Fiica mea a fost prinsă furând la şcoală. M-a înştiinţat de asta învăţătoarea. Nu ştiu cum să reacţionez. Acasă nu am observat nimic de acest gen. La început m-am supărat cumplit. Am vrut să-i spun în faţă fiicei mele tot ce cred despre ea, dar, pe de o parte, mă tem foarte tare să nu întrec cumva măsura, iar pe de alta trebuie să reacţionez cumva. Şi ce să fac acum? Ludmila

Răspunde Evghenia Paison, psiholog de copii
Dacă copilul tău e acuzat de furt, în primul rând este important să faci imediat lumină: furtul a existat cu adevărat? Căci dacă învinuirea este falsă şi părinţii au spriji- nit-o, copilul simte că l-au trădat oamenii cei mai apropiaţi. Prezumţia de nevinovăţie e principală aici. Acuzându-l o dată pe copil în mod nedrept, riscăm să-i pierdem pentru totdeauna încrederea. Dacă îl bănuiţi pe copil de hoţie pentru prima dată, întrebaţi-l la modul neutru: „Nu pot să găsesc cutare lucru. Nu ştii cumva unde este ?”

Dacă hoţia a fost dovedită, trebuie elucidate cauzele. Când hoţul are şapte-nouă ani, cel mai degrabă a văzut un lucru ispititor şi n-a putut rezista. In povestirea Castraveţii a lui N. Nosov, mama îi spune copilului care şterpelise nişte castraveţi din grădina colhozului: „Du-te şi pune-i la loc, altfel să ştii că nu am fiu.” „Nu am fiu” sunt cuvinte cumplite. Este mai bine să nu le rostiţi nici măcar în caz de hoţie, dar să spuneţi: „Să dai înapoi singur” este corect. Singur, fără mama şi fără tata. Deoarece copilul trebuie să ţină minte pentru totdeauna cât de ruşinos şi stânjenitor este să dai înapoi ceea ce ai furat.

Una dintre metodele „profilaxiei” furtului este prezenţa propriilor bani de buzunar la copil. Şcolarului i se poate da o anumită sumă, dinainte stabilită, o dată pe săptămână, ori i se poate permite să păstreze restul atunci când e trimis la magazin. Chiar şi un copil mic vrea să se simtă de sine stătător, să aibă bănuţii lui. Se poate cădea de acord dinainte: „Uite, mergem la magazin: până la suma de maximum un leu, restul este al tău”, sau: „Monedele sunt pentru puşculiţa ta, bancnotele îmi rămân mie”.

Se poate întâmpla şi ca micuţul care a luat un lucru străin să nu înţeleagă, pur şi simplu, limitele „al meu”, „al nimănui” şi „al altuia”. Cu preşcolarii se poate juca, atunci când ieşiţi la plimbare, următorul joc: „Uite, pe stradă e parcat un Mercedes. E al altuia sau e al nimănui ? E al altuia! Il putem lua? Nu! Dar, uite, pe jos e o castană. E a altuia sau e a nimănui ? A nimănui. Aşadar, o putem lua.”

Dacă vedem la copil un lucru străin şi el spune că i-a fost făcut cadou, trebuie să i se propună în mod binevoitor: „Acum o sun pe mama copilul care ţi l-a făcut cadou, ca prietenul tău să nu fie certat.” Dacă copilul v-a minţit şi lucrul a ajuns la el în mod nelegitim, înşelăciunea se va da în vileag.

Dacă părinţii descoperă dispariţia unei anumite sume de bani, este important ca problema să fie formulată imediat, cu tot atâta calm: „Au dispărut banii. Ce s-o fi întâmplat cu ei ?” Asta înseamnă că mama vede şi observă totul, nu „flutură din buzunare”. Câteodată, se poate ca odrasla să recunoască faptul că i-a luat ea, sau poate spune că i-a văzut ieri pe masă ori pe raft, punându-i acolo pe nebăgate de seamă. Copilul care mărturiseşte adevărul nu trebuie certat, oricât de greu v-ar fi să vă abţineţi. Se întâmplă ca el să fie îngrozit de ceea ce a săvârşit. Noi trebuie să-i dăm şansa de a îndrepta situaţia, şi dacă banii „s-au întors” trebuie să spunem în auzul lui: „Ce mă bucur că s-au găsit banii, că în familia noastră nu sunt hoţi!”

Dacă hoţul dat în vileag este adolescent şi după întrebările voastre discrete banii „nu s-au găsit”, situaţia nu trebuie în nici un caz muşamalizată. In primul rând, toate finanţele casei trebuie ascunse sub lacăt şi trebuie să li se ţină socoteala. In al doilea rând, problema trebuie neapărat formulată. Dacă părinţii nu fac asta la timp, copilul poate considera că i-a „dus cu preşul” pe toţi, şi va continua să se ocupe nepedepsit cu furtul. Lucrurilor trebuie să li se spună neapărat pe nume: „Ai luat ceea ce nu-i al tău. Asta se cheamă furt.” Este important să-i spuneţi copilului ce simţiţi. Bineînţeles, nu trebuie organizată o „execuţie publică”, dar nici nu trebuie să tăceţi. Cel mai bine este să discutaţi faţă către faţă, cu toată delicateţea posibilă.

Ce să spuneţi ? Ceea ce credeţi că va găsi ascultare la copil. Cu unul merge: „M-ai pus într-o situaţie oribilă”, cu altul: „Am avut încredere în tine, iar tu...” Totuşi, înainte de a-l pedepsi, trebuie să înţelegeţi care a fost motivaţia lui. Nu întrebaţi: „De ce ai făcut asta?” „Săpaţi” mai adânc: „Spune-mi, pe ce ai cheltuit banii?” Discutaţi asta cu el ca şi cum ar fi adult.

In spatele furtului de bani se poate ascunde o problemă foarte serioasă, pe care părinţii nici nu o bănuiau. Poate că adolescentul a stricat sau a pierdut un lucru scump al altcuiva, şi are o datorie mare, sau a pierdut bani la jocuri ori în urma unui pariu, sau cineva îl şantajează cu ceva. El nu va putea rezolva o asemenea problemă fără ajutorul adulţilor. Trebuie să vorbiţi cu el ca de la suflet la suflet, să faceţi propria investigaţie, dar în nici un caz să nu lăsaţi situaţia la voia întâmplării. Dacă simţiţi că nu faceţi faţă, nu va fi de prisos asistenţa unui psiholog.

In ce priveşte pedeapsa pentru furt, aceasta trebuie ne-apărat să existe, dar - iarăşi - în funcţie de treapta de gra-vitate şi de scopul abaterii. Dacă copilul e îngrozit de ceea ce a făcut şi se chinuia neştiind cum să restituie ceea ce a furat, s-a pedepsit deja singur. Dacă banii au fost cheltuiţi, i se pot confisca bicicleta sau rolele pe care le primise cadou. N-o să mai vadă lucrul respectiv - el va fi folosit pentru acoperirea pagubei. Pedeapsa nu este necesară în sine, ci ca copilul să-şi poată da seama ce a făcut, să vadă urmările.

Un caz de furt dovedit este un prilej pentru a cerceta mai atent şi a înţelege ce probleme lăuntrice încearcă copilul să rezolve prin hoţie. Aşa cum omul prost dispus se descarcă de stres mâncând, copilul se descarcă furând. Lui i se pare că dacă va pune stăpânire pe, să zicem, cutare stilou, va deveni mai fericit.

Nu sunt rare cazurile când şcolarii şterpelesc bani de la părinţi pentru a „cumpăra” atenţia colegilor. De ce? Copilul vrea, poate, să se bucure de popularitate în rândul celor de vârsta sa, dar nu poate ? Sau calităţile lui nu sunt apreciate în colectivul din care face parte?

La vârsta de 10-13 ani, la copii se întâmplă câteodată „accese” de furat din supermarketuri şi din micile magazine cu autoservire. Dacă l-aţi prins pe copil furând, siliţi-1 să răspundă pentru fapta sa. Pedeapsa trebuie să fie foarte serioasă. Mulţi adolescenţi se justifică: „Păi astea nu simt ale nimănui...” Explicaţi-i, dacă nu aţi făcut asta la vârsta preşcolară, că banii respectivi va trebui să-i plătească vânzătoarea.

Unora le place să fure din magazine nu de dragul câş-tigului, ci pentru a primi o doză de adrenalină. în acest caz, străduiţi-vă să găsiţi o ocupaţie prin care copilul vostru să poată primi adrenalină „legal”: schi, skateboarding etc. Uneori, copilul fură pentru a atrage atenţia părinţilor. „Ce notă ai luat azi? Zece? Bine, ok. Patru? Hai, povesteşte tot!” Copilul îşi dă seama repede că mai multă atenţie li se dă celor care se poartă rău. Staţi de vorbă cu copiii, discutaţi cu ei viaţa şi problemele lor! Copilul trebuie să priceapă că vă interesează întotdeauna, nu doar când a făcut vreo boroboaţă.

In caz de hoţie repetată, unii părinţi şi pedagogi îi pun copilului diagnosticul de cleptomanie. Ţin să vă spun nu-maidecât că un astfel de diagnostic poate fi pus numai de psihiatru şi că este vorba de o boală foarte rară. In covârşitoarea majoritate a cazurilor, hoţia repetată dă mărturie despre problemele psihologice ale copilului şi ale familiei lui.

Vreau să-i liniştesc pe părinţii care se neliniştesc fiindcă odrasla lor a furat în clasa doua un măr de la colegul său de bancă. In copilărie, fiecare dintre noi a şterpelit, probabil, măcar o dată ceva în urma unui impuls necontrolat. Această problemă dispare, de regulă, odată cu maturizarea copilului.

Hoţia copilului se deosebeşte principial faţă de cea a adultului. Omul care s-a format deja ştie întotdeauna limita dintre „al meu” şi „al altuia”, şi o încalcă în mod conştient, pe când copilul, adeseori, nu ştie ce face. Ca atare, sarcina adultului este cea de a le arăta copiilor prin exemplul său, prin cuvintele sale, prin viaţa sa, că nu trebuie să fure!

Dacă copilul a furat, reacţia adultului joacă un rol imens. Dacă reacţia e corectă, este foarte probabil ca fenomenul să nu se mai repete. Şi invers. De pildă, o mamă îşi iubea fierbinte unicul fiu, aflat la vârsta adolescenţei, şi ori de câte ori acesta săvârşea un furt ea avea grijă să muşa- malizeze cât mai grabnic. Mama îşi atingea scopul, iar băiatul, de fiecare dată, nu-şi putea stăpâni pofta de a pune stăpânire pe lucrul care îi plăcea. Ce să mai zici? El are toate şansele să ajungă un hoţ ordinar.

Ca prima experienţă să fie şi ultima
Protoiereul Leonid Ţarevski
Hoţia este un păcat, un semn al patimii iubirii de argint. Deşi se obişnuieşte ca spovedaniile să înceapă la vârsta de şapte ani, asta nu înseamnă că până la această vârstă copiii sunt fără de păcat - şi mulţi dintre ei înţeleg foarte bine asta. Copiii pot păcătui la început fără voie, pe urmă în mod tot mai conştient. Ca atare, dacă s-a dovedit că a furat, copilul trebuie să se spovedească.

Am avut un caz când a venit la mine un adolescent şi, fâstâcit, a zis că ar vrea să se spovedească - dar când am început să îl întreb dacă n-a făcut cutare şi cutare lucru, a reacţionat „acru” la toate întrebările mele. Evident, el nu era pregătit pentru spovedanie - şi, brusc, mi-a zis: „Am furat la piaţă cutare lucru.” Adică venise la biserică să spovedească tocmai acest păcat! îşi dădea seama ce făcuse şi venise la biserică să ceară iertare, deşi era absolut neîmbisericit.

De obicei, copilul se spovedeşte pentru hoţie o singură dată, şi experienţa respectivă e pentru el prima şi ultima. Cu câţiva ani în urmă, în biserica noastră a fost comis un furt: au intrat pe fereastră şi au scos din seif toţi banii. Vinovaţii au fost găsiţi repede: erau adolescenţi din familii credincioase. Pe urmă s-au spovedit amândoi, iar acum simt deja enoriaşi adulţi ai bisericii noastre.

Părintele trebuie să chibzuiască şi să se roage înainte de a-L pedepsi pe copil. Copiii sunt diferiţi: pentru unul e suficient să i se interzică pentru o săptămână computerul, pentru altul - să fie lipsit de plimbări, pentru altul un mijloc foarte eficace este să rămână fără masa de prânz, iar la altul (aici e vorba de copii între şapte şi nouă ani) poate fi aplicată şi cureaua tatălui. Copilul ştie pentru ce este pedepsit, rabdă şi ţine minte toată viaţa. Dacă părinţii sunt chemaţi la şcoală şi/sau la poliţie, această zguduire îi va fi sigur de folos copilului. Un moment important este următorul: dacă lucrul furat nu poate fi restituit posesorului copilul trebuie să se străduiască să facă bine altora - să împartă bani celor nevoiaşi, să dăruiască ceva cuiva.

Cu vinovatul nu trebuie să vorbim însă pătimaş, înhăţând la mânie obiecte grele, ci în mod calm: altfel, micuţul poate decide că părintele vorbeşte aşa fiindcă e furios, nu fiindcă el, copilul, a procedat rău. Poate că e mai bine ca discuţia să fie amânată. Să o amâni, să zicem, cu o zi, ca între timp să te linişteşti, să te rogi, să chibzuieşti ce anume vrei să spui - deoarece trebuie să ţinem minte că copilul nu este proprietatea noastră, ci un dar încredinţat nouă de Dumnezeu spre educare (mai exact, spre educare reciprocă!).

E rău dacă în casă se vorbeşte mult despre bani, despre scumpetea lucrurilor. In acest caz, copilul se împărtăşeşte treptat de acelaşi sistem de valori, suferă că nu are bani. „Dar de unde să-i iau?” - se gândeşte el. „Ce-ar fi să fur?” Eu sunt convins: atâta timp cât copilul nu începe să pună singur întrebări, amănuntele „circulaţiei” banilor trebuie să fie pentru el o „taină închisă cu şapte peceţi”. Iar când va deveni adolescent trebuie neapărat să i se aloce o anumită sumă ca bani de buzunar şi să fie învăţat să cheltuie în mod responsabil.

In plus, foarte important este să se cultive încă din copilărie generozitatea: săracului pomană, câte un bănuţ în cutia milelor - dar şi aici cu grijă, ca lucrul bun să se facă din pornirea de a face voia lui Dumnezeu, nu pentru slavă deşartă.

Nu trebuie să vă tulburaţi gândindu-vă că copilul care a furat o dată o gumă de la un coleg va deveni hoţ. După observaţiile mele, cei care ajung să facă parte din lumea hoţilor au probleme cu psihicul.

CE NE ÎMPIEDICĂ SĂ FIM CU DUMNEZEU - KONSTANTIN V. ZORIN; Editura Sophia

Cumpara cartea "CE NE ÎMPIEDICĂ SĂ FIM CU DUMNEZEU"

 

• Educatia copiilor
  Publicat in : Cum indrumam copilul in viata duhovniceasca
• Educatia copiilor
  Publicat in : Credinta
• Rolul familiei in educatia copiilor - o perspectiva eclesiala
  Publicat in : Morala
• Pedeapsa si rasplata in educatia copiilor
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: