Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Sfanta Scriptura > Rugaciuni
Vezi rezultatele sondajului: Este important sa cunoastem Sfanta Evanghelie?
Doar sa citim duminica de duminica 0 0%
Sa cititm tot, apoi pentru intelegere sa revenim la fiecare duminica 2 100,00%
Sondaj cu opţiuni multiple. Votători: 2. Nu poti vota in acest sondaj

Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #61  
Vechi 09.01.2009, 08:21:25
patinina34's Avatar
patinina34 patinina34 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 29.11.2008
Locație: peste oceane si peste mari
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.185
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru patinina34
Implicit Talcuirea evangheliilor de peste an (61)

[SIZE=3]54[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Stâlpărilor[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 12, 1-18)[/SIZE]

1. Deci Iisus mai înainte de Paști cu șase zile a venit în Betania, unde era Lazăr cel ce murise, pe care l-a înviat din morți. 2. Și au făcut lui acolo cină, și Marta slujea, iar Lazăr era unul din cei ce ședeau cu dânsul. 3. Iar Maria luând o litră de mir de nard curat, de mult preț, a uns picioarele lui Iisus, și a șters cu părul său picioarele lui, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. 4. Deci a zis unul din Învățăceii lui, Iuda a lui Simon Iscarioteanul, care avea să-L vândă pe El. 5. Pentru ce acest mir nu s-a vândut cu trei sute de dinari, și să se fi dat săracilor. 6. Și a zis aceasta, nu pentru că doară de săraci, era grija lui, ci pentru că era fur, și pungă avea, și ce se punea într-însa, purta. 7. Și a zis Iisus: las-o pe dânsa, spre ziua îngropării mele a făcut aceasta. 8. Că pe săraci pururea îi aveți cu voi, iar pe Mine nu Mă aveți pururea. 9. Și au înțeles popor mult din evrei, că acolo este, și au venit, nu pentru Iisus numai, ci ca să vadă și pe Lazăr, pe care îl înviase din morți. 10. Iar s-au sfătuit Arhiereii, ca și pe Lazăr să-l omoare. 11. Căci mulți pentru el mergeau din evrei și credeau în Iisus. 12. Iar a doua zi popor mult, care venise la praznic, auzind, că venise Iisus în Ierusalim.; 13. Au luat stâlpări de finic, și au ieșit întru întâmpinarea lui și strigau: osana, bine este cuvântat cel ce vine în numele Domnului, Împăratul lui Israil. 14. Și aflând Iisus un mânz de asină, a șezut pe el cum este scris. 15. Nu te teme fata Sionului, că iartă Împăratul tău vine șezând pe mânzul asinei. 16. Iar acestea nu le-au cunoscut Învățăceii lui mai înainte, ci după ce S-a preamărit Iisus, atunci și-au adus aminte, că aceste erau pentru El scrise, și acestea I-au făcut Lui. 17. Deci mărturisea poporul care era cu El, când pe Lazăr l-a strigat din mormânt, și l-a sculat din morți. 18. Pentru aceea L-a și întâmpinat poporul, că a auzit, că El făcuse această minune.


I. Cina din Betania. Maria și Iuda
[SIZE=3](1-11)[/SIZE]

1. După învierea lui Lazăr evreii luaseră hotărâre formală să-L omoare pe Iisus (Ioan 11, 53). Ca moartea Lui să se întâmple, nu atunci când evreii vor voi, ci atunci, când Dumnezeu va binevoi, Mântuitorul se retrage din preajma Ierusalimului aproape de pustie, de unde cu șase zile înainte de Paști, însoțit de Învățăceii Săi, Se întoarce în Betania, la prietenul Său Lazăr, pe care-l înviase. Lazăr dă o cină în onoarea scumpului său oaspe. La această cină, la care, bineînțeles, iau parte și Învățăceii, Marta servește ea însăși pe Iisus; iar Maria, luând o litră (327,45 gr.) de nard curat foarte prețios, o toarnă pe picioarele Lui, și cu părul capului I le șterge.
2. La evrei, ca peste tot la Orientali, era obicei, ca oaspeții, sosiți pedeștri, să-și spele picioarele la intrarea lor în casă, – atât spre a se curăți, cât și spre a se răcori. Pentru acest act erau anume servitori. La astfel de servitori face aluzie Ioan Botezătorul, când zice despre sine, că nu este vrednic să dezlege curelele încălțămintelor lui Iisus – spre a-I spăla picioarele.
Acum, venind Mântuitorul în casa prietenilor Săi, Maria, în nemărginita ei gratitudine pentru marele ei oaspete găsește că e nedemn să-l trateze ca pe oamenii comuni. Ea nu îngăduie să se apropie de El servitorii casei, ci față ca El, cel mai potrivit loc al ei, ca doamnă a casei, este să țină ea locul servitorilor. Deci, după ce Mântuitorul se așează în casă, pe când sora ei Îl servea la masă, ea Îl servește spălându-I picioarele.
În locul apei, cu care se spală toată lumea, ea întrebuințează cel mai prețios mir. În loc să-I șteargă picioarele cu un prosop sau ștergar obișnuit, ea I le șterge cu ce are o femeie mai prețios, cu podoaba capului ei, cu părul ei.
Astfel în procedura Mariei ni se arată cea mai înaltă și cea mai nobilă dovadă de respect, de admirație și de gratitudine pentru binefacerea primită de la Mântuitorul. Astfel, în fața negrei ingratitudini a evreilor, ni se desemnează, ca o binefacere și pentru noi, nobila faptă de nemărginită gratitudine a Mariei. Ea este binefăcătoare pentru noi însă mai vârtos ca exemplu, ca model de imitat; întocmai cum ingratitudinea Evreilor este și ea un învățământ pentru noi: să ne ferim de-a ne arăta nerecunoscători, să ne silim în tot chipul să răsplătim cu bine binefacerile primite.
3. Între Învățăceii lui Iisus Hristos era însă unul, o notă discordantă, Iuda din Iscariot, un om avar, speculant, care era un fel de casier al societății Mântuitorului. El își împlinea misiunea de casier mai mult în beneficiul său particular, decât în cel comun. De acea Evanghelistul îl numește fur. „Fur era și pungă avea“, și ce intră pentru societate, el nu cheltuia în scopurile societății, ci păstra pentru sine: „purta“ într-însa, adică în pungă.
Acest Iuda, când vede ce calitate și ce cantitate de mir a vărsat Maria pe picioarele lui Iisus, nu se poate stăpâni să nu dea expresie necazului său că i s-a luat prilejul de a face o însemnată economie pentru punga sa.
Auzind cuvintele lui Iuda, care răsunau ca o blasfemie, în acest locaș de pace, de armonie și de iubire, Mântuitorul cu dumnezeiasca Sa blândețe, ia în apărare fapta Mariei: „Lăsați-o...“.
Din cuvintele Mântuitorului vedem că Maria nu cumpărase anume pentru Dânsul mirul de nard, ci îl avea de mai înainte, și-l păstrase anume pentru această ocazie. De când să-l fi avut, și cu ce ocazie să-l fi cumpărat?
Răspunsul nu poate fi altul decât acela, că, murind Lazăr, ea cumpărase mirul ca să ungă pe fratele său. Întârziind însă Iisus cu venirea Sa, și, la sosire, înviind pe Lazăr, ocazie pentru ungere cu acel mir n-a venit. Astfel mirul a rămas în casă, și Maria „l-a păzit“, ca drept recunoștință, să-l utilizeze cu proxima vizită a Binefăcătorului ei, spre a-I arăta negrăita ei mulțumire.
Ea însă nu știa că fapta ei servește drept semn, simbol pentru Mântuitorul: „Spre ziua îngropării mele l-a păzit“, ne spune El Însuși. Uncțiunea aceasta simboliza pregătirea Lui spre moarte.
În loc să fie uns după moarte, Mântuitorul e uns înainte de moarte, încă fiind viu, ca un semn, că viu va fi și după moarte, și că, după moarte nu va putea fi uns, deoarece va învia înainte de-a ajunge Mironosițele la mormânt ca să-L ungă.
4. Față cu gratitudinea, care ne e desemnată cu atâta frumusețe, Evanghelistul (vs. 9-11) în vii culori ne înfățișează ingratitudinea și orbirea evreilor. El ne spune, că, auzind de cele întâmplate în Betania cu Lazăr, iudeilor, care îl văzuseră mort și acum aud că este viu, vin în Betania, nu numai ca să vadă pe Iisus, dar vin, mai vârtos, ca să vadă pe Lazăr, și să se convingă prin sine înșiși despre realitatea învierii lui.
Împrejurarea este zdrobitoare pentru farisei și pentru cărturari: ea face ca lumea să le desconsidere autoritatea și să simpatizeze cu Iisus, „Proorocul cel mare din Galileea“.
Aceasta este un pericol pentru ei, este moartea lor.
Din pricina lui Lazăr, care era cea mai incontestabilă dovadă vie despre Dumnezeirea lui Iisus, mulți dintre iudei, chiar dintre farisei, crezură în Iisus. Spre a împiedica creșterea acestui curent, ei, fariseii și cărturarii, în orbirea lor, hotărăsc să înlăture cu orice preț această dovadă: „s-au sfătuit Arhiereii, ca și pe Lazăr să-l omoare“.
Era deci hotărât ca să omoare pe Mântuitorul, dar să omoare și pe Lazăr. Mântuitorul știa această hotărâre.
Până acum, de câte ori evreii au încercat să-L omoare, Mântuitorul S-a dat la o parte din calea lor, fiindcă nu sosise ceasul Său. Acum, când ceasul a sosit, provocat de El Însuși, acum, mai ales acum, când ar fi putut prea ușor să se pună în siguranță, acum pleacă Mântuitorul de bună voie, ca să se predea în mâinile vrăjmașilor Săi, care siliți sunt să-L execute atunci când El voiește, chiar împotriva planului lor.
Statornicia Mântuitorului în planul Său, de a mântui lumea cu propria Sa jertfire, este pentru noi o frumoasă pildă de învățătură. Când ne hotărâm să facem binele, și știm că, de la binele pe care avem să-l facem, atârnă binele și fericirea fraților noștri, să nu ne descurajăm în fața niciunei greutăți, ce ni s-ar opune, ci, stăruind, dacă ar fi trebuință, chiar și viața să ne-o jertfim, pentru binele și fericirea fraților noștri. În stăruința de a face binele înlăturând orice piedici, preotul trebuie să premeargă cu exemplul. Întru atât preotul este ostașul lui Dumnezeu!
__________________
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
http://sashaparagulla.blogspot.com/
Reply With Quote
  #62  
Vechi 09.01.2009, 08:22:18
patinina34's Avatar
patinina34 patinina34 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 29.11.2008
Locație: peste oceane si peste mari
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.185
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru patinina34
Implicit Talcuirea evangheliilor de peste an (62)

[SIZE=3]55[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Stâlpărilor[/SIZE]

II. Intrarea triumfală în Ierusalim
[SIZE=3](12-18)[/SIZE]

1. Mântuitorul purtase un lung și neîntrerupt război contra ignoranței și contra corupției și pentru liberarea omenirii de sub jugul întunericului și al păcatului. Acum vine să dea ultima luptă, ultimul asalt, asaltul pe cruce și în mormânt. Acest asalt are să fie coroana victoriei desăvârșite, căci are să fie urmat de Învierea Sa. Victoria din perspectivă este atât de sigură, încât după modul de vedere și de procedare al Proorocilor, care scriau despre viitor, ca și cum ar fi trecut, anume spre a arăta siguranța împlinirii, ea, victoria, e considerată ca și împlinită.
Mânecând din acest punct de vedere, precum în ajun, în Betania, s-a serbat funcțiunea Sa, ca și cum Mântuitorul ar fi fost răstignit mort – se serbează, serbează Iisus, El însuși, intrarea Sa triumfală în Ierusalim.
Dar, ce fel de intrare triumfală?!
Toți Evangheliștii ne vorbesc despre această sărbătoare. Din rapoartele tuturor să încercăm a ne înfățișa mișcătorul și mărețul tablou.
2. Mântuitorul era cunoscut în Ierusalim, cunoscut iudeilor din Palestina și celor din străinătate, pentru învățăturile și minunile Sale. Minunea cu Lazăr încă îi mai mărise popularitatea. Și cei, care Îl cunoșteau personal, ca și cei, care Îl cunoșteau numai după nume, doreau să-L vadă, și, fiind ei acum în Ierusalim, Îl așteptau cu nerăbdare să vină și El la sărbătoare. Mulți se temeau chiar că nu va veni, și așteptarea lor va fi zadarnică (Ioan 11, 55-56).
În această stare sufletească aflându-se vizitatorii, ca și locuitorii Ierusalimului, a fost firesc ca atunci, când au aflat că Iisus a sosit în Betania, și, că din Betania, de la poalele muntelui, pe care se ridică Ierusalimul, vine în cetate – a fost firesc ca aceste cete nenumărate, cuprinse de neastâmpăr, să se grăbească a-I ieși înainte și să se înșiruiască pe întinsa și pitoreasca șosea și să se posteze pâlcuri-pâlcuri pe coastele prin care trecea șoseaua de la Betania la Ierusalim.
Pe când Ierusalimul se mișcă și fierbe la auzul sosirii Mântuitorului, în Betania încă se fac preparative. Iisus trimite în Betaghi de I se aduce o asină cu mânzul ei, mânzat, după ea. Învățăceii își pun hainele pe asină, pe care unul, o ia de căpăstru și o conduce; iar Mântuitorul încalecă pe mânz, care fără căpăstru, merge liber după asină.
Astfel în Betania sosiseră cete-cete de călători, între care, de bună seamă, erau și mulți de aceia, cărora Iisus le făcuse bine: îi vindecase, îi ajutorase; deci Îl cunoșteau, Îi erau recunoscători, devotați chiar. Aceste cete de călători se unesc cu ceata, care însoțea pe Iisus și pleacă împreună să suie muntele cel pitoresc, împodobit cu verdeață, mai ales cu finici.
Ideea de a proclama pe Iisus Împărat, manifestată cu un an înainte (Ioan 6, 15) revine în mintea gloatelor. Acum însă mai lămurită, curățită de pornirile turbulente, josnice. Fără să-și dea mult seama ce fac, aceste cete de oameni, care însoțesc pe Mântuitorul, când se apropie să suie muntele, într-un avânt sărbătoresc încep să-L aclame cu entuziasm: „Osana, bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului, Împăratul lui Israil“.
În aclamația aceasta, cetele entuziasmate, ba inspirate de Duhul Sfânt, recunosc că Iisus este Mesia.
Când convoiul ajunge la cetele, care ieșiseră în întâmpinarea lui Iisus, aceste de departe încep să clatine ramuri verzi de finic, ca semn de salutare și binecuvântare sărbătorească, apoi se asociază și ele convoiului purtând și clătinând mereu ramuri și strigând „Osana...“ de se cutremurau munții și răsunau văile, și mai ales „s-a cutremurat Ierusalimul“.
Unii aștern pe șosea verdeață și flori, alții își aștern hainele, ca Iisus Hristos să treacă peste ele, ca peste niște covoare, și, cu toții, zeci de mii de oameni se înșiruiesc pe șosea spre a conduce pe Împăratul lui Israil în cetatea împărătească.
În mijlocul acestei enorme mulțimi, parte entuziasmată pentru El, parte din ea asociată din curiozitate, Iisus Hristos intră în Ierusalim în triumf împărătesc – ca triumfător asupra întunericului și asupra morții.
3. Acest triumf în ochii profanilor se arată numai ca un simulacru, ca o parodie a unui triumf împărătesc. Căci:
– în locul falnicului Împărat, îmbrăcat în purpură și strălucind în podoabe, profanul vede numai un om smerit, blând, sărman, desculț, cu capul gol, îmbrăcat cu o singură haină săracă și încins peste dânsa;
– în locul superbului cal alb, pe care să nu fi încălecat nimenea, și care să poarte cu fală pe biruitorul Împărat – un mânz de asină, tipul sărăciei smerite;
– în locul suitei mărețe de generali, încărcați de semnele biruinței și ale vitejiei lor – niște smeriți pescari, toți desculți, cu capetele goale, toți săraci lipiți pământului, ca și tovarășul lor călăreț;
– în locul armatei triumfătoare, încărcate de arme, de răni și de prăzi – mii și mii de declasați, oameni săraci, fără căpătâi.
Acest tablou, cu adevărat, pentru un profan, nici nu poate fi alta, decât parodia unui triumf împărătesc.
Și totuși el este un adevărat, un veritabil triumf. Căci: în ce privește pe Împăratul Mesia – proorociile spun că El are să intre în Ierusalim blând și smerit: nu călare pe superbul cal alb, ci pe smeritul mânz tânăr de asină (Isaia 62, 11; Zaharia 9, 9).
Este deci triumf proorocit, acum împlinit. Apoi:
Cum Împăratul încalecă pe calul mândru, pe care nimenea nu încălecase – așa și Iisus încălecă pe asinul smerit, încă neîncălecat de nimeni. Deci triumf, în conformitate, cu uzul de la triumfurile Împăraților lumești – substituind numai, conform proorociilor, mândria calului cu smerenia asinului.
Pescarii smeriți, care constituiau suita lui Iisus, sunt generalii, nu care au biruit, ci care vor birui și cuceri lumea. Eroismul și victoria lor sunt în viitor, dar cu atâta siguranță, încât se serbează de pe acum.
Cetele de declasați, miile de oameni fără căpătâi, care reprezintă armata biruitoare, sunt ca și pescarii, adevăratele armate, ale căror merite sunt în viitor, dar tot așa de sigure ca și moartea și Învierea lui Iisus Hristos și ca și meritele Apostolilor Lui. Sărăcia lor, credința, blândețea și entuziasmul lor sfânt, sunt armele, cu care vor câștiga victorii asupra bogaților necredincioși și decăzuți prin desfrâu. Cu aceste arme vor regenera ei omenirea, nu fără a se răni, a se jertfi, nu fără a muri moarte de eroi.
Astfel, aceea, ce se pare profanului o parodie, un simulacru, în realitate este un serios, real și totodată strălucit triumf.
În acest triumf se sărbătorește deoparte rezultatul activității de până acum a Mântuitorului: recunoștința celor ce L-au primit: de alta succesul viitor: biruința asupra morții și a întunericului spiritual-moral, – biruință pe care tot Evanghelistul Ioan o cântă așa de sublim în admirabila sa poemă „Apocalipsa“, cu care se încheie seria sfintelor cărți ale Testamentului nou.
Intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim pentru noi cuprinde o învățătură:
Cum atunci pentru omenirea întreagă a intrat El ca să moară și să învieze în împărăteasca cetate: astfel acum, pentru fiecare din noi intră în cetatea sufletului nostru prin Sfânta Cuminecătură, spre viața noastră, dacă îl vom primi cu vrednicie, și spre moarte, dacă îl vom primi cu nevrednicie. Cu vrednicie Îl vom primi, dacă în haine de nuntă îl vom întâmpina, casa, cetatea împărătească a sufletului nostru, cu pocăință o vom curăți și cu ramurile verzi ale faptelor noastre bune Îl vom binecuvânta. Aceasta se raportează la preoți în locul întâi, ca la conducătorii turmei cuvântătoare.
__________________
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
http://sashaparagulla.blogspot.com/
Reply With Quote
  #63  
Vechi 09.01.2009, 08:23:11
patinina34's Avatar
patinina34 patinina34 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 29.11.2008
Locație: peste oceane si peste mari
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.185
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru patinina34
Implicit Talcuirea evangheliilor de peste an (63)

[SIZE=3]56[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica înainte de[/SIZE]
[SIZE=5]Înălțarea Sfintei Cruci[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 3, 13-17)[/SIZE]

13. Și nimeni nu s-a suit în cer, numai cel ce s-a pogorât din Cer, Fiul Omenesc, care este în cer. 14. Și precum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa se cade a se înălța Fiul Omenesc. 15. Ca tot cel ce crede în el, să nu piară, ci să aibă viață veșnică. 16. Că așa a iubit Dumnezeu lumea, cât și pe Fiul său cel unul născut l-a dat, ca tot cel ce crede în dânsul să nu piară, ci să aibă viața de veci. 17. Că n-a trimis Dumnezeu pe Fiul său în lume, ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin el.


Importanța Crucii

1. Evanghelia de față este o parte din convorbirea lui Iisus cu Nicodim (Ioan 3, 1-21). Ca să o putem înțelege este nevoie să o punem în legătură cu întregul.
Iisus ne spune Ioan, mersese pentru prima dată cu ucenicii Săi la sărbătoarea Paștilor. Minunile și învățăturile Lui Îi câștigaseră o mulțime de aderenți. Între aceștia erau chiar și unii dintre farisei. Fariseii însă luaseră de timpuriu poziție ostilă contra Lui (Ioan 1, 19-28) și hotărâseră să excludă dintre dânșii pe acela, care ar sta cu El de vorbă. De aceea, acei farisei, care Îi erau aderenți, stăteau în rezervă, nu se dădeau pe față. Între aceștia era unul, Nicodim, un boier erudit, care, spre a-și procura mulțumirea de a avea o întrevedere cu Iisus, fără să se compromită în ochii colegilor săi, se duse noaptea (vs. 2), în taină, de se întâlni cu minunatul Învățător.
Convorbirea o deschise Nicodim, adresându-se lui Iisus în termenul cel mai respectuos: „Rabi“ – titlu, care se da marilor învățați ai lui Israil, cam identic cu „Magnificență“, ce se dă astăzi Rectorilor de la unele Universități. Apoi continuă: „știm...“ adică nu sunt numai eu singur, ci suntem mai mulți, care știm, și deci, eu, în numele mai multora, Îți vorbesc.
În răspunsul Său Iisus îi vorbește lui Nicodim despre renaștere (vs. 3). Și, nepricepându-L Nicodim, Mântuitorul Se explică, arătându-i (vs. 5 ș.u.) că renașterea nu se înțelege materialicește trupește, ci spiritualicește, moralicește: „din apă și din duh“: prin botez, spălându-se omul de murdăria păcatelor și ameliorându-și sentimentele și dorințele, deci întreagă viața morală. Iar, văzând că (vs. 9) tot nu e înțeles, Iisus (vs. 10) își exprima mirarea că Nicodim, dascălul lui Israil, nu-L pricepe – cu înțelesul: dacă tu nu Mă înțelegi, cum Mă vor înțelege ceilalți, care n-au nici deșteptăciunea, nici știința ta – apoi adaugă: (vs. 11-12). Până acum v-am vorbit (Iisus se adresează lui Nicodim ca reprezentantul mai multora, ca și cum ar vorbi cu mai mulți, deci în plural, „voi, ... vouă“) de cele pământești, ușor de înțeles, și nu înțelegeți, dar dacă vă voi vorbi de cele cerești?! Cele pământești tot se pot demonstra, se pot pipăi, dovedi prin experimente. Cele cerești însă nu. În acestea sunteți avizați numai la autoritatea Mea, Care vă vorbesc despre ce știu, despre ce am văzut – în ceruri. Că – și acum începe Evanghelia, cu care ne ocupăm:
2. 13. „Nimeni“ – de aici, de pe pământ – „nu s-a suit în ceruri“, ca să afle, și, înapoindu-se, să spună cele cerești. Pe acestea le știe numai „Cel ce s-a pogorât din cer, Fiul Omului, Care este în cer“. Numai el poate să știe tainele lui Dumnezeu, fiindcă El este în cer, ca Dumnezeu și este și pe pământ, ca Dumnezeu și ca om. În această calitate El singur Vă poate spune cele cerești.
În câteva cuvinte profunde Iisus cuprinde și misiunea și activitatea Sa pământească, de care înlănțuiește, tot în termeni adânci, rezultatul activității Sale:
14-15: Cele cerești, pe care le va propovădui, au să-L ducă pe propovăduitor, pe Fiul Omului, la Golgota, pe cruce. Această ducere și înălțare, însă are să fie spre mântuirea acelora, care vor crede într-Însul. Poziția Lui pe cruce va fi ca a șarpelui, pe care Moise (Numerii 21, 9) l-a ridicat în pustie. Cum, cei mușcați de șerpi, dacă se uitau cu credință la șarpele cel de aramă, se vindecau; astfel se vor vindeca cei mușcați de șarpele primitiv, cei care suferă de păcatul lui Adam, privind și primind cu credință pe Iisus Cel pironit pe cruce.
Această ridicare „pe semn“ (Numerii 21, 9) nu este întâmplătoare. Ea este produsul iubirii dumnezeiești, căci (vs. 16-17) Dumnezeu așa a iubit lumea, încât, spre a o scăpa de urmările mușcăturii șarpelui primitiv, a dat tot ce a avut mai scump și mai iubit, pe Însuși Fiul Său, ca să fie chinuit, țintuit pe lemn în locul șarpelui celui de aramă, ca lumea, văzându-L și crezând într-Însul, să se mântuiască.
Pentru acum Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său să judece lumea, ci, ca, prin moarte, să o mântuiască de moarte.
3. Cum Moise „pe semn“ a ridicat șarpele neveninos, ca să vindece pe cei mușcați de șerpii cei veninoși: așa Hristos, Cel neatins de urmările șarpelui primitiv, se ridică pe semn, pe cruce, spre a vindeca pe cei înveninați, de șarpele primitiv, pe cei păcătoși.
Hristos a stat fixat pe semn, pe cruce, ca semn și prin aceasta a sfințit Semnul, i-a dat importanța pe care o are.
Semn de rușine și de teroare era crucea, deoarece cu ea, în miniatură, se înfierau făcătorii de rele, li se aplică semnul stigmatului pe frunte și pe brațe; semn de teroare era crucea, căci pe ea se răstigneau cei mai urgisiți făcători de rele.
Pe acest semn de teroare și de infamie s-a pironit Iisus, ca semn că primește asupra Sa toată rușinea care plana peste omenire, toată urgia și grozăvia pedepsei, de care era vrednică omenirea, numai ca pe această nenorocită omenire să o scape și de rușinea negrăită și de grozăvia pedepsei. El se face Însuși semn și face și crucea semn al mântuirii lumii.
Prin răstignirea Sa, prin stropirea semnului de teroare și de infamie cu scump sângele Său, El a sfințit acest semn al infamiei, și l-a prefăcut în cel mai onorific semn, după care să se cunoască cei ce cred într-Însul. Mai mult: Hristos pironit fiind pe cruce numai ca om, și oarecum dezbrăcându-se de firea și puterea Sa dumnezeiască, a transmis semnului crucii puterea de care corpul Său pe cruce s-a dezbrăcat. Astfel a ajuns Crucea să fie o reală putere dumnezeiască, semnul mântuirii, simbolul semnului lui Hristos Mântuitorul.
Astfel am ajuns ca semnul de oare când al infamiei să se prefacă în cel mai strălucit semn de onoare, cu care să se însemneze creștinii; astfel am ajuns ca Crucea din semnul teroarei să se prefacă în semnul celei mai înălțătoare bucurii, să fie considerată ca drapelul sfânt al creștinătății și ca apărătoarea singuraticilor creștini.
Importanța, ce o are pentru preot Sfânta Evanghelie, o are și Sfânta Cruce, și, cum trebuie să-i fie conduita către Sfânta Evanghelie, așa și către Sfânta Cruce1).
__________________
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
http://sashaparagulla.blogspot.com/
Reply With Quote
  #64  
Vechi 09.01.2009, 08:24:50
patinina34's Avatar
patinina34 patinina34 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 29.11.2008
Locație: peste oceane si peste mari
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.185
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru patinina34
Implicit Talcuirea evangheliilor de peste an (64)

[SIZE=3]57[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica înainte de Nașterea Domnului[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 1, 1-24)[/SIZE]

1. Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiului lui David, fiului lui Avraam, 2. Avraam a născut pe Isaac, iar Isaac a născut pe Iacov. Iar Iacov a născut pe Iuda, și pe frații lui. 3. Iar Iuda a născut pe Fares, și pe Sara din Tamar. Iar Fares a născut pe Esrom, iar Esrom a născut pe Aram.4. Iar Aram a născut pe Aminadav. Iar Aminadav a născut pe Naasson. Iar Naasson a născut pe Salmon. 5. Iar Salmon a născut pe Vooz din Rahav. Iar Vooz a născut pe Ovid din Rut. Iar Ovid a născut pe Iesse. 6. Iar Iesse a născut pe David împăratul. Iar David împăratul a născut pe Solomon din femeia care a fost a lui Urie. 7. Iar Solomon, a născut pe Roboam. Iar Roboam a născut pe Abia. Iar Abia a născut pe Asa. 8. Iar Asa a născut pe Josafat. Iar Josafat a născut pe Joram. Iar Joram a născut pe Ozia. 9. Iar Ozia a născut pe Joatam. Iar Joatam a născut pe Ahaz. Iar Ahaz a născut pe Ezechia. 10. Iar Ezechia a născut pe Manassi. Iar Manassi a născut pe Amon. Iar Amon a născut pe Josia. 11. Iar Josia a născut pe Iehonia, și, pe frații lui, la mutarea Babilonului. 12. Iar după mutarea Babilonului, Iehonia a născut pe Salatiil. Iar Salatiil a născut pe Zorobabel. 13. Iar Zorobabel a născut pe Abiud. Iar Abiud a născut pe Eliachim. Iar Eliachim a născut pe Azor. 14. Iar Azor a născut pe Sadoc. Iar Sadoc a născut pe Ahim. Iar Ahim a născut pe Eliud. 15. Iar Eliud a născut pe Eleazar. Iar Eleazar a născut pe Matthan. Iar Matthan a născut pe Iacov. 16. Iar Iacov a născut pe Iosif, bărbatul Mariei, din care s-a născut Iisus, care se zice Hristos. 17. Deci toate neamurile de la Avraam până la David, neamuri patrusprezece, și de la David, până la robia Babilonului neamuri patrusprezece, și de la mutarea Babilonului, până la Hristos neamuri patrusprezece. 18. Iar nașterea lui Iisus Hristos, așa a fost, că fiind logodită mama lui, Maria cu Iosif, mai înainte de a se aduna ei, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. 19. Iar Iosif bărbatul ei fiind drept și nevrând să o vădească pe ea a vrut pe ascuns să o lase. 20. Și cugetând la acestea, iată îngerul Domnului prin vis, s-a arătat lui, zicând: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa, din Duhul Sfânt este. 21. Și va naște fiu, și vei chema numele lui Iisus, că acesta va mântui pe poporul său de păcatele lor. 22. Iar acestea toate s-au făcut, ca să se plinească, ce s-a zis de la Domnul prin proorocul ce zice: 23. Iată fecioara în pântece va lua, și va naște fiu, și vor chema numele lui Emmanuel, ce s-a tâlcuit cu noi Dumnezeu. 24. Și sculându-se Iosif din somn, a făcut, precum i-a poruncit Îngerul Domnului, și a luat pe logodnica sa.


Plinirea vremii: Nașterea lui Iisus

1. Evanghelistul Matei, scriind Evanghelia anume pentru evrei spre a-i convinge despre mesianitatea lui Iisus și, deci, spre a-i atrage la creștinism, se acomodează așteptărilor lor. Așteptările evreilor erau ca să vină Mesia, ca urmaș al lui David, și în care să se împlinească promisiunile lui Dumnezeu, date, mai ales, protopărintelui lor, lui Avraam. De aceste așteptări ținând seamă, Matei, la început, în cele dintâi cuvinte ale cărții sale anunță că scrie carte despre faptele lui Iisus1) care, precum vor vedea în cuprinsul ei, este așteptarea poporului Israil. Căci Iisus întrunește în persoana sa împlinite promisiunile date lui Avraam și culminarea gloriei israilitene: El este Fiul lui Avraam și Fiul lui David. El este al treilea membru, membrul complectator al semnului Dumnezeirii2) în istoria lui Israil, prin urmare ținta istoriei lui Israil.
Genealogia, pe care o înșiruie Evanghelistul (vs. 2-17) este o dovadă cronologică. Atât timp este de la Avraam până la David, cât este de la David până la Iisus. În anul, în care s-a împlinit atâta timp de la David încoace, cât este de la David până la Avraam, trebuia să se nască cel proorocit și așteptat. Nașterea Lui era o necesitate a timpului fixat de Dumnezeu. Și aceasta se dovedește și din faptul istoric că între David și anul nașterii lui Mesia este o prăpastie: robia babilonică. Această robie cronologicește este la mijloc între David și Iisus. De la David Istoria lui Israil și-a făcut cursul în cădere până la robie și de aici în ridicare până ce, ajungând la nivelul lui David și al lui Avraam, trebuia să-și găsească împlinirea.
Aceasta ne-o dovedește atât de frumos numărul neamurilor (14) de la Avraam la David și (2 x 14) de la David la Iisus.
Aici Evanghelistul presupune cunoscut că între Avraam și David viața omenească, în termen mediu, e de 80 ani, pe când de la David la Iisus e numai de 40 de ani; că deci 80 x 14 = 40 x 2 x 14 = 1120.
Evident deci, pentru Israilteni, nașterea lui Mesia trebuia să se întâmple în anul, în care Iisus s-a născut, fiindcă în acel an sosise plinirea vremii (Galateni 4, 4).
__________________
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
http://sashaparagulla.blogspot.com/
Reply With Quote
  #65  
Vechi 09.01.2009, 08:25:21
patinina34's Avatar
patinina34 patinina34 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 29.11.2008
Locație: peste oceane si peste mari
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.185
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru patinina34
Implicit Talcuirea evangheliilor de peste an (65)

2. Scurtă vreme după logodna Mariei cu Iosif interveni Bunavestire. Despre aceasta nu știa nimeni decât Maria și Elisabeta, căreia ea s-a destăinuit.
Era însă în vigoare aspra Lege a lui Moise (Deuteronomul 22, 20-21) după care fata nemăritată, dacă se dovedea că a avut relații sexuale cu vreun bărbat, trebuia dusă înaintea casei tatălui ei și ucisă cu pietre.
Această Lege o amenință și pe Maria. Căci Maria era fata, nemăritată și, însărcinată fiind, cădea sub asprimea Legii; trebuia omorâtă cu pietre.
Iosif, logodnicul ei, după întoarcerea ei de la Elisabeta, cu surprindere bagă de seamă că este însărcinată. Și el, de la sine înțeles, își închipuia că însărcinarea Mariei nu putea proveni decât din niște relații inceste cu vreun bărbat.
El se găsea acum pus în o mare dilemă. Să ia de nevastă pe această fată este o rușine pentru dânsul; să o denunțe că în timpul de la logodnă și până acum ea a căzut în păcat, a cărui urmare se vede (vs. 19), nu-i venea la socoteală. Ea îi era rudenie și lui îi era milă de ea să o vadă lapidată în urma denunțului lui. Fiind om bun și milos, se gândea cum să desfacă logodna, să o lase în voia sorții ei.
Atunci interveni Providența (vs. 20). Îngerul Domnului i se arătă lui Iosif în vis și, făcând apel la originea lui și la fireasca legătură dintre această origine și Mesia, îi zice: nu te teme a lua pe Maria sub scutul tău, și a face ca în ochii lumii ea să fie considerată ca nevasta ta, că însărcinarea ei nu provine din relații firești cu vreun bărbat, ci „de la Duhul Sfânt este“. „Nu te teme“, căci aceasta nu-ți va fi spre rușine, ci spre cea mai înaltă cinste. Tu ai menirea să o scutești de asprimea Legii firești, pe ea, care este însărcinată mai sus de prevederile Legii. Tu ai menirea să o scapi pe ea de la moartea, pe care i-ar da-o asprimea Legii; și tot tu ai menirea ca (vs. 21) pe Cel ce se va naște dintr-însa să-L scapi de la moartea, pe care i-ar da-o asprimea tiranului; tu ai menirea să fii educatorul Aceluia. Căruia Îi vei pune numele Iisus, adică Mântuitor, căci El va mântui pe popor de păcate. (vs. 22). Nașterea din fecioară, cu conlucrarea Sfântului Duh, este o împlinire de proorocire, căci, prin glasul Proorocului Isaia (7, 14), Domnul Dumnezeu a vestit lumea zicând: „Iată, Fecioara în pântece va lua și va naște Fiu și vei pune numele lui Emmanuel“, nume, care corespunde misiunii Lui, adică „Dumnezeu cu noi“. El, ca Dumnezeu, are să ia chip omenesc, ca să poată fi văzut, auzit de noi, pipăit de noi, să petreacă între noi, ca om, să fie Dumnezeu cu noi!
Ne putem închipui fericirea bunului Iosif când s-a văzut ales de Dumnezeu ca să fie un factor atât de important în pregătirea mântuirii lumii. Și (vs. 23, 24), cum nici nu se putea altfel, el a și luat pe Maria la sine; în fața lumii s-a arătat ca și cum el i-ar fi bărbat și ca și cum el ar fi tată firesc al pruncului, pe care ea Îl purta în sân. El s-a arătat vrednic de înalta misiune, pentru care a fost ales.
Emmanuel – ca noi Dumnezeu nu se referă numai la timpul cel scurt de vreo 33 de ani, cât Hristos-Mântuitorul, ca om, a petrecut între oameni, ci și la timpul nostru. Și cu noi este El. Și noi Îl vedem, Îl pipăim, Îl vedem și Îl auzim neîncetat în învățăturile Sale; Îl pipăim, Îl simțim prin credință că este cu noi, lângă noi, în noi. Mai mult: noi îl primim și trupește în trupul nostru, în casa sufletului nostru.
Așa fiind, cum Iosif vrednic s-a arătat de alegerea sa de-a fi apărătorul și educatorul lui Iisus, și noi să ne silim a fi vrednici de societatea Lui, vrednici de a fi purtătorii trupului Lui în trupul nostru; vrednici de a face din trupul nostru locaș Mântuitorului nostru, Mântuitorului lumii întregi.
Vrednici vom fi de distincțiunea dumnezeiască dacă, curățită de fapte rele, vom păzi casa sufletului nostru și o vom ține veșnic împodobită cu fapte bune; dacă, iubindu-L, vom împlini poruncile Lui (Ioan 14, 21).
Primii chemați să-I facă locuință, să-L apere de profanarea celor răi, sunt preoții, atât pentru ei personal, cât și pentru parohienii lor. Ei sunt chemați să-L vadă, să-L audă, să-L simtă în întreagă ființa lor mai mult decât alții. Ei, prin urmare, și sunt primii chemați a se arăta vrednici de misiunea lor, ca creștini și ca exemplu pentru alții, în calitate de preoți.
__________________
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
http://sashaparagulla.blogspot.com/
Reply With Quote
  #66  
Vechi 09.01.2009, 08:26:08
patinina34's Avatar
patinina34 patinina34 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 29.11.2008
Locație: peste oceane si peste mari
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.185
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru patinina34
Implicit Talcuirea evangheliilor de peste an (66)

[SIZE=3]58[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica după Nașterea Domnului[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 2, 13-23)[/SIZE]

13. Iar dacă s-au dus ei, iată Îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, zicând: sculându-te, ia pruncul și pe mama lui, și fugi în Egipt, și fii acolo, până când voi zice ție: că vrea Irod să caute pruncul, să-l piardă pe el. 14. Iar el sculându-se, a luat pruncul, și pe mama lui, noaptea, și s-a dus în Egipt. 15. Și a fost acolo până la moartea lui Irod, ca să se plinească ce s-a zis de la Domnul prin Proorocul ce zice: din Egipt am chemat pe fiul meu. 16. Atunci Irod văzând că l-au batjocorit magii, s-a mâniat foarte, și trimițând a ucis pe toți pruncii care erau în Betleem, și în toate hotarele lui, de doi ani și mai mici, după vremea care a întrebat de la magi. 17. Atunci s-a plinit, ce s-a zis prin Ieremia proorocul, ce zice: 18. Glas în Rama s-a auzit, plângere și țipăt mult, Rahila plângând pe fiii săi, și nu vrea să se mângâie pentru că nu sunt. 19. Iar dacă a murit Irod, iată Îngerul Domnului în vis s-a arătat lui Iosif în Egipt, zicând: 20. Sculându-te ia pruncul și pe mama lui și mergi în pământul lui Israil, că a murit, cel ce căuta sufletul pruncului. 21. Și el sculându-se a luat pruncul și pe mama lui și au venit în pământul lui Israil. 22. Iară auzind că Arhelau împărățește în Iudeea, în locul lui Irod tatăl-său, s-a temut a merge acolo, și luând știre în vis s-a dus în părțile Galileii. 23. Și venind a locuit în cetatea ce se cheamă Nazaret, ca să se plinească ce s-a zis prin Prooroci, că Nazarinean se va chema.

I. Primejdia înlăturată
[SIZE=3](13-15)[/SIZE]

1. Magii, de bună credință fiind, nu se puteau gândi că Irod ar avea planuri infernale. Ei, după ce-și împliniră misiunea către nou născutul Împărat, erau gata ca, în ziua următoare să se întoarcă în Ierusalim, să dea lui Irod detalii asupra casei, familiei și a împrejurărilor în care ei au găsit pe Iisus. Aceasta o aștepta Irod cu sete de fiară, ca să curme zilele noului născut. Primejdia deci, asupra lui Iisus era mare.
Cum intervenise să înlăture primejdia deasupra Fecioarei Maria, punând-o sub scutul lui Iosif, așa intervine Providența acum, dând ordin Magilor, ca, înconjurând pe Irod, imediat, noaptea, fără să fie observați de nimeni, să plece repede de-a dreptul spre Persia. Ei pleacă și lasă pe Irod să aștepte.
Cu aceasta însă primejdia încă nu era înlăturată. Irod avea să scalde Betleemul și împrejurimile lui în sânge de copii. Între aceștia, după calculul omenesc, trebuia să cadă și Iisus pruncul. Și, ca să fie scăpat și din această parte, în noaptea în care pleacă Magii, este invitat și Iosif să plece și el imediat în Egipt, să-și piardă urma și să scape viața Pruncului.
Cu plecarea neobservată de nimeni a lui Iosif cu Maria și cu Iisus, primejdia este înlăturată. Irod rămâne în completă necunoștință despre persoana Principelui, a Cărui viață îl neliniștește. El este pus în imposibilitate de a afla pe Acela, pe care dorea să-L repună, căci, după datele ce avea de la Magi, în Betleem în zadar L-ar fi căutat pe Iisus. Iisus, fără să fi putut afla cineva dintre Betleemieni, era dus în Egipt; fusese dus noaptea, neobservat de nimeni.
2. Călătoria lui Iisus în Egipt, petrecerea Lui acolo, întoarcerea din Egipt, sunt tot atâtea proorocii împlinite, proorocii din care iudeii trebuiau să vadă că Iisus este proorocitul Mesia. Întreagă istoria lui Israil este o proorocie, care se împlinește în istoria lui Iisus (a se vedea cap. 57 și Conducătorul la Explicarea Evangheliilor). Evenimentele mari, epocale, din viața poporului Israil, sunt proorocii care, ca evenimente, se repetă și, deci, se împlinesc în viața lui Iisus. Așa, între altele, cum Israil, ca popor în fașă, călătorește în Egipt, spre a scăpa de pierire, de foametea din Canaan, tot așa și Iisus, în fașă, călătorește și El în Egipt, spre a scăpa de pierirea care-L amenința prin sabia lui Irod, tot în Canaan. Cum Israil petrece în Egipt până când îl cheamă Dumnezeu să se înapoieze din Canaan, tot așa și Iisus rămâne și El în Egipt, până când îl cheamă și pe El Dumnezeu, ca să se întoarcă în același Canaan. Proorocul Osia, 11, 1 vorbind de cele întâmplate cu Israil, vorbește în mod proorocesc de cele ce au să se întâmple cu Mesia.
Pe lângă aceasta, o lungă serie de alte proorocii, din care pe unele le-am tratat, pe altele le vom trata, aveau menirea să convingă și pe cei mai nepricepuți dintre evrei, că Iisus este Hristosul, cel vestit de prooroci și așteptat cu mare dor de întregul Israil. Și, dacă cu toate acestea evreii n-au voit să vadă și să recunoască realitatea adevărată; dacă n-au voit să primească pe Iisus și învățătura lui, cu atât mai rău pentru dânșii: ei n-au avut și nu au nici o scuză pentru îndărătnicia lor. De aceea este explicabilă teribila lor pedeapsă, veșnica lor rătăcire prin lume, fără patrie, fără limbă, urgisiți de toate neamurile cu care vin în atingere – un înfricoșat avertisment pentru aceia care s-ar ispiti cumva să facă cum evreii au făcut.
Proorociile mesianice împlinite nu sunt doar pentru iudeii și pentru păgânii contemporani ai lui Iisus, ci sunt pentru toată lumea din toate timpurile, prin urmare mai ales pentru noi.
Proorociile mesianice împlinite în persoana lui Iisus, alături cu faptele Lui, săvârșite peste legile naturii, și alături cu învățăturile Lui, menite a ne înlesni și îndulci viața pământească, a ne face fericiți pe pământ – sunt pentru noi cea mai incontestabilă dovadă despre dumnezeirea Sa și despre adevărurile învățăturilor Sale, relativ la dulcea și mângâioasa nădejde în fericirea cea veșnică; aceasta, ca urmare firească a fericirii noastre pământești, ca răsplată a vieții noastre virtuoase.
Vai nouă, dacă, în fața atâtor dovezi, vom închide și noi ochii inimii și a minții noastre, imitând pe evrei: răsplata iudeilor ne așteaptă și din punct de vedere național, temporal, ca români, și din cel veșnic, ca creștini.
Vai nouă, dacă atât din școala teoretică cât și din cea practică, nu vom primi învățătura și nu vom crede în mântuitoarele ei consecințe. Pierirea fizică și intelectuală ne așteaptă.
Și, dacă urmările necredinței sunt atât de grele pentru toți, fără deosebire, cum vor fi ele pentru preot, care menit este să fie însuși o dovadă vie de credință pentru parohienii săi. Întreaga lui conduită, în și afară de oficiu, în și afară de cele sacramentale, trebuie să se manifeste ca un eflux al convingerii lui religioase. Unde aceasta lipsește, preotul s-a coborât la treapta de speculant care-și privește darul preoțesc, nu ca o misiune dumnezeiască, ci ca un mijloc de trai. Un astfel de preot, chiar și când având dorința să fie, și-ar da toată silința să se arate cum nu este, adică deplin credincios, totuși, fără voie se dă de gol, își pierde autoritatea și povețele lui bune sunt nebăgate în seamă: turma lui este o turmă cel puțin de jumătate rătăcită. Ce se întâmplă însă cu acel preot care n-are nici măcar ambiția să treacă înaintea parohienilor săi și a publicului în general, ca convins, deplin și drept credincios, ci, stăpânit de închipuirea liberalismului și a independenței în gândire, își dă pe față necredința în cele ce profesează?! Un astfel de preot este pierdut pentru cariera sa, el nu este păstor, ci năimit, care duce însuși oile în gura lupului!
__________________
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
http://sashaparagulla.blogspot.com/
Reply With Quote
  #67  
Vechi 09.01.2009, 08:26:53
patinina34's Avatar
patinina34 patinina34 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 29.11.2008
Locație: peste oceane si peste mari
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.185
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru patinina34
Implicit Talcuirea evangheliilor de peste an (67)

[SIZE=3]59[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica după Nașterea Domnului[/SIZE]

II. Uciderea pruncilor.
Întoarcerea în Galileea
[SIZE=3](2, 16-23)[/SIZE]

1. Irod așteaptă zadarnic să vină Magii și să-i descopere taina cea mare care-l neliniștea. Întârzierea și mai pe urmă nevenirea Magilor, trebuia să-l deștepte, să-l facă să-și vină în fire, să vadă că în fața profețiilor și a celor întâmplate de curând, tăcerea Magilor nu este întâmplătoare, ci își are o cauză mai înaltă, cauza profețiilor, cauza călătoriei acelor Magi: o putere dumnezeiască contra căreia el nu se poate opune.
Irod era bătrân, de 70 de ani. Viața lui era scăldată în sânge și acoperită de cadavre omenești. El ucisese chiar membri de-ai familiei sale, numai să-și asigure tronul contra unei fantome ce-l urmărea, că un pretendent are să-i ia domnia. Acum, la pragul mormântului său, era timpul să se îndrepte, să se pocăiască. Ocazia cea mai fericită i se oferea: în statul său, aproape de reședința sa se naște Mântuitorul „Cel lesne iertător“, și el, păcătosul, n-avea decât să-și recunoască păcatele, să și le spele cu lacrimi înaintea Celui de curând născut. Dar nu; el rămâne surd la glasul conștiinței, orb la lumina rațiunii, și îndârjit cum era, nu voiește să știe de nimic alta, decât numai de nesăturata-i poftă de sânge omenesc. El, când vede că Magii nu mai vin, și când, după ancheta făcută, constată că-i așteaptă în zadar, că ei l-au desconsiderat, turbează de mânie, și, în paroxismul furiei sale, dă ordin să se ucidă toți pruncii mai mici de doi ani din Betleem și din împrejurimile lui. Această măsură, care nu-și are pereche în lume, o ia acest tigru cu fața de om, crezând că, între cei 14.000 pe care i-a ucis, va fi și Hristos, necunoscutul lui pretins rival. În patima lui oarbă el nu vede că, bătrân și bolnav fiind, nu poate trăi atâta timp, până când un copil, acum născut, ar crește așa de mare ca să-i fie periculos; el nu se gândește la boala sa urâtă, de care a și murit în acel an.
2. Dispoziția demonică, luată de Irod, a îmbrăcat în doliu și în jale un cap de țară.
În Betleem și în împrejurimile lui nu este o casă care să nu plângă cu inima cernită. În toate părțile omul întâlnește soldați brutali ucigând prunci, ale căror cadavre sunt aruncate pe străzi, pe câmp: în toate părțile se aud țipetele de durere ale mamelor deznădăjduite.
Această barbarie, cu toate acestea, este ca și o dublă proorocire împlinită. Marele Prooroc Ieremia (31, 15) descrie în câteva cuvinte trei mari evenimente asemănătoare, care toate sunt o profeții menite să se împlinească în Iisus.
Proorocul își imaginează pe strămoașa poporului Israil, pe Rahela, înmormântată aproape de orașul Rama, că, ieșind din mormânt noaptea:
a) își caută fiii, pe care nu-i află. Ei se duseseră cu tatăl lor în Egipt, unde, după toate probabilitățile, aveau să dispară în nenumărata populație egipteană. La aceasta gândindu-se ea, plânge, se tânguiește și nu voiește să se mângâie, fiindcă înaintea ei este siguranța pieririi;
b) își caută fiii din Împărăția lui Israil duși în robia asiriană, și pe cei din Împărăția lui Iuda, duși în robia babilonică, și, negăsindu-i, nu voiește să se mângâie, ci plânge, se tânguiește, țipă în durerea ei de mamă, presupunând că, prin această dublă robie, s-a pus capăt urmașilor ei și s-a zădărnicit promisiunea dată de Dumnezeu lui Avraam și lui Iacov.
Aceste evenimente sunt pentru Ieremia o proorocie, care trebuia să se împlinească. Cum a îngrijit Dumnezeu ca, peste toată închipuirea omenească, cei unsprezece fii ai ei, care intră în Egipt, nu numai să nu se prăpădească, ci să se dezvolte într-un puternic popor; cum, peste toată închipuirea omenească, Dumnezeu a îngrijit ca plângerea Rahelei să nu se arate întemeiată nici în robirea poporului: astfel va îngriji Dumnezeu, ca să nu se împlinească temerea ei nici cu ocazia Nașterii Mântuitorului. El, Proorocul, își închipuiește că și la Nașterea lui Iisus, la omorârea pruncilor;
c) Rahela iese din mormânt și, văzând atâta ucidere de fii ai săi, plânge, se tânguiește și nu voiește să se mângâie, căci, în atâta mulțime de fii ai ei morți, care-i provoacă durerea de mamă, ea este încredințată că va fi și proorocitul Mesia, și că, prin urmare, urmașii săi, fiii săi, și cei rămași în viață nu sunt: sunt morți pentru mântuire, dacă mort este Acela, Care era menit să-i mântuiască.
3. Probabil în anul în care a săvârșit uciderea pruncilor, Irod moare de o boală cumplită. Lui îi urmează pe tron fiul său Arhelau. Despre aceasta îngerul (vs. 20) vestește pe Iosif invitându-l să ia pe Prunc și pe mama lui și să se înapoieze în Canaan, spre a se împlini și în această înapoiere proorocia din istoria poporului: înapoierea din robie.
Pericolul nu era însă cu desăvârșire înlăturat. Se putea prea ușor întâmpla să se afle că copilașul Iisus este Acela, pentru Care Irod făcuse atâta ucidere, și fiul său, Arhelau, actualul împărat, să se creadă și el amenințat de Iisus, și să-L răpună. De aceea Iosif, înștiințat de înger, înconjură Iudeea și trece în Galileea, anume în orașul său natal, în Nazaret, unde își exercitase meseria de tâmplar.
Și aceasta s-a întâmplat ca să împlinească alte profeții. Iisus, după profeții trebuia să se cheme Nazarinean. El se și numește Nazarinean atât după orașul Nazaret, cât și după înfățișarea Sa modestă, nepretențioasă, cum este o mlădiță în arbore, căci cuvântul evreesc nezer, din care e format, mlădiță înseamnă. El în proorocia lui (Isaia 11, 1-2) mlădiță (toiag) se numește: „Și va ieși toiag (mlădiță-nezer) din rădăcina lui Iesse, și floare din rădăcina lui se va înălța...“.
La aceste, atât de semnificative împliniri de proorocii, se referă Evanghelistul anume, ca să deștepte pe evrei și să ne deștepte și pe noi, să atragă atenția tuturor asupra acestor evenimente, spre a ne convinge despre marea economie dumnezeiască pentru binele nostru, pentru fericirea noastră, pe care să o primim cu credință într-Însul și cu nețărmurită recunoștință.

__________________
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
http://sashaparagulla.blogspot.com/
Reply With Quote
  #68  
Vechi 09.01.2009, 08:28:00
patinina34's Avatar
patinina34 patinina34 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 29.11.2008
Locație: peste oceane si peste mari
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.185
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru patinina34
Implicit Talcuirea evangheliilor de peste an (68)

[SIZE=3]60[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica înainte de[/SIZE]
[SIZE=5]Botezul Domnului[/SIZE]
[SIZE=3](Marcu 1, 1-8)[/SIZE]

1. Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. 2. Precum s-a scris în Prooroci, iată eu voi trimite îngerul meu înaintea feței tale, care va pregăti calea Ta. 3. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările lui. 4. Era Ioan botezând în pustie, și propovăduind botezul pocăinței întru iertarea păcatelor. 5. Și ieșea la dânsul tot ținutul Iudeei și Ierusalimului, și se boteza în apa Iordanului de la el, mărturisindu-și păcatele sale. 6. Și Ioan era îmbrăcat cu peri de cămilă, și cu brâu de curea împrejurul mijlocului său, și mâncând acride și miere sălbatică. 7. Și propovăduia, zicând: vine după mine cel mai tare decât mine, căruia nu sunt vrednic a mă pleca să-i dezleg curelele încălțămintelor lui. 8. Că eu am botezat pe voi cu apă, iar acela vă va boteza pe voi cu Duhul Sfânt.


Ioan la Iordan

1. Conform scopului său special, Marcu începe Evanghelia arătându-ne pe Ioan la Iordan, ca o minune dumnezeiască, fără să se știe de unde vine și cum vine. Tot ce ne spune este proorocia împlinită într-însul: îngerul Domnului, trimis ca herald, ca crainic înaintea Împăratului Mesia (Maleahi 3, 1). Evanghelistul dă cititorilor să înțeleagă că Împăratul, proorocit de Maleahi, este un Împărat așa de mare, încât nu-și găsește între oameni un herald, vrednic de Dânsul, ci, ca un Împărat ceresc, recurge la un Înger – Înger în trup.
Menirea heraldului, ca a tuturor heralzilor împărătești: să pregătească Împăratului calea, spre a fi deplin liberă și netedă, să prepare lumea pentru sărbătoreasca lui primire.
Îngerul herald nu pregătește însă calea Împăratului prin forță, prin silă, ci prin cuvânt, tot după proorocie: el este „glasul celui ce strigă...“ (Isaia 40, 3).
În pustie a ieșit heraldul, în această pustie, lângă Iordan (vs. 4), pregătește el calea Domnului. Cum?
Desculț, cu capul gol, pârlit de soare, cu părul în plete lungi, bătute de vânt, el poartă drept îmbrăcăminte o piele de cămilă înfășurată în jurul corpului și strânsă peste mijloc cu o curea. Om venit din pustie, el nu locuiește în casă, ca ceilalți oameni; nu se hrănește ca ei: mâncarea lui e vlăstare, lăcuste și miere sălbatică.
Întreagă înfățișarea lui este a lui Ilie, despre care proorociile spun că are să fie herald lui Mesia.
Prin neobișnuita sa înfățișare și viață, Ioan atrage asupră-și atenția lumii, care aleargă la dânsul să-l vadă și mai ales să-l asculte; că el, cum era în întreagă ființa sa, era și la vorbă: aspru și necruțător: cuvântul lui ardea ca focul. Celor ce se apropiau de dânsul, el le ținea cuvântări mustrătoare, provocatoare la pocăință, punând în perspectivă, pentru cei neascultători, pierirea, iar, pentru cei ce se vor pocăi, împărăția cerurilor, care se apropie.
2. Nu toți câți veneau la dânsul veneau cu aceleași dispoziții. Pe cei ce, mișcați de mustrările lui, recunoșteau că au păcătuit, arătau părere de rău pentru trecuta lor viață păcătoasă și se făgăduiau că nu vor mai face rele, că vor fi buni, pe aceia Ioan îi spăla cu apă, simbolizând curățirea de păcatele făcute și hotărârea pentru o viață curată, mai ales însă pregătirea, curățirea pentru o viață sfântă. Această curățire se numește botez, și Ioan, care însuși spăla, boteza, s-a numit botezător.
Erau însă și de aceea care nu se simțeau mișcați spre îndreptare, dar țineau și ei să se arate lumii că se îndreptează; voiau să facă speculă din opinia publică, și, simulând pocăință, mergeau și ei să primească botezul. Când Ioan îi vede pe acești speculanți de cele sfinte (ne spune Luca 3, 7-9) îi apostrofează, în termenii cei mai aspri. El le zice: „Pui de năpârcă“ (viperă), șerpi veninoși, care tindeți numai să mușcați și să înveninați, șerpi, în care totul e rău, cum vă închipuiți că, simulând, veți fi considerați ca oameni buni și că veți scăpa de pedeapsa celor răi? Pedeapsa nemiloasă vă așteaptă de nu vă veți pocăi din toată inima și de nu veți dovedi pocăința prin fapte: faceți „roade vrednice de pocăință“. Să nu vă încredeți în noblețea neamului vostru, și, întemeiați pe aceasta, pe patronajul strămoșului vostru Avraam, să continuați a face rele, crezând că el vă va lua sub scut și că fiind voi fiii lui Avraam, Dumnezeu vă va trece cu vederea fărădelegile. Mai ales de la voi cere Dumnezeu fapte bune, viață sfântă, ca să puteți primi pe Împăratul cerurilor. De nu o veți face aceasta, Dumnezeu are să vă înlăture, și în locul vostru, de-I va fi voința, va putea face și din pietre adevărați fii ai lui Avraam, buni ca și el. Acum e momentul suprem, hotărâtor: voi sunteți arbori, securea, care este sentința dumnezeiască, vă așteaptă să vă taie la rădăcină și să vă arunce în foc, dacă nu veți face fapte bune, dacă voi, ca pomi, nu veți produce roade bune.
Pocăiți-vă, le strigă el, pregătiți-vă ca să puteți primi după cuviință pe Cel Ce vine, după timp, în urma mea, pe Acela, al Cărui herald eu sunt, că Acela este așa de mare față de mine, încât eu, oricum m-ați crede voi pe mine, nu sunt vrednic nici să-I fiu cel mai de rând servitor: nu pot aspira nici măcar la onoarea „de-a mă pleca înaintea Lui și a-I dezlega curelele încălțămintelor“.
Eu, cum vedeți, pe cei ce se îndreaptă îi botez cu apă, ca simbol al iertării păcatelor; Acela însă vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc – adică: va arde și va nimici în adevăr păcatele voastre și cu Duhul Sfânt vă va sfinți, ca să puteți intra în Împărăția Lui. Eu numai simbolizez realitatea, pe care El o va îndeplini. Deci, pocăiți-vă!
Și la noi vine Ioan, și nouă ne vestește despre venirea Mântuitorului, și pe noi ne îndeamnă la pocăință.
Toți câți ne dau sfaturi bune, câți ne povățuiesc să ne ferim de a face ce e rău și să nu ne lenevim a face tot ce este bine – sunt Ioani. Și noi suntem chemați atât de des la pocăință, și între noi se găsesc de aceia care țin să arate că fac pocăință, dar numai să arate, ca de modă. Pe aceia dintre noi, care așa fac, îi apostrofează Ioan, zicându-le: „pui de năpârcă“, căci tot ce poate să fie mai rău este acela, care speculează cu cele sfinte, care, cunoscând și apreciind valoarea binelui, numai simulează că-l face, spre a se insinua în opinia bună a publicului, în fond însă rămâne rău, și din rău devine, tocmai prin fățărnicia sa, numai venin, pui de viperă.
Cel ce voiește serios să se spele de murdăria păcatelor, acela să se curețe de păcate prin Botezul lacrimilor, să vină la pocăință cu sinceritate și din convingere, cu adevărată părere de rău pentru păcate și cu hotărârea de a se abține de la repetarea lor.
Numai în acest caz poate fi vorba de îndreptarea vieții, de înnobilarea moravurilor, și, deci, de viață tihnită, fericită a omului.
Între enoriașii săi preotul trebuie să fie un al doilea Ioan Botezătorul, atât prin cuvânt cât și prin fapte.
__________________
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
http://sashaparagulla.blogspot.com/
Reply With Quote
  #69  
Vechi 09.01.2009, 08:28:55
patinina34's Avatar
patinina34 patinina34 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 29.11.2008
Locație: peste oceane si peste mari
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.185
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru patinina34
Implicit Talcuirea evangheliilor de peste an (69)

[SIZE=3]61[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica după Botezul Domnului[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 4, 12-17)[/SIZE]

12. Iar auzind Iisus că Ioan este prins, s-a dus în Galileea. 13. Și lăsând Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum lângă mare, în hotarele lui Zavulon și ale lui Neftalim. 14. Ca să se împlinească ce s-au zis prin Isaia Proorocul, ce zice: 15. Pământul lui Zavulon, și pământul lui Neftalim, calea mării de aceea parte de Iordan, Galileea limbilor. 16. Poporul cel ce ședea întru întuneric a văzut lumină mare, și celor ce ședeau alături, și în umbra morții, lumină a răsărit lor. 17. De atunci a început Iisus a propovădui, și a zice: pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor.


Pregătirea și începutul activității lui Iisus

1. După Botez, înainte de a-și începe activitatea Sa, Mântuitorul (4, 1 ș.u.) se retrage în singurătate spre a-și termina pregătirea pentru uriașa sa operă. Pregătirea aceasta din urmă este atât de importantă, încât găsim că aici este locul potrivit să o privim mai de-aproape.
Iisus se retrage în pustie, unde petrece singur 40 de zile în post și în rugăciune. La sfârșitul acestui timp de izolare El flămânzește. Acest moment Satan voiește să-l exploateze spre a-I zădărnici venirea între oameni.
Satan, prin amăgire, ajunsese să fie stăpân peste Adam și peste urmașii lui. El vede acum cu groază că Iisus, înarmat cu puteri dumnezeiești, se pregătește să-i desființeze stăpânirea. Este deci firesc ca el să încerce totul spre a-și apăra domnia. El știe că luptă pe față nu poate susține. De aceea recurge la surprindere, la amăgiri, prin care să împingă pe Iisus la vreun pas pripit, prin care să-Și închidă calea, să-Și facă imposibilă împlinirea misiunii.
Pururea vigilent, când vede că Iisus este flămând, își zice: acum a sosit momentul de atac: dacă reușesc să-L înduplec, ca El să-Și întrebuințeze puterile pentru binele Său personal, devenind din pur altruist ce este, un egoist, – eu am câștigat lupta, căci, în acest caz El, abătându-Se de la planul dumnezeiesc, a păcătuit și a intrat sub stăpânirea mea.
2. În consecință Satan se apropie de Iisus în momentul când Acesta era mai flămând, și-I zice: Văd că ești flămând și ce să mănânci n-ai; ești, prin urmare, în primejdie să suferi de foame, și în cele din urmă, chiar să mori. Ei bine, „dacă“, în adevăr, „tu ești Fiul lui Dumnezeu“, ai putere să faci ce vrei, ai putere să-ți procuri hrană schimbând materia care-ți stă la dispoziție, cum ai schimbat la Cana apa în vin – deci: „zi pietrelor acestora să se facă pâini“ și să mănânci.
Iisus, Care era conștient de misiunea Sa și de intențiile diavolului, – fiindcă acesta îl numise Fiul lui Dumnezeu, îi răspunde cu cuvântul lui Dumnezeu: „Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Deuteronomul 8, 3).
Văzând Satan că reușește să-L înduplece pe Iisus, ca să-Și vină într-ajutor cu hrana corpului, el crede că va izbuti să-L surprindă cu ispitire mai profundă, ispitire în Duh. Îi cere să ispitească pe Dumnezeu. Îl ia deci pe Iisus și zboară cu Dânsul în Ierusalim, depunându-L pe aripa Bisericii, unde nu putea sta, dar de unde nu se putea pogorî, ci era în pericol să amețească, să cadă la fiecare moment. Aici, arătându-I primejdia, în care se află, Îi zice: „Dacă ești tu Fiul lui Dumnezeu aruncă-te jos, căci“ – și aici Diavolul aduce și el motiv din Sfânta Scriptură – „este scris că îngerilor Săi va porunci...“ (Psalmul 90, 11-12).
Nu Iisus era însă Acela care să știe de frică, și Care, prin surprindere, putea fi înspăimântat. El îi răspunde cu toată liniștea: „Scris este: nu vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău“ (Deuteronomul 6, 16).
Dar nici Satan nu se dă bătut. El își aduce aminte, pe de-o parte, că pofta de mărire îl făcuse pe el rău, de alta ce efect minunat avusese apelul lui la pofta de mărire a Evei. Stratagema întrebuințată la amăgirea Evei, voiește, deci, să o pună în aplicare și față de Iisus. El ia pe Iisus și se înalță cu Dânsul pe vârful unui munte, de unde Îi arată toate Împărățiile lumii și mărirea lor, și-I zice: Vezi acestea toate? Sunt ale mele! ți le dau ție, Te fac stăpân universal, cu o singură condiție, să mă recunoști pe mine ca pe mai marele tău, „să te închini mie“.
Iisus, atunci, face uz de autoritatea Sa dumnezeiască, poruncindu-i lui Satan: „Fugi dinaintea mea că scris este...“ (Deuteronomul 6, 13; 10, 20).
Satan dispare, lovit de dumnezeiasca poruncă, iar Îngerii vin în jurul lui Iisus și-I servesc.
3. După întoarcerea din pustie, aflându-se în Pereea, lui Iisus Îi vine vestea că Irod a prins pe Ioan Botezătorul și l-a aruncat în temniță. Atunci El trece în Galileea și se stabilește în Capernaum. De aici Capernaumul s-a și numit cetatea Sa.
Și acest fapt este însă o împlinire de proorocie (Isaia 9, 1-2; 42, 7), anume ca să deștepte pe evrei spre a recunoaște în Iisus pe Mesia Cel așteptat de dânșii. Evreii trebuiau să vadă în activitatea galileică a lui Iisus, că El este lumina cea mare, despre care vorbește Isaia, lumină care s-a arătat întunecaților galileeni.
Învățătura lui Iisus, la început, se rezumă (vs. 17) în pregătirea pentru Împărăția cerurilor – o continuare a învățăturii lui Ioan.
Precum la Botez, în primul act al pregătirii Sale, prin arătarea Sfintei Treimi se mărturisește în mod solemn mesianitatea dumnezeiască a lui Iisus; iar în al doilea, în alipirea aderenților de persoana Sa (Ioan 1, 37-51), dovedește Însuși Dumnezeirea Sa (atotștiința manifestată către Petru și către Natanail și atotputernicia manifestată în schimbarea apei în vin), – în actul al treilea al pregătirii Sale se oglindește întreagă activitatea Sa, absolut dezinteresată, neinfluențată și neîmpiedicată de nimic, de nici o putere. Acest al treilea act este un fel de preludiu, un fel de simbol, din care cunoaștem că El va merge înainte bravând și sfidând pericolele și piedicile ce I le-ar pune puterea inamică, chinurile și moartea. În actul al treilea al pregătirii Sale ni se simbolizează programul Său, înfățișat în deviza scrisă cu litere de lumină: „Nimic pentru Mine, totul pentru omenire“.
Mari și bogate învățăminte cuprinde pentru noi această Evanghelie.
Și noi adeseori suntem supuși ispitei de pofta stomacului, de frică și de deșertăciune lumească. Pofta stomacului, dorința de a mânca, nesațiul care aduce cu sine atâtea rele, prin consecințele ei ne îndeamnă la înfrânare, la temperare. Omul nu consistă numai din materie, ci și din spirit; el să nu se gândească numai la hrana josnică, materială, ci mai vârtos la cea spirituală, superioară, la hrana cuvântului lui Dumnezeu, la cultura cea adevărată: luminarea minții și înnobilarea inimii.
Frica, amenințarea cu nenorociri, dacă am evita să facem vreo faptă rea, ori, dacă am săvârși una spre binele aproapelui, ne povățuiește la încrederea în Dumnezeu, Care va răsplăti Însuși faptele cele bune și va pedepsi pe cele rele.
Deșertăciunea lumească, pofta de mărire, păcatul primordial și izvorul păcatului în lume și al răului peste tot – ne îndeamnă să ne înarmăm cu pavăza smereniei și cu coiful lepădării de sine, care conduce la cea mai înaltă mărire cerească.
Mântuitorul S-a dat pe Sine Însuși pildă vie de smerenie și de lepădare de sine, ca și noi urmându-L, deviza să o avem: Nimic pentru noi, totul pentru neam și pentru lege.
Preotul, trimisul Lui, dacă voiește să fie vrednic de misiunea sa, trebuie să-L urmeze.
__________________
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
http://sashaparagulla.blogspot.com/
Reply With Quote
  #70  
Vechi 09.01.2009, 08:29:59
patinina34's Avatar
patinina34 patinina34 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 29.11.2008
Locație: peste oceane si peste mari
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.185
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru patinina34
Implicit Talcuirea evangheliilor de peste an (70)

[SIZE=3]62[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE]
[SIZE=5]Nașterea Maicii Domnului1[/SIZE]
[SIZE=3](8 Septembrie)[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 10, 38-42; 11, 27-28)[/SIZE]

38. Și când mergeau ei, au intrat într-un sat, iar o femeie anume Marta, l-a primit pe el în casa sa. 39. Și aceea avea o soră, care se numea Maria, care șezând lângă picioarele lui Iisus asculta cuvintele lui. 40. Iar Marta se silea spre multă slujbă, și stând a zis: Doamne, au nu socotești că sora mea singură m-a lăsat să slujesc; spune-i deci să-mi ajute. 41. Și răspunzând Iisus a zis ei: Marto, Marto, te grijești și spre multe te silești. 42. Dar un lucru trebuie. Iar Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la dânsa. 27. Și, când grăia El acestea, ridicând o femeie glasul din popor a zis Lui: fericit este pântecele care te-a purtat și sânii pe care i-ai supt. 28. Iar El a zis: adevărat fericiți cei ce aud cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc pe el.

Gospodăria și învățătura

1. În Betania era o familie cu care Mântuitorul s-a împrietenit: Lazăr cu surorile sale Marta și Maria. De câte ori trecea pe la Ierusalim ori se înapoia, era firesc ca El să se abată pe la prietenii Săi.
În una din excursiile Sale, ne spune Evanghelia de astăzi, Iisus, însoțit, firește, de Învățăceii Săi și de mulțime de popor, trecând prin Betania, găsește numai pe cele două surori, Marta și Maria, și găzduiește la ele.
Ambele surori iubeau pe Iisus și nu știau cum să-I arate mai viu dragostea și admirația lor. Ele încercau să emuleze în a se arăta vrednice de prietenia Lui. Pare că erau de fire cu totul opusă. Una, Marta, mai reală, mai practică; cealaltă, Maria, mai sentimentală, mai spirituală, mai înclinată spre idealuri.
2. Marta pare a fi fost mai vârstnică. Ea se poartă ca doamna casei, căci (vs. 38) ea primește în casă pe Mântuitorul.
Ca bună gospodină, ea pune repede la cale cele trebuincioase pentru masă, spre a servi cu vrednicie pe marele ei oaspete și pe însoțitorii Lui. Dar ea singură nu putea răzbi cu gătirea bucatelor și cu aranjarea celor de lipsă pentru masă.
Maria însă, în admirația ei pentru Iisus, nu se îndepărtează de Dânsul, ci (vs. 39), șezând lângă picioarele Lui, Îi asculta cu atenție învățăturile, căci El, oriunde se afla, era neobosit în a învăța pe cei care îl înconjurau. Pentru Maria, femeia idealistă, dispărea toată lumea materială, când ea se găsea în apropierea lui Iisus, Care pentru ea era totul. Ea ar fi stat nemâncată și nebăută zile întregi lângă adoratul ei Învățător, hrănindu-și sufletul cu hrana spirituală, cuprinsă în învățătura lui dumnezeiască.
Această retragere a Mariei de la grijile gospodăriei, mai ales acum când în casă erau atâți și așa de distinși oaspeți, nu convenea surorii ei, Martei, care nu putea singură împlini toate necesitățile pentru gătirea și aranjarea mesei.
Spre a nu suferi vreo scădere în servirea oaspeților, Marta, părăsindu-și pentru moment lucrarea, trece în odaia în care Iisus se află învățând, și, cu prietenească familiaritate, Îi zice: Doamne, vezi că sora mea m-a lăsat singură, și eu așa nu pot izbuti să slujesc cum se cuvine; nu o mai ține încătușată cu vorba, ci, pentru scurtă vreme, zi-i să vină, să-mi ajute(vs. 40).
Mântuitorul îi laudă râvna pe care o depune ea în gospodărie, ca să-L servească pe El și pe ai Săi(vs. 41). În același timp însă, o face băgătoare de seamă că, această râvnă singură, fără partea spirituală, nu este îndestulătoare pentru mântuire. Da, bine face ea, că îngrijește de menaj, de gospodăria casei, dar să nu piardă din vedere un lucru: îngrijirea de suflet prin luminarea minții și prin înnobilarea inimii cu învățătură.
Ea, Marta, se îngrijea pentru hrana materială, pe care să o servească Mântuitorului ei și bine făcea; Maria se îngrijea însă pentru hrana ei spirituală, pe care o sorbea cu nesațiu din gura Învățătorului ei – și: mai bine făcea.
Pe când Iisus aproba, cu oarecare mulțumire osteneala și scopul Martei, pe atunci scoase în relief ținuta spirituală a Mariei, care și-a ales partea cea mai bună, parte care nu se va lua de la dânsa. Nu se va lua, căci aceea ce câștigă ea ascultându-L, este inalienabil, nu i se mai poate lua.
Ca și în convorbirea cu samarineanca și cu ucenicii sosiți cu merinde din Sihar (cap. 11, 12), și aici Iisus, de la hrana materială, trece la cea spirituală, pe care o scoate la iveală, ca lucru de căpetenie, care trebuie să preocupe pe om.
Aceasta face Mântuitorul într-o vorbire mai lungă, pe care Evanghelistul o rezumă în câteva cuvinte.
3. Învățătura aceasta, împreună cu cea cuprinsă în cap. 11 vs. 1-26 produce în mulțimea care-L asculta, așa puternic efect, că o femeie din popor dă expresie entuziasmului ei, plin de admirație pentru Iisus, strigând: „Fericit este pântecele care Te-a purtat și sânii ce ai supt“ (11, 27).
Femeia, în numele poporului, fericește pe Fecioara Maria, care pe Iisus L-a purtat în pântece și L-a alăptat.
Mântuitorul, admițând această fericire ca întemeiată, se grăbește a enunța că, afară de Maica Sa, adevărații fericiți sunt aceia care Îl aud pe El și se conformează învățăturilor Lui.
Cele două femei sunt pentru noi două modele de imitat:
Marta, model de sârguință în primirea cu cinste a oaspeților, model de gospodină, de îngrijire de cele casnice, de economie domestică.
A o imita pe ea este prima datorie a femeii, a doamnei de casă. Unde femeia nu poartă grijă de gospodărie, acolo este risipă, din care rezultă sărăcia cea rușinoasă cu întregul ei cortegiu de nenorociri.
Maria – modelul sârguinței pentru educație și instrucție. Nu e destul ca femeia să fie bună gospodină, ea trebuie să imite pe Maria în a se instrui și a se educa pe sine, și mai ales în a-și instrui și a-și educa copilașii. Primul și cel mai de căpetenie educator al copiilor trebuie să fie mama lor.
Ferice de acele femei care imită pe Maria, care își însușesc învățăturile și știu să beneficieze de ele.
Orice alte avuții ar avea ele, grații și frumusețe, sunt trecătoare, li se pot lua: instrucțiunea și educația lor, ca și cea dată de ele copiilor lor, nu se pot lua de la dânsele: le posedă până intră în mormânt, ba și dincolo de mormânt.
Locul cel dintâi între cei râvnitori pentru instrucție și educație trebuie să-l ocupe preotul, ca instructor și educator. În întreagă viața sa el neîncetat trebuie să se instruiască citind, învățând. Mai ales trebuie să facă aceasta viitorul preot, seminaristul. Lui îi zice Hristos: Fericit cel ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl păzește.
__________________
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
http://sashaparagulla.blogspot.com/
Reply With Quote
Răspunde



Subiecte asemănătoare
Subiect Subiect început de Forum Răspunsuri Ultimele Postari
Talcuirea randuielii tunderii in monahism - Pr. Arsenie Boca Salistean Domnica Intrebari utilizatori 1 13.01.2013 22:28:25
Talcuirea celor 7 evanghelii io8nut Maslul 2 04.12.2011 12:17:08
Talcuirea Dumnezeiestii Liturghii andrei_im Teologie si Stiinta 6 04.02.2010 22:47:26
Psalmul 136 in talcuirea lui Serafim Rose Miha-anca Rugaciuni 14 08.01.2010 23:10:53
Tâlcuirea numelui "Iisus"- din Învățăturile Sfintei Biserici cristiboss56 Din Noul Testament 1 10.06.2009 21:40:37