Papa - Biserica Catolica - Singura Biserica

[Decebal]

În prealabil postat de adriana76

De ce la romani s-a inlocuit cuvantul "catolica" din Crez cu cuvantul "soborniceasca"? Si de ce se insista ca soborniceasca ar insemna "universala" cand de fapt "soborniceasca" vine de la soboarele (adica sinoadele) ecumenice tinute de-a lungul timpului? Cum de biserica greceasca a pastrat pana azi in Crez cuvantul "catolica" asa cum a fost el scris?

Biserica s-a înţeles pe sine ca fiind catolică, nu atât în sensul în care înţelegea spre exemplu Augustin, care înţelegea prin catolicitate răspândirea cât mai largă, universală, cât mai extinsă a Bisericii, ci în sensul de integritate şi deplinătate interioară a vieţii Bisericii, sau în sensul în care înţelegea sfântul Chiril al Ierusalimului, şi aici citez:

“And the Church is called ‘catholic’ for being in the entire world from one end of the earth to the other and for teaching wholly “KATHOLIKOS” and lacking nothing of all the doctrines that must become part of man’s knowledge… and for subjecting every race of men… to godliness and for curing completely (KATHOLIKOS) and healing every sort of sin, commited either through the soul or the body, and for being of possession of every notion of virtue in word or in deed that can be named, as well as every spiritual gift.”

sursa: CATHOLICITY OF THE CHURCH: "SOBORNOST" (a se citi întreg articolul, în graiul englezesc)
http://www.orthodoxresearchinstitute...atholicity.htm

În acest sens putem să înţelegem de ce Biserica lui Hristos era catolică şi atunci când era restrânsă doar în perimetrul Ierusalimului sau al Iudeii, nu doar atunci când s-a răspândit în lumea cunoscută atunci. Dacă am merge doar pe ce spunea Augustin, atunci am putea spune că Biserica nu era de fapt de la început catolică, ci doar a devenit catolică, prin răspândire, ceea ce ar duce la concluzia că Biserica nu se caracteriza de la bun început drept catolică, chiar dacă întreaga dezvoltare a învăţăturii nu a survenit dintr-o dată. Augustin compara Biserica catolică cu ereticii sau cu sectarii de la vremea respectivă, spunând că diferenţa între catolici şi eretici era dată de răspândirea universală a catolicilor şi răspândirea locală, regională a ereticilor (spre exemplu a arianiştilor, ori a donatiştilor), însă acesta este totuşi un punct de vedere superficial în comparaţie cu viziunea lui Chiril al Ierusalimului şi a Bisericii Ortodoxe.

Sobornicitatea cred că se referă, dincolo de sensul catolicitate aşa cum este definit mai sus, la sensul de comuniune, mai precis la comuniunea Bisericii în Duh şi în Adevăr. În acest sens putem observa că Biserica era sobornică de la bun început, deşi din punctul de vedere al răspândirii teritoriale printre oameni nu era catolică, şi din acest punct de vedere sobornicitatea caracterizează Biserica lui Hristos într-un sens mult mai profund, mai autentic şi mai adevărat în comparaţie cu felul în care înţelegea Augustin (şi cum mai înţeleg de altfel şi mulţi papistaşi în ziua de azi) catolicitatea Bisericii. Sobornicitatea trimite la comuniunea în Duh şi în Adevăr, şi la primirea şi trăirea revelaţiei dumnezeieşti într-un mod comunitar, sobornicesc, şi chiar într-un sens sinodal, dacă înţelegem că Biserica este şi ea zidită ierarhic, nu este trântită haotic pe pământ; doar că ierarhia eclezială este diferit înţeleasă de ortodocşi şi de eretici.

Şi am mai arătat pe ce se fundamentează biblic sobornicitatea Bisericii, aşa cum este înţeleasă de Biserica lui Hristos, adică de Biserica Ortodoxă (sunt doar câteva justificări biblice, nu toate):

Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi ! (Ioan XIV, 16-17) Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu. (Ioan XIV, 26) Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine. (Ioan XV, 26) Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă. (Ioan XVI, 12-15)

A se vedea şi icoana Pogorârii Duhului Sfânt, pentru a înţelege de ce Biserica Ortodoxă se înţelege ca sobornică şi ce înseamnă sobornicitatea într-un sens vizual:



asta spre deosebire de catolici care au o altă viziune despre Biserică, aici un singur om, sau un singur post, oficiu sau funcţie fiind singurul (depozitar, deţinător, în realitate al Adevărului) garant al Adevărului în credinţă şi morală, restul Bisericii fiind într-un fel de întuneric fără "iluminările" credinţei lui, strălucind de pe faţa papală şi din hotărârile sau acceptările lui de la catedră:



Dată fiind vechimea venerabilă a icoanei şi realităţii Pogorârii Duhului adevărului, precum şi a învăţăturii ortodoxe despre sobornicitate şi catolicitate, spre deosebire de inovaţia recentă, atât în tablouri cât şi în doctrină, specifică romano-catolicismului, se poate înţelege care este Biserica cea adevărată a lui Hristos şi care este sinodul răzvrătiţilor.

Spre deosebire de alte organizaţii, Biserica Ortodoxă, ca Trup Mistic al lui Hristos, are o unitate, monolitică aproape, foarte dură, între dogmatică, morală, spiritualitate, liturgică, etc, toate fiind între ele legate într-un chip mistic de Duhul Sfânt, şi asta face ca ecumenismul autentic al Bisericii Ortodoxe să nu poată consta în realitate decât prin integrarea ereticilor, schismaticilor, rătăciţilor, fie chiar şi gradual, treptat, în unitatea şi sobornicitatea Bisericii lui Hristos, asta neînsemnând că ortodocşii nu ar avea nimic de învăţat de la ceilalţi; este valabil şi pentru catolici, şi pentru protestanţi, şi pentru pocăiţi, şi pentru oricine altcineva, că a putea să intre în unitatea şi sobornicitatea Bisericii nu se poate decât în condiţiile ortodoxizării treptate, căci altfel nu se poate, totul ar sfârşi într-un teatru ieftin, în nişte forme fără fond, într-o rătăcire şi cădere de la Adevăr, asta neînsemnând că ortodocşii nu ar avea nimic de învăţat de la ceilalţi. Ori tocmai aici este una dintre problemele şi provocările majore ale Bisericii lui Hristos, anume aceea a necesităţii misiunii ortodoxe între rătăciţii de la dreapta credinţă şi de la dreapta cunoaştere a lui Dumnezeu; din nefericire tocmai asta este ceea ce nu se face, adoptându-se de multe ori un conciliarism, un împăciuitorism eretic, fals, rătăcit de la Adevăr, şi care poate avea consecinţe foarte grave pentru Biserica Ortodoxă. Această necesitate a pătrunderii altora de Duhul ortodox vine din aceea că, pe când unitatea celorlalţi este mai mult formală, exterioară, la catolici fiind mai mult formalist-cultică, dată în primul rând de mărturisirea de cele mai multe ori pur formală a unei credinţe şi de ascultarea de un om care s-a suit pe un tron înalt la Roma, pretinzând că nu el este cel ce s-a pus pe acel tron înalt, ci Dumnezeu l-ar fi pus (ca să Îi ţină locul), iar la protestanţi fiind mai mult o figură de stil unitatea, în cazul Bisericii Ortodoxe unitatea este una mistică, interioară, duhovnicească, "transcendentă", sobornicească, de origine şi instituire dumnezeiască, chiar dacă uneori la suprafaţă apar fricţiuni şi chiar dacă de multe ori cei care se pretind sau ar trebui să fie ortodocşi nu sunt în fapt ortodocşi. De aceea, în fapt, unitatea cu ortodocşii (cu ortodocşii care nu apostaziază de la ortodoxie) nu este posibilă decât prin intrarea în unitatea sobornicească, mistică, dogmatică, etc dată de Duhul Sfânt Bisericii lui Hristos, asta neînsemnând că ortodocşii (aşa cum se prezintă ei la ora actuală) nu ar avea nimic de învăţat de la ceilalţi.

[Decebal]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

În realitate, când Isus spune "pe această piatră voi clădi Biserica mea", nu se referă la omul muritor Petru, ci la funcţia petrină: aceea de a fi primul dintre apostoli şi principiu vizibil şi lucrător al unităţii lor. Altfel, ar însemna că existenţa Bisericii Catolice a încetat sub Nero, odată cu primul ei papă. Nonsens.

"Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu, Iar zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie şi în ele douăsprezece nume, ale celor douăsprezece apostoli ai Mielului." (Apocalipsa 21, 2.10.14)

"Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos." (Efeseni 2, 19-20)

Exegeza ortodoxă a scos în evidenţă falsitatea interpretării textului de la Matei XVI, 16-19 cu sensul de acordare a unui primat de jurisdicţie şi de putere universală apostolului Petru asupra Bisericii de către Hristos, prin interpretarea versetelor de la Matei XX, 20-28, unde are loc „cearta” pentru întâietate, solicitarea mamei lui Ioan şi Iacob pentru ca fiii ei să stea la stânga şi la dreapta lui Iisus în împărăţia Sa, interpretare de unde se vede clar că dacă interpretarea textului de la Matei XVI ar fi cea romano-„catolică”, atunci ceilalţi apostoli nici măcar nu şi-ar mai fi permis să emită vreo pretenţie la vreo întâietate, „bineştiind” ei deja că întâietatea i-a fost deja acordată de Hristos lui Petru „de drept divin”; însuşi faptul „certei” pentru întâietate sau a problemei întâietăţii arată foarte clar că apostolii, alţii decât Petru şi Petru inclusiv, nu ştiau nimic despre făgăduinţa lui Hristos făcută, chipurile, lui Petru că pe el, pe Petru, şi numai pe el Îşi va zidi Hristos Biserica pe care porţile Morţii nu o vor birui, ori că Petru ar fi avut vreo făgăduinţă de la Hristos de primat de jurisdicţie şi putere universală acordat de drept divin. (Evenimentul de la Matei XX are loc după mărturia lui Petru despre Iisus consemnată la Matei XVI.)

Tot exegeza ortodoxă a arătat clar şi a scos în evidenţă că „piatra” pe care Hristos a zidit Biserica este credinţa şi adevărul inspirate de Tatăl ceresc, de Dumnezeu, credinţa în mesianitatea şi dumnezeirea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iar nu persoana apostolului Petru aşa cum interpretează romano-„catolicii”; dacă într-adevăr Petru ar fi fost acea „piatră” atunci Hristos ar fi spus că „pe acest Petru” iar nu „pe această piatră”. Însă Hristos, după cum consemnează Ev după Matei, a folosit cuvântul „piatră”, „stâncă”, iar nu „Petru”, pentru că nu Petru este piatra, ci credinţa cea adevărată, credinţă care nu a fost mărturisită şi crezută doar de Petru.

După cum am mai spus şi până acum, având în vedere că revelaţia dumnezeiască nu a fost intermediată printr-un „singur Cap vizibil” (şi care ar fi apostolul Petru), ci a fost dată prin mai mulţi apostoli, spre exemplu prin Pavel, prin Ioan sau prin acel Ioan care a primit Apocalipsa, devine evident că Petru nu a avut NICIODATĂ vreo putere întreagă şi supremă de jurisdicţie asupra întregii Biserici în materie de credinţă. Dacă Petru ar fi avut vreodată (deşi nu a avut şi nici papa de la Roma nu o are nici în ziua de azi decât pentru slugile lui care i-o recunosc şi în graniţele romano-„catolicismului”) această putere pe care o imaginează eretic papistaşii asta ar însemna că în realitate Petru ar fi trebuit să fie intermediarul unic al Revelaţiei între Dumnezeu şi Biserică, fapt care este contrazis de Dumnezeu şi de Sfânta Tradiţie. Orice alt mesager decât Petru al revelaţiei dumnezeieşti (şi au existat în mod evident şi alţi mesageri ai revelaţiei) însemna şi înseamnă autoritatea acelei revelaţii şi a acelui mesager (spre exemplu Pavel sau Ioan evanghelistul sau Ioan al Apocalipsei), în fapt a lui Dumnezeu, inclusiv asupra lui Petru şi asupra întregii Biserici, fapt care demontează din temelii aşa zisa putere întreagă şi supremă a lui Petru în materie de revelaţie, de credinţă şi morală.

[Decebal]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

În realitate, când Isus spune "pe această piatră voi clădi Biserica mea", nu se referă la omul muritor Petru, ci la funcţia petrină: aceea de a fi primul dintre apostoli şi principiu vizibil şi lucrător al unităţii lor. Altfel, ar însemna că existenţa Bisericii Catolice a încetat sub Nero, odată cu primul ei papă. Nonsens.

Pe lângă cele spuse mai sus mai este de subliniat încă o problemă dată de interpretarea catolicilor cum că Iisus S-ar fi referit la "oficiul petrin" şi nu la Petru. Viciul fundamental şi care face interpretarea şi greşită şi eretică este acela că credinţa nu este a unui oficiu sau a unei funcţii, ci a unei sau unor persoane. Un oficiu nu crede nimic pentru că nu poate să creadă nimic. Greşeala şi erezia catolicilor vine din aceea că, având în vedere că au fost destui care au ocupat scaunul roman şi care au făcut de ocară sau au necinstit într-un fel sau altul "scaunul apostolic", catolicii au adoptat o abordare şi o interpretare de tip impersonal, de parcă credinţa "infailibilă" ar fi avându-o un scaun, un oficiu, ocupat sau neocupat, şi nu Biserica lui Hristos prin Duhul Sfânt.

[Decebal]

<< I. Orice suflet evlavios şi dreptslăvitor, care are o râvnă sinceră pentru slava lui Dumnezeu, este profund mâhnit şi covârşit de o mare durere văzându-l pe cel care urăşte ceea ce este bun şi este un ucigaş dintru început, îmboldit de invidia faţă de mântuirea omului, că nu încetează nicicând să semene neghine felurite în câmpul Domnului, pentru a cerne grâul.

<< Încă din timpurile cele mai de demult, din această sursă au izvorât într-adevăr în Biserica lui Dumnezeu neghine eretice, care au făcut prăpăd din multe puncte de vedere, şi fac încă prăpăd în ce priveşte mântuirea neamului omenesc de către Hristos; care mai mult, ca seminţe rele şi mădulare stricate, sunt pe drept tăiate din trupul sănătos al Bisericii Ortodoxe Universale a lui Hristos.

<< Dar în aceste vremuri din urmă, vrăjmaşul a smuls din Biserica Ortodoxă a lui Hristos chiar naţiuni întregi din Apus, măgulindu-i pe episcopii Romei cu gânduri de trufie despotică, care au dat naştere la diverse inovaţii nelegiuite şi anti-evanghelice. Şi nu numai atât, ci şi papii Romei, din când în când, urmărind întru totul şi fără cercetare modurile de unire potrivit propriei imaginaţii, se străduiesc prin orice mijloace să aducă la erorile lor Biserica Universală a lui Hristos, care păşeşte pretutindeni în lume neclintită în ortodoxia credinţei transmise ei de Sfinţii Părinţi.

<< Prin urmare, potrivit acestei sfinte năzuinţe, Biserica noastră dreptslăvitoare a lui Hristos este oricând bucuroasă să primească orice propunere de unire, numai dacă episcopul Romei se va dezbăra o dată pentru totdeauna de întreaga serie de inovaţii anti-evanghelice, care au fost ,,introduse pe ascuns” în Biserica sa, şi au provocat trista separare a Bisericilor de Răsărit şi Apus, (...).

<< VII. Prin urmare, Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a celor şapte Sinoade Ecumenice a crezut şi a învăţat potrivit cuvintelor Evangheliei că Sfântul Duh purcede de la Tatăl; dar în Apus, încă din secolul al IX-lea, Sfântul Crez, care a fost alcătuit şi confirmat de Sinoadele Ecumenice, a început să fie contrafăcut, iar părerea că Sfântul Duh purcede ,,şi de la Fiul” a fost proclamată în mod arbitrar. Şi cu siguranţă Papa Leon al XIII-lea ştie că înaintaşul său ortodox de un nume cu el, apărătorul Ortodoxiei, Leon al III-lea, a denunţat sinodal în anul 809 această adăugire anti-evanghelică şi cu totul nelegiuită ,,şi de la Fiul” (filioque); (...).

<< (...), însă actuala Biserică Romană este Biserica inovaţiilor, a falsificării scrierilor Părinţilor Bisericii, şi a interpretării greşite a Sfintei Scripturi şi a hotărârilor Sfintelor Sinoade, motiv pentru care ea a fost în mod chibzuit şi pe drept cuvânt renegată, şi este încă renegată, atâta vreme cât ea rămâne în eroarea sa.

<< XXIII. Aşa stând lucrurile şi fiind adeverite fără tăgadă de istoria bisericească, noi, îngrijoraţi aşa cum suntem datori să fim, ne adresăm popoarelor din Apus, care prin necunoaşterea istoriei adevărate şi nepărtinitoare a problemelor bisericeşti, fiind ispitiţi în naivitatea lor, urmează inovaţiile anti-evanghelice şi cu totul nelegiuite ale papalităţii, separându-se şi vieţuind departe de Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică dreptslăvitoare a lui Hristos, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15) în care înaintaşii şi strămoşii lor milostivi au strălucit prin evlavia şi ortodoxia credinţei lor, fiind credincioşi şi mădulare dragi ale ei vreme de nouă secole întregi, urmând cu smerenie şi călcând potrivit hotărârilor Sinoadelor Ecumenice întrunite dumnezeieşte.

<< Dar, aşa cum s-a spus mai înainte, din secolul al X-lea încoace, Biserica Apuseană a introdus pe ascuns înlăuntrul ei, prin papalitate, dogme şi inovaţii variate, străine şi eretice, şi astfel ea a fost smulsă şi îndepărtată de Biserica cea adevărată şi dreptslăvitoare a lui Hristos.

<< Ci feriţi-vă de astfel de corupători ai adevărului evanghelic, că unii ca aceia Domnului nostru Iisus Hristos nu slujesc, ci pântecelui lor; şi prin cuvinte bune şi prin cuvântare de bine, înşală inimile celor proşti (Romani 16, 18)

sursa: Enciclica Patriarhală din 1895 - Un răspuns la Enciclica Papei Leon al XIII-lea, despre Unire
http://www.catacombeleortodoxiei.ro/...stei/1433.html