cuvinte de folos

[Noiembrie]

"Ades aud zicându-se: Dacă Dumnezeu ar iubi pe cei săraci, n-ar îngădui ca ei să fie săraci. Alţii, văzând un om căzut pradă unei neputinţe, unei boli lungi, întreabă: Ce s-au făcut milosteniile acestora? Ce bunele lor fapte?

Ca nu cumva să cădeţi într-o asemenea greşeală, să cercetăm în amănunţime această chestie.

De vreme ce nici un om înţelept n-ar putea să dispreţuiască binele şi să îndrăgească răul, cum îndrăzni-vom să punem în sarcina Domnului asemenea gânduri?

Cum să credem că Dumnezeu poate dispreţui pe cei ce se află în sărăcie, chiar virtuoşi, şi iubi pe cei ce sunt în îmbuibare, chiar stricaţi fiind? Cum să ridicăm o asemenea blasfemie şi să nu ne dăm seama de grozăvia judecăţii noastre?

Ca să depărtăm o asemenea greşeală, băgaţi bine de seamă ceea ce-i place lui Dumnezeu şi ceea ce nu.

Pe cine iubeşte El? Pe cel care ascultă de poruncile Lui. “Pe acela îl voiu iubi – şi către el voiu merge. Nu către bogat, care se bucură de bună sănătate, ci către cel care ascultă de orânduirile Mele”.

Şi care-i acel pe care-L aruncă de la sine? Cel care nu-I săvârşeşte poruncile. Aşa că de vedeţi un om care nu împlineşte poruncile lui Dumnezeu, fie el sănătos, fie stând pe multe în bogăţii, aşezaţi-l printre cei pe care Dumnezeu îi alungă de la sine.

Şi dimpotrivă, omul plin de virtute, chiar bolnav sau lipsit, socotiţi-l între cei iubiţi de Domnul. Căci în încercări se arată semnele prieteniei dumnezeieşti şi nu în îndestulări pământeşti. N-aţi băgat de seamă, chiar în lumea aceasta, că prietenii căpeteniilor de oaste, sunt acei care, în lupte, stau cei dintâi în bătaia primejdiilor, primesc răniri, sunt trimişi în depărtate iscodiri? N-ati auzit, oare, că “Domnul încearcă pe cel pe care-l iubeşte, şi că loveşte cu nuiaua pe fiecare din cei ce şi-i alege de copii ai Săi?”.

Dar mulţi se poticnesc de cele ce văd. Greşeala nu-i în ceea ce văd, ci în propria lor puţinătate de minte. Nu aici ne vine răsplata pentru truda noastră. Aici munca, dincolo, premiile şi cununile. Nu căutaţi, aşadar, în ceasul luptelor, în ziua bătăliei, pacea şi huzurul… Nu amestecaţi vremile…"

[Ekaterina]

Este un fel de cerc vesnic ce incepe de la acelasi loc si iarasi in acelasi loc sfarseste. Caci cat intelege cineva atata doreste; si cat doreste atata primeste, atata foloseste iarasi pentru a-si intari intelegerea. Si iarasi incepe miscarea nemiscata sau nemiscarea miscata. Deci sfarsitul e astfel, pe cat putem noi pricepe.

Iar cum trebuie sa mergem spre acest sfarsit, trebuie sa bagam de seama. Pentru sufletele rationale, care sunt fiinte cugetatoare si putin mai prejos decat mintile Ingerilor, viata de aici este o lupta, viata in trup o nevointa impusa.

Iar rasplata este starea pomenita, care e in acelasi timp un dar al bunatatii dumnezeiesti si o rasplata a dreptatii. Este rasplata dreptatii, fiindca bunurile acestea ni se arata ca dobandite prin sudoarea noastra. Iar, fiindca puterea darului nesfarsit intrece orice osteneala si fiindca insusi faptul de-a putea binele si de a-l face este un dar al Lui. (Sfantul Teodor al Edesei)

[Ekaterina]

"Cel ce cauta slava oamenilor, care nu e nimic, ca si cand ar fi, si imbratiseaza iubirea nesaturata de placeri a sufletului si se tine de iubirea de argint prin lacomie, se face sau dracesc prin inchipuirea de sine si prin mandrie, sau dobitocesc prin placerile pantecelui si a celor de sub pantece, sau fiara celor apropiati prin iubirea lacoma si neomenoasa de argint.

El cade din credinta in Dumnezeu, pentru ca primeste slava de la oameni, dupa cuvantul Scripturii; se abate de la neprihanire si curatie, pentru ca-si aprinde cu lacomia pantecelui cele de sub pantece si se supune pornirilor dobitocesti; si e scos afara din dragoste, pentru ca se ingrijeste numai de el si nu da din avutiile sale aproapelui lipsit. Astfel unul ca acesta se vadeste ca o fiara cu multe fete, alcatuita din multe laturi potrivnice intre ele, neimpacat nici cu Dumnezeu, nici cu oamenii, nici cu dobitoacele." (Sfantul Nichita Stithatul)

[cristiboss56]

În prealabil postat de Ekaterina

"Cel ce cauta slava oamenilor, care nu e nimic, ca si cand ar fi, si imbratiseaza iubirea nesaturata de placeri a sufletului si se tine de iubirea de argint prin lacomie, se face sau dracesc prin inchipuirea de sine si prin mandrie, sau dobitocesc prin placerile pantecelui si a celor de sub pantece, sau fiara celor apropiati prin iubirea lacoma si neomenoasa de argint.

El cade din credinta in Dumnezeu, pentru ca primeste slava de la oameni, dupa cuvantul Scripturii; se abate de la neprihanire si curatie, pentru ca-si aprinde cu lacomia pantecelui cele de sub pantece si se supune pornirilor dobitocesti; si e scos afara din dragoste, pentru ca se ingrijeste numai de el si nu da din avutiile sale aproapelui lipsit. Astfel unul ca acesta se vadeste ca o fiara cu multe fete, alcatuita din multe laturi potrivnice intre ele, neimpacat nici cu Dumnezeu, nici cu oamenii, nici cu dobitoacele." (Sfantul Nichita Stithatul)

Din pacate aceasta slava este cea mai indragita si cautata , caci ce te-ai face tu Ekaterina , sau eu , sau altcineva fara ea ?
Supararea s-ar instaura peste noi , caci asa cum am spus si la cuvantul despre iertare , de pe threadul vecin , noi suntem cei mai importanti in realitate , iar atunci cand ne ascundem doar dupa citate , suntem si lasi si groaznic de neputinciosi . Omul spune ca "vorba dulce mult aduce " , dar tot omul in slava lui desarta cauta linguseala si mai mult de atat .

[glykys]

In fiecare inimă este lăcaşul lui Dumnezeu



L-am vizitat în această iarnă la reşedinţa din Baia Mare pe Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Justinian Chira, Episcopul ortodox român al Maramureşului şi Sătmarului, cu care am purtat o lungă discuţie despre copilărie, viaţă, moarte, înviere, amintiri, oameni şi locuri. De la înălţimea veacului pe care l-a străbătut, Înalt Preasfinţia Sa mărturiseşte simplu şi luminos o continuă şi totală slujire lui Dumnezeu şi semenilor. Fiecare clipă, fiecare cuvânt împărtăşit nouă pot fi tot atâtea file de Pateric pe care, la rându-ne, cu bucurie, le-am consemnat pentru a vi le oferi.

Înalt Preasfinţia Voastră, ce este copilăria? Are vreo semnificaţie faptul că v-aţi născut în Duminica Mare?

Copilăria este epoca cea mai sfântă pe care a avut-o Adam înainte de a cădea în păcat. Atunci a trăit adevărat copilul care a generat toată suflarea omenească.

În sat la mine, Duminica Tuturor Sfinţilor, de după Pogorârea Duhului Sfânt, este numită Duminica Mare. Mama mereu îmi spunea că m-a născut într-o zi cu multă lumină, când intrau preoţii în Sfânta Liturghie. În sunetul clopotelor m-a născut mama, în anul 1921. În sat trăia o moaşă bătrână. Ea a asistat la naşterea mea. M-o luat moaşa de un picioruş, aşa, şi m-o dus în faţa mamei şi i-o spus: „Nepoată, că moaşa îi zice la lehuză nepoată, ai născut un fecior. Ăsta a fi a ajunge om mare!“ Şi cuvântul acesta s-o răspândit în tot satul. Şi când eram mai mare, se uita lumea la mine parcă cu alţi ochi, deşi eu nu eram cu nimic diferit de ceilalţi copii.

La mănăstire, ca omul care pleacă la lucru

Când aţi simţit că trebuie să-L slujiţi pe Dumnezeu ca monah?

Permanent. De multe ori începeam să plâng de dor. Mi-era foarte dor de o ţară. Şi eu ştiam că sunt născut pentru această ţară. Dar nu ştiam unde şi ce e. Asta era în mintea mea când eram copil.

La 16 ani, am vrut să plec la mănăstire. Dar mama şi tata m-au rugat să nu-i las singuri. Şi n-am putut rezista la porunca lor.

Când a murit tata meu Ilie, eram singur cu el. Era bolnav. Slăbit. M-a rugat să-l punem jos, în faţa casei. Bătrânii din satele noastre, în ceasul morţii, sunt culcaţi în faţa casei pe pământ.

Era noiembrie. Mama era plecată la surori. Şi tata m-a chemat şi m-am aşezat în genunchi, acolo unde era el culcat. Mi-o spus sever: „Să ai grijă de mă-ta!“. Şi m-o tras la pieptul lui. Şi cu amândouă mâinile, tata Ilie, de 66 de ani - care nu ştia carte, ca şi mama - m-a binecuvântat pe cap, ca un episcop. Şi după aceasta, mi-a poruncit: „Citeşte-mi Paraclisul!“ Am rămas mirat de unde ştia tata de Paraclis. Pentru că la noi în sat nu se citea la biserică niciodată Paraclisul. Şi am luat o carte veche, cu literă chirilică, o aveam în casă, şi cu cartea pe faţa tatălui meu am început să citesc „Paraclisul Maicii Domnului“. Am citit o pagină, două şi am simţit că tata o adormit. N-am ştiut, domnule, nici un moment când a murit. Tata nu a murit. Tata a adormit.

La vârsta de 20 de ani, am decis să plec la mănăstire. Aşa cum pleacă omul la lucru dimineaţa. Aşa am plecat eu. Am ieşit din casă în zori. Şi mama m-a întrebat: „Unde mergi, dragul meu?“, că era bolnavă pe pat. Cu trei zile înainte îi spusesem că peste trei zile merg la mănăstire. Şi mama s-a bolnăvit de supărare. „Merg numa până afară“, i-am răspuns. N-am îndrăznit să-i spun că plec definitiv, pentru că credeam că dacă spun aceasta moare.

Am ieşit din casă, m-am oprit la marginea satului, m-am uitat înapoi, am văzut că răsare soarele, mi-am făcut cruce şi am zis: „Amin! Niciodată înapoi nu mă întorc“.

Şi aţi ajuns la Rohia…



Eu nu cunoşteam Rohia. Dar am plecat totuşi spre… Mănăstirea Rohia! Când am ajuns, pe înserat, mi-a făcut o impresie sinistră.


Am intrat şi am spus: „Am vinit că vreau să intru la părintele stareţ“. Şi am intrat la părintele stareţ Nifon Matei. Stătea pe scaun. „Eu sunt Ion, de care duminică v-o vorbit preotul din sat că vreau să vin la mănăstire.“ „Ştiu, ştiu“, zice. „Am vinit că vreau să rămân la mănăstire“, spun eu. Şi stareţul mi-o zis, aşa, foarte blând: „Păi să videm dacă te-om pute primi! De ţi-a plăcea…“. „Dar eu am vinit să stau la mănăstire!“, zic. „Bine, bine, am înţeles. Lasă, stai un pic pe aici şi să vedem dacă îţi place“, spune dânsul. Şi atunci eu am repetat a treia oară, plângând: „Dar eu am vinit să stau la mănăstire!“ Şi atuncea stareţul s-o ridicat, m-o strâns la piept zicând: „Bine draguâ meu! Eu ţi-am spus ca să stai puţin, ca să videm dacă rămâi. Dacă tu ţii, te primesc. Când începi?“ „Acum!“, i-am răspuns hotărât. Asta a fost intrarea mea în mănăstire.

După ce am ieşit de la stareţ, am auzit deodată toaca. Acesta a fost momentul în care s-o deschis cerul, s-o făcut lumină. Şi această lumină nu s-a stins în sufletul meu până astăzi.

Şi totuşi aţi rămas singur în mănăstire în 1959…

În 1944, a murit stareţul. Şi atuncea, din lipsă de altceva, am rămas eu stareţ. Odată cu Decretul din 1959, am fost de mai multe ori ameninţat de Securitate, ca să plec de la Rohia. Dar eu eram decis, că orice s-ar întâmpla să rămân. Pe 30 octombrie 1959, au plecat ultimii fraţi. Eram 16. Am săvârşit Sfânta Liturghie împreună, apoi am ţinut Vecernia, cu rugăciuni pentru toţi. După cină, ne-am despărţit, spunându-le: „Plecaţi, dar cu sufletul să rămâneţi aici!“.

Pe la ora 11:00 noaptea, au plecat toţi. Unii pe drumul spre sat, alţii spre Lăpuş, alţii spre Boiereni. Şi eu am rămas singur în faţa bisericii, în întuneric. Atunci mi-a rămas absolut pustiu sufletul.

La o săptămână, a venit primul secretar de la Lăpuş, tovarăşuâ Rusu. Un miner fără nici o pregătire, foarte rău. Mi-a propus să plec şi eu. Să fac cerere că de bună voie plec din mănăstire!

I-am spus: „Eu nu plec!“ „Dacă nu pleci, avem noi alte mijloace cu care să te facem să pleci!“, mi-a răspuns. Şi atunci, l-am întrebat: „Tovarăşuâ prim secretar, dumneata eşti membru de partid?“ „Cum mă întrebi aşa ceva? Păi, eu sunt primuâ secretar al raionului.“

„Tovarăşu', repet: eşti membru de partid?“ „Sigur că sunt! Şi ce-i cu asta?“ „Dumneata, domnuâ Rusu, faci ce vrei sau faci ce-ţi porunceşte partiduâ?“ „Ce-mi porunceşte partiduâ fac!“ „Dumneata ştii cine îmi porunceşte mie? Episcopia! Biserica! Dacă Biserica îmi dă poruncă să viu la dumneata la raion să-ţi păzesc porcii, o fac! Dar să am poruncă de la Biserică. Nu de la dumneata!“, i-am spus hotărât. După acest cuvânt, a lăsat capul în pământ, s-a întors şi o plecat şi niciodată nu o mai venit!

Moartea este o sărbătoare. La fel şi viaţa

Ce reprezintă Maramureşul pentru Înalt Preasfinţia Voastră?

Este spaţiul sacru în care m-am născut. O ţară necolonizată niciodată. Noi suntem urmaşii dacilor liberi.


Spuneaţi cândva că „moartea este o sărbătoare“. De ce? Dacă moartea este o sărbătoare, atunci ce este viaţa?
Moartea e o sărbătoare, pentru că moartea nu este moarte. Viaţa tot sărbătoare este. După învăţătura lui Hristos, moartea nu este decât o trecere în altă lume. Este continuare a vieţii. Un început al marii sărbători care se termină pe pământ şi se continuă după despărţirea sufletului de trup şi trecerea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu.

E un moment solemn moartea! Miliarde de oameni au trecut prin această poartă. Putem noi s-o ignorăm, s-o dispreţuim? Se vorbeşte acuma aşa mult despre sfârşitul lumii! Este absolut o înşelare de la diavol acest lucru. Sfârşitul nu-l decidem noi. Aceste lucruri le ştie numai Tatăl. Şi numai când decide Tatăl, atunci va fi sfârşitul lumii.

Mi-am amintit de o poveste tulburătoare despre moarte şi înviere. Aceea a lui Alexandru…

Este unul dintre cele mai importante momente din viaţa mea. Eram stareţ la Rohia. Alexandru era student. Venea la Rohia destul de des. Tot timpul stătea pe scări în faţa bisericii. Terminase anul II la Politehnică. Stătea şi privea spre biserică, în lumea lui. Era foarte, foarte trist. Era bolnav. Inima nu-i lucra în ritm cu organismul. Nu putea face faţă, pe ce creşte omul. Şi el ştia, că doctorii i-o spus că nu-i salvare. Şi după o lună o plecat la Lăpuş. La sfârşitul lui februarie, am primit o veste. A vinit un delegat de la Alexandru şi mi-o comunicat : „Alexandru vă roagă să veniţi să-l vizitaţi“.

[glykys]

Timpul era foarte urât. A doua zi dimineaţă, prin întuneric, am plecat, peste pădure, la Lăpuş. Când am ajuns, se făcea ziuă. Gospodarii ieşeau cu treburile. „Vii la Alexandru?“, m-o întrebat cineva. „Da, vin.“ „Dar ştii ce s-a întâmplat cu el?“ „Nu ştiu, nu am auzit.“ „Alexandru - îmi spune omul - a murit. Şi după ce a murit, a înviat! Şi a spus la familie să vă cheme la el. Daâ înainte de a muri, s-a răzvrătit extraordinar împotriva lui Dumnezeu. Şi hulea împotriva Lui: «De ce-mi iei viaţa? Vreau să trăiesc! De ce-mi iei viaţa?». În acele momente a murit strigând.“ Am ajuns în curte, iar mama şi sora lui mi-au repetat aceleaşi cuvinte.

Am intrat în casă. El stătea în pat, cu picioruşele pe un scaun mic. „Ai vinit părinte stareţ?“, m-o întrebat râzând. „Am vinit.“ „Da ştii ce mi s-o întâmplat?“ „Am auzit, mi-o spus mamă-ta.“ Şi-ncepe să-mi povestească: „Am căzut într-o stare de deznădejde şi duşmănie împotriva lui Dumnezeu. Că de ce-mi ia viaţa. Eram aici pe pat. Şi au vinit - el n-avea educaţie creştină ca să ştie să spună cine o vinit - în momentele acelea doi şi m-au luat de aici şi m-au dus până la marginea orizontului. Şi, de acolo, înapoia mea, am văzut lumea. Şi încolo, în faţa mea, am văzut cealaltă lume. Dar când cei doi au vrut să mă treacă dincolo de orizont, adică în cealaltă lume, am auzit o voce spunând: «Nu îl putem primi la noi. Pentru că s-a lepădat de noi. Dar nu-l putem arunca nici în iad, pentru că e curat! Dar duceţi-l înapoi să se spovedească şi să se împărtăşească, şi apoi l-om primi la noi».

Aşa m-am pomenit din nou în trup. Şi am trimis după dumneata. Dar am rămas cu imaginea lumii ceia. Şi sunt aşa de fericit că ştiu unde plec acuma. Şi am rămas aşa de fericit… Că m-ai văzut şi vara trecută cât eram de trist şi iată mă vezi acuma că zâmbesc şi că sunt vesel. Pentru că acuma ştiu că plecarea mea e la viaţă. Nu la dispariţie. Dar am o rugăminte, părinte stareţ: Dumneata, la toate predicile, să le spui la oamenii credincioşi, mai ales la tineri, să nu fie cu îndoială. Să creadă în Dumnezeu, să creadă în suflet şi în viaţa veşnică. Asta să le spui mereu la oameni. Asta e ultima mea dorinţă. Şi să vii să-mi faci înmormântarea dumneata“.

„Alexandru, zic, aşa cum zici în faţa unui muribund, o să te faci bine. Nu vorbi de înmormântare“...

S-a spovedit, s-a împărtăşit şi eu am plecat la mănăstire. Peste câteva zile, mi s-a trimis veste să merg la înmormântare, că Alexandru a murit. Şi când l-am spovedit, era o lapoviţă şi o ninsoare! Dar la înmormântare, domnule, era altă lume. Era începutul lui martie şi un timp tare frumos. Niciodată în Lăpuş, spunea lumea, nu fusese un cer aşa de albastru, de o frumuseţe extraordinară. Iar la înmormântare erau sute de oameni.

Şi am făcut înmormântarea. Dar regret până acum şi voi regreta toată viaţa că n-am fost în stare să fac slujba cum o făceam noi şi că n-am avut tăria ca să vorbesc cum trebuie vorbit. M-a copleşit total acel moment. Mi-a închis gura!...
Despre Dumnezeu şi Înviere

Cum Îl vedeţi Înalt Preasfinţia Voastră pe Dumnezeu? Unde trebuie El căutat?

Niciodată, noi nu putem să spunem că L-am văzut pe Dumnezeu. Dumnezeu este nevăzut. Să n-avem îndrăzneala ca să Îl vedem pe El în afară. Să privim înăuntru. Pentru că în fiecare inimă este lăcaşul lui Dumnezeu.

Vorbiţi-ne despre Învierea Domnului…

Pentru mine, la 92 de ani, care am trăit din copilărie cu gândul la Dumnezeu, la cetatea de sus a Ierusalimului, sunt aşa de clare problemele... Prin întruparea lui Hristos, am devenit şi noi din neamul lui Dumnezeu! Învierea este argumentul suprem al întregii revelaţii. Prin învierea lui Hristos s-a fundamentat, la modul absolut, împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Fără învierea Lui, pământul ar fi rămas în stăpânirea Satanei. Hristos, din mormânt, S-a coborât în infern şi, prin dumnezeirea Sa, a transformat infernul în paradis! Când L-au văzut pe Hristos coborând, în frumoasa Lui făptură de împărat, Adam, cu tot neamul care a murit, a urcat cu El.

La Înviere, când au mers femeile mironosiţe ca să-I facă ultima pregătire, nici nu le-a trecut prin gând că Hristos a Înviat. Un înger îmbrăcat în alb sau doi s-au arătat. Poate că o fi fost plin acolo de îngeri, oastea cerească toată şi nevăzută, căci Hristos nu a fost singur niciodată. Femeile au plecat îngrozite. Magdalena, care era foarte datoare că fusese salvată de Hristos de şapte demoni, când s-a întors de la mormânt, a văzut un bărbat. O persoană. Şi i-a strigat: „Domnule, spune unde aţi pus pe Iisus, să mă duc să-L iau“. Şi Mântuitorul se întoarce şi zice: „Marie“. Şi în momentul acela, Maria Magdalena a recunoscut vocea Lui. Şi s-a repezit Să-L îmbrăţişeze. Şi Mântuitorul a oprit-o. Şi noi spunem greşeli, că a respins-o din dispreţ. Nu! Nu a respins-o din dispreţ. Evanghelistul Ioan spune clar: „Nu te atinge de Mine“. Argumentul! Îl cunoşti? Dacă nu, ţi-l spun: „Nu te atinge de Mine, PENTRU CĂ!“

Acest „Pentru că“ este teribil. „Pentru că încă nu M-am urcat la Tatăl Meu!“... Hristos trebuia să aibă primul contact cu Tatăl Său din ceruri. Şi apoi să primească îmbrăţişările apostolilor, spre seară. Şi continuă: „Mă urc la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru“. Ce teribil e acest cuvânt al Evanghelistului Ioan!

Bucurii, tristeţi, frică, îngeri şi viitor

Ce vă bucură cel mai mult?
Toată creatura pe care a făcut-o Dumnezeu.

Şi ce vă întristează?

Mă doare că Îl supărăm pe Dumnezeu. Că îi tăgăduim existenţa. Din inconştienţă. Nici demonii nu fac această fărădelege pe care o face omul!

Vă este frică de ceva?

Numai de Dumnezeu şi de mine. De mine mi-e frică să nu greşesc la Dumnezeu şi la oameni. Şi mai ales îs foarte mâhnit că de multe ori am greşit în faţa oamenilor. A fraţilor mei. Mă simt înconjurat de oameni, ca de îngerii lui Dumnezeu.

Există oameni îngeri?

Toţi suntem îngeri.

V-aţi întâlnit cu îngeri?

Şi vreţi să vă răspund? Sunt taine pe care un sihastru nu le divulgă! Fiecare om care are un dram de sfinţenie în el nu-L divulgă pe Dumnezeu!...

Spuneţi-ne ceva despre rugăciune…

Rugăciunea nu are nume. Rugăciunea este întâlnirea reală cu Dumnezeu. Dacă te rogi şi nu ai conştiinţă că vorbeşti cu Dumnezeu, că te aude Dumnezeu, că te ascultă Dumnezeu, rugăciunea e falsă.

Mai există sihaştri în Maramureş?

Nu pot să răspund „da“ sau „ba“. Pentru că aş greşi. Dar nici nu pot să spun „Da, există!“, pentru că aş greşi şi mai rău. Aş cădea în păcatul mândriei!

Ce ne aşteaptă în viitor?

Ceea ce ne-a pregătit Dumnezeu. Nu se petrece nimic la întâmplare. Absolut tot ce se întâmplă în lume e hotărârea lui Dumnezeu.

Ce ar trebui să facă pentru popor cei care ne conduc?

Să-şi facă fiecare datoria acolo unde se găseşte! Când îşi va face datoria, de la femeia de serviciu până la şeful statului, ţara va fi cu adevărat raiul pe pământ. Întâi sunt vinovat eu că lucrurile nu merg bine! Toţi suntem vinovaţi.

Mi-a spus un străin: „La dumneavoastră în ţară nu se lucrează! Dumneavoastră aţi putea trăi numai din fructe de pădure, din plantele medicinale. Dar nu ştiţi să vă valorificaţi potenţialul“. Mi-a fost ruşine când mi-a spus aşa ceva.

Aveţi un mesaj pentru noi, de la înălţimea veacului pe care l-aţi străbătut?

Cum se spune? „Verba volant scripta manent.“ Toată viaţa mea am adresat mesaje. Din copilărie vorbeam la oameni depre Dumnezeu.

Eu am fost într-o permanentă, cu profundă smerenie, împlinire a datoriei. N-am neglijat însă nici „scripta“. Uită-te dumneata aici.

Este al 178-lea caiet în care scriu în fiecare zi, din anii '40 încoace, mesaje pentru semeni. Fiecare caiet are cel puţin 300 de pagini. Cândva vor fi toate cunoscute. Iar de publicat am publicat 28 de titluri! Dacă acceptaţi vă ofer şi dumneavoastră! Vă mulţumesc foarte mult. Pentru mine este o foarte mare bucurie că m-aţi vizitat. Înalt Preasfinţia Voastră, noi Vă mulţumim!

(Interviu publicat în Ziarul Lumina din data de 19 februarie 2013)
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...u-b1-p1864.htm

[Ekaterina]

"Cata vreme esti pe pamant, socoteste-te oaspete in Casa lui Hristos. De esti la masa, El este Cel Ce te slujeste. De respiri, aerul Sau il respiri. Daca te imbaiezi, in apa Lui te imbaiezi. De calatoresti, pe pamantul Sau calatoresti. De aduni bogatii, din bogatiile Sale aduni. Daca le risipesti, din bogatiile Sale risipesti. De esti puternic, este pentru ca El iti ingaduie sa fii tare.

Daca esti impreuna cu alti oameni, tu si ceilalti sunteti oaspetii Sai. Daca esti afara in sanul firii, in gradina Sa petreci. Daca esti singur, El de fata este. De pleci undeva, El te vede. Orice faci, El tine minte.

El este cel mai grijuliu Stapan Care te-a chemat in ospetie vreodata. Fii, dar, si tu grijuliu cu Dansul. Intr-o casa aleasa, se cere oaspetilor o purtare aleasa. Toate acestea sunt simple vorbe, dar ele iti impartasesc un mare adevar. Toti sfintii au cunoscut acest adevar si dupa el si-au calauzit vietile. Pentru aceea Vesnicul Stapan al Casei i-a rasplatit cu viata cea vesnica in ceruri iar pe pamant cu slava." (Sfantul Nicolae Velimirovici)

[cristiboss56]

… pentru că ea nu este trecătoare.
… pentru că ea îmbogăţeşte şi face frumos pe oricine.
… pentru că ea scoate la lumină bunătatea şi frumosul.
… pentru că ea nu-mi cere nimic în schimb.
… pentru că ea mă acceptă aşa cum sunt.
… pentru că oricâtă iubire aş dărui am din ce în ce mai multă.
… pentru că ea dă valoare şi lucrurilor mici.
… pentru că ea vindecă orice rană.
… pentru că ea este răspunsul la orice întrebare.
… pentru că ea este cheia oricărei inimi.
… pentru că ea schimbă suflete şi reface vieţi.
… pentru că prin ea trăiesc, prin ea respir.
… pentru că ea îmi dă putere să renasc, să mă ridic, să iert.
… pentru că ea îmi luminează calea.
… pentru că frumuseţea fizică nu va putea niciodată să o compenseze.
… pentru că ea mă înalţă sus, mai sus de ce este pământesc.
… pentru că prin ea voi birui mereu.
… pentru că ea deschide cerul şi veşnicia.
… pentru că ea mă sfinţeşte.
… pentru că numai prin ea Îl câştig pe Dumnezeu.
… pentru că ea este Dumnezeu.
… pentru că ea nu cade niciodată.
… pentru că niciun lucru pământesc nu oferă atâta fericire cât oferă iubirea.
… pentru că fără dragoste viaţa nu are sens.

[Ekaterina]

"De pe Crucea lui Hristos se revarsa nemasuratul suvoi al dragostei dumnezeiesti, dragoste minunata, ce nimiceste in chip tainic rautatea si vrajmasia, ce vindeca durerea si tulburarea inimii, ce intareste puterile noastre trupesti si sufletesti..." (Sfantul Luca al Crimeei)

[dobrin7m]

Astazi am primit pachetul cu cartea Liturghia ortodoxa - istorie si actualitate Ierom. Petru Pruteanu.
Impreuna cu aceasta carte am primit o binecuvantare de la Chilia "Buna-vestire Schitul Lacu - Sf. Munte Athos impreuna cu urmatoarele cuvinte care cred ca sunt de folos noua ortodocsilor:

"Invataturi despre ortodoxie

Cuvantul "Ortodoxie" in limba greaca inseamna "dreapta slavire".

Ortodoxia este adevarata cunoastere a lui Dumnezeu si cinstire a Lui.

Ortodoxia este inchinarea la Dumnezeu in Duh si Adevar.

Ortodoxia este proslavirea lui Dumnezeu prin adevarata Lui cunoastere si inchinare la El.

Ortodoxia este proslavirea de catre Dumnezeu a omului care slujeste Lui cu adevarat, prin daruirea Harului Preasfantului Duh.

Duhul este slava crestinilor .(In.7:39). Unde nu este Duhul acolo nu este Ortodoxie.

Ortodoxia este invatatura Sfantului Duh, data de Dumnezeu oamenilor spre mantuire. Unde nu este Ortodoxie acolo nu este mantuire.

Cine voieste sa se mantuiasca, mai inainte de toate se cade lui sa tina Credinta soborniceasca, pe care daca nu o va pazi omul intreaga si fara de prihana, fara nici o indoiala va pieri pe veci. - Simbolul Sfantului Atanasie cel Mare, Patriarhul Alexandriei

Comoara de mult pret este invatatura Sfantului Duh! Ea este predanisita in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie a Bisericii Ortodoxe. Comoara de mult pret este Invatatura Sfantului Duh! - Sf. Ignatie Briancianinov

Ortodoxia este singura Biserica adevarata a lui Hristos; este singurul crestinism curat si adevarat - Parintele Serafim Rose