Psihologie - întrebări

[ioan67]

Multe boli somatice se dezvoltă pe nucleul unui sentiment de vinovăție morbid.
O vinovăție ascunsă, care roade omul pe dinlăuntru și care, în șmecheria bolii sufletești, se camuflează în două planuri: mintal în evlavie falsă, corporal în boală.
Psihologii au avut de multe ori de-a face cu acest tip de perfidie a bolii. Este extraordinar cum boala se apără, luînd mintea omului ostatică. Persoana suferindă face tot felul de tumbe mintale, unele de- a dreptul uluitoare, pentru a apăra poziția dictată de boală. E fenomenul Stockholm, când victima se aliază cu agresorul, luptînd împotriva eliberatorului.

Atunci când există suspiciunea unui sentiment ascuns al vinovăției (care nu vine de la Dumnezeu ci din interpretarea greșită a unor eșecuri personale, mai ales când dezamăgești pe cei semnificativi emoțional, de pildă când îți dezamăgești familia), terapia e centrată pe identificarea nucleului de vinovăție și punerea în discuție a acestuia. Uneori clientul își înțelege păcăleala lăuntrică, mecanismele de autoînșelare, capcana bolii. Și luptă pentru lepădarea de înșelarea dracului minciunii. Poate câștiga lupta deși, în general, clienții aleg să trăiască și să moară în minciună.
Partea proastă e că sunt destui pescuitori de astfel de oameni. Li se spune că sunt virtuoși, că vor primi răsplată etc.
Când sămânța bolii e sentimentul morbid al vinovăției, terapia constă în cultivarea unei alte vinovății sau frici: cea sfântă, de Dumnezeu. Care înseamnă multă onestitate cu sine, mai întâi.
Și curaj și răbdare și un ajutor potrivit de la cel puțin un semen onest și cu frică de Dumnezeu.

[ioan67]

În prealabil postat de CristianR

Jertfa e tot ce poate fi mai pozitiv...

Să-ți jertfești prejudecățile și comoditatea oferită de ele e foarte greu...
Iar cine ține la sufletul său îl va pierde.

În prealabil postat de ioan67

Nu ne dorim boala, iar dacă vine, totuși, o răbdăm și ne lăsăm curățiți și luminați prin ea.
Eu așa înțeleg...:)

Asa inteleg si eu. Cu sinceritate spun ca inca nu am cunoscut personal (doar am citit despre..) pe cineva care sa fi cerut boala. Insa, am avut bucuria sa cunosc oameni care atunci cand au primit-o s-au imprietenit cu ea.
Sa va dau un exemplu concret (cei vechi stiu ca iubesc sa vorbesc "la rece").
Vecinul meu Lucian, despre care vorbeam pe un alt topic, este paralizat de 34 de ani. Este anchilozat in aceeasi pozitie. Din punct de vedere mental, sufletesc, este perfect normal. Este foarte destept si mereu vesel.
Noi, familia noastra, il cunoastem de 15 ani. Vreau sa va marturisesc ca NICIODATA in acest timp nu s-a plans de ceva. NICIODATA!
Ba mai mult decat atat, banii care ii primeste de milostenie, ii daruieste la randul lui la familiile cu multi copiii sau batrani singuri, spunand ca el are tot ce ii trebuie.
Acest crestin adevarat, nu a cerut boala. Dar, daca Dumnezeu i-a ingaduit-o inca de la varsta de11 ani, el a primit-o cu bucurie. Este foarte greu pentru cineva sa inteleaga acestea. Eu insumi recunosc ca prezenta lui in viata noastra este o binecuvantare.

Se punea problema de boala, vinovatie, ingreunare..etc.. Eu cred ca cel ce castiga pe Hristos in inima lui, cel care IL are ca prieten pe Hristos nu mai sufera pentru ca trupul este desfigurat sau neputincios.
Cum sa spun.. Imi amintesc de perioada tineretii...cand stateam cu prietenul meu in poarta si afara ploua cu galeata, imi inghetasera picioarele, mama ma ameninta...treci in casaaaaa..dar eu nu ma puteam dezlipi de prietenul meu..
Ori, acum indraznesc sa spun. Daca am iubi pe Hristos macar cum iubim "lumeste" prietenul, copilul, sotul, sotia, am fi dispusi sa suferim putin frig, boala, foame, necazuri, numai sa ramanem cu EL.

Uite Sophia, am gasit aici 2 articole foarte potrivite:

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duho...na-de-dumnezeu
http://www.doxologia.ro/cuvinte-duho...ile-anxietatii

[ioan67]

În prealabil postat de Jennyy

Uite Sophia, am gasit aici 2 articole foarte potrivite:

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duho...na-de-dumnezeu
http://www.doxologia.ro/cuvinte-duho...ile-anxietatii

Excelente articole, mulțumiri...:)

[ioan67]

În prealabil postat de Jennyy

Daca am iubi pe Hristos macar cum iubim "lumeste" prietenul, copilul, sotul, sotia, am fi dispusi sa suferim putin frig, boala, foame, necazuri, numai sa ramanem cu EL.

Ce înțelegeți prin "numai să rămânem cu El"?
Cum se exprimă asta, concret, în viața credinciosului?

Pentru mine e o dilemă foarte importantă. V-aș mulțumi pentru o lămurire aici.

Imi aduc aminte frate Ioane, un cuvant citit in cartea parintelui Savatie Bastovoi. Spunea parintele cam asa... Imi amintesc cum odata, am suparat-o pe mamica mea si ea mi-a spus, pleaca, nu te mai iubesc. In clipa aceea copil fiind am simtit ca universul meu s-a prabusit. Imi doream sa imi traga o palmuta la fund sa ma pedepseasca putin, numai sa ma iubeasca din nou."
Parintele a vorbit prin prisma copilului, eu vorbesc din postura mamei. Vorbesc in dreptul meu,, niciodata nu te poti supara pe copilul tau intr-atat sa nu il mai iubesti.
De ce am dus acest exemplu? Eu consider ca Hristos este Tatal meu. Frumos spunem la rugaciunea Sf Efrem Sirul "Cel ce m-ai zidit, mantuieste-ma"...
ori daca constiinta, inima , fiinta toata recunoaste pe Hristos ca Tata, atunci constientizeaza prezenta Lui si stie exact cand il supara. De aici vine cuvantul "numai sa fie cu El"

(m-as bucura sa nu imi mai spui "doamna". numeste-ma simplu, jeni. asa ma numesc si dincolo de monitor)

[sophia]

Si eu spun la fel ca Ioan in mesajul despre boala si ii dau si lui Cristian dreptate.
In schimb pozitii ca a lui Crincrin ma deranjeaza teribil.
Nici un preot nu te invata sa nute duci sa te tratezi fie trupeste, fie sufleteste. El te ajuta in felul lui, aditional.
Nu se exclude unul pe celalalt.
Asta este ceea ce spuneam mai sus, pozitia majoritara in Romania. Sunt prigonite psihoterapiile si terapeutii.

Am citit si eu cele doua articole puse de Jennyy. Potrivite.
Cel din urma, care n-am inteles ce legatura are cu anxietatea, ca se refera la asceza, mi se pare extremist.
Adica exista ori asceza, ori desfranare si lacomie? Nu exista echilibru, normalitate? Eu asta nu inteleg.

Legat de exemplul cu Lucian si alti bolnavi.
Se discuta altundeva despre oameni care se nasc cu handicapuri si boli urate si unii spun ca totusi sunt fericiti.
La boli cronice, din nastere, boli care nu se pot trata, lumea se obisnuieste cu ele, cu traiul in acel fel.
Se obisnuiesc, gasesc un mod de trai si gata.
Dar nu poti sa spui ca nici ca isi doresc asa ceva, nici ca sunt fericiti. Aici este marea confuzie. Ei se impaca pana la urma cu soarta.

In cazul unor boli dobandite, acute, grave, nu te poti obisnui (sau nu de la inceput) si nu le doresti. Si iti doresti sa te vindeci, sa traiesti, sa mai poti sa-ti revii la normal si sa te bucuri de familie, de prieteni, de viata, sa te poti duce la biserica.

Si eu nu cred ca daca esti bolnav esti mai bun credincios. Asta este alta greseala.
Tare rau este vazuta credinta. Eu nu o vad asa. Eu o vad in a fi activ, in a face lucruri bune si a lumina si pe altii (si trupeste si sufleteste).

Si omul credincios sufera totusi pentru necazurile, sau boala lui. Este om. Si sfintii au suferit si Iisus a suferit (ca fiinta umana) pe cruce.
Dar are (omul) un sprijin in suferinta lui. Nu se pierde de tot. Se agata de de credinta si speranta in Cei de Sus.
Si asta ii da putere sa lupte cu boala si necazurile.

Si si oamenii dargi din jur si iubirea de la si spre ei este foarte importanta. Si aia iti da forta si este pana la urma tot de la Dumnezeu.

" Nu exista echilibru, normalitate? Eu asta nu inteleg.'

Shopia, ce frumoasa intrebare ai pus. Crede-ma mi-a tresaltat inima de bucurie citind!
Normalitate= Harul Lui Dumnezeu.
Omul se afla in echilibrul, in normalitate in momentul in care se intoarce la starea cea dintai. "Fiti curati precum pruncii". Dar cine oare in afara celor ce se nevoiesc reusesc sa fie astfel?..
Omul asemenea mie, capata dezechlibre datorita pacatului.
Spunea parintele Porfirie ca boala vine in trup datorita impietririi inimii. Cand pleaca bucuria harului si pacatul isi face salas in inima, ea se face piatra!
Cu timpul piatra (inima) se sfarma si faramele rezultate pornesc la vale prin organism.. astfel se nasc bolile..una ajunge la rinichi..alta la ficat..alta la cap..

[ioan67]

În prealabil postat de sophia

Adica exista ori asceza, ori desfranare si lacomie? Nu exista echilibru, normalitate? Eu asta nu inteleg.

Toată lumea râvnește la echilibru, la normalitate. Ipoteze și încropeli multiple, istoria e plină de asta... Deocamdată se pare că răspunsul cel mai bun îl oferă Biserica, sfinții. Și tind să cred că așa va rămâne veșnic.

În prealabil postat de sophia

La boli cronice, din nastere, boli care nu se pot trata, lumea se obisnuieste cu ele, cu traiul in acel fel.
Se obisnuiesc, gasesc un mod de trai si gata.
Dar nu poti sa spui ca nici ca isi doresc asa ceva, nici ca sunt fericiti. Aici este marea confuzie. Ei se impaca pana la urma cu soarta.

Oho, nu-i puțin lucru!
Abia pe acest fond de liniște începe să crească floarea înmiresmată a iubirii și a căutării intense a Dumnezeirii.

În prealabil postat de sophia

Si eu nu cred ca daca esti bolnav esti mai bun credincios.

Desigur. Pe unii boala îi tâmpește încă mai tare, din păcate...
Dar ai o șansă în plus să te mai curățești de bazaconii și să îți deplângi, măcar o vreme, prostia de dinainte. Ai șansa să renaști!

În prealabil postat de sophia

Tare rau este vazuta credinta. Eu nu o vad asa. Eu o vad in a fi activ, in a face lucruri bune si a lumina si pe altii (si trupeste si sufleteste).

A fi activ poate însemna, foarte bine, să nu te miști 1000 de zile de pe o stâncă dintr-o pădure siberiană. Și să deplângi încontinuu prostia căreia i-ai slujit, precum și să îți sfâșii inima din iubire pentru omenesc și toată Zidirea, strigînd tare la Dumnezeu!
Variantă la asta e să ramâi încă mai multe zile în lume, printre semeni, într-o junglă poate mai cumplită și să faci același lucru - să plângi și să deplângi. Să ții mintea, cu umilită iubire, la Bunul Dumnezeu sporovăind vrute și nevrute cu El.