Talcuirea evangheliilor de peste an

[patinina34]

[SIZE=3]54[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Stâlpărilor[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 12, 1-18)[/SIZE]

1. Deci Iisus mai înainte de Paşti cu şase zile a venit în Betania, unde era Lazăr cel ce murise, pe care l-a înviat din morţi. 2. Şi au făcut lui acolo cină, şi Marta slujea, iar Lazăr era unul din cei ce şedeau cu dânsul. 3. Iar Maria luând o litră de mir de nard curat, de mult preţ, a uns picioarele lui Iisus, şi a şters cu părul său picioarele lui, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. 4. Deci a zis unul din Învăţăceii lui, Iuda a lui Simon Iscarioteanul, care avea să-L vândă pe El. 5. Pentru ce acest mir nu s-a vândut cu trei sute de dinari, şi să se fi dat săracilor. 6. Şi a zis aceasta, nu pentru că doară de săraci, era grija lui, ci pentru că era fur, şi pungă avea, şi ce se punea într-însa, purta. 7. Şi a zis Iisus: las-o pe dânsa, spre ziua îngropării mele a făcut aceasta. 8. Că pe săraci pururea îi aveţi cu voi, iar pe Mine nu Mă aveţi pururea. 9. Şi au înţeles popor mult din evrei, că acolo este, şi au venit, nu pentru Iisus numai, ci ca să vadă şi pe Lazăr, pe care îl înviase din morţi. 10. Iar s-au sfătuit Arhiereii, ca şi pe Lazăr să-l omoare. 11. Căci mulţi pentru el mergeau din evrei şi credeau în Iisus. 12. Iar a doua zi popor mult, care venise la praznic, auzind, că venise Iisus în Ierusalim.; 13. Au luat stâlpări de finic, şi au ieşit întru întâmpinarea lui şi strigau: osana, bine este cuvântat cel ce vine în numele Domnului, Împăratul lui Israil. 14. Şi aflând Iisus un mânz de asină, a şezut pe el cum este scris. 15. Nu te teme fata Sionului, că iartă Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei. 16. Iar acestea nu le-au cunoscut Învăţăceii lui mai înainte, ci după ce S-a preamărit Iisus, atunci şi-au adus aminte, că aceste erau pentru El scrise, şi acestea I-au făcut Lui. 17. Deci mărturisea poporul care era cu El, când pe Lazăr l-a strigat din mormânt, şi l-a sculat din morţi. 18. Pentru aceea L-a şi întâmpinat poporul, că a auzit, că El făcuse această minune.


I. Cina din Betania. Maria şi Iuda
[SIZE=3](1-11)[/SIZE]

1. După învierea lui Lazăr evreii luaseră hotărâre formală să-L omoare pe Iisus (Ioan 11, 53). Ca moartea Lui să se întâmple, nu atunci când evreii vor voi, ci atunci, când Dumnezeu va binevoi, Mântuitorul se retrage din preajma Ierusalimului aproape de pustie, de unde cu şase zile înainte de Paşti, însoţit de Învăţăceii Săi, Se întoarce în Betania, la prietenul Său Lazăr, pe care-l înviase. Lazăr dă o cină în onoarea scumpului său oaspe. La această cină, la care, bineînţeles, iau parte şi Învăţăceii, Marta serveşte ea însăşi pe Iisus; iar Maria, luând o litră (327,45 gr.) de nard curat foarte preţios, o toarnă pe picioarele Lui, şi cu părul capului I le şterge.
2. La evrei, ca peste tot la Orientali, era obicei, ca oaspeţii, sosiţi pedeştri, să-şi spele picioarele la intrarea lor în casă, – atât spre a se curăţi, cât şi spre a se răcori. Pentru acest act erau anume servitori. La astfel de servitori face aluzie Ioan Botezătorul, când zice despre sine, că nu este vrednic să dezlege curelele încălţămintelor lui Iisus – spre a-I spăla picioarele.
Acum, venind Mântuitorul în casa prietenilor Săi, Maria, în nemărginita ei gratitudine pentru marele ei oaspete găseşte că e nedemn să-l trateze ca pe oamenii comuni. Ea nu îngăduie să se apropie de El servitorii casei, ci faţă ca El, cel mai potrivit loc al ei, ca doamnă a casei, este să ţină ea locul servitorilor. Deci, după ce Mântuitorul se aşează în casă, pe când sora ei Îl servea la masă, ea Îl serveşte spălându-I picioarele.
În locul apei, cu care se spală toată lumea, ea întrebuinţează cel mai preţios mir. În loc să-I şteargă picioarele cu un prosop sau ştergar obişnuit, ea I le şterge cu ce are o femeie mai preţios, cu podoaba capului ei, cu părul ei.
Astfel în procedura Mariei ni se arată cea mai înaltă şi cea mai nobilă dovadă de respect, de admiraţie şi de gratitudine pentru binefacerea primită de la Mântuitorul. Astfel, în faţa negrei ingratitudini a evreilor, ni se desemnează, ca o binefacere şi pentru noi, nobila faptă de nemărginită gratitudine a Mariei. Ea este binefăcătoare pentru noi însă mai vârtos ca exemplu, ca model de imitat; întocmai cum ingratitudinea Evreilor este şi ea un învăţământ pentru noi: să ne ferim de-a ne arăta nerecunoscători, să ne silim în tot chipul să răsplătim cu bine binefacerile primite.
3. Între Învăţăceii lui Iisus Hristos era însă unul, o notă discordantă, Iuda din Iscariot, un om avar, speculant, care era un fel de casier al societăţii Mântuitorului. El îşi împlinea misiunea de casier mai mult în beneficiul său particular, decât în cel comun. De acea Evanghelistul îl numeşte fur. „Fur era şi pungă avea“, şi ce intră pentru societate, el nu cheltuia în scopurile societăţii, ci păstra pentru sine: „purta“ într-însa, adică în pungă.
Acest Iuda, când vede ce calitate şi ce cantitate de mir a vărsat Maria pe picioarele lui Iisus, nu se poate stăpâni să nu dea expresie necazului său că i s-a luat prilejul de a face o însemnată economie pentru punga sa.
Auzind cuvintele lui Iuda, care răsunau ca o blasfemie, în acest locaş de pace, de armonie şi de iubire, Mântuitorul cu dumnezeiasca Sa blândeţe, ia în apărare fapta Mariei: „Lăsaţi-o...“.
Din cuvintele Mântuitorului vedem că Maria nu cumpărase anume pentru Dânsul mirul de nard, ci îl avea de mai înainte, şi-l păstrase anume pentru această ocazie. De când să-l fi avut, şi cu ce ocazie să-l fi cumpărat?
Răspunsul nu poate fi altul decât acela, că, murind Lazăr, ea cumpărase mirul ca să ungă pe fratele său. Întârziind însă Iisus cu venirea Sa, şi, la sosire, înviind pe Lazăr, ocazie pentru ungere cu acel mir n-a venit. Astfel mirul a rămas în casă, şi Maria „l-a păzit“, ca drept recunoştinţă, să-l utilizeze cu proxima vizită a Binefăcătorului ei, spre a-I arăta negrăita ei mulţumire.
Ea însă nu ştia că fapta ei serveşte drept semn, simbol pentru Mântuitorul: „Spre ziua îngropării mele l-a păzit“, ne spune El Însuşi. Uncţiunea aceasta simboliza pregătirea Lui spre moarte.
În loc să fie uns după moarte, Mântuitorul e uns înainte de moarte, încă fiind viu, ca un semn, că viu va fi şi după moarte, şi că, după moarte nu va putea fi uns, deoarece va învia înainte de-a ajunge Mironosiţele la mormânt ca să-L ungă.
4. Faţă cu gratitudinea, care ne e desemnată cu atâta frumuseţe, Evanghelistul (vs. 9-11) în vii culori ne înfăţişează ingratitudinea şi orbirea evreilor. El ne spune, că, auzind de cele întâmplate în Betania cu Lazăr, iudeilor, care îl văzuseră mort şi acum aud că este viu, vin în Betania, nu numai ca să vadă pe Iisus, dar vin, mai vârtos, ca să vadă pe Lazăr, şi să se convingă prin sine înşişi despre realitatea învierii lui.
Împrejurarea este zdrobitoare pentru farisei şi pentru cărturari: ea face ca lumea să le desconsidere autoritatea şi să simpatizeze cu Iisus, „Proorocul cel mare din Galileea“.
Aceasta este un pericol pentru ei, este moartea lor.
Din pricina lui Lazăr, care era cea mai incontestabilă dovadă vie despre Dumnezeirea lui Iisus, mulţi dintre iudei, chiar dintre farisei, crezură în Iisus. Spre a împiedica creşterea acestui curent, ei, fariseii şi cărturarii, în orbirea lor, hotărăsc să înlăture cu orice preţ această dovadă: „s-au sfătuit Arhiereii, ca şi pe Lazăr să-l omoare“.
Era deci hotărât ca să omoare pe Mântuitorul, dar să omoare şi pe Lazăr. Mântuitorul ştia această hotărâre.
Până acum, de câte ori evreii au încercat să-L omoare, Mântuitorul S-a dat la o parte din calea lor, fiindcă nu sosise ceasul Său. Acum, când ceasul a sosit, provocat de El Însuşi, acum, mai ales acum, când ar fi putut prea uşor să se pună în siguranţă, acum pleacă Mântuitorul de bună voie, ca să se predea în mâinile vrăjmaşilor Săi, care siliţi sunt să-L execute atunci când El voieşte, chiar împotriva planului lor.
Statornicia Mântuitorului în planul Său, de a mântui lumea cu propria Sa jertfire, este pentru noi o frumoasă pildă de învăţătură. Când ne hotărâm să facem binele, şi ştim că, de la binele pe care avem să-l facem, atârnă binele şi fericirea fraţilor noştri, să nu ne descurajăm în faţa niciunei greutăţi, ce ni s-ar opune, ci, stăruind, dacă ar fi trebuinţă, chiar şi viaţa să ne-o jertfim, pentru binele şi fericirea fraţilor noştri. În stăruinţa de a face binele înlăturând orice piedici, preotul trebuie să premeargă cu exemplul. Întru atât preotul este ostaşul lui Dumnezeu!

[patinina34]

[SIZE=3]55[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Stâlpărilor[/SIZE]

II. Intrarea triumfală în Ierusalim
[SIZE=3](12-18)[/SIZE]

1. Mântuitorul purtase un lung şi neîntrerupt război contra ignoranţei şi contra corupţiei şi pentru liberarea omenirii de sub jugul întunericului şi al păcatului. Acum vine să dea ultima luptă, ultimul asalt, asaltul pe cruce şi în mormânt. Acest asalt are să fie coroana victoriei desăvârşite, căci are să fie urmat de Învierea Sa. Victoria din perspectivă este atât de sigură, încât după modul de vedere şi de procedare al Proorocilor, care scriau despre viitor, ca şi cum ar fi trecut, anume spre a arăta siguranţa împlinirii, ea, victoria, e considerată ca şi împlinită.
Mânecând din acest punct de vedere, precum în ajun, în Betania, s-a serbat funcţiunea Sa, ca şi cum Mântuitorul ar fi fost răstignit mort – se serbează, serbează Iisus, El însuşi, intrarea Sa triumfală în Ierusalim.
Dar, ce fel de intrare triumfală?!
Toţi Evangheliştii ne vorbesc despre această sărbătoare. Din rapoartele tuturor să încercăm a ne înfăţişa mişcătorul şi măreţul tablou.
2. Mântuitorul era cunoscut în Ierusalim, cunoscut iudeilor din Palestina şi celor din străinătate, pentru învăţăturile şi minunile Sale. Minunea cu Lazăr încă îi mai mărise popularitatea. Şi cei, care Îl cunoşteau personal, ca şi cei, care Îl cunoşteau numai după nume, doreau să-L vadă, şi, fiind ei acum în Ierusalim, Îl aşteptau cu nerăbdare să vină şi El la sărbătoare. Mulţi se temeau chiar că nu va veni, şi aşteptarea lor va fi zadarnică (Ioan 11, 55-56).
În această stare sufletească aflându-se vizitatorii, ca şi locuitorii Ierusalimului, a fost firesc ca atunci, când au aflat că Iisus a sosit în Betania, şi, că din Betania, de la poalele muntelui, pe care se ridică Ierusalimul, vine în cetate – a fost firesc ca aceste cete nenumărate, cuprinse de neastâmpăr, să se grăbească a-I ieşi înainte şi să se înşiruiască pe întinsa şi pitoreasca şosea şi să se posteze pâlcuri-pâlcuri pe coastele prin care trecea şoseaua de la Betania la Ierusalim.
Pe când Ierusalimul se mişcă şi fierbe la auzul sosirii Mântuitorului, în Betania încă se fac preparative. Iisus trimite în Betaghi de I se aduce o asină cu mânzul ei, mânzat, după ea. Învăţăceii îşi pun hainele pe asină, pe care unul, o ia de căpăstru şi o conduce; iar Mântuitorul încalecă pe mânz, care fără căpăstru, merge liber după asină.
Astfel în Betania sosiseră cete-cete de călători, între care, de bună seamă, erau şi mulţi de aceia, cărora Iisus le făcuse bine: îi vindecase, îi ajutorase; deci Îl cunoşteau, Îi erau recunoscători, devotaţi chiar. Aceste cete de călători se unesc cu ceata, care însoţea pe Iisus şi pleacă împreună să suie muntele cel pitoresc, împodobit cu verdeaţă, mai ales cu finici.
Ideea de a proclama pe Iisus Împărat, manifestată cu un an înainte (Ioan 6, 15) revine în mintea gloatelor. Acum însă mai lămurită, curăţită de pornirile turbulente, josnice. Fără să-şi dea mult seama ce fac, aceste cete de oameni, care însoţesc pe Mântuitorul, când se apropie să suie muntele, într-un avânt sărbătoresc încep să-L aclame cu entuziasm: „Osana, bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului, Împăratul lui Israil“.
În aclamaţia aceasta, cetele entuziasmate, ba inspirate de Duhul Sfânt, recunosc că Iisus este Mesia.
Când convoiul ajunge la cetele, care ieşiseră în întâmpinarea lui Iisus, aceste de departe încep să clatine ramuri verzi de finic, ca semn de salutare şi binecuvântare sărbătorească, apoi se asociază şi ele convoiului purtând şi clătinând mereu ramuri şi strigând „Osana...“ de se cutremurau munţii şi răsunau văile, şi mai ales „s-a cutremurat Ierusalimul“.
Unii aştern pe şosea verdeaţă şi flori, alţii îşi aştern hainele, ca Iisus Hristos să treacă peste ele, ca peste nişte covoare, şi, cu toţii, zeci de mii de oameni se înşiruiesc pe şosea spre a conduce pe Împăratul lui Israil în cetatea împărătească.
În mijlocul acestei enorme mulţimi, parte entuziasmată pentru El, parte din ea asociată din curiozitate, Iisus Hristos intră în Ierusalim în triumf împărătesc – ca triumfător asupra întunericului şi asupra morţii.
3. Acest triumf în ochii profanilor se arată numai ca un simulacru, ca o parodie a unui triumf împărătesc. Căci:
– în locul falnicului Împărat, îmbrăcat în purpură şi strălucind în podoabe, profanul vede numai un om smerit, blând, sărman, desculţ, cu capul gol, îmbrăcat cu o singură haină săracă şi încins peste dânsa;
– în locul superbului cal alb, pe care să nu fi încălecat nimenea, şi care să poarte cu fală pe biruitorul Împărat – un mânz de asină, tipul sărăciei smerite;
– în locul suitei măreţe de generali, încărcaţi de semnele biruinţei şi ale vitejiei lor – nişte smeriţi pescari, toţi desculţi, cu capetele goale, toţi săraci lipiţi pământului, ca şi tovarăşul lor călăreţ;
– în locul armatei triumfătoare, încărcate de arme, de răni şi de prăzi – mii şi mii de declasaţi, oameni săraci, fără căpătâi.
Acest tablou, cu adevărat, pentru un profan, nici nu poate fi alta, decât parodia unui triumf împărătesc.
Şi totuşi el este un adevărat, un veritabil triumf. Căci: în ce priveşte pe Împăratul Mesia – proorociile spun că El are să intre în Ierusalim blând şi smerit: nu călare pe superbul cal alb, ci pe smeritul mânz tânăr de asină (Isaia 62, 11; Zaharia 9, 9).
Este deci triumf proorocit, acum împlinit. Apoi:
Cum Împăratul încalecă pe calul mândru, pe care nimenea nu încălecase – aşa şi Iisus încălecă pe asinul smerit, încă neîncălecat de nimeni. Deci triumf, în conformitate, cu uzul de la triumfurile Împăraţilor lumeşti – substituind numai, conform proorociilor, mândria calului cu smerenia asinului.
Pescarii smeriţi, care constituiau suita lui Iisus, sunt generalii, nu care au biruit, ci care vor birui şi cuceri lumea. Eroismul şi victoria lor sunt în viitor, dar cu atâta siguranţă, încât se serbează de pe acum.
Cetele de declasaţi, miile de oameni fără căpătâi, care reprezintă armata biruitoare, sunt ca şi pescarii, adevăratele armate, ale căror merite sunt în viitor, dar tot aşa de sigure ca şi moartea şi Învierea lui Iisus Hristos şi ca şi meritele Apostolilor Lui. Sărăcia lor, credinţa, blândeţea şi entuziasmul lor sfânt, sunt armele, cu care vor câştiga victorii asupra bogaţilor necredincioşi şi decăzuţi prin desfrâu. Cu aceste arme vor regenera ei omenirea, nu fără a se răni, a se jertfi, nu fără a muri moarte de eroi.
Astfel, aceea, ce se pare profanului o parodie, un simulacru, în realitate este un serios, real şi totodată strălucit triumf.
În acest triumf se sărbătoreşte deoparte rezultatul activităţii de până acum a Mântuitorului: recunoştinţa celor ce L-au primit: de alta succesul viitor: biruinţa asupra morţii şi a întunericului spiritual-moral, – biruinţă pe care tot Evanghelistul Ioan o cântă aşa de sublim în admirabila sa poemă „Apocalipsa“, cu care se încheie seria sfintelor cărţi ale Testamentului nou.
Intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim pentru noi cuprinde o învăţătură:
Cum atunci pentru omenirea întreagă a intrat El ca să moară şi să învieze în împărăteasca cetate: astfel acum, pentru fiecare din noi intră în cetatea sufletului nostru prin Sfânta Cuminecătură, spre viaţa noastră, dacă îl vom primi cu vrednicie, şi spre moarte, dacă îl vom primi cu nevrednicie. Cu vrednicie Îl vom primi, dacă în haine de nuntă îl vom întâmpina, casa, cetatea împărătească a sufletului nostru, cu pocăinţă o vom curăţi şi cu ramurile verzi ale faptelor noastre bune Îl vom binecuvânta. Aceasta se raportează la preoţi în locul întâi, ca la conducătorii turmei cuvântătoare.

[patinina34]

[SIZE=3]56[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica înainte de[/SIZE]
[SIZE=5]Înălţarea Sfintei Cruci[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 3, 13-17)[/SIZE]

13. Şi nimeni nu s-a suit în cer, numai cel ce s-a pogorât din Cer, Fiul Omenesc, care este în cer. 14. Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa se cade a se înălţa Fiul Omenesc. 15. Ca tot cel ce crede în el, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. 16. Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, cât şi pe Fiul său cel unul născut l-a dat, ca tot cel ce crede în dânsul să nu piară, ci să aibă viaţa de veci. 17. Că n-a trimis Dumnezeu pe Fiul său în lume, ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin el.


Importanţa Crucii

1. Evanghelia de faţă este o parte din convorbirea lui Iisus cu Nicodim (Ioan 3, 1-21). Ca să o putem înţelege este nevoie să o punem în legătură cu întregul.
Iisus ne spune Ioan, mersese pentru prima dată cu ucenicii Săi la sărbătoarea Paştilor. Minunile şi învăţăturile Lui Îi câştigaseră o mulţime de aderenţi. Între aceştia erau chiar şi unii dintre farisei. Fariseii însă luaseră de timpuriu poziţie ostilă contra Lui (Ioan 1, 19-28) şi hotărâseră să excludă dintre dânşii pe acela, care ar sta cu El de vorbă. De aceea, acei farisei, care Îi erau aderenţi, stăteau în rezervă, nu se dădeau pe faţă. Între aceştia era unul, Nicodim, un boier erudit, care, spre a-şi procura mulţumirea de a avea o întrevedere cu Iisus, fără să se compromită în ochii colegilor săi, se duse noaptea (vs. 2), în taină, de se întâlni cu minunatul Învăţător.
Convorbirea o deschise Nicodim, adresându-se lui Iisus în termenul cel mai respectuos: „Rabi“ – titlu, care se da marilor învăţaţi ai lui Israil, cam identic cu „Magnificenţă“, ce se dă astăzi Rectorilor de la unele Universităţi. Apoi continuă: „ştim...“ adică nu sunt numai eu singur, ci suntem mai mulţi, care ştim, şi deci, eu, în numele mai multora, Îţi vorbesc.
În răspunsul Său Iisus îi vorbeşte lui Nicodim despre renaştere (vs. 3). Şi, nepricepându-L Nicodim, Mântuitorul Se explică, arătându-i (vs. 5 ş.u.) că renaşterea nu se înţelege materialiceşte trupeşte, ci spiritualiceşte, moraliceşte: „din apă şi din duh“: prin botez, spălându-se omul de murdăria păcatelor şi ameliorându-şi sentimentele şi dorinţele, deci întreagă viaţa morală. Iar, văzând că (vs. 9) tot nu e înţeles, Iisus (vs. 10) îşi exprima mirarea că Nicodim, dascălul lui Israil, nu-L pricepe – cu înţelesul: dacă tu nu Mă înţelegi, cum Mă vor înţelege ceilalţi, care n-au nici deşteptăciunea, nici ştiinţa ta – apoi adaugă: (vs. 11-12). Până acum v-am vorbit (Iisus se adresează lui Nicodim ca reprezentantul mai multora, ca şi cum ar vorbi cu mai mulţi, deci în plural, „voi, ... vouă“) de cele pământeşti, uşor de înţeles, şi nu înţelegeţi, dar dacă vă voi vorbi de cele cereşti?! Cele pământeşti tot se pot demonstra, se pot pipăi, dovedi prin experimente. Cele cereşti însă nu. În acestea sunteţi avizaţi numai la autoritatea Mea, Care vă vorbesc despre ce ştiu, despre ce am văzut – în ceruri. Că – şi acum începe Evanghelia, cu care ne ocupăm:
2. 13. „Nimeni“ – de aici, de pe pământ – „nu s-a suit în ceruri“, ca să afle, şi, înapoindu-se, să spună cele cereşti. Pe acestea le ştie numai „Cel ce s-a pogorât din cer, Fiul Omului, Care este în cer“. Numai el poate să ştie tainele lui Dumnezeu, fiindcă El este în cer, ca Dumnezeu şi este şi pe pământ, ca Dumnezeu şi ca om. În această calitate El singur Vă poate spune cele cereşti.
În câteva cuvinte profunde Iisus cuprinde şi misiunea şi activitatea Sa pământească, de care înlănţuieşte, tot în termeni adânci, rezultatul activităţii Sale:
14-15: Cele cereşti, pe care le va propovădui, au să-L ducă pe propovăduitor, pe Fiul Omului, la Golgota, pe cruce. Această ducere şi înălţare, însă are să fie spre mântuirea acelora, care vor crede într-Însul. Poziţia Lui pe cruce va fi ca a şarpelui, pe care Moise (Numerii 21, 9) l-a ridicat în pustie. Cum, cei muşcaţi de şerpi, dacă se uitau cu credinţă la şarpele cel de aramă, se vindecau; astfel se vor vindeca cei muşcaţi de şarpele primitiv, cei care suferă de păcatul lui Adam, privind şi primind cu credinţă pe Iisus Cel pironit pe cruce.
Această ridicare „pe semn“ (Numerii 21, 9) nu este întâmplătoare. Ea este produsul iubirii dumnezeieşti, căci (vs. 16-17) Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât, spre a o scăpa de urmările muşcăturii şarpelui primitiv, a dat tot ce a avut mai scump şi mai iubit, pe Însuşi Fiul Său, ca să fie chinuit, ţintuit pe lemn în locul şarpelui celui de aramă, ca lumea, văzându-L şi crezând într-Însul, să se mântuiască.
Pentru acum Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său să judece lumea, ci, ca, prin moarte, să o mântuiască de moarte.
3. Cum Moise „pe semn“ a ridicat şarpele neveninos, ca să vindece pe cei muşcaţi de şerpii cei veninoşi: aşa Hristos, Cel neatins de urmările şarpelui primitiv, se ridică pe semn, pe cruce, spre a vindeca pe cei înveninaţi, de şarpele primitiv, pe cei păcătoşi.
Hristos a stat fixat pe semn, pe cruce, ca semn şi prin aceasta a sfinţit Semnul, i-a dat importanţa pe care o are.
Semn de ruşine şi de teroare era crucea, deoarece cu ea, în miniatură, se înfierau făcătorii de rele, li se aplică semnul stigmatului pe frunte şi pe braţe; semn de teroare era crucea, căci pe ea se răstigneau cei mai urgisiţi făcători de rele.
Pe acest semn de teroare şi de infamie s-a pironit Iisus, ca semn că primeşte asupra Sa toată ruşinea care plana peste omenire, toată urgia şi grozăvia pedepsei, de care era vrednică omenirea, numai ca pe această nenorocită omenire să o scape şi de ruşinea negrăită şi de grozăvia pedepsei. El se face Însuşi semn şi face şi crucea semn al mântuirii lumii.
Prin răstignirea Sa, prin stropirea semnului de teroare şi de infamie cu scump sângele Său, El a sfinţit acest semn al infamiei, şi l-a prefăcut în cel mai onorific semn, după care să se cunoască cei ce cred într-Însul. Mai mult: Hristos pironit fiind pe cruce numai ca om, şi oarecum dezbrăcându-se de firea şi puterea Sa dumnezeiască, a transmis semnului crucii puterea de care corpul Său pe cruce s-a dezbrăcat. Astfel a ajuns Crucea să fie o reală putere dumnezeiască, semnul mântuirii, simbolul semnului lui Hristos Mântuitorul.
Astfel am ajuns ca semnul de oare când al infamiei să se prefacă în cel mai strălucit semn de onoare, cu care să se însemneze creştinii; astfel am ajuns ca Crucea din semnul teroarei să se prefacă în semnul celei mai înălţătoare bucurii, să fie considerată ca drapelul sfânt al creştinătăţii şi ca apărătoarea singuraticilor creştini.
Importanţa, ce o are pentru preot Sfânta Evanghelie, o are şi Sfânta Cruce, şi, cum trebuie să-i fie conduita către Sfânta Evanghelie, aşa şi către Sfânta Cruce1).

[patinina34]

[SIZE=3]57[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica înainte de Naşterea Domnului[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 1, 1-24)[/SIZE]

1. Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiului lui David, fiului lui Avraam, 2. Avraam a născut pe Isaac, iar Isaac a născut pe Iacov. Iar Iacov a născut pe Iuda, şi pe fraţii lui. 3. Iar Iuda a născut pe Fares, şi pe Sara din Tamar. Iar Fares a născut pe Esrom, iar Esrom a născut pe Aram.4. Iar Aram a născut pe Aminadav. Iar Aminadav a născut pe Naasson. Iar Naasson a născut pe Salmon. 5. Iar Salmon a născut pe Vooz din Rahav. Iar Vooz a născut pe Ovid din Rut. Iar Ovid a născut pe Iesse. 6. Iar Iesse a născut pe David împăratul. Iar David împăratul a născut pe Solomon din femeia care a fost a lui Urie. 7. Iar Solomon, a născut pe Roboam. Iar Roboam a născut pe Abia. Iar Abia a născut pe Asa. 8. Iar Asa a născut pe Josafat. Iar Josafat a născut pe Joram. Iar Joram a născut pe Ozia. 9. Iar Ozia a născut pe Joatam. Iar Joatam a născut pe Ahaz. Iar Ahaz a născut pe Ezechia. 10. Iar Ezechia a născut pe Manassi. Iar Manassi a născut pe Amon. Iar Amon a născut pe Josia. 11. Iar Josia a născut pe Iehonia, şi, pe fraţii lui, la mutarea Babilonului. 12. Iar după mutarea Babilonului, Iehonia a născut pe Salatiil. Iar Salatiil a născut pe Zorobabel. 13. Iar Zorobabel a născut pe Abiud. Iar Abiud a născut pe Eliachim. Iar Eliachim a născut pe Azor. 14. Iar Azor a născut pe Sadoc. Iar Sadoc a născut pe Ahim. Iar Ahim a născut pe Eliud. 15. Iar Eliud a născut pe Eleazar. Iar Eleazar a născut pe Matthan. Iar Matthan a născut pe Iacov. 16. Iar Iacov a născut pe Iosif, bărbatul Mariei, din care s-a născut Iisus, care se zice Hristos. 17. Deci toate neamurile de la Avraam până la David, neamuri patrusprezece, şi de la David, până la robia Babilonului neamuri patrusprezece, şi de la mutarea Babilonului, până la Hristos neamuri patrusprezece. 18. Iar naşterea lui Iisus Hristos, aşa a fost, că fiind logodită mama lui, Maria cu Iosif, mai înainte de a se aduna ei, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. 19. Iar Iosif bărbatul ei fiind drept şi nevrând să o vădească pe ea a vrut pe ascuns să o lase. 20. Şi cugetând la acestea, iată îngerul Domnului prin vis, s-a arătat lui, zicând: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa, din Duhul Sfânt este. 21. Şi va naşte fiu, şi vei chema numele lui Iisus, că acesta va mântui pe poporul său de păcatele lor. 22. Iar acestea toate s-au făcut, ca să se plinească, ce s-a zis de la Domnul prin proorocul ce zice: 23. Iată fecioara în pântece va lua, şi va naşte fiu, şi vor chema numele lui Emmanuel, ce s-a tâlcuit cu noi Dumnezeu. 24. Şi sculându-se Iosif din somn, a făcut, precum i-a poruncit Îngerul Domnului, şi a luat pe logodnica sa.


Plinirea vremii: Naşterea lui Iisus

1. Evanghelistul Matei, scriind Evanghelia anume pentru evrei spre a-i convinge despre mesianitatea lui Iisus şi, deci, spre a-i atrage la creştinism, se acomodează aşteptărilor lor. Aşteptările evreilor erau ca să vină Mesia, ca urmaş al lui David, şi în care să se împlinească promisiunile lui Dumnezeu, date, mai ales, protopărintelui lor, lui Avraam. De aceste aşteptări ţinând seamă, Matei, la început, în cele dintâi cuvinte ale cărţii sale anunţă că scrie carte despre faptele lui Iisus1) care, precum vor vedea în cuprinsul ei, este aşteptarea poporului Israil. Căci Iisus întruneşte în persoana sa împlinite promisiunile date lui Avraam şi culminarea gloriei israilitene: El este Fiul lui Avraam şi Fiul lui David. El este al treilea membru, membrul complectator al semnului Dumnezeirii2) în istoria lui Israil, prin urmare ţinta istoriei lui Israil.
Genealogia, pe care o înşiruie Evanghelistul (vs. 2-17) este o dovadă cronologică. Atât timp este de la Avraam până la David, cât este de la David până la Iisus. În anul, în care s-a împlinit atâta timp de la David încoace, cât este de la David până la Avraam, trebuia să se nască cel proorocit şi aşteptat. Naşterea Lui era o necesitate a timpului fixat de Dumnezeu. Şi aceasta se dovedeşte şi din faptul istoric că între David şi anul naşterii lui Mesia este o prăpastie: robia babilonică. Această robie cronologiceşte este la mijloc între David şi Iisus. De la David Istoria lui Israil şi-a făcut cursul în cădere până la robie şi de aici în ridicare până ce, ajungând la nivelul lui David şi al lui Avraam, trebuia să-şi găsească împlinirea.
Aceasta ne-o dovedeşte atât de frumos numărul neamurilor (14) de la Avraam la David şi (2 x 14) de la David la Iisus.
Aici Evanghelistul presupune cunoscut că între Avraam şi David viaţa omenească, în termen mediu, e de 80 ani, pe când de la David la Iisus e numai de 40 de ani; că deci 80 x 14 = 40 x 2 x 14 = 1120.
Evident deci, pentru Israilteni, naşterea lui Mesia trebuia să se întâmple în anul, în care Iisus s-a născut, fiindcă în acel an sosise plinirea vremii (Galateni 4, 4).

[patinina34]

2. Scurtă vreme după logodna Mariei cu Iosif interveni Bunavestire. Despre aceasta nu ştia nimeni decât Maria şi Elisabeta, căreia ea s-a destăinuit.
Era însă în vigoare aspra Lege a lui Moise (Deuteronomul 22, 20-21) după care fata nemăritată, dacă se dovedea că a avut relaţii sexuale cu vreun bărbat, trebuia dusă înaintea casei tatălui ei şi ucisă cu pietre.
Această Lege o ameninţă şi pe Maria. Căci Maria era fata, nemăritată şi, însărcinată fiind, cădea sub asprimea Legii; trebuia omorâtă cu pietre.
Iosif, logodnicul ei, după întoarcerea ei de la Elisabeta, cu surprindere bagă de seamă că este însărcinată. Şi el, de la sine înţeles, îşi închipuia că însărcinarea Mariei nu putea proveni decât din nişte relaţii inceste cu vreun bărbat.
El se găsea acum pus în o mare dilemă. Să ia de nevastă pe această fată este o ruşine pentru dânsul; să o denunţe că în timpul de la logodnă şi până acum ea a căzut în păcat, a cărui urmare se vede (vs. 19), nu-i venea la socoteală. Ea îi era rudenie şi lui îi era milă de ea să o vadă lapidată în urma denunţului lui. Fiind om bun şi milos, se gândea cum să desfacă logodna, să o lase în voia sorţii ei.
Atunci interveni Providenţa (vs. 20). Îngerul Domnului i se arătă lui Iosif în vis şi, făcând apel la originea lui şi la fireasca legătură dintre această origine şi Mesia, îi zice: nu te teme a lua pe Maria sub scutul tău, şi a face ca în ochii lumii ea să fie considerată ca nevasta ta, că însărcinarea ei nu provine din relaţii fireşti cu vreun bărbat, ci „de la Duhul Sfânt este“. „Nu te teme“, căci aceasta nu-ţi va fi spre ruşine, ci spre cea mai înaltă cinste. Tu ai menirea să o scuteşti de asprimea Legii fireşti, pe ea, care este însărcinată mai sus de prevederile Legii. Tu ai menirea să o scapi pe ea de la moartea, pe care i-ar da-o asprimea Legii; şi tot tu ai menirea ca (vs. 21) pe Cel ce se va naşte dintr-însa să-L scapi de la moartea, pe care i-ar da-o asprimea tiranului; tu ai menirea să fii educatorul Aceluia. Căruia Îi vei pune numele Iisus, adică Mântuitor, căci El va mântui pe popor de păcate. (vs. 22). Naşterea din fecioară, cu conlucrarea Sfântului Duh, este o împlinire de proorocire, căci, prin glasul Proorocului Isaia (7, 14), Domnul Dumnezeu a vestit lumea zicând: „Iată, Fecioara în pântece va lua şi va naşte Fiu şi vei pune numele lui Emmanuel“, nume, care corespunde misiunii Lui, adică „Dumnezeu cu noi“. El, ca Dumnezeu, are să ia chip omenesc, ca să poată fi văzut, auzit de noi, pipăit de noi, să petreacă între noi, ca om, să fie Dumnezeu cu noi!
Ne putem închipui fericirea bunului Iosif când s-a văzut ales de Dumnezeu ca să fie un factor atât de important în pregătirea mântuirii lumii. Şi (vs. 23, 24), cum nici nu se putea altfel, el a şi luat pe Maria la sine; în faţa lumii s-a arătat ca şi cum el i-ar fi bărbat şi ca şi cum el ar fi tată firesc al pruncului, pe care ea Îl purta în sân. El s-a arătat vrednic de înalta misiune, pentru care a fost ales.
Emmanuel – ca noi Dumnezeu nu se referă numai la timpul cel scurt de vreo 33 de ani, cât Hristos-Mântuitorul, ca om, a petrecut între oameni, ci şi la timpul nostru. Şi cu noi este El. Şi noi Îl vedem, Îl pipăim, Îl vedem şi Îl auzim neîncetat în învăţăturile Sale; Îl pipăim, Îl simţim prin credinţă că este cu noi, lângă noi, în noi. Mai mult: noi îl primim şi trupeşte în trupul nostru, în casa sufletului nostru.
Aşa fiind, cum Iosif vrednic s-a arătat de alegerea sa de-a fi apărătorul şi educatorul lui Iisus, şi noi să ne silim a fi vrednici de societatea Lui, vrednici de a fi purtătorii trupului Lui în trupul nostru; vrednici de a face din trupul nostru locaş Mântuitorului nostru, Mântuitorului lumii întregi.
Vrednici vom fi de distincţiunea dumnezeiască dacă, curăţită de fapte rele, vom păzi casa sufletului nostru şi o vom ţine veşnic împodobită cu fapte bune; dacă, iubindu-L, vom împlini poruncile Lui (Ioan 14, 21).
Primii chemaţi să-I facă locuinţă, să-L apere de profanarea celor răi, sunt preoţii, atât pentru ei personal, cât şi pentru parohienii lor. Ei sunt chemaţi să-L vadă, să-L audă, să-L simtă în întreagă fiinţa lor mai mult decât alţii. Ei, prin urmare, şi sunt primii chemaţi a se arăta vrednici de misiunea lor, ca creştini şi ca exemplu pentru alţii, în calitate de preoţi.

[patinina34]

[SIZE=3]58[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica după Naşterea Domnului[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 2, 13-23)[/SIZE]

13. Iar dacă s-au dus ei, iată Îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, zicând: sculându-te, ia pruncul şi pe mama lui, şi fugi în Egipt, şi fii acolo, până când voi zice ţie: că vrea Irod să caute pruncul, să-l piardă pe el. 14. Iar el sculându-se, a luat pruncul, şi pe mama lui, noaptea, şi s-a dus în Egipt. 15. Şi a fost acolo până la moartea lui Irod, ca să se plinească ce s-a zis de la Domnul prin Proorocul ce zice: din Egipt am chemat pe fiul meu. 16. Atunci Irod văzând că l-au batjocorit magii, s-a mâniat foarte, şi trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem, şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai mici, după vremea care a întrebat de la magi. 17. Atunci s-a plinit, ce s-a zis prin Ieremia proorocul, ce zice: 18. Glas în Rama s-a auzit, plângere şi ţipăt mult, Rahila plângând pe fiii săi, şi nu vrea să se mângâie pentru că nu sunt. 19. Iar dacă a murit Irod, iată Îngerul Domnului în vis s-a arătat lui Iosif în Egipt, zicând: 20. Sculându-te ia pruncul şi pe mama lui şi mergi în pământul lui Israil, că a murit, cel ce căuta sufletul pruncului. 21. Şi el sculându-se a luat pruncul şi pe mama lui şi au venit în pământul lui Israil. 22. Iară auzind că Arhelau împărăţeşte în Iudeea, în locul lui Irod tatăl-său, s-a temut a merge acolo, şi luând ştire în vis s-a dus în părţile Galileii. 23. Şi venind a locuit în cetatea ce se cheamă Nazaret, ca să se plinească ce s-a zis prin Prooroci, că Nazarinean se va chema.

I. Primejdia înlăturată
[SIZE=3](13-15)[/SIZE]

1. Magii, de bună credinţă fiind, nu se puteau gândi că Irod ar avea planuri infernale. Ei, după ce-şi împliniră misiunea către nou născutul Împărat, erau gata ca, în ziua următoare să se întoarcă în Ierusalim, să dea lui Irod detalii asupra casei, familiei şi a împrejurărilor în care ei au găsit pe Iisus. Aceasta o aştepta Irod cu sete de fiară, ca să curme zilele noului născut. Primejdia deci, asupra lui Iisus era mare.
Cum intervenise să înlăture primejdia deasupra Fecioarei Maria, punând-o sub scutul lui Iosif, aşa intervine Providenţa acum, dând ordin Magilor, ca, înconjurând pe Irod, imediat, noaptea, fără să fie observaţi de nimeni, să plece repede de-a dreptul spre Persia. Ei pleacă şi lasă pe Irod să aştepte.
Cu aceasta însă primejdia încă nu era înlăturată. Irod avea să scalde Betleemul şi împrejurimile lui în sânge de copii. Între aceştia, după calculul omenesc, trebuia să cadă şi Iisus pruncul. Şi, ca să fie scăpat şi din această parte, în noaptea în care pleacă Magii, este invitat şi Iosif să plece şi el imediat în Egipt, să-şi piardă urma şi să scape viaţa Pruncului.
Cu plecarea neobservată de nimeni a lui Iosif cu Maria şi cu Iisus, primejdia este înlăturată. Irod rămâne în completă necunoştinţă despre persoana Principelui, a Cărui viaţă îl nelinişteşte. El este pus în imposibilitate de a afla pe Acela, pe care dorea să-L repună, căci, după datele ce avea de la Magi, în Betleem în zadar L-ar fi căutat pe Iisus. Iisus, fără să fi putut afla cineva dintre Betleemieni, era dus în Egipt; fusese dus noaptea, neobservat de nimeni.
2. Călătoria lui Iisus în Egipt, petrecerea Lui acolo, întoarcerea din Egipt, sunt tot atâtea proorocii împlinite, proorocii din care iudeii trebuiau să vadă că Iisus este proorocitul Mesia. Întreagă istoria lui Israil este o proorocie, care se împlineşte în istoria lui Iisus (a se vedea cap. 57 şi Conducătorul la Explicarea Evangheliilor). Evenimentele mari, epocale, din viaţa poporului Israil, sunt proorocii care, ca evenimente, se repetă şi, deci, se împlinesc în viaţa lui Iisus. Aşa, între altele, cum Israil, ca popor în faşă, călătoreşte în Egipt, spre a scăpa de pierire, de foametea din Canaan, tot aşa şi Iisus, în faşă, călătoreşte şi El în Egipt, spre a scăpa de pierirea care-L ameninţa prin sabia lui Irod, tot în Canaan. Cum Israil petrece în Egipt până când îl cheamă Dumnezeu să se înapoieze din Canaan, tot aşa şi Iisus rămâne şi El în Egipt, până când îl cheamă şi pe El Dumnezeu, ca să se întoarcă în acelaşi Canaan. Proorocul Osia, 11, 1 vorbind de cele întâmplate cu Israil, vorbeşte în mod proorocesc de cele ce au să se întâmple cu Mesia.
Pe lângă aceasta, o lungă serie de alte proorocii, din care pe unele le-am tratat, pe altele le vom trata, aveau menirea să convingă şi pe cei mai nepricepuţi dintre evrei, că Iisus este Hristosul, cel vestit de prooroci şi aşteptat cu mare dor de întregul Israil. Şi, dacă cu toate acestea evreii n-au voit să vadă şi să recunoască realitatea adevărată; dacă n-au voit să primească pe Iisus şi învăţătura lui, cu atât mai rău pentru dânşii: ei n-au avut şi nu au nici o scuză pentru îndărătnicia lor. De aceea este explicabilă teribila lor pedeapsă, veşnica lor rătăcire prin lume, fără patrie, fără limbă, urgisiţi de toate neamurile cu care vin în atingere – un înfricoşat avertisment pentru aceia care s-ar ispiti cumva să facă cum evreii au făcut.
Proorociile mesianice împlinite nu sunt doar pentru iudeii şi pentru păgânii contemporani ai lui Iisus, ci sunt pentru toată lumea din toate timpurile, prin urmare mai ales pentru noi.
Proorociile mesianice împlinite în persoana lui Iisus, alături cu faptele Lui, săvârşite peste legile naturii, şi alături cu învăţăturile Lui, menite a ne înlesni şi îndulci viaţa pământească, a ne face fericiţi pe pământ – sunt pentru noi cea mai incontestabilă dovadă despre dumnezeirea Sa şi despre adevărurile învăţăturilor Sale, relativ la dulcea şi mângâioasa nădejde în fericirea cea veşnică; aceasta, ca urmare firească a fericirii noastre pământeşti, ca răsplată a vieţii noastre virtuoase.
Vai nouă, dacă, în faţa atâtor dovezi, vom închide şi noi ochii inimii şi a minţii noastre, imitând pe evrei: răsplata iudeilor ne aşteaptă şi din punct de vedere naţional, temporal, ca români, şi din cel veşnic, ca creştini.
Vai nouă, dacă atât din şcoala teoretică cât şi din cea practică, nu vom primi învăţătura şi nu vom crede în mântuitoarele ei consecinţe. Pierirea fizică şi intelectuală ne aşteaptă.
Şi, dacă urmările necredinţei sunt atât de grele pentru toţi, fără deosebire, cum vor fi ele pentru preot, care menit este să fie însuşi o dovadă vie de credinţă pentru parohienii săi. Întreaga lui conduită, în şi afară de oficiu, în şi afară de cele sacramentale, trebuie să se manifeste ca un eflux al convingerii lui religioase. Unde aceasta lipseşte, preotul s-a coborât la treapta de speculant care-şi priveşte darul preoţesc, nu ca o misiune dumnezeiască, ci ca un mijloc de trai. Un astfel de preot, chiar şi când având dorinţa să fie, şi-ar da toată silinţa să se arate cum nu este, adică deplin credincios, totuşi, fără voie se dă de gol, îşi pierde autoritatea şi poveţele lui bune sunt nebăgate în seamă: turma lui este o turmă cel puţin de jumătate rătăcită. Ce se întâmplă însă cu acel preot care n-are nici măcar ambiţia să treacă înaintea parohienilor săi şi a publicului în general, ca convins, deplin şi drept credincios, ci, stăpânit de închipuirea liberalismului şi a independenţei în gândire, îşi dă pe faţă necredinţa în cele ce profesează?! Un astfel de preot este pierdut pentru cariera sa, el nu este păstor, ci năimit, care duce însuşi oile în gura lupului!

[patinina34]

[SIZE=3]59[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica după Naşterea Domnului[/SIZE]

II. Uciderea pruncilor.
Întoarcerea în Galileea
[SIZE=3](2, 16-23)[/SIZE]

1. Irod aşteaptă zadarnic să vină Magii şi să-i descopere taina cea mare care-l neliniştea. Întârzierea şi mai pe urmă nevenirea Magilor, trebuia să-l deştepte, să-l facă să-şi vină în fire, să vadă că în faţa profeţiilor şi a celor întâmplate de curând, tăcerea Magilor nu este întâmplătoare, ci îşi are o cauză mai înaltă, cauza profeţiilor, cauza călătoriei acelor Magi: o putere dumnezeiască contra căreia el nu se poate opune.
Irod era bătrân, de 70 de ani. Viaţa lui era scăldată în sânge şi acoperită de cadavre omeneşti. El ucisese chiar membri de-ai familiei sale, numai să-şi asigure tronul contra unei fantome ce-l urmărea, că un pretendent are să-i ia domnia. Acum, la pragul mormântului său, era timpul să se îndrepte, să se pocăiască. Ocazia cea mai fericită i se oferea: în statul său, aproape de reşedinţa sa se naşte Mântuitorul „Cel lesne iertător“, şi el, păcătosul, n-avea decât să-şi recunoască păcatele, să şi le spele cu lacrimi înaintea Celui de curând născut. Dar nu; el rămâne surd la glasul conştiinţei, orb la lumina raţiunii, şi îndârjit cum era, nu voieşte să ştie de nimic alta, decât numai de nesăturata-i poftă de sânge omenesc. El, când vede că Magii nu mai vin, şi când, după ancheta făcută, constată că-i aşteaptă în zadar, că ei l-au desconsiderat, turbează de mânie, şi, în paroxismul furiei sale, dă ordin să se ucidă toţi pruncii mai mici de doi ani din Betleem şi din împrejurimile lui. Această măsură, care nu-şi are pereche în lume, o ia acest tigru cu faţa de om, crezând că, între cei 14.000 pe care i-a ucis, va fi şi Hristos, necunoscutul lui pretins rival. În patima lui oarbă el nu vede că, bătrân şi bolnav fiind, nu poate trăi atâta timp, până când un copil, acum născut, ar creşte aşa de mare ca să-i fie periculos; el nu se gândeşte la boala sa urâtă, de care a şi murit în acel an.
2. Dispoziţia demonică, luată de Irod, a îmbrăcat în doliu şi în jale un cap de ţară.
În Betleem şi în împrejurimile lui nu este o casă care să nu plângă cu inima cernită. În toate părţile omul întâlneşte soldaţi brutali ucigând prunci, ale căror cadavre sunt aruncate pe străzi, pe câmp: în toate părţile se aud ţipetele de durere ale mamelor deznădăjduite.
Această barbarie, cu toate acestea, este ca şi o dublă proorocire împlinită. Marele Prooroc Ieremia (31, 15) descrie în câteva cuvinte trei mari evenimente asemănătoare, care toate sunt o profeţii menite să se împlinească în Iisus.
Proorocul îşi imaginează pe strămoaşa poporului Israil, pe Rahela, înmormântată aproape de oraşul Rama, că, ieşind din mormânt noaptea:
a) îşi caută fiii, pe care nu-i află. Ei se duseseră cu tatăl lor în Egipt, unde, după toate probabilităţile, aveau să dispară în nenumărata populaţie egipteană. La aceasta gândindu-se ea, plânge, se tânguieşte şi nu voieşte să se mângâie, fiindcă înaintea ei este siguranţa pieririi;
b) îşi caută fiii din Împărăţia lui Israil duşi în robia asiriană, şi pe cei din Împărăţia lui Iuda, duşi în robia babilonică, şi, negăsindu-i, nu voieşte să se mângâie, ci plânge, se tânguieşte, ţipă în durerea ei de mamă, presupunând că, prin această dublă robie, s-a pus capăt urmaşilor ei şi s-a zădărnicit promisiunea dată de Dumnezeu lui Avraam şi lui Iacov.
Aceste evenimente sunt pentru Ieremia o proorocie, care trebuia să se împlinească. Cum a îngrijit Dumnezeu ca, peste toată închipuirea omenească, cei unsprezece fii ai ei, care intră în Egipt, nu numai să nu se prăpădească, ci să se dezvolte într-un puternic popor; cum, peste toată închipuirea omenească, Dumnezeu a îngrijit ca plângerea Rahelei să nu se arate întemeiată nici în robirea poporului: astfel va îngriji Dumnezeu, ca să nu se împlinească temerea ei nici cu ocazia Naşterii Mântuitorului. El, Proorocul, îşi închipuieşte că şi la Naşterea lui Iisus, la omorârea pruncilor;
c) Rahela iese din mormânt şi, văzând atâta ucidere de fii ai săi, plânge, se tânguieşte şi nu voieşte să se mângâie, căci, în atâta mulţime de fii ai ei morţi, care-i provoacă durerea de mamă, ea este încredinţată că va fi şi proorocitul Mesia, şi că, prin urmare, urmaşii săi, fiii săi, şi cei rămaşi în viaţă nu sunt: sunt morţi pentru mântuire, dacă mort este Acela, Care era menit să-i mântuiască.
3. Probabil în anul în care a săvârşit uciderea pruncilor, Irod moare de o boală cumplită. Lui îi urmează pe tron fiul său Arhelau. Despre aceasta îngerul (vs. 20) vesteşte pe Iosif invitându-l să ia pe Prunc şi pe mama lui şi să se înapoieze în Canaan, spre a se împlini şi în această înapoiere proorocia din istoria poporului: înapoierea din robie.
Pericolul nu era însă cu desăvârşire înlăturat. Se putea prea uşor întâmpla să se afle că copilaşul Iisus este Acela, pentru Care Irod făcuse atâta ucidere, şi fiul său, Arhelau, actualul împărat, să se creadă şi el ameninţat de Iisus, şi să-L răpună. De aceea Iosif, înştiinţat de înger, înconjură Iudeea şi trece în Galileea, anume în oraşul său natal, în Nazaret, unde îşi exercitase meseria de tâmplar.
Şi aceasta s-a întâmplat ca să împlinească alte profeţii. Iisus, după profeţii trebuia să se cheme Nazarinean. El se şi numeşte Nazarinean atât după oraşul Nazaret, cât şi după înfăţişarea Sa modestă, nepretenţioasă, cum este o mlădiţă în arbore, căci cuvântul evreesc nezer, din care e format, mlădiţă înseamnă. El în proorocia lui (Isaia 11, 1-2) mlădiţă (toiag) se numeşte: „Şi va ieşi toiag (mlădiţă-nezer) din rădăcina lui Iesse, şi floare din rădăcina lui se va înălţa...“.
La aceste, atât de semnificative împliniri de proorocii, se referă Evanghelistul anume, ca să deştepte pe evrei şi să ne deştepte şi pe noi, să atragă atenţia tuturor asupra acestor evenimente, spre a ne convinge despre marea economie dumnezeiască pentru binele nostru, pentru fericirea noastră, pe care să o primim cu credinţă într-Însul şi cu neţărmurită recunoştinţă.

[patinina34]

[SIZE=3]60[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica înainte de[/SIZE]
[SIZE=5]Botezul Domnului[/SIZE]
[SIZE=3](Marcu 1, 1-8)[/SIZE]

1. Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. 2. Precum s-a scris în Prooroci, iată eu voi trimite îngerul meu înaintea feţei tale, care va pregăti calea Ta. 3. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui. 4. Era Ioan botezând în pustie, şi propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor. 5. Şi ieşea la dânsul tot ţinutul Iudeei şi Ierusalimului, şi se boteza în apa Iordanului de la el, mărturisindu-şi păcatele sale. 6. Şi Ioan era îmbrăcat cu peri de cămilă, şi cu brâu de curea împrejurul mijlocului său, şi mâncând acride şi miere sălbatică. 7. Şi propovăduia, zicând: vine după mine cel mai tare decât mine, căruia nu sunt vrednic a mă pleca să-i dezleg curelele încălţămintelor lui. 8. Că eu am botezat pe voi cu apă, iar acela vă va boteza pe voi cu Duhul Sfânt.


Ioan la Iordan

1. Conform scopului său special, Marcu începe Evanghelia arătându-ne pe Ioan la Iordan, ca o minune dumnezeiască, fără să se ştie de unde vine şi cum vine. Tot ce ne spune este proorocia împlinită într-însul: îngerul Domnului, trimis ca herald, ca crainic înaintea Împăratului Mesia (Maleahi 3, 1). Evanghelistul dă cititorilor să înţeleagă că Împăratul, proorocit de Maleahi, este un Împărat aşa de mare, încât nu-şi găseşte între oameni un herald, vrednic de Dânsul, ci, ca un Împărat ceresc, recurge la un Înger – Înger în trup.
Menirea heraldului, ca a tuturor heralzilor împărăteşti: să pregătească Împăratului calea, spre a fi deplin liberă şi netedă, să prepare lumea pentru sărbătoreasca lui primire.
Îngerul herald nu pregăteşte însă calea Împăratului prin forţă, prin silă, ci prin cuvânt, tot după proorocie: el este „glasul celui ce strigă...“ (Isaia 40, 3).
În pustie a ieşit heraldul, în această pustie, lângă Iordan (vs. 4), pregăteşte el calea Domnului. Cum?
Desculţ, cu capul gol, pârlit de soare, cu părul în plete lungi, bătute de vânt, el poartă drept îmbrăcăminte o piele de cămilă înfăşurată în jurul corpului şi strânsă peste mijloc cu o curea. Om venit din pustie, el nu locuieşte în casă, ca ceilalţi oameni; nu se hrăneşte ca ei: mâncarea lui e vlăstare, lăcuste şi miere sălbatică.
Întreagă înfăţişarea lui este a lui Ilie, despre care proorociile spun că are să fie herald lui Mesia.
Prin neobişnuita sa înfăţişare şi viaţă, Ioan atrage asupră-şi atenţia lumii, care aleargă la dânsul să-l vadă şi mai ales să-l asculte; că el, cum era în întreagă fiinţa sa, era şi la vorbă: aspru şi necruţător: cuvântul lui ardea ca focul. Celor ce se apropiau de dânsul, el le ţinea cuvântări mustrătoare, provocatoare la pocăinţă, punând în perspectivă, pentru cei neascultători, pierirea, iar, pentru cei ce se vor pocăi, împărăţia cerurilor, care se apropie.
2. Nu toţi câţi veneau la dânsul veneau cu aceleaşi dispoziţii. Pe cei ce, mişcaţi de mustrările lui, recunoşteau că au păcătuit, arătau părere de rău pentru trecuta lor viaţă păcătoasă şi se făgăduiau că nu vor mai face rele, că vor fi buni, pe aceia Ioan îi spăla cu apă, simbolizând curăţirea de păcatele făcute şi hotărârea pentru o viaţă curată, mai ales însă pregătirea, curăţirea pentru o viaţă sfântă. Această curăţire se numeşte botez, şi Ioan, care însuşi spăla, boteza, s-a numit botezător.
Erau însă şi de aceea care nu se simţeau mişcaţi spre îndreptare, dar ţineau şi ei să se arate lumii că se îndreptează; voiau să facă speculă din opinia publică, şi, simulând pocăinţă, mergeau şi ei să primească botezul. Când Ioan îi vede pe aceşti speculanţi de cele sfinte (ne spune Luca 3, 7-9) îi apostrofează, în termenii cei mai aspri. El le zice: „Pui de năpârcă“ (viperă), şerpi veninoşi, care tindeţi numai să muşcaţi şi să înveninaţi, şerpi, în care totul e rău, cum vă închipuiţi că, simulând, veţi fi consideraţi ca oameni buni şi că veţi scăpa de pedeapsa celor răi? Pedeapsa nemiloasă vă aşteaptă de nu vă veţi pocăi din toată inima şi de nu veţi dovedi pocăinţa prin fapte: faceţi „roade vrednice de pocăinţă“. Să nu vă încredeţi în nobleţea neamului vostru, şi, întemeiaţi pe aceasta, pe patronajul strămoşului vostru Avraam, să continuaţi a face rele, crezând că el vă va lua sub scut şi că fiind voi fiii lui Avraam, Dumnezeu vă va trece cu vederea fărădelegile. Mai ales de la voi cere Dumnezeu fapte bune, viaţă sfântă, ca să puteţi primi pe Împăratul cerurilor. De nu o veţi face aceasta, Dumnezeu are să vă înlăture, şi în locul vostru, de-I va fi voinţa, va putea face şi din pietre adevăraţi fii ai lui Avraam, buni ca şi el. Acum e momentul suprem, hotărâtor: voi sunteţi arbori, securea, care este sentinţa dumnezeiască, vă aşteaptă să vă taie la rădăcină şi să vă arunce în foc, dacă nu veţi face fapte bune, dacă voi, ca pomi, nu veţi produce roade bune.
Pocăiţi-vă, le strigă el, pregătiţi-vă ca să puteţi primi după cuviinţă pe Cel Ce vine, după timp, în urma mea, pe Acela, al Cărui herald eu sunt, că Acela este aşa de mare faţă de mine, încât eu, oricum m-aţi crede voi pe mine, nu sunt vrednic nici să-I fiu cel mai de rând servitor: nu pot aspira nici măcar la onoarea „de-a mă pleca înaintea Lui şi a-I dezlega curelele încălţămintelor“.
Eu, cum vedeţi, pe cei ce se îndreaptă îi botez cu apă, ca simbol al iertării păcatelor; Acela însă vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc – adică: va arde şi va nimici în adevăr păcatele voastre şi cu Duhul Sfânt vă va sfinţi, ca să puteţi intra în Împărăţia Lui. Eu numai simbolizez realitatea, pe care El o va îndeplini. Deci, pocăiţi-vă!
Şi la noi vine Ioan, şi nouă ne vesteşte despre venirea Mântuitorului, şi pe noi ne îndeamnă la pocăinţă.
Toţi câţi ne dau sfaturi bune, câţi ne povăţuiesc să ne ferim de a face ce e rău şi să nu ne lenevim a face tot ce este bine – sunt Ioani. Şi noi suntem chemaţi atât de des la pocăinţă, şi între noi se găsesc de aceia care ţin să arate că fac pocăinţă, dar numai să arate, ca de modă. Pe aceia dintre noi, care aşa fac, îi apostrofează Ioan, zicându-le: „pui de năpârcă“, căci tot ce poate să fie mai rău este acela, care speculează cu cele sfinte, care, cunoscând şi apreciind valoarea binelui, numai simulează că-l face, spre a se insinua în opinia bună a publicului, în fond însă rămâne rău, şi din rău devine, tocmai prin făţărnicia sa, numai venin, pui de viperă.
Cel ce voieşte serios să se spele de murdăria păcatelor, acela să se cureţe de păcate prin Botezul lacrimilor, să vină la pocăinţă cu sinceritate şi din convingere, cu adevărată părere de rău pentru păcate şi cu hotărârea de a se abţine de la repetarea lor.
Numai în acest caz poate fi vorba de îndreptarea vieţii, de înnobilarea moravurilor, şi, deci, de viaţă tihnită, fericită a omului.
Între enoriaşii săi preotul trebuie să fie un al doilea Ioan Botezătorul, atât prin cuvânt cât şi prin fapte.

[patinina34]

[SIZE=3]61[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica după Botezul Domnului[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 4, 12-17)[/SIZE]

12. Iar auzind Iisus că Ioan este prins, s-a dus în Galileea. 13. Şi lăsând Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum lângă mare, în hotarele lui Zavulon şi ale lui Neftalim. 14. Ca să se împlinească ce s-au zis prin Isaia Proorocul, ce zice: 15. Pământul lui Zavulon, şi pământul lui Neftalim, calea mării de aceea parte de Iordan, Galileea limbilor. 16. Poporul cel ce şedea întru întuneric a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau alături, şi în umbra morţii, lumină a răsărit lor. 17. De atunci a început Iisus a propovădui, şi a zice: pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor.


Pregătirea şi începutul activităţii lui Iisus

1. După Botez, înainte de a-şi începe activitatea Sa, Mântuitorul (4, 1 ş.u.) se retrage în singurătate spre a-şi termina pregătirea pentru uriaşa sa operă. Pregătirea aceasta din urmă este atât de importantă, încât găsim că aici este locul potrivit să o privim mai de-aproape.
Iisus se retrage în pustie, unde petrece singur 40 de zile în post şi în rugăciune. La sfârşitul acestui timp de izolare El flămânzeşte. Acest moment Satan voieşte să-l exploateze spre a-I zădărnici venirea între oameni.
Satan, prin amăgire, ajunsese să fie stăpân peste Adam şi peste urmaşii lui. El vede acum cu groază că Iisus, înarmat cu puteri dumnezeieşti, se pregăteşte să-i desfiinţeze stăpânirea. Este deci firesc ca el să încerce totul spre a-şi apăra domnia. El ştie că luptă pe faţă nu poate susţine. De aceea recurge la surprindere, la amăgiri, prin care să împingă pe Iisus la vreun pas pripit, prin care să-Şi închidă calea, să-Şi facă imposibilă împlinirea misiunii.
Pururea vigilent, când vede că Iisus este flămând, îşi zice: acum a sosit momentul de atac: dacă reuşesc să-L înduplec, ca El să-Şi întrebuinţeze puterile pentru binele Său personal, devenind din pur altruist ce este, un egoist, – eu am câştigat lupta, căci, în acest caz El, abătându-Se de la planul dumnezeiesc, a păcătuit şi a intrat sub stăpânirea mea.
2. În consecinţă Satan se apropie de Iisus în momentul când Acesta era mai flămând, şi-I zice: Văd că eşti flămând şi ce să mănânci n-ai; eşti, prin urmare, în primejdie să suferi de foame, şi în cele din urmă, chiar să mori. Ei bine, „dacă“, în adevăr, „tu eşti Fiul lui Dumnezeu“, ai putere să faci ce vrei, ai putere să-ţi procuri hrană schimbând materia care-ţi stă la dispoziţie, cum ai schimbat la Cana apa în vin – deci: „zi pietrelor acestora să se facă pâini“ şi să mănânci.
Iisus, Care era conştient de misiunea Sa şi de intenţiile diavolului, – fiindcă acesta îl numise Fiul lui Dumnezeu, îi răspunde cu cuvântul lui Dumnezeu: „Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Deuteronomul 8, 3).
Văzând Satan că reuşeşte să-L înduplece pe Iisus, ca să-Şi vină într-ajutor cu hrana corpului, el crede că va izbuti să-L surprindă cu ispitire mai profundă, ispitire în Duh. Îi cere să ispitească pe Dumnezeu. Îl ia deci pe Iisus şi zboară cu Dânsul în Ierusalim, depunându-L pe aripa Bisericii, unde nu putea sta, dar de unde nu se putea pogorî, ci era în pericol să ameţească, să cadă la fiecare moment. Aici, arătându-I primejdia, în care se află, Îi zice: „Dacă eşti tu Fiul lui Dumnezeu aruncă-te jos, căci“ – şi aici Diavolul aduce şi el motiv din Sfânta Scriptură – „este scris că îngerilor Săi va porunci...“ (Psalmul 90, 11-12).
Nu Iisus era însă Acela care să ştie de frică, şi Care, prin surprindere, putea fi înspăimântat. El îi răspunde cu toată liniştea: „Scris este: nu vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău“ (Deuteronomul 6, 16).
Dar nici Satan nu se dă bătut. El îşi aduce aminte, pe de-o parte, că pofta de mărire îl făcuse pe el rău, de alta ce efect minunat avusese apelul lui la pofta de mărire a Evei. Stratagema întrebuinţată la amăgirea Evei, voieşte, deci, să o pună în aplicare şi faţă de Iisus. El ia pe Iisus şi se înalţă cu Dânsul pe vârful unui munte, de unde Îi arată toate Împărăţiile lumii şi mărirea lor, şi-I zice: Vezi acestea toate? Sunt ale mele! ţi le dau ţie, Te fac stăpân universal, cu o singură condiţie, să mă recunoşti pe mine ca pe mai marele tău, „să te închini mie“.
Iisus, atunci, face uz de autoritatea Sa dumnezeiască, poruncindu-i lui Satan: „Fugi dinaintea mea că scris este...“ (Deuteronomul 6, 13; 10, 20).
Satan dispare, lovit de dumnezeiasca poruncă, iar Îngerii vin în jurul lui Iisus şi-I servesc.
3. După întoarcerea din pustie, aflându-se în Pereea, lui Iisus Îi vine vestea că Irod a prins pe Ioan Botezătorul şi l-a aruncat în temniţă. Atunci El trece în Galileea şi se stabileşte în Capernaum. De aici Capernaumul s-a şi numit cetatea Sa.
Şi acest fapt este însă o împlinire de proorocie (Isaia 9, 1-2; 42, 7), anume ca să deştepte pe evrei spre a recunoaşte în Iisus pe Mesia Cel aşteptat de dânşii. Evreii trebuiau să vadă în activitatea galileică a lui Iisus, că El este lumina cea mare, despre care vorbeşte Isaia, lumină care s-a arătat întunecaţilor galileeni.
Învăţătura lui Iisus, la început, se rezumă (vs. 17) în pregătirea pentru Împărăţia cerurilor – o continuare a învăţăturii lui Ioan.
Precum la Botez, în primul act al pregătirii Sale, prin arătarea Sfintei Treimi se mărturiseşte în mod solemn mesianitatea dumnezeiască a lui Iisus; iar în al doilea, în alipirea aderenţilor de persoana Sa (Ioan 1, 37-51), dovedeşte Însuşi Dumnezeirea Sa (atotştiinţa manifestată către Petru şi către Natanail şi atotputernicia manifestată în schimbarea apei în vin), – în actul al treilea al pregătirii Sale se oglindeşte întreagă activitatea Sa, absolut dezinteresată, neinfluenţată şi neîmpiedicată de nimic, de nici o putere. Acest al treilea act este un fel de preludiu, un fel de simbol, din care cunoaştem că El va merge înainte bravând şi sfidând pericolele şi piedicile ce I le-ar pune puterea inamică, chinurile şi moartea. În actul al treilea al pregătirii Sale ni se simbolizează programul Său, înfăţişat în deviza scrisă cu litere de lumină: „Nimic pentru Mine, totul pentru omenire“.
Mari şi bogate învăţăminte cuprinde pentru noi această Evanghelie.
Şi noi adeseori suntem supuşi ispitei de pofta stomacului, de frică şi de deşertăciune lumească. Pofta stomacului, dorinţa de a mânca, nesaţiul care aduce cu sine atâtea rele, prin consecinţele ei ne îndeamnă la înfrânare, la temperare. Omul nu consistă numai din materie, ci şi din spirit; el să nu se gândească numai la hrana josnică, materială, ci mai vârtos la cea spirituală, superioară, la hrana cuvântului lui Dumnezeu, la cultura cea adevărată: luminarea minţii şi înnobilarea inimii.
Frica, ameninţarea cu nenorociri, dacă am evita să facem vreo faptă rea, ori, dacă am săvârşi una spre binele aproapelui, ne povăţuieşte la încrederea în Dumnezeu, Care va răsplăti Însuşi faptele cele bune şi va pedepsi pe cele rele.
Deşertăciunea lumească, pofta de mărire, păcatul primordial şi izvorul păcatului în lume şi al răului peste tot – ne îndeamnă să ne înarmăm cu pavăza smereniei şi cu coiful lepădării de sine, care conduce la cea mai înaltă mărire cerească.
Mântuitorul S-a dat pe Sine Însuşi pildă vie de smerenie şi de lepădare de sine, ca şi noi urmându-L, deviza să o avem: Nimic pentru noi, totul pentru neam şi pentru lege.
Preotul, trimisul Lui, dacă voieşte să fie vrednic de misiunea sa, trebuie să-L urmeze.

[patinina34]

[SIZE=3]62[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE]
[SIZE=5]Naşterea Maicii Domnului1[/SIZE]
[SIZE=3](8 Septembrie)[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 10, 38-42; 11, 27-28)[/SIZE]

38. Şi când mergeau ei, au intrat într-un sat, iar o femeie anume Marta, l-a primit pe el în casa sa. 39. Şi aceea avea o soră, care se numea Maria, care şezând lângă picioarele lui Iisus asculta cuvintele lui. 40. Iar Marta se silea spre multă slujbă, şi stând a zis: Doamne, au nu socoteşti că sora mea singură m-a lăsat să slujesc; spune-i deci să-mi ajute. 41. Şi răspunzând Iisus a zis ei: Marto, Marto, te grijeşti şi spre multe te sileşti. 42. Dar un lucru trebuie. Iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la dânsa. 27. Şi, când grăia El acestea, ridicând o femeie glasul din popor a zis Lui: fericit este pântecele care te-a purtat şi sânii pe care i-ai supt. 28. Iar El a zis: adevărat fericiţi cei ce aud cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el.

Gospodăria şi învăţătura

1. În Betania era o familie cu care Mântuitorul s-a împrietenit: Lazăr cu surorile sale Marta şi Maria. De câte ori trecea pe la Ierusalim ori se înapoia, era firesc ca El să se abată pe la prietenii Săi.
În una din excursiile Sale, ne spune Evanghelia de astăzi, Iisus, însoţit, fireşte, de Învăţăceii Săi şi de mulţime de popor, trecând prin Betania, găseşte numai pe cele două surori, Marta şi Maria, şi găzduieşte la ele.
Ambele surori iubeau pe Iisus şi nu ştiau cum să-I arate mai viu dragostea şi admiraţia lor. Ele încercau să emuleze în a se arăta vrednice de prietenia Lui. Pare că erau de fire cu totul opusă. Una, Marta, mai reală, mai practică; cealaltă, Maria, mai sentimentală, mai spirituală, mai înclinată spre idealuri.
2. Marta pare a fi fost mai vârstnică. Ea se poartă ca doamna casei, căci (vs. 38) ea primeşte în casă pe Mântuitorul.
Ca bună gospodină, ea pune repede la cale cele trebuincioase pentru masă, spre a servi cu vrednicie pe marele ei oaspete şi pe însoţitorii Lui. Dar ea singură nu putea răzbi cu gătirea bucatelor şi cu aranjarea celor de lipsă pentru masă.
Maria însă, în admiraţia ei pentru Iisus, nu se îndepărtează de Dânsul, ci (vs. 39), şezând lângă picioarele Lui, Îi asculta cu atenţie învăţăturile, căci El, oriunde se afla, era neobosit în a învăţa pe cei care îl înconjurau. Pentru Maria, femeia idealistă, dispărea toată lumea materială, când ea se găsea în apropierea lui Iisus, Care pentru ea era totul. Ea ar fi stat nemâncată şi nebăută zile întregi lângă adoratul ei Învăţător, hrănindu-şi sufletul cu hrana spirituală, cuprinsă în învăţătura lui dumnezeiască.
Această retragere a Mariei de la grijile gospodăriei, mai ales acum când în casă erau atâţi şi aşa de distinşi oaspeţi, nu convenea surorii ei, Martei, care nu putea singură împlini toate necesităţile pentru gătirea şi aranjarea mesei.
Spre a nu suferi vreo scădere în servirea oaspeţilor, Marta, părăsindu-şi pentru moment lucrarea, trece în odaia în care Iisus se află învăţând, şi, cu prietenească familiaritate, Îi zice: Doamne, vezi că sora mea m-a lăsat singură, şi eu aşa nu pot izbuti să slujesc cum se cuvine; nu o mai ţine încătuşată cu vorba, ci, pentru scurtă vreme, zi-i să vină, să-mi ajute(vs. 40).
Mântuitorul îi laudă râvna pe care o depune ea în gospodărie, ca să-L servească pe El şi pe ai Săi(vs. 41). În acelaşi timp însă, o face băgătoare de seamă că, această râvnă singură, fără partea spirituală, nu este îndestulătoare pentru mântuire. Da, bine face ea, că îngrijeşte de menaj, de gospodăria casei, dar să nu piardă din vedere un lucru: îngrijirea de suflet prin luminarea minţii şi prin înnobilarea inimii cu învăţătură.
Ea, Marta, se îngrijea pentru hrana materială, pe care să o servească Mântuitorului ei şi bine făcea; Maria se îngrijea însă pentru hrana ei spirituală, pe care o sorbea cu nesaţiu din gura Învăţătorului ei – şi: mai bine făcea.
Pe când Iisus aproba, cu oarecare mulţumire osteneala şi scopul Martei, pe atunci scoase în relief ţinuta spirituală a Mariei, care şi-a ales partea cea mai bună, parte care nu se va lua de la dânsa. Nu se va lua, căci aceea ce câştigă ea ascultându-L, este inalienabil, nu i se mai poate lua.
Ca şi în convorbirea cu samarineanca şi cu ucenicii sosiţi cu merinde din Sihar (cap. 11, 12), şi aici Iisus, de la hrana materială, trece la cea spirituală, pe care o scoate la iveală, ca lucru de căpetenie, care trebuie să preocupe pe om.
Aceasta face Mântuitorul într-o vorbire mai lungă, pe care Evanghelistul o rezumă în câteva cuvinte.
3. Învăţătura aceasta, împreună cu cea cuprinsă în cap. 11 vs. 1-26 produce în mulţimea care-L asculta, aşa puternic efect, că o femeie din popor dă expresie entuziasmului ei, plin de admiraţie pentru Iisus, strigând: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii ce ai supt“ (11, 27).
Femeia, în numele poporului, fericeşte pe Fecioara Maria, care pe Iisus L-a purtat în pântece şi L-a alăptat.
Mântuitorul, admiţând această fericire ca întemeiată, se grăbeşte a enunţa că, afară de Maica Sa, adevăraţii fericiţi sunt aceia care Îl aud pe El şi se conformează învăţăturilor Lui.
Cele două femei sunt pentru noi două modele de imitat:
Marta, model de sârguinţă în primirea cu cinste a oaspeţilor, model de gospodină, de îngrijire de cele casnice, de economie domestică.
A o imita pe ea este prima datorie a femeii, a doamnei de casă. Unde femeia nu poartă grijă de gospodărie, acolo este risipă, din care rezultă sărăcia cea ruşinoasă cu întregul ei cortegiu de nenorociri.
Maria – modelul sârguinţei pentru educaţie şi instrucţie. Nu e destul ca femeia să fie bună gospodină, ea trebuie să imite pe Maria în a se instrui şi a se educa pe sine, şi mai ales în a-şi instrui şi a-şi educa copilaşii. Primul şi cel mai de căpetenie educator al copiilor trebuie să fie mama lor.
Ferice de acele femei care imită pe Maria, care îşi însuşesc învăţăturile şi ştiu să beneficieze de ele.
Orice alte avuţii ar avea ele, graţii şi frumuseţe, sunt trecătoare, li se pot lua: instrucţiunea şi educaţia lor, ca şi cea dată de ele copiilor lor, nu se pot lua de la dânsele: le posedă până intră în mormânt, ba şi dincolo de mormânt.
Locul cel dintâi între cei râvnitori pentru instrucţie şi educaţie trebuie să-l ocupe preotul, ca instructor şi educator. În întreagă viaţa sa el neîncetat trebuie să se instruiască citind, învăţând. Mai ales trebuie să facă aceasta viitorul preot, seminaristul. Lui îi zice Hristos: Fericit cel ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzeşte.