Pro Liturgia

[Mihnea Dragomir]

Este raspandita perceptia gresita potivit careia "traditional" inseamna "vechi". Eroare. Vechimea unei practici nu este nici necesara, nici suficienta pentru ca sa fie traditionala. Uitam mereu esenta conceptului de traditie: ceva transmis si imbogatit, ceva viu. Exista si o componenta definitorie de non-contradictie cu ceea ce a fost mai inainte, dar asta e cu totul altceva decat vechimea. Mai usor, poate, ne vine sa intelegem ce NU este traditia. Traditia nu e ceva mort si reanimat, nici nu e ceva muzeificat, osificat.

Numai astfel intelegem de ce practici foarte noi (raportat la "timpul Bisericii"), precum Adoratia Euharistica, sunt, in fond, foarte traditionale si imbratisate cu entuziasm de catolicii traditionalisti.

Si numai astfel intelegem de ce, dimpotriva, practici despre care Biblia scrie negru pe alb, precum obiceiul comunitatii neo-catechumenale de a savarsi Liturghia cum vede scris acolo, cu credinciosii stand la cina in jurul unei mese si preotul rupand o turta sunt cat se poate de pseudo-traditionale. Pentru o mai fina intelegere a deosebirii dintre traditia autentica, chiar cand e vorba de practici noi si pseudo-traditia, chiar cand e vorba de practici vechi si atestate de surse indiscutabile, recomand a se citi "Domnia cantitatii si spiritul vremurilor" de Rene Guenon, tradusa in romana in multe editii.

In vinerea care urmeaza celei de a 2-a Duminici dupa Rusalii este asezata in Calendarul Romano-Catolic solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus.
Inca din Antichitate misticii au contemplat rana de la piept a Domnului Nostru. A existat perceptia ca Biserica s-a nascut, in forma mistica, din coasta deschisa a Domnului nostru pe Cruce. Tasnirea a doua jeturi, unul de apa, celalalt de sange, a fost inca din traditia Bisericii Primitive considerata ca fiind simbol al Botezului si Euharistiei.

Si totusi, devotiunea la Preasfanta Inima (Sacré Cœur) este relativ noua. Abia la 20 octombrie 1672 un preot normand, pe nume Jean Eudes, oficiaza, pentru prima data, o Missa in onoarea Preafintei Inimi.

Trei ani mai tarziu, in 1675, o calugarita contemplativa, pe nume Marguerite-Marie Alacoque primeste viziuni de la Domnul la Paray le Monial (nu departe de Lyon), in care i se reveleaza (si ni se revelaza) importanta acestui cult. Aceasta vizionara a fost beatifiata abia in 1864 si canonizata in 1920. Dar, ca de obicei, Roma nu a facut decat sa confirme si sa intareasca un cult popular.

Despre continutul viziunilor Sf Marguerite-Marie Alacoque, care au fost hotaratoare in raspandirea cultului Preasfintei Inimi tot asa cum viziunile Sf Dominic fusesera, cu secole mai inainte, hotaratoare in raspandirea devotiunii Rozariului, cu alta ocazie si pe un topic adecvat.