Oare de ce este necesara rugaciunea?

[windorin]

Oare de ce e nevoie sa planga un copilas ?!
Oare nu stie mama lui ca trebuie sa ii dea mancare, sa ii dea apa, sa il schimbe, sa il aseze mai bine in patut ?!

Domnul asteapta de la noi cererile si pocainta, caci suntem liberi si ne iubeste in libertatea noastra.
Cand Mantuitorul vindeca un bolnav, nu o facea cu de la sine vointa, ci mai intai il intreba: "Vrei sa te faci sanatos?"
Aparent este comica intrebarea, caci nu exista om bolnav care sa nu isi doreasca insanatosirea.
Cu toate acestea insa, intrebarea este pe cat se poate de serioasa.
Ea evidentiaza respectul lui Dumnezeu fata de libertatea omului.

Toti sfintii s'au rugat, fara masura, si au indemnat la rugaciune.
Putem noi sa nu ne rugam ?!

P.S. Incercati sa nu va rugati. Sunt curios, daca va puteti abtine. :)

[Mtcrysty17]

În prealabil postat de windorin

Oare de ce e nevoie sa planga un copilas ?!
Oare nu stie mama lui ca trebuie sa ii dea mancare, sa ii dea apa, sa il schimbe, sa il aseze mai bine in patut ?!

Domnul asteapta de la noi cererile si pocainta, caci suntem liberi si ne iubeste in libertatea noastra.
Cand Mantuitorul vindeca un bolnav, nu o facea cu de la sine vointa, ci mai intai il intreba: "Vrei sa te faci sanatos?"
Aparent este comica intrebarea, caci nu exista om bolnav care sa nu isi doreasca insanatosirea.
Cu toate acestea insa, intrebarea este pe cat se poate de serioasa.
Ea evidentiaza respectul lui Dumnezeu fata de libertatea omului.

Toti sfintii s'au rugat, fara masura, si au indemnat la rugaciune.
Putem noi sa nu ne rugam ?!

P.S. Incercati sa nu va rugati. Sunt curios, daca va puteti abtine. :)

Eu am incercat asta. a fost cel mai groaznic chin posibil. nimic nu mai mergea bine, ganduri negre apareau mereu. rugaciunea linisteste.

[Marius22]

Tot cultul Bisericii Ortodoxe reprezinta o continua si profunda rugaciune, adresata lui Dumnezeu in Treime, Maicii Domnului si sfintilor. La fel, toata viata noastra, se cere a fi doxologie, jertfa de lauda. Atat pe cele rele cat si pe cele bune ale vietii acesteia, trebuie sa le intampinam cu gandul la Dumnezeu, zicand "Slava Tie Doamne, slava Tie!".

[windorin]

În prealabil postat de Mtcrysty17

Eu am incercat asta. a fost cel mai groaznic chin posibil.
nimic nu mai mergea bine, ganduri negre apareau mereu. rugaciunea linisteste.

Ai incercat, insa ma indoiesc ca ai si reusit. :)

Omul nu poate vietui fara a'si inalta macar un gand fugar, o data in zi, la "cele inalte".
In parte, reusesc doar cei ce fug de liniste, de singuratatea clipelor petrecute cu ei insisi si foarte pacaliti de mass-media.

[Daniel777]

partea 1

“Nevoia de rugăciune a omului credincios este în afară de orice îndoială. Cu cât este mai puternică credinţa, cu atât este mai puternică şi nevoia sa de rugăciune. Pe de altă parte, credinţa unei persoane este susţinută de credinţa altor persoane. In aceasta apare importanţa Liturghiei şi a fiecărui cult public. Dar în societatea de astăzi constatăm o slăbire a credinţei. Prin urmare şi un fel de indiferenţă faţă de rugăciune. Poate că noţiunea de societate secularizată nu indică o societate total necredincioasă, ci o societate în care majoritatea membrilor nu mai practică rugăciunea decât foarte rar, în momente excepţionale. Pentru cel care doreşte să-şi menţină vigoarea credinţei prin rugăciune se pune deci astăzi o dublă problemă: aceea de a-şi apăra credinţa împotriva influentei nefaste a unui mediu slăbit în credinţă şi aceea de a apara practica rugăciunii in cadrul unei societăţi care a pierdut în mare parte uzul rugăciunii. In timp ce omul de odinioară găsea în mediul social un factor prin care îşi întărea credinţa şi practica rugăciunii, astăzi acest mediu este un factor de răcire, un factor împotriva căruia cel care vrea sa-şi menţină credinţa şi rugăciunea trebuie să se apere. Astăzi omul credincios trebuie să caute într-o mare măsură el însuşi motivaţii care să-i poată susţine credinţa şi propria sa practică a rugăciunii. Şi tocmai aceasta ar putea face credinţa sa mai profundă şi rugăciunea sa mai fierbinte, dat fiind că, într-o mare măsura ele nu mai sunt susţinute de mediul social.

Prin urmare, omul care reuşeşte să-şi întărească credinţa si rugăciunea prin motivaţii personale, reflectate, poate deveni el însuşi un focar pentru întărirea credinţei şi înnoirea rugăciunii în mediu sau social. Prin aceasta el poate ajuta societatea să iasă din viaţa superficială, saturată de plictiseală, care este cauza slăbirii credinţei şi a rugăciunii; cu alte cuvinte, el o poate ajuta să regăsească un conţinut mai substanţial, să-si intareasca radacinile adanci infigandu-le intr-o mai mare profunzime a vieţii, fără de care existenţa umană este de o uniformitate monotonă şi lipsită de semnificaţie. Deci primul punct de care ne vom ocupa este cel al motivaţiilor, al determinărilor fundamentale pe care omul de astăzi le poate găsi pentru a-şi întări credinţa şi pentru a se ruga mai des şi mai cu căldură.

Părinţii duhovniceşti ai Ortodoxiei au văzut un mijloc de întărire a rugaciunii în meditaţia asupra cuvintelor Sfintei Scripturi şi a altor cărţi duhovniceşti. Sfântul Isaac Sirul spune că “citirea dumnezeieştilor Scripturi întăreşte mintea şi mai ales adapă rugăciunea, fiind lumina minţii care are această citire drept călăuză pe cărarea cea dreaptă şi semănătoare de conţinut în contemplarea rugăciunii… făcând mintea să dobândească subţirime şi înţelepciune“[1]. Dar cuvintele Sfintei Scripturi au putere asupra noastră atunci când le simţim drept cuvinte ale lui Dumnezeu pe care ni le adresează în momentul citirii. Atunci prin ele Il întâlnim pe Dumnezeu Insuşi, ne simţim atinşi de chemarea Lui potrivit cu împrejurările si nivelul nostru duhovnicesc. Atunci in aceste cuvinte descoperim o mare putere şi un sens mereu nou. Astfel citirea se uneşte cu rugăciunea: Trebuie să-I cerem lui Dumnezeu să ne deschidă interiorul cuvintelor, facandu-se El Insusi transparent si simtit in ele. De aceea, acelaşi Isaac Sirul recomanda: “Ia seama, omule, la ce citeşti. Căci de nu te vei nevoi, nu vei afla. Şi de nu baţi cu căldură şi de nu stai treaz la poarta neîncetat, nu vei fi auzit“. “De aceea stă scris că sufletul este ajutat de citire când stă la rugăciune şi iarăsi, rugăciunea aduce lumină în citire“[2]. Dar dacă meditaţia ne descoperă pe Dumnezeu în cuvintele Scripturii, ea ni-L descoperă şi în lucrurile lumii. Căci toate cuvintele Sfintei Scripturi nu ne vorbesc despre Dumnezeu în Sine, ci despre legătura Sa cu noi prin intermediul lucrurilor lumii şi al aproapelui nostru; astfel, cuvintele Scripturii ne vorbesc despre lucrurile lumii, ni le revelează ca pe făpturile lui Dumnezeu pe care El nu încetează să le susţină. Cuvintele Scripturii şi lucrurile lumii, inclusiv persoanele apropiaţilor noştri şi propriile noastre persoane, cu gândurile şi problemele lor, se află într-o legătură indisolubilă între ele şi cu Dumnezeu: toate sunt într-un anume fel adresate conştiinţei noastre şi date ei ca tot atâtea daruri şi chemări ale lui Dumnezeu, prin care împrejurările mereu schimbătoare ne solicită să ne arătăm modul nostru de vieţuire după voia lui Dumnezeu. Astfel, suntem chemaţi să ne maturizăm fiinţa noastră, să sporim duhovniceşte spre o înţelegere mereu mai deplină a bogăţiei gândirii divine şi a profunzimii iubirii lui Dumnezeu faţă de noi; şi astfel suntem chemaţi la o iubire mereu mai mare faţă de El şi la unirea cu El. Căci complexitatea circumstanţelor şi a problemelor pune în relief caracterul inepuizabil şi semnificaţia infinită a lucrurilor şi a persoanelor care se înrădăcinează în infinitatea lui Dumnezeu. Aprofundând din ce în ce mai mult sensul lucrurilor şi al persoanelor, putem să descoperim un sens mereu mai profund al Scripturii şi invers. Aprofundând mereu cele două feluri de revelaţie, sporim in simţirea iubirii infinite a lui Dumnezeu, care ne mişcă până la lacrimi. Sfântul Isaac spune: “Citeşte şi din Evangheliile cele dăruite de Dumnezeu spre cunoaşterea întregii lumi, ca mintea ta să ia merinde din puterea Proniei Lui… şi sa se scufunde in lucrurile minunate ale lui Dumnezeu[1]. „Si când începe harul sa-ti deschida ochii pentru a simţi cu adevarat vederea lucrurilor, îndată ei încep să verse şiroaie de lacrimi“[2].

[Daniel777]

partea 2-a

Fară îndoială, lucrurile şi persoanele pot fi văzute şi într-o maniera superficială, atunci când sunt privite numai pentru a fi posedate şi pentru a aduce placere, când urmărirea lor ne antreneaza in griji nesfarşite. De aceea, Părinţii nevoitori au vorbit despre necesitatea de a ne elibera de grijile şi de tulburările pe care ni le provoacă lucrurile sau chiar întâlnirile cu persoanele. Dar prin aceasta ei nu exprimau un dispreţ faţă de fapturile lui Dumnezeu, ci necesitatea de a învăţa să privim cu un ochi curăţit fiinţa lor creată de Dumnezeu, de a învăţa să le percepem ca pe nişte cuvinte divine întrupate şi ca pe nişte căi pe care Dumnezeu vrea sa ne ridicăm la El. Sfantul Maxim Mărturisitorul ne-a cerut să eliberăm sensul ontologic, şi am putea spune şi teologic, al lucrurilor de patima pe care i-o asociem. El spune: “Altceva este lucrul, altceva este înţelesul lui, şi altceva patima. Lucrul este de pildă: bărbat, femeie, aur, ş.a.m.d. Inţelesul (sensul) este reprezentarea simplă a ceva din cele de mai sus. Iar patima este afecţiunea iraţională sau ura fără judecată a ceva din cele de mai înainte“. “Inţeles (sens) pătimaş este gândul compus din patimă şi din înţeles. Să despărţim patima de înţeles şi va rămâne gândul simplu. Şi o despărţim prin iubire duhovniceasca şi înfrânare, daca vrem“[3]. Deci ni se cere nu înfrânarea ca atare, ci iubirea adevărată faţă de lucruri şi persoane, capacitatea de a le vedea în semnificaţia şi în realitatea lor ontologică înrădăcinate în gândirea şi în actul creator al lui Dumnezeu. Atunci privirea noastra curăţită nu se mai opreşte asupra lucrurilor şi persoanelor, ci trece şi la Dumnezeu, Care devine transparent prin ele şi atunci descoperim ca El ni le-a dat pentru iubire, pentru creşterea noastră în iubire. Iubirea de Dumnezeu primeşte in noi o putere curăţitoare faţă de raporturile noastre cu lucrurile şi cu celelalte persoane, pentru că Dumnezeu nu poate fi inchis de nimeni in granite stramte, ca sa slujeasca numai unei singure persoane, ci El Se daruie numai in măsura in care fiecare Il primeste in comuniune cu toţi ceilalti.

Astfel, a te apropia de Dumnezeu si a te deschide Lui înseamnă curăţire, pentru că în Dumnezeu noi vedem lucrurile şi persoanele dincolo de limitaţiile lor, în legătură unele cu altele, iar pe noi înşine în comuniune cu ele. De aceea, Sfantul Marcu Ascetul recomandă ca mijloc de a avea o privire adevărată asupra lucrurilor, acela de a oferi ca pe o jertfă lui Hristos reprezentarea (sau gandul) fiecarui lucru in chiar momentul când ea apare în gândul nostru. Această ofrandă a reprezentărilor lucrurilor adusă lui Hristos se identifica cu intrarea lor în profunzimea cea mai lăuntrică şi cea mai sensibilă a fiintei noastre. Aici locuieşte in noi Hristos incă de la Botez. Demersul nostru cuprinde aşadar trei aspecte: gândirea într-un mod adevărat şi deci dezinteresat la fiecare lucru; oferirea acestuia lui Hristos şi, prin El, tuturor celor care Il iubesc; şi căutarea centrului nostru cel mai lăuntric şi actualizarea lui de fiecare dată când ne gândim la un lucru, deci practic în mod neîntrerupt. Sfantul Marcu Ascetul descrie această operaţiune în modul următor: “Acest templu (care este identic cu noi înşine) are un loc in partea dinăuntru a catapetesmei. Acolo a intrat Hristos pentru noi ca Inaintemergator, locuind in noi de la Botez, afară numai «dacă nu suntem creştini netrebnici» (II Cor. 13,5). Acest loc este încăperea cea mai dinăuntru, cea mai ascunsă şi cea mai curată a inimii; dacă ea nu se deschide prin puterea lui Dumnezeu si prin nădejdea rationala a minţii, nu-L putem cunoaşte in chip sigur pe Cel ce locuieşte în ea şi nu putem şti daca jertfele gândurilor (reprezentărilor) noastre au fost primite sau nu. Căci aşa cum la început, în vremea lui Israel, focul mistuia jertfele, tot aşa se întâmplă şi acum. Deschizându-se inima credincioasă prin nădejdea mai sus amintită, Arhiereul ceresc primeşte gândurile întâi-născute ale minţii noastre şi le mistuie în focul cel sfant despre care a spus: << Foc sfant am venit sa arunc si cat as vrea să fie încă de pe acum aprins» (Lc. 12,49). Iar prin gânduri întâi-născute a numit pe cele care nu apar la a doua cugetare a inimii, ci sunt aduse indata, la prima aruncare şi răsărire în inimă, lui Hristos“[4]. A aduce ofrandă reprezentarea fiecărui lucru sau persoane, pe care o privim sau la care ne gândim inseamnă a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru acest lucru sau această persoană sau a-L preamări şi a-I cere ajutorul Său pentru a înfăptui slujirea cerută de la noi. Părinţii au numit acest act rugăciune sau chiar liturghie. Această liturghie poate deveni neîncetată. Astfel ne putem obişnui să facem din fiecare gând, din fiecare întâlnire, ocazia unei rugăciuni neîncetate. Această întalnire cu lucrurile şi fiinţele este o cale de a ajunge la o stare de rugăciune şi chiar de liturghie personală neîncetată, unită cu rugăciunea continua a lui Hristos Arhiereul nostru, Care a sfinţit toate şi vrea să sfinţească toate neîncetat prin noi, primind jertfele noastre şi oferindu-le Tatălui împreună cu propria Sa jertfă. Şi această formă de rugăciune are un efect curăţitor pentru iubirea care se află în ea. “Rugăciunea este curăţia minţii“, spune un cuvânt al Sfântului Grigorie de Nazianz, reluat de Sfântul Isaac Sirul[5].