Gratia sfintitoare si gratiile actuale

[Decebal]

Citind şi recitind postarea nr. 14 de pe acest fir a lui Mihnea D., trebuie să recunosc că îmi apare înainte o extrem de ciudată "fenomenologie" a vieţii spirituale, în care tot poţi să renaşti şi să mori duhovniceşte; mai primeşti un sacrament, mai renaşti, mai faci un păcat grav, mai mori, apoi poate iară mai primeşti un sacrament în "dispoziţie corespunzătoare" iară "intri în starea de graţie" şi mai renaşti o dată la viaţă, apoi poate mai faci un păcat grav şi iar eşti şters din cartea Vieţii, apoi iară mai iei un sacrament şi aşa mai departe. Nu ştiu dacă asta este viziunea autentică a creştinismului apusean cu privire la această problemă, sau dacă nu cumva este vorba tot de o înţelegere personală a lui Mihnea, aşa cum a mai arătat pe acest fir de discuţie, dar această perpetuă posibilitate de intrare şi ieşire din starea de graţie, de renaştere şi moarte spirituală de-a lungul unei vieţi creştine trebuie să recunosc că mi se pare extrem de bizară şi de artificială. Unde dacă mai pui şi ceea ce spune apostolul Ioan în prima sa epistolă, "pentru păcatele de moarte nu zic să vă rugaţi". Perspectiva prezentată de Mihnea D. mi se pare deci foarte artificială atunci când vorbim cu adevărat despre viaţa spirituală. Această perpetuă posibilitate de renaşteri şi morţi spirituale de-a lungul unei vieţi creştine mă face mai mult să mă gândesc că oamenii care gândesc aşa, eu nu cred că au cunoscut şi cunosc cu adevărat ce este aceea renaştere spirituală autentică în Duhul Sfânt, pentru că dacă ar şti nu cred că ar putea să trateze lucrurile cu atâta artificialitate. Asta este convingerea mea, cel puţin temporară.