Artele martiale

[Parascheva16]

Vreţi să ne răspundeţi, totuşi, cât de scurt se poate, la măcar unele din obiecţii?

Da. Se pare că mulţi tot nu au înţeles termenul de arte marțiale. Ba unii chiar au spus că e un cuvânt păgân, pe care creştinii nu au voie să-l folosească. Iar asta pentru că marţial vine de la Marte, zeul războiului la romani.

Uite aşa ajung unii creştini pripiţi de fac de râs Biserica şi Ortodoxia! După aceeaşi logică, ar trebui interzis creştinilor cuvântul „marţi”, că tot de la „Marte” vine. Dar şi cuvintele Miercuri şi Vineri, că vin de la „Mercur” şi „Venera”. „Luni” vine de la „Luna”, la care de asemenea mulţi păgâni se închinau şi se închină şi azi. „Joi” de la „Joe” sau „Jupiter”, adică „Zeus”. La fel ar trebui interzise creştinilor şi expresii ca „aer marţial”, „curte marţială”, „legea marţială”, „de joi până mai apoi” şi altele asemenea. Ar trebui să schimbăm numele planetelor Marte, Venus, Mercur, Jupiter, Neptun, Saturn şi Pluto. Adică nu şi al planetei Pluto, al planetoidului Pluto, că l-au retrogradat astronomii de azi, nu-l mai recunosc drept planetă. Oricum, ar trebui, nu-i aşa, să negăm, să eradicăm aceste nume, şi multe altele asemenea, care au, evident, origine păgână. Ba poate să ştergem şi din calendar pe Sfânta Erotiida, pe Sfânta Afrodita, pe Sfântul Amona, pe Sfânta Salomeea şi alţi sfinţi şi sfinte care au nume de origine păgână! Este o prostie! Păi Binecredinciosul nostru Împărat Iustinian, când a construit Sfânta Sofia, a folosit în ea coloane şi pietre de la templele ruinate ale religiilor păgâne. Şi toate miile de sfinţi părinţi care au slujit în ea, nu s-au împiedicat de asta. Sfântul Apostol Pavel a citat din autorii păgâni ceea ce era conform cu Evanghelia. Sfinţii Părinţi au folosit limbajul filosofic greco-roman în valenţă creştină, fără să se împiedice de originea sa păgână. Nu originea veche a cuvântului are însemnătate, ci înţelesul lui de acum. Iar înţelesul expresiei „arte marţiale” este acela de ştiinţă ostăşească la cel mai înalt nivel. Este o expresie tehnică. Sunt extrem de multe expresii tehnice venite de la romani şi păgâni, care au la origine legătură cu religiile păgâne de atunci. Dar nimeni nu le foloseşte într-un asemenea sens, de religiozitate păgână. Ba cei mai mulţi nici nu-şi închipuie originea lor. De altfel, supunând creştinii unei asemenea logici ar însemna să îi sileşti pe greci să îşi renege o mare parte din limbă. Chiar nu are rost să mai stăruim. Cred că pentru un creştin adevărat o asemenea obiecţie nu stă în picioare nicio clipă.

[Parascheva16]

Dar mulţi spun că arte marţiale înseamnă budism, ezoterism, yoga…

Am mai răspuns la această nedumerire. În fapt prin arte marţiale, după definiţia de dicţionar, se înţeleg toate stilurile şi şcolile de luptă, mai ales în ceea ce priveşte lupta individuală.

Corp la corp.

Nu. Este şi lupta corp la corp, dar nu numai aceea. Lupta individuală înseamnă mai mult decât atât. Tirul cu arcul este inclus de toţi specialiştii din lume la arte marţiale, şi nu este corp-la-corp. De asemenea tirul cu sarbacana, ba chiar şi folosirea armelor de foc în lupta individuală. Doar atunci când se trece la grupuri care luptă între ele devine mult mai rară utilizarea expresiei tehnice de arte marţiale. Oricum, ideea este – şi am mai spus asta – că prin arte marţiale nu se înţeleg doar artele marţiale orientale – deşi nici acestea nu sunt toate budiste, shintoiste sau de alt asemenea fel, chiar dacă foarte multe dintre ele sunt. Însă între artele marţiale se numără şi boxul, lupta europeană cu sabia, sau cu spada, sau cu floreta, sau cu suliţa, sau cu halebarda şi altele asemenea. Tot între artele marţiale se numără şi vechiul savat, adică boxul franţuzesc, tirul cu arbaleta sau praştia, trântele, căluşul, lupta cu bâta sau buzduganul şi altele asemenea. O minimă pregătire marţială ar putea cuprinde, de pildă, o combinaţie între box, lupte libere şi tir, dacă se poate şi scrimă, iar acestea toate sunt definite – vorbind strict tehnic – drept arte marţiale. Toţi specialiştii – iar un termen tehnic este definit de specialişti – sunt de acord în această privinţă.

[Parascheva16]

Pare clar. Dar unii spun că, de vreme ce la noi există această confuzie, ar trebui să folosim altă expresie în loc de „arte marţiale”. De pildă, „ostăşie”.

Şi să fim acuzaţi apoi că îndemnăm la organizarea de mişcări para-militare? Dacă e să se găsească nod în papură se va găsi pentru orice termen. Însă creştinii trebuie să fie drepţi, să stea în adevăr. Dacă folosim greşit un cuvânt noi trebuie să ne corectăm, să ne îndreptăm, nu să schimbăm limba după greşeala noastră. De asemenea, să nu uităm, sunt mulţi în afara cercului de ortodocşi practicanţi care folosesc termenul de arte marţiale corect. În ochii lor o asemenea poziţie ar părea, pe bună dreptate, incorectă, dacă nu chiar obscurantistă. Să ne gândim: arte marţiale este un termen tehnic militar ce se referă la ştiinţele de luptă individuală (de nivel înalt). Avem dreptul să îl folosim greşit? Dacă suntem creştini, nu. Are rost să îl înlocuim cu alţi termeni? De ce, ca să îl lăsăm să fie folosit greşit mai departe? Nu, pentru aşa ceva, nu. Mai mult, „ostăşia” presupune ceva mai mult decât artele marţiale, presupune încadrarea într-o oaste. De aici e foarte uşor să se ajungă la bănuieli de tipul organizării de mişcări para-militare, ceea ce este cu totul în afara discuţiei noastre.

[Parascheva16]

Altă obiecţie este aceea că dacă cineva învaţă să lupte înseamnă că nu îşi pune încrederea în Dumnezeu, pentru că El este cel care ne apără, nu noi.

Iată de ce am spus că nu s-au adus argumente teologice! Sau cel puţin ortodoxe. Pentru că o asemenea afirmaţie este, strict teologic vorbind, erezie. Este o afirmaţie predestinaţianistă, (neo-)protestantă şi anti-ortodoxă. După aceeaşi logică, cel care învaţă un meşteşug înseamnă că nu îşi pune încrederea în Dumnezeu, cel care ară pământul tot aşa, la fel cel care îşi face haine sau îşi construieşte casă… Pot să aduc şi „argumente biblice”, ironic zis, în favoarea acestei logici ne-ortodoxe. Aşa cum le aduc sectanţii, preadestule. Doar că sunt scoase din context şi nu au valoare. Noi, creştinii, nu suntem predestinaţianişti. Nici nu lăsăm totul în seama lui Dumnezeu, nici nu Îl dăm deoparte. La noi totul este teandrie, adică împreună lucrare a lui Dumnezeu şi a omului. Noi, creştinii, trebuie să facem tot ce putem, iar apoi să spunem „slugi netrebnice suntem” şi să lăsăm pe Dumnezeu să hotărască ce va fi cu osteneala noastră. Fără orgoliu, fără supărare. Aceasta este atitudinea creştină. Că Dumnezeu îţi dă, e adevărat, dar nu îţi vâră în traistă. Dumnezeu îţi binecuvântează osteneala, dar trebuie să existe şi această osteneală. Dacă tu nu te osteneşti, nici Dumnezeu nu are ce să binecuvânteze. Aici este o influenţă sectantă puternică, pornită de la principiul „sola fide” [doar credinţa n.red.][1]. Însă „credinţa fără fapte moartă este”!

Cred că lucrul acesta se înţelege mai uşor dacă vorbim de meserii sau alte asemenea activităţi obişnuite, dar mai greu dacă vorbim despre ostăşie, folosirea armelor, luptă, sau altele asemenea.

Da, pentru că nu mai sunt luptători creştinii de azi. Au uitat că e război şi cum şi cu cine se poartă acest război. Ei se cred viteji dacă înjură, blesteamă şi batjocoresc din spatele nick-urilor de pe net. Dar dacă dau de hoţi pe autobuz ori tramvai, dacă dau de o ceată de tâlhari sau violatori, pleacă ochii în pământ şi fug îndată, fără să-i ajute pe cei în nenorocire. Şi această laşitate ei o fardează să pară duhovnicească.

[Parascheva16]

Şi, totuşi, cum putem să vedem că a face arte marţiale, a învăţa să lupţi sau a folosi armele nu înseamnă neîncredere în Dumnezeu?

Ne uităm la sfinţi. Ei au purtat arme şi le-au folosit la nevoie. Şi chiar când nu le-au folosit, au binecuvântat pe cei care le foloseau. Iar dacă Dumnezeu i-a chemat la martiriu, au răbdat şi martiriul, cu toată credinţa. Am mai spus asta.

Da, însă s-a obiectat de unii că sfinţii de care aţi amintit, ca Sfinţii Dimitire şi Nestor, au fost ceva foarte rar, ba chiar o excepţie.

Păi înseamnă că avem mii şi mii de excepţii. De la Sfântul Andrei Stratilat şi de la cei două mii cinci sute nouăzeci şi trei de ostaşi ai săi, până la sfinţii noştri împăraţi, mari conducători de oşti, precum Iustinian, Teodosie cel Mare, Constantin cel întocmai cu Apostolii, Ştefan cel Mare sau Constantin Brâncoveanu, Neagoe Basarab, Marcian şi ceilalţi împăraţi creştini ai Romaniei împreună cu ostaşii lor. Ca să nu mai vorbim de Sfântul Dimitrie și Nestor. Cam multe excepţii.

Dacă facem totalul cred că nu sunt mii, sunt sute de mii.

Mai curând milioane. Constantin cel Mare avea peste un milion de oameni sub arme, iar aceştia nu au fost aceiaşi în tot timpul domniei lui. Şi mulţi dintre ei erau creştini chiar de la început, iar mulţi au devenit în vremea stăpânirii lui. De aici iese un număr uriaş de sfinţi, chiar dacă nu toţi s-au mântuit, din sutele de mii de creştini din fiecare contingent. Dar s-au mântuit atunci mai mulţi decât se mântuiesc astăzi, căci aveau o credinţă vie şi plină de foc, nu bălăceala călduţă de azi. Ştim că armata a fost un mediu în care Credinţa lui Hristos a avut o lucrare puternică. Avem în calendar mii şi mii de sfinţi militari. Pe lângă aceştia sunt mulţi alţii care nu sunt în calendar. Părintele Iustin Pârvu spunea într-un interviu că toţi românii ortodocşi care au murit luptând împotriva bolşevismului s-au mântuit. Desigur, dacă n-au avut pe suflet cine ştie ce păcat mare nemărturisit. Oricum, sunt sute de mii de români care au murit pe frontul din Răsărit spovediţi şi împărtăşiţi chiar şi în linia întâi. Iar acesta este doar un război, al unui neam creştin. Sunt însă mulţi sfinţi militari şi la greci, sârbi, gruzini şi alte neamuri ortodoxe. Deci vorbim de cifre care, de-a lungul secolelor şi mileniilor, însumează milioane de suflete. Căci, să nu uităm, nu vorbim de o armată de un milion de oameni din vremea lui Constantin cel Mare, din care, să spunem, două-trei sute de mii erau creştini. Aceştia erau într-un singur leat, cum se spune. Într-o domnie erau schimbări mari în armată, erau lăsări la vatră, erau războaie în care cădeau mulţi ostaşi, apoi se recrutau alţii. Şi vorbim nu de o domnie, ci de secole şi milenii de ostăşie creştină. Deci o estimare de milioane de sfinţi militari este mai aproape de adevăr decât alta mai mică. Prin urmare nu se poate spune că Sfinţii Dimitrie şi Nestor şi ceilalţi asemenea sunt o excepţie decât ignorând Istoria Bisericii şi a Neamului.

[Parascheva16]

Dar, părinte, asta ne duce la altă obiecţie: toţi aceştia erau profesionişti, asta era meseria lor. Pentru un român obişnuit, care nu este militar, artele marţiale nu trebuie. Aşa spune şi Părintele Iustin.

Este greşit. Aşa vor unii să spună Părintele Iustin. Ei par a uita că Părintele a zis „Ţara asta are inflaţie de smerenie. Dar uneori este nevoie şi de sfânta palmă a Sfântului Nicolae”. Şi tot Părintele Iustin a zis că „singura noastră criză este că nu am fost veghetori ai neamului şi ai tradiţiei noastre ortodoxe”, că e o mare greşeală „această falsă cuminţenie” care „ne-a acoperit cu toate neghinele”. „Dar românul nostru”, spune Părintele, „nu a fost aşa dintotdeauna, el are sânge dac şi brâncovenesc, eroi care au luptat cu preţul vieţii nu doar pentru apărarea naţiei noastre ortodoxe, ci am fost poarta dintre Răsărit şi Apus, prin care am oprit aici orice trecere păgână”.

Şi acest cuvânt este oare pentru toţi românii, îi cuprinde pe toţi, nu doar pe militarii de carieră?

Păi Părintele Iustin, nu uitaţi, a spovedit şi împărtăşit mii şi mii de soldaţi români. Aceştia nu erau militari de carieră, erau ţărani sau ciobani sau negustori sau muncitori aflaţi sub arme în Al doilea război mondial. Şi de ce se aflau sub arme?

[Parascheva16]

De ce?

Răspunzi cu întrebare?

Decât să greşesc!

Ai dreptate! Ei bine, erau sub arme pentru că aşa este Legea Românească, din moşi strămoşi, ca tot bărbatul să fie ostaş în rezervă. Şi tot bărbatul se pregătea de luptă la români, căci nu ştia când va fi chemat sub arme. Fără „Oastea cea Mare” a Ţării, de mult am fi dispărut ca neam. Ceea ce pare că se încearcă acum. E bine să înţelegem că „civilul” este un termen masonic, nu românesc. Uitaţi-vă chiar la cuvânt, că e neologism. În limba română nu există nici un termen sinonim neaoş. Înainte, la noi la români cel puţin, orice bărbat liber era şi ostaş. Doar robii nu erau ostaşi, nu trebuia să poarte arme. Dar toţi românii, ţărani, ciobani, boieri, târgoveţi, orice ar fi fost, toţi erau oşteni. Chiar şi Constituţia lui Cuza, cât era de masonică, recunoştea miliţiile populare. Şi aşa a fost până la Carol al II-lea şi bolşevici, plăgile care au nimicit sufletul românesc în secolul XX. Totdeauna la noi bărbaţii au fost purtători de arme, au fost luptători. Altfel de mult nu mai existau români!

Aşa era în trecut. Astăzi?

Astăzi e la fel. Sau, cel puţin, s-ar cuveni să fie. Constituţia aceasta, aşa distrusă cum e, încă are unele prevederi care ţin de Legea Românească. La articolul 54 spune că apărarea ţării este o datorie sfântă pentru fiecare cetăţean. Deci, constituţional, toţi cetăţenii români sunt ostaşi în rezervă. Şi degeaba se amăgesc unii că lucrurile stau altfel. Dacă începe un război adevărat vor fi chemaţi sub arme. Toţi. Şi va fi război până la urmă, fie că cel dinainte de ivirea lui Antihrist, fie că este unul din nenumăratele războaie obişnuite istoriei. Şi când va fi război, vor fi chemaţi sub arme, conform Constituţiei, toţi bărbaţii. Chit că vor fi nepregătiţi, şi tehnic şi fizic. Dar cred că se şi doreşte să fie nepregătiţi românii, pentru ca în caz de război să fie măcelăriţi până la unul. Şi se vor văieta atunci o grămadă că nu s-au pregătit din vreme, dar este numai vina lor.

[Parascheva16]

Ceea ce spuneţi pare îngrozitor. Deşi, pe de altă parte, toţi ştim că pacea este doar un răgaz între războaie. Dar aici este altă obiecţie, că unii au spus că artele marţiale sunt pentru război, deci nu trebuie făcute în vreme de pace.

Copilării! Dacă aştepţi războiul să începi să te pregăteşti de război sigur nu mai apuci, că eşti deja înfrânt sau mort. În vreme de pace se face pregătirea de luptă, cu multă rugăciune să nu fie nevoie de ea vreodată într-un război.

Dar dacă ne rugăm să nu avem război, ce rost mai are pregătirea de luptă?

Întâi şi întâi, să ţină războiul departe. Cu un popor de luptători mai greu îndrăzneşte cineva să se ia la harţă. Dar cu unul fără pregătire, oricine are curaj să facă război. Al doilea, pregătirea de luptă ne învaţă trupeşte cum să fim ostaşi duhovniceşti. Ne învaţă să ne instruim neîncetat, să fim curajoşi, să ne stăpânim, să ne înfrângem temerile, să fim pregătiţi de luptă, să căutăm să cunoaştem tactica şi strategia războiului duhovnicesc şi altele asemenea. De aceea şi Sfintele Scripturi şi Sfinţii Părinţi dau adesea pe ostaşi ca pildă pentru creştini. Acesta este, de fapt, cel mai mare câştig al ostăşiei. Nu că poţi să lupţi mai bine în războiul lumesc, ceea ce are doar o mică însemnătate, ci că poţi să lupţi mai bine în războiul duhovnicesc. Dacă îmi îndemn fiii să înveţe să lupte, nu este pentru a lupta fizic, în viaţa de toate zilele. Le doresc şi mă rog lui Dumnezeu să nu fie nevoiţi să o facă vreodată. Însă îi îndemn la aceasta pentru două pricini: întâi pentru că este datoria noastră sfântă faţă de Neam şi Biserică să le fim apărători, dar mai ales pentru a folosi tot ceea ce le dăruieşte pregătirea în războiul duhovnicesc. Iar acest război este neîntrerupt şi totdeauna trebuie să îl ducem cu vrednicie.

[Parascheva16]

Întorcându-ne la Părintele Iustin, iată, în acest interviu spune: "Recomandaţi creştinului să se antreneze în lupte, să îşi pregătească trupul de luptă? Asta trebuie să o facă armata şi oameni specializaţi. Nu trebuie creştinul de rând să înveţe fel şi fel de tehnici de a ucide sau răni pe altul. Să învăţăm în măsura dreptului de apărare."

Părintele Iustin are aici o părere foarte apropiată de ceea ce am spus şi eu, cu două sau trei nuanţe, repet, nuanţe, diferite. Şi care, de altfel, sunt absolut de înţeles la un călugăr atât de înţelept ca părintele.

Care sunt acestea?

Întâi, că ştiinţa de a lupta se foloseşte numai pentru apărare. Aici este ceva destul de greu de înţeles. Desigur că nu te poţi apăra fără să faci un rău cât de mic celui cu care te lupţi. Însă ideea este că nu avem voie să învăţăm să luptăm pentru a face rău. Nu avem voie să pornim de la această idee, de a face rău, de a răni sau ucide, ci de la nevoia de a-i apăra pe alţii în primejdie. Acest lucru este fundamental. Dacă sunt atacat eu, rabd. Trebuie să rabd – sunt creştin. Dar dacă este atacat altul, am datoria de a-l apăra, chiar şi cu armele.

Chiar ucigând?

Chiar ucigând. În faţa unor criminali sau violatori foloseşti ce poţi pentru a-i opri.

[Parascheva16]

Dar oare Dumnezeu îngăduie aşa ceva? Îngăduie ca un creştin să ucidă?

Îngăduie şi chiar binecuvântează. Am amintit de Sfântul Dimitrie şi de Sfântul Nestor. Dar puteam aminti de Avraam, părintele nostru, al tuturor creştinilor.

Dar Avraam ţine de Vechiul Testament.

La iudeii mozaici şi la musulmani, da. La creştini, nu. La noi – citiţi Epistola către Romani şi veţi vedea – la noi Avraam este părintele nostru, al tuturor creştinilor. Melchisedec, cel căruia Avraam i-a adus ofrandele sale pentru Dumnezeu, este chipul lui Hristos – uitaţi-vă în Epistola către Evrei, dacă nu credeţi. Ori cine sunt cei care aduc lui Dumnezeu, prin Marele Arhiereu Hristos, ofrandele lor?

Creştinii.

Aşa e, creştinii. Deci Avraam este chipul creştinilor. Bun, blând, evlavios, gata a-şi da şi fiul pentru Dumnezeu, chivernisindu-şi marile daruri primite de la Dumnezeu ca un iconom credincios, nu ca un tiran pătimaş, posesiv şi distrugător.

Şi ce legătură are Avraam cu ostăşia sau uciderea?

S-a întâmplat că Lot, ruda lui Avraam, a fost luat în robie cu averea şi familia de către patru regi. Aceştia au bătut cinci regi, dar de Avraam nu s-au apropiat. Însă Avraam nu i-a lăsat să facă ce voiau. Ci, după ce aceştia au fost biruitori, auzind Avraam că şi Lot a fost robit, a ridicat îndată trei sute de bărbaţi purtători de armă dintre slugile sale şi pornind împotriva celor patru regi i-a bătut cu totul. Şi i-a eliberat pe toţi cei prinşi. Nu a jefuit nimic, ci i-a miluit pe toţi cei care fuseseră robiţi, le-a dat înapoi tot ce li se luase şi s-a întors la ale lui.

Şi să înţelegem bine: cei patru regi nu l-au atacat pe Avraam! El ar fi putut să spună, dacă aceasta era o gândire dreaptă, că nu e treaba lui, că el se va ruga pentru cei luaţi în robie, că va încerca să îi răscumpere cu bani… În loc de aceasta Patriarhul Avraam, blândul Avraam, care a lăsat de la el şi în faţa lui Lot, şi în faţa faraonului şi în faţa altora, ce face? Pune mâna pe sabie şi ridică la luptă şi treisute optsprezece oameni de casă şi merge şi bate şi ucide pe invadatori. El, care se lăsase pe sine nedreptăţit, ia armele şi luptă. De ce? Ca să-i apere pe alţii!

Acesta este chipul ostăşiei creştine.