo artificierii civili. Pe masura ce corfele descarcau detinuti, crestea numarul vocilor, din corul condus de popa Scai. Mai bine de o jumatate de ora nimeni n-a plecat la locul lui de munca si s-au cantat colindele cunoscute de tot romanul, dar si cele cunoscute numai de lumea inchisorilor.

Cei doi gardieni de la corfa au schitat gestul de a interveni si a ne face sa ne ducem la locurile noastre de munca. Au si dat niste ordine in acest sens, dar vocile lor au fost acoperite de glasul corului, care, sub bolta inalta de la corfa, tuna amplificat ca sub cupola de biserica. Nimeni nu i-a bagat in seama si, impresionati probabil de numarul nostru si de atitudinea noastra hotarata de a nu ceda, au socotit ca e mai bine sa renunte. Numai dupa ce ne-am epuizat repertoriul, ne-am imprastiat pe galerii, catre abatajele noastre, cantand in continuare, pe grupuri, colindul lui Radu Gyr.”(Ion Ioanid, Inchisoarea noastra cea de toate zilele, vol. I, p. 118-119). Pentru cei inchisi, sarbatoarea Sfintei Invieri, avea desigur o conotatie cu atat mai profunda cu cat inchisoarea comunista semana mai mult decat orice altceva din aceasta lume cu reprezentarea iadului. Iar Iisus Hristos, in ziua Invierii, a desertat temnitele iadului.

Parintele Dimitrie Bejan isi aminteste Invierea dintr-un lagar de munca in Dobrogea: „In noaptea Invierii, la miez de noapte, cand clopotele din ‹‹Valea Neagra›› suna pentru Invierea Mantuitorului, ni se face o amanuntita perchezitie de catre ostasi. Sub supravegherea comandantului din colonie, a politicului Vasile Blanaru, pontatorul brigazii, ne tine de fata cu acestia, predica zilei:

- A venit momentul cand stiinta alunga tot mai departe intunecatul misticism, care a tinut omenirea in intuneric de mii de ani. Este timpul ca sa parasiti idioatele si bolnavele invataturi inapoiate, cu sectanti, inchinatorii lui Iehova.

Care ati imbacsit capetele oamenilor pana acum si daca vreti sa va intoarceti in societatea de astazi, sa va lepadati de tot trecutul cu tot Hristosul vostru, intrand in randurile poporului muncitor. Acesta este ultimul tren, care va invita sa urcati.

Iar comandantul incheie predica lui Vasile, adresandu-se brigadierului si subalternilor lui:

- Sa-i omorati! Va dau ordin sa-i omorati! Pe raspunderea mea! Pastele mamii lor de dobitoci!

Ne-am uitat unul la altul. In acest moment, ca o lumina a trecut peste inima mea si strig tare: - Hristos a inviat, fratilor!

- Care esti acela ma? intreaba comandantul, intors de pe coridor.

- Eu sunt.

- Du-l la carcera, asa dezbracat! Dumnezeul matii de bandit!. Cand rasarea soarele, peste plesuvele dealuri dobrogene, se auzeau, in zbor inalt, osanalele clopotelor de la bisericile din Constanta. Catre cerul albastru, ridicau scari nevazute, cantaretele ogoarelor, ciocarliile.

Si era bine! Si pace-n suflet!

Insemn fruntea, pieptul si umerii cu semnul Golgotei. Diafan, transfigurat Iisus pluteste pe langa sufletul meu. Mana Lui imi atinge fruntea cu calda binecuvantare.

I-atata pace-n carcera!

Dulce esti Doamne, in suferintele pe care ni le ingadui!

Fa-ma Doamne, bun! Bun, ca un Om!”(Pr. Dimitrie Bejan, Vifornita cea mare, vol. III, Ed. Credinta Stramoseasca, sine loco, sine anno, pp. 124-125)

Marturisirea credintei in Invierea Domnului confera detinutului o stare harica, unica, in care toate constrangerile fizice la care e supus se dizolva, lasand loc acelei paci duhovnicesti, capabila sa metamorfozeze cele mai sumbre circumstante. Fie ca pret platit din libera voie pentru pastrarea demnitatii, fie ca traseu initiatic in desavarsirea spirituala, refacand la scara redusa experienta hristica a suferintei, experienta carcerala capata din perspectiva spirituala o valoare pe care niciodata initiatorii ei nu i-ar fi banuit-o.

Intrand pe aceasta traiectorie, universul concentrationar (intreg decorul ca si personajele) se pliaza pe un scenariu mistic. Exclusiv din aceasta perspectiva mistica poate fi inteleasa semnificatia antitetica a toposului carceral infern/paradis, concomitent si cu aceeasi intensitate. Inchisoarea – loc al implinirilor nu este o utopie, ci o experienta traita pentru multi din cetatenii gulagului romanesc. Dimitrie Bejan, la apusul vietii declara: „Foarte frumos am trait, parintilor, in puscarie! Regret ca am iesit din inchisoare! Tot timpul imi pare rau. As fi vrut sa mor acolo!.”(Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferintei, Viata unui preot martir, Harlau, Iasi, 2002, p.156).

Din perspectiva traitorilor crestini ai inchisorilor, singurii adevarati biruitori in fata demonului ce a operat mistificarea si instaurarea puterii comuniste, celula este chilie, opresorii – victime pentru care trebuie sa te rogi caci, oameni, adica fapturi ale lui Dumnezeu fiind, iti sunt frati, chiar daca te tortureaza, chiar daca te ucid; intreaga cohorta de mizerii (foamea, frigul, promiscuitatea fizica) sunt percepute ca reteta ascetica; in locul urii pe care regimul o cultiva cu asiduitate se naste iubirea, intelegerea, toleranta; suferinta – scara spre ceruri - devine generatoare de sfintenie.

Pe langa rezistenta conferita de trairea religioasa, arta si cultura au costituit puncte de rezistenta ale celor aflati in universul carceral. Una dintre frecventele manifestari ale creatiei artistice in spatiul concentrationar in genere si in regimurile comuniste cu precadere, a fost poezia. Preferinta pentru creatia in versuri se poate explica si prin necesitatea ca procesul de creatie sa se desfasoare exclusiv mental sau, in cel mai fericit caz, pe un ciob de sticla, pe o bucata de sapun sau pe talpa bocancului, insa inscriptionarea nu putea fi decat de scurta durata, iar, pentru a putea fi pastrata, creatia trebuia memorata, prin urmare, erau de preferat versurile, acestea avand calitati mnemotehnice evidente, comparativ cu proza.

Inainte de a avea valoare estetica, poezia inchisorilor comuniste are o valoare etica (dupa expresia Monicai Lovinescu, in astfel de situatii se poate discuta despre o est-etica), caci, prin insasi existenta ei, neaga tirania, violenta, oroarea si afirma eterna nevoie a omului de frumos si deci de poezie. O evaluare a ei strict estetica ar fi nu doar nepotrivita, dar mai ales nedreapta; independent de vocatia poetica a celui care o elaboreaza, ea este un act moral prin chiar elaborarea ei. In anii cand lirica din Romania era infestata de un proletcultism sufocant, in spatele gratiilor poeti ca Radu Gyr, Nichifor Crainic, Andrei Ciurunga, Traian Dorz si altii scriau pe filele memoriei creatii de care orice istorie sau antologie lirica romaneasca va trebui sa tina cont. Este o poezie a experientei limita, creata la granita subzistentei si aceste repere devin fara indoiala, determinante atunci cand este luata in discutie creatia lirica. In inchisori se invatau versuri cu sete si infrigurare. Daca veneai din libertate cu poezii memorate, acestea constituiau un capital pretios care iti asigura simpatia si respectul camarazilor de suferinta. S-au creat versuri in inchisorile comuniste cu cele mai variate teme, de la cea care exprima revolta si setea de libertate, cu implicite accente mesianice, trecand la lirica patriotica, erotica, religioasa, la specia epigramei si pamfletului; lumea literara a inchisorii se vadeste a fi una la fel de pestrita ca si cea a Bucurestilor interbelici. Poeti cu sau fara vocatie, multi dintre detinuti, creau versuri sau doar le recitau cu sentimentul ca este un act de viata ce vine in totala contradictie cu gratiile, lanturile, catusele, gardienii, cu tortura si cu moartea anonima, ca e un act de negare a acestora si de afirmare a vietii si libertatii.

La o cercetare tematica a poeziei carcerale din perioada comunista, devine evidenta preferinta pentru zona mistic-religioasa. Recursul la sacru pentru detinut nu e capriciu, ci o necesitate; daca rugaciunea se transforma in poezie, daca in locul trairii mistice, teorice, ia nastere poezie religioasa, aceasta se poate datora si necesitatii firesti de comunicare. In singuratatea celulei, poezia poate deveni punte catre ceilalti; ca ei sunt vecinii de celula, de la capatul tevii de calorifer sau generatiile care vor urma e mai putin important. Poezia presupune, ca orice act al limbajului, un receptor, iar pentru poetul incarcerat, receptorul ideal este cel care traieste aceeasi drama ca si a lui, colegul de suferinta sfasiat de foame, de frig si de mizerie si care poate afla in poezia sosita, prin perete sau altfel, un moment de alinare.

Din cele afirmate anterior, reiese evident ca rugaciunea si poezia prezente in spatiul carceral trebuie percepute ca doua punti:

- una pe verticala, care uneste cu cerul si cu Dumnezeu;

- alta pe orizontala, realizand o inter-relationare intre detinuti.

Poezia de detentie se defineste in functie de cateva nuclee tematice in jurul carora textul poetic graviteaza:

- suferinta, (Radu Gyr, Creanga de aur, Nichifor Crainic, Psalm, etc)

- Iisus –detinut, (Radu Gyr, Az’noapte Iisus, Constantin Aurel Dragodan, Balada anilor de inchisoare)

- rugaciunea, (Nichifor Crainic, Rugaciune, Cantecul potirului, Andrei Ciurunga, Rugaciune pentru osanditii cazuti)

- prezenta Maicii Domnului, sau a altor mesageri ceresti, (Radu Gyr, Convoi, Eugenia Indreica Demian, Ruga din celula neagra a Ciucului)

- colindul (Radu Gyr, A venit si-aici Craciunul, Traian Dorz, Minunata-i Noaptea Sfanta).

O revelatie a creatiei poetice carcerale o constituie versurile lui Costache Oprisan (Cartile spiritului). Limbajul si planul ideatic care pot fi intalnite in poezia lui Oprisan tradeaza formatia sa filosofica. Trimiterile la figurile marcante ale filosofiei, din antichitate si pana la Marx, populeaza textul sau poetic si conditioneaza receptorul, acesta fiind nevoit sa aiba o cultura filosofica bogata, astfel avem de-a face cu o poezie elitista, in care ideea primeaza. Dar figura ce se desprinde din multimea creatorilor este cea a lui Radu Gyr. Avand in vedere viata sa a carei exemplaritate e data de prigoana suferita ani la rand pentru crezul si creatia sa, Radu Demetrescu Gyr, se poate afirma, ca este un arhetip al poetului incarcerat. Condamnat la moarte pentru poezie, el continua sa creeze dupa gratii cu o efervescenta uimitoare si cu constiinta ca munca lui nu e zadarnica, ci e balsam pe sufletele tuturor celor care gemeau in temnitele tarii. Trebuie mentionata o trasatura distinctiva pe care o consideram esentiala a liricii de detentie si anume: daca poezia, in genere, se preteaza cel mai bine la decontextualizarea spatio-temporala a momentului creator, prin aceasta ea imbogatindu-se cu intelesuri noi si ca atare sporindu-si stralucirea, poezia carcerala, si mai ales cea a inchisorilor si lagarelor comuniste, nu poate fi pe deplin inteleasa decat aplicandu-i-se aceasta contextualizare.

Incapabil de creatie, comunismul a distrus fara sa poata pune nimic in schimb si, in urma acestei constatari a carei concretete e incontestabila, se impune ca, abordand comunismul ca regim politic sau ideologic, sa-l privim si din perspectiva teologica. „Antispiritul comunist” de care pomeneste parintele André Scrima este in fond acel suflu demonic care il strabate in toate cotloanele sale. Proteic si insidios, comunismul isi pastreaza constanta demonica in toate imprejurarile. Ca neam si persoane care am trecut prin experienta comunista, ni se impune ca datorie morala analiza si intelegerea acestei experiente la dimensiunea de experienta mistica ce ne-a pus in ecuatie relatia cu Dumnezeu si ne-a demonstrat ca, intr-un mod criptic, dar constant, vesnicia irumpe in timpul istoric.

Din punct de vedere crestin, singurul raspuns care ii poate fi dat comunismului este afirmarea a tot ceea ce el neaga: afirmarea libertatii, a spiritualitatii, a existentei lui Dumnezeu si, prin aceasta afirmare, intrarea in conflict direct cu comunismul. Omul crestin aplica faptelor, sistemelor si ideilor o grila de lectura crestina, ori, dupa o astfel de grila, comunismul este un construct al raului, menit sa perverteasca totul. Asemeni lui Satan, el il imita pe Dumnezeu, dar intr-un mod caricatural, maimutarit; spre deosebire de Dumnezeu care il vrea pe om liber si ii cere supunere din iubire liber consimtita, comunismul, ca si demonul il vrea pe om sclav supus, usor de manipulat, cu libertatea anulata si vointa pervertita. Intrarea in conflict cu sistemul devenea, prin urmare, o consecinta a incercarii de a-ti pastra umanitatea.

In cadrul celor intrati in temnitele comuniste, in functie de modul in care se raportau la trairea crestina, se disting mai multe categorii, astfel:

- cei care aveau o traire crestina intensa si inainte de a intra in detentie,

- cei care, desi aveau o educatie crestina, nu erau niste traitori autentici, crestinismul lor reducandu-se la un anume formalism, insa, in inchisoare, ei vor descoperi valoarea trairii crestine si vor intra pe via mistica la fel de intens ca si cei din prima categorie;

- mult mai redusi numeric, sunt cei care au intrat in inchisoare in totala necunostinta sau chiar in opozitie cu crestinismul, dar, intalnind in temnita pe cei care il practicau, sesizand seninatatea si impacarea cu care isi petreceau detentia, au inceput si ei sa practice rugaciunea si celelalte fapte crestine posibile intr-un asemenea spatiu;

- au existat, desigur, si detinuti care nu au avut o autentica traire crestina, dintre acestia administratia inchisorilor isi racola informatorii. Tot din randul celor necredinciosi au fost cei care s-au sinucis sau au iesit din inchisoare socotindu-se invinsi si dorindu-si razbunarea. Dar aceasta categorie a victimelor a fost foarte redusa numeric si foarte putini au supravietuit detentiei, caci lipsa de speranta si sentimentul zadarniciei, la care se adaugau conditiile de gulag, i-a descompus trupeste si sufleteste.

Deci, cei mai multi au intrat in detentie avand o educatie moral crestina, unii o traiau mai intens, altii mai putin, dar in momentul in care au devenit constienti ca toate puntile cu exteriorul le sunt taiate, ei au evadat in transcendent. Si, in ciuda ostracizarii extreme la care erau supusi, si-au castigat libertatea si fericirea, realizand ceea ce parea imposibil - izbanda in fata comunismului.

In urma materialului consultat, a rezultat ca, in ciuda tuturor eforturilor pe care sistemul comunist le-a facut, de inabusire a credintei si de descompunere interioara a persoanei umane, detinutii din inchisorile comuniste au reusit sa traiasca o viata in Iisus Hristos in toata plenitudinea ei. Demersul nostru introspectiv si retrospectiv printre oameni si fapte dintr-un timp al intunericului, cand Romania a fost luata in stapanire prin minciuna si violenta, de un sistem absolut demonic se vrea a fi o privire din perspectiva moral-crestina asupra unui fenomen care, dincolo de politic, economic, social are profunde semnificatii mistice si morale. Confruntarea omenirii, a Romaniei si a fiecaruia dintre noi cu fenomenul comunist nu este ceva ce se consuma exclusiv in istorie, ci confruntarea aceasta este o lupta intre Bine si Rau. Noi, cei de azi, suntem datori s-o intelegem, sa ne-o asumam si sa constientizam care sunt solutiile salvatoare; consideram aceasta ca un act moral, atat fata de propria constiinta cat si fata de memoria celor ce s-au jertfit in aceasta lupta si, mai ales, fata de generatiile viitoare. „Condamnarea comunismului este astazi, mai mult ca oricand, o obligatie morala (s.n.), intelectuala, politica, sociala. Statul roman, democrat si pluralist, poate si trebuie sa o faca. Tot astfel, cunoasterea acestor pagini intunecate si triste de istorie romaneasca a secolului douazeci este indispensabila pentru noile generatii care au dreptul sa stie in ce lume au trait parintii lor. Viitorul Romaniei depinde de asumarea trecutului ei, deci de condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face astazi, aici si acum ne va impovara pe veci cu vina complicitatii, fie si prin tacere, cu Raul totalitar.”

(http//www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf, p. 448.) Azi, cand se intrevede riscul unui cult al corporalitatii hedoniste, cand societatea nu mai este nici socialista, nici comunista, ci consumista, marturisitorii temnitei comuniste ne pot fi calauze spre esente. Agresiunea asupra persoanei umane nu se mai face prin teroare si crima, ci prin placerea senzuala, insidioasa si la fel de (daca nu si mai) destructiva pentru spirit.

Asadar, comunismul, ca incercare la care a fost supus crestinismul, a demonstrat ca omul nu se poate salva altfel decat prin credinta. Cu alte cuvinte, fara rugaciune, fara mila si dragoste fata de celalalt, fara efortul permanent de a intra in legatura cu Dumnezeu, omul supus experientei comuniste si, indeosebi, celei din inchisoarea comunista, risca sa se dezintegreze ca persoana umana. A vorbi despre dimnsiunea spirituala a universului carceral al Romaniei comuniste este o necesitate morala. Marturisitorii, martirii si mucenicii temnitelor comuniste trebuie sa funtioneze pentru noi, cei de astazi ca modele, ca repere morale, in caz contrar cunosterea experientei lor ar ramane doar la nivel rational si atat. Este necesar sa ne-o asumam efectiv intelegand ca ancorarea in Dumnezeu a fost singura solutie viabila atunci si ea este si astazi o salvare autentica a unitatii noastre fiintiale ca persoane si ca neam.

Solutie unica, vesnica, imbatabila, ancorarea noastra in Dumnezeu, respectarea grilei morale crestine a fost si este barca de salvare din marasmul comunist, dar si din nebunia disonanta si grabita a lumii noastre, postmoderne, contemporane. 

Material documentar realizat de Drd.

Stelian Gombos.

.