Trebuie să spunem de la început că povestea Caprei cu trei iezi este o poveste ştiută, dar uitată de români. In ultimele apariţii, pe care au încercat să ni le pună la dispoziţie ecologiştii într-ale pedagogiei, iezii nu mai mor. Sunt patru, în mod cert! Lupul, nici el, nu mai moare în foc, ci este dus la grădina zoologică, spre şocul multor copii. Nu? Adevărul este că lupul mănâncă uneori totuşi oameni şi că lupul mai şi moare uneori. Şi noi trebuie să pornim de la acest principiu în educaţie, de la realismul vieţii. Pentru că nu avem voie să uităm că prin Capra cu trei iezi am deschis un Abecedar de odinioară, aşezat pe băncuţa unei şcoli din Moldova vremii lui Creangă. Nu-i o poveste pentru Academia Română. E un Abecedar de altădată. Ce departe este de www.desckideţicopiisitu.x sau cât de departe este de învăţământul pe tabletă la care visăm, cu manuale interactive, mai înainte de a activa corect manualele în viaţa copiilor. Eu personal cred că această poveste este una dintre cele mai frumoase poveşti pedagogice ale Europei, ale universalităţii, pentru că aici Ion îl bate pe Creangă, cum s-ar spune. Adică sufletul creştin al lui Ion Creangă percutează excepţional de bine, în toată ţesătura aceasta pedagogică. Şi am să mă explic.

Luaţi aminte la modul în care o mamă pleacă de acasă: cu tihnă, sărutându-şi copiii, îmbrăţişându-i. Binecuvântându-i. Niciun ciaol Niciun pal Niciun bilet lăsat pe masă: Mâncaţi de colo şi beţi de dincolo. Niciun sms dat în fugă în taxiul care o duce la serviciu. O capră care se arată o mamă normală, atentă şi iubitoare. Uitaţi-vă bine la dialogul îngâmfaţeilor celor mari, care dau prin băţ de obraznici ce sunt, şi la imaginea aceasta teribilă a copilului, care îşi binecuvântează mama el însuşi când aceasta pleacă de acasă. E clar că în pedagogie azi nu mai găsim astfel de modele. îmi pare rău s-o spun! Copilului modern trebuie să-i creşti alte calităţi, nu pe acestea de a-şi îmbrăţişa mama, tata, de a-şi respecta fraţii. Să spunem că avem de-a face, în povestea noastră, cu o familie monoparentală, definită în accepţiunea modernă inclusiv în dimensiunea ei de doliu, capra fiind văduvă. Tatăl nu este prezent, aşadar. E doar mama cu trei copii. Deci suntem în plin proiect european de recuperare, dacă vreţi, a trei copii răniţi de viaţa fără tată. Azi ne-am grăbi să accesăm nişte fonduri ca să protejăm capra cu trei iezi, nu s-o lăsăm pe biata femeie să meargă la muncă. Şi totuşi... Şi totuşi...

Creangă are talentul acesta excepţional de a rupe dintr-odată povestea. Păreţii au urechi şi fereştile ochi e clar că e momentul care rupe în două povestea. Un duşman de lup, pe care noi ni-l închipuim mult mai răguşit, vine şi ascultă codul de intrare şi ieşire din casă al mamei. Este interesant că este o casă care se închide după plecarea mamei. Are un cod de intrare şi de ieşire. Are un mesaj de siguranţă pentru copii. Femeia nu-şi lasă copiii la îndemâna primăriei din satul unde e capră, nici nu-i lasă în seama statului, ci pur şi simplu îi lasă în mâna lui Dumnezeu! Iar imaginea aceasta a cârnositorului şi jumulitorului -pentru că el o spune: Ah, că ştiu cât i-aş cârnosi şi i-aş jumuli!... — vine şi propune o altă tonalitate poveştii.

Pare, la prima vedere, că e o glumă de-a lui Creangă. Nu e deloc aşa! Din nefericire, Creangă aici pedepseşte o vocaţie falsă. Nu vreau să uităm şi nici nu vreau să se înţeleagă că este o critică adusă preoţimii neapărat, deşi în principiu cred că este şi o doză de răutate pozitivă în spusa lui Creangă. Dar să nu uităm că acest lup este nănaşul copiilor. Copiii l-au recunoscut când a intrat în casă. „Să-ţi fie de bine, nănaşule!", îi spune mijlociul de sub covată, când strănută. Acest lup nu este un lup oarecare, pentru că, după ce mănâncă iezii, unge cu sânge uşorii uşii şi ai ferestrelor, punând capetele copiilor în fereastră. Este un gest ancestral de târnosire, dacă vreţi, cu o jertfa nevinovată adusă pentru sfinţirea casei. Este ceea ce Dumnezeu cere în Vechiul Testament poporului lui Israel când vrea să fie scăpat, când vrea să-l identifice şi cere pentru prima dată să fie unse canaturile uşii cu sânge animal, şi nu cu al copiilor, cum cereau celelalte religii. Aproape că nici nu pare că-i aşa de profundă povestea, dar Creangă, care niciodată nu-i simplist, ci de o simplitate a complexului absolut, merge mai departe cu povestea, pentru că lupul acesta are nevoie de-un urs, care să-i ascută limba şi dinţii. Şi ursul o face, în ciuda faptului că este o autoritate de altă nuanţă. Ar fi putut să-i protejeze mai bine pe cei pentru care lupul îşi ascuţea limba şi dinţii. E un fel de service pentru aparatul de masticaţie al lupului. Un aparat ce se va vădi ucigaş. Dar nu este singurul care ucide cu gura...

Şi vedem momentul în care scapă copilul, în care se întoarce capra acasă. Bucuria caprei nu era proastă, dar când se apropie, ce să vadă?! Este rostită aici propoziţia cea mai sensibilă a poveştii, în cară autorul ne descoperă că mămucuţa dragă — fabuloasă limba folosită de Creangă, ca întotdeauna! — , care gândeşte „cum aşteaptă ei cu bucurie şi-mi râd înainte când mă văd", vede de departe capetele copiilor atârnate pe zăplazul geamului. Autorul încearcă să atenueze imaginea care urmează. Icoana iubirii, construită cu grijă, este ruptă dintr-odată. Cântecul nu mai este terminat la întoarcerea caprei, şi copilul cel mic îi povesteşte ce s-a întâmplat.

Ei, aici intervine, ştiu eu, cheia lecturii, în întrebarea: „Cine? Cumătrul meu? El, care s-a jurat pe părul său că nu mi-a spăriea copilaşii niciodată?!" Nu vorbim, aşadar, că nici măcar să-i sparte nu făcuse până acum. Personajul este numit cu numele lui de loc în familie. Cumătrul rămâne nănaş. Incalcă astfel o relaţie de neam. De genă spirituală, mai mult decât genă între două structuri animalice, să spunem. Ei bine, aici este dezamăgirea mamei. Aici intervine cheia poveştii. Şi aici nănaşul este chemat la judecată. Pentru că este chemat la judecată. Supus judecăţii. Trebuie să recunoaştem că imaginaţia aceasta fabuloasă a lui Creangă de a amesteca sarmalele cu Dumnezâu să-i ierte! este o critică adusă la hapsâneala pe care câteodată o avem la câte un parastas, ca slujitori ai Bisericii, nu de puţine ori, şi ca oameni de cele mai multe ori. Nu? E un gogâlţ între sarmale şi un Dumnezâu să-i ierte!, arătând prin aceasta că nu se cade să amesteci sarmalele cu lipsa de curtoazie şi duhovnicie. Şi imaginea este limpede. Răul trebuie pedepsit până la capăt, şi încă cu vârf şi îndesat, pentru că nicio suferinţă nu trece doar prin legislaţia dată de pădure!

Povestea, aşa cum e ea construită, e simplă. Orice copil din România poate să reţină structura pedagogică, motivul exprimării. Cântecul cu Trei iezi cucuieţi, doar acum, când l-am modificat şi i-am pus pe cei de la alte formaţii să cânte alte cântece, copiii îl uită, dar e vizibil că transmisia învăţăturii este directă. I se cere copilului din vremea aceea - ca şi copilului din vremea de acum -să înţeleagă că autoritatea mamei este cea care-l protejează. Că nu există în afara familiei altă zonă de protecţie. Că foarte greu te poţi încrede inclusiv în cei care par că sunt ai tăi, mai cu seama când sunt născuţi să fie împotriva ta, şi că a fi cuminte nu înseamnă doar a sta închis în casă, ci şi a şti cui să deschizi uşa.

Am putea numi această poveste Pravila pedagogică după Creangă. Dacă stai să te gândeşti, acest text apare într-un Abecedar. Este oferit copiilor. Din nefericire, nu cred că mai are loc, pentru "că la noi acum s-ar fi pus problema aşa: copilul trebuie să sune la 112 sau la telefonul verde al copilului, chiar dacă e în vârf de munte. Toate hotline-urile noastre sunt pe site-uri, pe telefoane. Dacă copilul n-are telefon mobil, îl mănâncă lupul! Deci asta-i imaginea pe care o creează lumea modernă. Un fel de suport extern, electronic şi foarte bine pus la punct, dar în care, relaţia umană fiind diminuată, se diminuează şi intervenţia în ajutor.

Avem de a face cu o trădare din zona spiritualului. Ea apare în Convorbiri literare la 1 decembrie 1875, adică sunt câţiva ani, dar uitaţi-vă bine cum este surprins cel care, în loc de protector, devine agresor; cel care, în loc de cumătru, devine Iudă. E interesantă, pentru că este o transferare a unei autorităţi pe care lupul, în mod real, nu şi-o respectă. A jurat pe blana lui, zice capra! Adică ajurat cu însăşi fiinţa lui de lup! Ei bine, această neres-pectare a valorilor mi se pare excepţional de bine amendată de către Creangă. Revin: ca preot, trebuie să am puterea de a recunoaşte că aici identific un atac real înspre cei care trădează spiritualitatea şi vocaţia preoţiei, care, în loc de a fi protectorii caselor şi protectorii văduvelor, se fac mâncătorii casei copiilor şi a copiilor din casă, în diferite chipuri. Şi trebuie să recunosc că este una din cele mai dure pagini de atenţionare morală a celor care trebuie să nu uite niciodată Cărui Stăpân slujesc. Când mă pun la masa de parastas după o înmormântare, întotdeauna mă temperez, aducându-mi aminte tot timpul de gogâlţ şi de Dumnezeu să-i ierte, cumătră! Adică nu poţi să amesteci atitudinea ta spirituală, ca preot, cu atitudinea de benchetuială. Pun ghilimelele de rigoare, că nu se întâmplă aşa. Adică preotul trebuie să fie decent inclusiv la astfel de întâlniri. Se pare că asta a şi fost tema centrală a lui Creangă atunci când a gândit-o, pornind de la cuvântul lui Hristos, Care zice: Mâncaţi casele văduvelor. Sigur că era momentul în care se reforma întreaga structură de morală a literaturii române.

Vom discuta altădată despre aceasta, într-o alta emisiune, dacă ne mai este îngăduit, când vom vorbi despre Harap-Alb. Acolo sunt alte dimensiuni, ca şi în Soacra cu trei nurori. Iarăşi poveşti de o moralitate şi de o distincţie morală cu totul şi cu totul ieşite din comun. Cu teme foarte precise de psihologie a familiei, pe care, din nefericire, psihologii şi marii cercetători în domeniul psihosociologici familiale nu stau deloc să le citească. Nu mai suntem dispuşi să recitim gândirea românească. N-aţi observat? E boală la români! Un fel de etnofobie cultural-academică. Dacă nu citezi dintr-un cercetător din altă parte a lumii, nu mai e valabil nimic din conştiinţa ta naţională! Or, iată o poveste de conştiinţă naţională. M-am întrebat, oare până la scoaterea ei aşa, uşor, pe uşa din dos a literaturii române, câte sute de generaţii n-au crescut şi nu s-au protejat şi n-au crescut în relaţia cu mama lor, cu tatăl lor, cu casa lor, de frăţietate, tocmai datorită unei astfel de poveşti?!

Uitaţi-vă la caracterul lui Creangă. Cu ce subţirime de zâmbet zice povestea! Mai cu seamă că el se socoteşte parte integrantă, nu? Căci zice: „Şi eram şi eu acolo de faţă şi'ndată după aceea am încălecat iute pe-o şea şi am venit de v-am spus povestea aşa; şi-am mai încălecat pe-o roată şi v'am spus jichia toată; şi unde n'am mai încălecat şi pe-o căpşună şi v'am spus, oameni buni, o mare şi gogonată minciună!" Adică luaţi în serios mesajul, nu-l puneţi la suflet, pentru că nu s-a întâmplat el chiar aşa, dar voi fiţi pregătiţi, că oricând este posibil să se întâmple. E o morală a pe-dagogului dintotdeauna, de a spune zâmbind poveştile grave ale lumii.

Citeam în anii trecuţi cum s-a reîntors Creangă în cler. In paranteză fie spus, îi revine meritul Preafericitului Părinte Daniel de a-i fi ridicat caterisirea lui Creangă. Este una dintre primele hotărâri pe care le-a luat ca Mitropolit la Iaşi. Poate că nu întâmplător vorbim la un radio cum este Trinitasul despre această poveste. Dar între amintirile celor care l-au avut învăţător pe Creangă, sunt consemnate - i se aduceau tot felul de acuze că era antisemit, anti... — amintirile unor copii evrei care au făcut clasele cu Creangă şi care povestesc cum Creangă avea capacitatea fabuloasă de a zâmbi pe orice fel de trăsnaie, de a face din orice moment de cumpănă o chestiune destinsă, de a încerca să-i ducă şi să-i facă pe copii de fiecare dată să înţeleagă că nu ia în serios prea mult arogantele maturilor. Celebrei întrebări ale unui copil despre Adam şi Eva, cine le-au fost părinţii, cum încercau să ajungă la Dumnezeu, Creangă i-a răspuns: „Măi, dar tu ştii cine o fost bună-ta?" „Da." „Dar străbună-ta?" „Nu ştiu." „Păi dacă tu nu ştii, atunci cum să ştiu eu cine le-au fost părinţii?" Adică trecerea într-o joacă de genul acesta, ca şi excepţionala lui capacitate de a amenda orice fel de abuz, rămân chei ale lecturii oricărui text al minunatului povestaş.

Fie că e vorba de un abuz pastoral, fie de unul educaţional, Creangă ia în serios parabola ca formă de comunicare a unei păreri limpezi. A se vedea, din punct de vedere al pedagogiei pastorale, momentul în care crescuseră mitre pe capetele unor preoţi din zona bisericii Trei Ierarhi, şi Creangă mi-l ia pe unul din băutorii oraşului şi îi pune o mitră uzată pe cap şi începe să comenteze împotriva mitropolitului locului, amendând excesul de orgoliu al preoţilor. Autorităţile eclesiale aveau să renunţe la moda mitroforilor de pripas. Fie momentul când soseşte un mare inspector de la Bucureşti, un farsor care vine cu elemente de laborator - erau deja sub protecţia lui Titu Maiorescu, Creangă, ca şi Eminescu, atunci - şi ştiţi că, pe vremea aceea, când spuneai Trăiască regele!, se încheia orice fel de discuţie şi se mergea la masă. Creangă la un moment dat s-a ridicat, a rostit formula salvatoare de un discurs insalubru intelectual. Toţi au aplaudat: Uraaa! şi au plecat. Adică vorbim despre un om care avea din firea lui naturală capacitatea de a nu se tocmi cu adevărul.

E impresionant şi modul în care descrie şi scrie! E o limbă română absolut excepţională! Păcat că n-o mai aud copiii foarte des! Păcat că aşa, ca şi pe Tatăl nostru, căutăm s-o scoatem din programe.

Poate că scoaterea unei astfel de poveşti din cultura de abecedar a copilului român este intenţionată. Dar eu m-am gândit că până în '47-'48 mergea povestea asta cu lupul şi cu copiii mâncaţi. Ce însemna însă asta în '50? Acesta era text subversiv în România! Unde merge lupul? La urs, care, nu?, e sovieticul... Am citit şi o astfel de descriere la un moment dat. Despre profesori care au fost acuzaţi că, citind povestea, s-au luat de marele soviet. Deci e real, real! Lupul acesta imbatabil, care nu-şi schimbă părul, dar si-l pierde în foc, aduce foarte bine cu orice hrăpăreţ, cu orice sistem social hrăpăreţ împotriva văduvei şi copiilor ei. Povestea e într-o pădure, nu e într-un sat oarecare. E o pădure, acolo unde se poate întâmpla orice. Noi putem specula la nesfârşit, dar acestea sunt date primare. Poate acum Creangă îşi râde în barbă, stând la vreo masă de odihnă la umbra raiului şi zice: Popa aista-i cu pluta, săracul. Dar în aceeaşi măsură noi trebuie să vedem că mesajul lui nu era atât de simplist cum vor să-l transforme unii, iar pedagogia vremii respective, cu tot respectul pentru alte pedagogii ale lumii, nu scotea copilul victimă din poveste. Copilul biruieşte împreună cu mama sa. E un ied cu mama lui, care biruieşte în foc un lup. E fabuloasă imaginea! Dacă nu reţinem aceste modele, pierdem esenţa ecleziologică a pedagogiei româneşti.

Dimensiunea aceea eshatologică despre care astăzi nimeni nu mai vorbeşte copiilor. Doar când ne-au tamponat cu apocalipsiade de acestea ieftine la radio şi la televizor, a început să se mai mişte un pic cunoaşterea copiilor către eshatologie. Textul este eshatologie. Există un punct în istoria omenirii în care judecata este făcută drept şi până la capăt, iar celelalte capre cu iezii lor se bucură. Celelalte suflete din comunitate se bucură. E impresionantă imaginea şi nu-i singura, de altfel, din poveşti. Dar trebuie să reţinem că aşa se făcea şcoală. Ii rog pe cei mari să reia poveştile. Săptămâna viitoare, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom vorbi despre Harap-Alb. Va rog eu mult, pe cei care sunteţi maturi, mai citiţi o dată povestea! Copii, dacă nu v-au citit-o părinţii, puneţi-i să v-o citească! E oricum mai mult decât orice desen animat.

Preot Constantin Necula

Pedagogia poveştii, Editura Agnos

Cumpara cartea "Pedagogia poveştii"

 

• Doctorul de povesti
  Publicat in : Religie
• Zidurile din suflete
  Publicat in : Religie
• De ce le plac magarilor ciulinii
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: