Dumnezeu, Patrie, Famile

[TINERI PENTRU ROMANIA]

[TINERI PENTRU ROMANIA]

SĂ NE APĂRĂM RELIGIA ŞI BISERICA!

Rezultatele alungării Religiei şi Bisericii din viaţa Europei:
- un avort la 27 de secunde;
- un divorţ la 30 de secunde;
- numărul căsătoriilor a scăzut cu 24% în ultimii 20 de ani;
- 33% din naşteri sunt în afara căsătoriei;
- 80% din creşterea demografică se datorează emigraţiei;
- o familie din 4 numără doar o persoană.
Şi lista poate continua...
Consecinţa: Europa moare.
Renegându-şi Religia şi Biserica Europa s-a angajat pe spirala extincţiei civilizaţiei sale prin depopulare, îmbătrânire, declin şi decadenţă. Tratatul de aderare la U.E. nu ne obligă şi nu ne poate obliga să urmăm şi noi aceeaşi cale. Să ne apărăm Religia şi Biserica pentru binele Ţării, pentru binele copiilor noştri şi al nostru.

Mihail Gheorghe Bujor (Ghebu)

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (9)

SOCIETATEA

Libertatea

-I-

Libertatea e la fel de importantă ca viaţa. Într-adevăr la ce ne-ar folosi existenţa dacă nu am fi liberi atât cât ne-o permite libertatea celorlalţi? Libertatea e prin urmare un drept natural al fiecăruia dintre noi şi e obligatoriu să fie respectat. Nimeni nu are dreptul să ne forţeze să muncim sau să ne împiedice să mergem unde vrem, altfel spus să dispună de persoana noastră, să ne sechestreze. Fără libertate nu există morală, fiindcă morala constă tocmai în folosirea bună, voită a fiinţei noastre. E necesar să avem chiar libertatea de a face rău, fiindcă fără ea nu am avea niciun merit în a face bine. Interesul general e apărat prin legi de inconvenientele unei libertăţi periculoase. Dacă le încalc, ştiu la ce mă expun, dar libertatea alegerii îmi aparţine.

-II-

Nu se poate separa libertatea fizică de libertatea morală. Faptul că înlănţuirea trupului nu afectează întotdeauna libertatea sufletului nu poate fi invocat ca argument pentru transformarea omului în proprietatea cuiva. Sclavia e o nedreptate odioasă şi revoltătoare. Înţelepţii antichităţii au admis-o totuşi ca legitimă. Ea a existat chiar până în secolul al XIX-lea. A fost nevoie de un război lung şi sângeros ca S.U.A. s-o poată suprima. Blândeţea multor stăpâni de sclavi nu justifica lipsirea unor oameni de posesia propriei lor persoane. Să ne amintim că o contribuţie însemnată la această lucrare eliberatoare a avut scriitoarea Harriet Beecher Stowe care dezvăluit ororile sclaviei în cartea sa „Coliba unchiului Tom”.

Iobăgia, care a durat tot până în secolul al XIX-lea, era o formă de sclavie atenuată. Omul legat de pământ nu-l putea părăsi, era vândut împreună cu el, iar rodul muncii lui aparţinea seniorului. Aceste obiceiuri, ţinând de societatea feudală, au fost înlocuite treptat cu forme de organizare socială mai rafinate, însă nu neapărat mai bune.

-III-

Există în tot ce suprimă libertatea o dublă ispită. La stăpân ispita de a abuza de puterea sa, la aservit ispita de a se lăsa în voia soartei, de se degrada pierzându-şi orice iniţiativă, orice sentiment de demnitate umană. Se mai poate numi om sclavul bătut sau umblând cu şiretlicuri ca să scape de bătaie?

Nu ne e permis să renunţăm de bunăvoie la propria noastră libertate, atât e de preţioasă şi de sacră. Nimănui nu-i e îngăduit să se vândă ca sclav, dacă nu o face din nobleţe sufletească, din generozitate. Vincent de Paul, de exemplu, a luat la Alger locul unui vâslaş la galere care nu a putut fi răscumpărat de la piraţi.

-IV-

Nu ne e permis nici să ne vindem voinţa angajându-ne să comitem o nedreptate. Fără îndoială putem să ne înstrăinăm timpul, munca în condiţii negociate, pentru că o parte a voinţei noastre scapă contractului fiindu-i superioară. De aceea patronii nu au dreptul să abuzeze de puterea lor pentru a-şi forţa salariaţii să-şi compromită sănătatea sau viaţa. Nici asociaţiile nu au dreptul să-şi constrângă membrii prin abuz de influenţă. Oricare ar fi asociaţia în care intrăm cu o intenţie oarecare, nu ne e îngăduit să renunţăm pentru ea la libertatea noastră pentru a-i urma pasivi consemnele. Concurenţa teribilă de pe piaţa muncii e prin ea însăşi un obstacol serios în calea libertăţii. Conştiinţa capitulează uşor în faţa foamei. Cei din partea de sus a scării sociale e necesar să înțeleagă bine ce crimă comit acutizând o necesitate vitală. Să ceri, de pildă, unei biete muncitoare să lucreze pentru o plată derizorie, s-o obligi în plus să stea peste program, înseamnă să atentezi la libertatea ei, fiindcă ştii că nu poate spune nu.

Unele persoane au calitatea, autoritatea şi datoria de a-şi impune voinţa. Părinţii îşi domină copilul, iar alături de ei şi cu acordul lor sunt profesorii însărcinaţi cu instruirea lui. Minorul nu poate fi liber pentru că nu are o educaţie completă şi o minimă experienţă de viaţă. Desăvârşirea educaţiei lui nu se poate face doar prin aplicarea de sancţiuni. E necesar totodată ca el să priceapă că ascultarea îl pregăteşte pentru independenţa sa de mai târziu şi că tot ce se doreşte e să fie împiedicat să-şi facă singur rău. E important ca purtarea să-i fie dictată de raţiune, nu de teamă sau de dispoziții de moment.

-V-

Libertatea e atât de necesară vieţii încât lipsirea de ea a devenit cea mai gravă pedeapsă aplicată acelora care fac rele. Nimic nu ne emoţionează mai mult ca soarta unui deţinut. Masca de Fier, despre care nu se ştie nimic precis, a înduioşat mulţi oameni doar pentru că era captiv. Nenorocirea întemnițatului din Chillon i-a inspirat lui Byron versuri remarcabile, iar nouă vizitarea temniţelor din vechile castele sau a puţurilor din Veneţia ne provoacă fiori. În zilele noastre închisoarea nu mai e inumană, ci aspră, fiindcă e o pedeapsă, dar e mai mult o dezonoare decât o suferinţă fizică. Tendinţa e de a face din ea un instrument de moralizare ajutând vinovaţii să se îndrepte şi să-şi folosească mai bine libertatea când şi-o recapătă.

-VI-

O carte veche, scrisă sub formă de întrebări şi răspunsuri de Alcuin pentru fiul lui Carol cel Mare, cuprinde această admirabilă definiţie: „Ce e libertatea? E neprihănire.” În acea epocă, considerată întunecată şi barbară, libertatea era de neconceput fără moralitate. În marile catedrale e scris uneori cuvântul „Libertas” sub statui de femei pure părând că se înalţă spre ţelul căutat de ochii lor îndreptaţi către cer. O astfel de libertate trebuie să ne dorim, pentru ea avem datoria să rămânem stăpâni pe persoana noastră, pe gândurile noastre şi pe faptele noastre. Libertatea care ne pângăreşte fiinţa, care ne-o distruge, care ne împiedică să gândim creator e de fapt servitute.

Popescu Angela

[TINERI PENTRU ROMANIA]

[TINERI PENTRU ROMANIA]

OPINIE

Mulţi beţivi, drogaţi sau perverşi au studii superioare. Nu învăţătura sau lipsa ei sunt prin urmare problema, ci slăbiciunile omeneşti. Tindem să considerăm ca bun ce e plăcut chiar când ştim că ne distruge. Din punctul acesta de vedere suntem asemenea copiilor şi la fel ca ei avem nevoie de cineva care să ne împiedice să ne facem rău singuri. Ori doar Religia şi Biserica ne pot apăra pe noi de noi. Restul e de mai mică importanţă...

Mihail Gheorghe Bujor (Ghebu)

[TINERI PENTRU ROMANIA]

VEŞNICA RĂSTIGNIRE

De două mii de ani cea mai mare dintre dramele omeneşti, aceea a Pătimirii, se repetă duhovniceşte în fiecare primăvară. Cine va suferi moral în aceste zile de agonie? Peste deşertul timpului se ridică Sfânta Cruce. Viaţa noastră banală, echivocă şi imorală îşi va urma cursul monoton. Hristos va primi loviturile şi spinii, se va prăbuşi la pământ, lemnul Crucii îi va zdrobi carnea. Îl vor ţintui cu lovituri puternice de ciocan de lemnul tare. „Mi-au străpuns mâinile şi picioarele, mi-au numărat toate oasele.” Ce vom şti despre aceasta? Sângele Îi va şiroi încet pe trupul livid. Va căuta din ochi pe Tatăl şi sufletele noastre. Ce-au înţeles sufletele noastre din această tragedie? Ele nici n-au tresărit, nici n-au plâns. Ele nici măcar n-au gândit. Nici măcar n-au văzut. Hristos moare singur, foarte singur.

Sufletele noastre dorm sau sunt sterile în timp ce pentru a le scoate din toropeală, din mocirlă, din moarte acest trup atârnă în suferinţă între cer şi pământ. În zadar această inimă chinuită scoate strigăte de disperare care ar trebui să ne îngheţe sângele în vine sau să ne lase fără grai.

Şi totuşi decădem din cauza sufocării sufleteşti. Avem nevoie de speranţă, de milostenie, de dreptate, de smerenie ca de aer. Viaţa sufletească am primit-o spre păstrare. Suntem purtătorii ei. Şi mâinile ne atârnă neputincioase. Şi lumina din ochi ni s-a stins. Şi buzele nu ne mai tremură de fervoare şi emoţie. Inimile ne sunt uscate ca nisipul din deşert. Sufletele ne agonizează.

Credinţa însemnă ceva doar dacă cucereşte, iubirea doar dacă arde, milostenia doar dacă ajută.

Tomescu Ionuţ

[TINERI PENTRU ROMANIA]

SĂ CREDEM ÎN DUMNEZEU!

Dacă nu există morală patimile se dezlănţuie, instinctele brutale devin de nestăvilit. Omul ajunge opusul a ceea ce morala îl îndeamnă să fie adică necredincios, egoist, hoţ, asasin, desfrânat, sperjur. Progresul material, bunăstarea nu mai sunt posibile pentru că în lipsa moralei omul le distruge. Fără morală întregul nostru edificiu social se năruie.

Vrem libertate nelimitată de exprimare, dar dacă această libertate nu e limitată de morală ce devine? Anarhie în idei, anarhie în societate. Putem să atacăm morala, să proclamăm virtutea viciu. Adică avem libertatea să atacăm societatea în însăşi temelia ei. Dar asta nu înseamnă progres. Omul moral este distrus, iar omul imoral nu poate exista pentru că poartă în el germenul morţii.

Avem democraţie, guvernarea poporului de către popor. Fiecare cetăţean îşi exercită partea sa de suveranitate naţională prin cei care-l reprezintă şi pe care-i alege. E, fără îndoială, cea mai frumoasă formă de guvernare. Dar dacă alegătorii sunt imorali alegerea lor se va îndrepta spre oameni imorali, spre aceia care le vor lua voturile prin promisiuni înşelătoare sau care le vor încuraja imoralitatea. Puterea va fi imorală şi o putere imorală nu va rezista multă vreme. Rezultatul va fi anarhia. Exasperată de anarhie Naţiunea va face apel la vreo persoană care-i pare mai decisă, mai hotărâtă. Ne vom întoarce la dictatură. Ce se va întâmpla atunci cu progresul?

Dacă vrem progresul, bunăstarea trebuie să fim morali. Religia e cel mai puternic susţinător al moralei. Să credem în Dumnezeu!

Tomescu Ionuţ

[TINERI PENTRU ROMANIA]

FABULĂ

[TINERI PENTRU ROMANIA]

CONFESIUNILE UNUI FOST ATEU (2)

Dumnezeu

-I-

Patimile ascunse în spatele unor motive aparent onorabile şi orgoliul tineresc amestecat cu revolta contra oricărei autorităţi au jucat rolul cel mai important în evoluţia iniţială a ideilor mele. Asemenea înclinaţii, înnăscute în om, nu sunt absolut condamnabile, dar au nevoie de îndrumare, de moderare.

-II-

Egoismul ne face să ne considerăm centrul universului. Raţiunea noastră trufaşă vrea să cuprindă totul, să supună totul. Credem că ştim, dar de fapt nu ştim nimic. Unii, mai filozofi, se întreabă dacă tradiţiile, dogmele, misterele, împotriva cărora li s-a răzvrătit inteligenţa, nu ascund un sens profund. Alţii, mai puţin filozofi, se poticnesc în negaţii şi cu toate că nu au habar de firea omenească, de învăţămintele istoriei se consideră superiori multora. Înainte să mă aflu în acest impas eram anticreştin, dar nu ateu. Întâlnindu-l pe Dumnezeu în drumul meu, ca Iov, nu L-am recunoscut decât pe jumătate.

O minte metodică rezumă, sintetizează, priveşte în ansamblu orice obiect de studiu pentru a-l analiza mai bine. Aşa am ajuns într-o primă etapă să-L admit pe Dumnezeu ca încarnare a misterelor universului, marele X pe care fiecare îl descifrează cum poate. Apoi am remarcat că ateismul e aplicabil felului cum încercăm să ni-L reprezentăm pe Dumnezeu, nu lui Dumnezeu, adică misterului însuşi, perfecţiunii idealului.

-III-

Să presupunem că am suprima cuvântul Dumnezeu din vocabular ca să nu-i rănim pe ateii care nu-L înţeleg. Procedând aşa ar trebui să suprimăm multe alte cuvinte. Oare noi înţelegem mai bine căldura, electricitatea, lumina, gravitaţia decât îl înţeleg ateii pe Dumnezeu? Sunt realităţi, se va spune. Fiindcă dăm nume unor realităţi, nu ar fi ridicol să suprimăm numele a ceea ce, din punct de vedere filozofic, e chiar absolutul?

Ateismul rezultă dintr-o lacună de gândire. Un obiect nu poate exista fără să fie făcut de cineva. Or universul, capodoperă de ordine, de armonie, e infinit mai complex ca orice obiect. Suntem, prin urmare, îndreptăţiţi să-i considerăm la fel de iraţionali şi pe cei care spun despre un obiect că s-a creat singur, şi pe cei care spun acelaşi lucru despre univers. Există deci un creator. L-am numit Dumnezeu. I-am fi putut da alt nume, dar fondul ar fi rămas acelaşi. Obiectul dovedeşte prin existenţa sa, existenţa celui care l-a făcut.

-IV-

Nu-L putem cunoaște pe Dumnezeu, dar nu e de mirare, dată fiind infinitatea Sa şi micimea noastră. E un motiv să-I negăm existenţa, când peste tot El ne ridică o mulţime de alte întrebări grele pe lângă cea despre sine? Ateul, confruntat cu ele, va folosi pentru a le da răspuns formulări ca Natură, Hazard, Destin, Forţa lucrurilor, ceea ce e un alt mod de a vorbi tot despre Divinitate.

Panteiştii nu admit un Dumnezeu concret, deosebit de materie. Sistemul lor filozofic complică lucrurile, iar bunul-simţ li-l respinge. Am putea spune şi noi ca Goethe într-o discuţie cu Eckermann: ”Nu am întâlnit încă pe nimeni care să ştie ce înseamnă cuvântul panteism.”

-V-

Mintea noastră, împinsă de curiozitate să meargă la surse, nu e satisfăcută decât când ajunge la sursa a toate, pe care nu o pricepe fără îndoială, dar care răspunde ideii înnăscute în noi că nu există efect fără cauză.

Imperceptibil prin simţuri, Dumnezeu e indispensabil înţelegerii omului şi universului. Pământul se învârte în jurul soarelui. Omenirea se învârte în jurul soarelui său intelectual şi moral, care e Dumnezeu. Nu-L putem cuprinde pe Dumnezeu cu mintea aşa cum nu ne putem uita la soare. Deşi ambii ne orbesc cu razele lor, relaţia existentă între devenirea omului şi Divinitate o putem găsi fără să căutăm prea mult. Iată de ce atunci când mă consideram mai
liber-cugetător ca niciodată, mi s-a părut pueril să-L neg pe Dumnezeu.

-VI-

Marele duşman al lui Dumnezeu ne e arătat de vorba de duh a unui umorist: ”Dumnezeu L-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, iar omul I-a plătit cu aceeaşi monedă.” Nici cei mai înţelepţi nu scapă antropomorfismului. Îl concepem întotdeauna pe Dumnezeu mai mult sau mai puţin asemănător cu noi, îi atribuim patimile noastre, ideile noastre şi desfigurându-L ajungem să nu mai credem în El.

Nimic mai firesc la urma urmei ca antropomorfismul şi mă întreb cum ne-am putea descotorosi de el chiar după ce am cunoscut viziunile sublime ale Bibliei, dar îmi pare că de la Evanghelie ceva s-a schimbat.

Predescu Virgil

[TINERI PENTRU ROMANIA]