Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Aceia care nu îşi dezrădăcinează patimile de tineri suferă mult la bătrâneţe, deoarece îmbătrânesc împreună cu patimile, care devin „rele vechi”, greu de vindecat.
- Gheronda, văd că am patimi multe.
- Da, ai multe patimi, dar eşti şi tânără şi ai şi bărbăţie, şi de aceea poţi lucra ca să scoţi din grădina ta spinii şi să plantezi crini, zambile, trandafiri şi să te veseleşti apoi stând în ea. Acum cât eşti tânără, patimile sunt „fragede” şi se dezrădăcinează uşor. Vezi, şi buruienile sălbatice, chiar şi spini să fie, se dezrădăcinează uşor cât sunt fragede; în vreme ce, atunci când cresc, se întăresc şi cu greu le poţi prinde ca să le dezrădăcinezi. Şi urzica, când scoate primele frunze, nu se deosebeşte în fineţe de busuioc; poţi să o apuci şi să o miroşi, pentru că este fragedă. De aceea să te străduieşti să-ţi dezrădăcinezi patimile cât eşti tânără, căci altfel, dacă le vei lăsa, sufletul tău va fi robit de felurite dorinţe şi îţi va fi greu să te eliberezi de ele.
Aceia care nu îşi dezrădăcinează patimile de tineri suferă mult la bătrâneţe, deoarece îmbătrânesc împreună cu patimile, care devin „rele vechi”, greu de vindecat. Omul cu cât înaintează în vârstă, începe să-şi iubească patimile. Ajunge la vârsta dragostei, a afecţiunii şi devine şi mai îngăduitor faţă de sine însuşi. Slăbeşte şi voinţa, iar lupta împotriva patimilor devine şi mai dificilă. Tânărul are vioiciune; dacă valorifică această vioiciune spre dezrădăcinarea patimilor, sporeşte.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, Ed. Evanghelismos, București, 2007, p. 26)

[cristiboss56]

Nu te uita înapoi, ci tinde spre cele viitoare.
Îmi scrii îndoindu-te de faptul că păcatul tău ar fi fost iertat. Iată ce spun Părinții despre aceasta.
Orice greșeală va săvârși omul, dacă se va pocăi, păcatul i se va ierta, dar imaginea păcatului îi va rămâne până la cea din urmă suflare. Când îl va lua somnul sau când nu va mai purta de grijă, vrăjmașul îi va aduce imaginea în trezvie sau în timpul somnului, pentru a-i întina gândul, pentru a-l face vinovat de păcatele cele vechi sau fie și numai pentru a-i împrăștia mintea. Nu-l vezi pe proorocul David, când îl mustra Natan pentru Batșeba? Strigă: "Am păcătuit înaintea Domnului!" și proorocul Natan spune: "Domnul a ridicat păcatul de deasupra ta". A fost iertat, deci, de îndată. Cu toate acestea, toată viața lui a fost chinuit de acest păcat. Întâi a murit copilul pe care l-a născut Batșeba. Apoi a păcătuit fiul său față de fiica lui Tamar. După aceea l-a alungat fiul său Abesalom... Și toate acestea i s-au întâmplat după ce a fost iertat de păcat. Deși păcatul se iartă, rămâne canonul pe măsura fărădelegii.
Nu vezi pe Sfânta Teodora din Alexandria, care a trăit ca monah? A păcătuit, a plecat din lume, s-a căit și s-a sfințit. Și totuși, adulterul nu a fost uitat. Atunci când s-au adus defăimări la adresa ei și a fost alungată, a crescut un copil străin, numai ea singură știind că este vorba de o defăimare. Dar și Sfântul Efrem! Nu a fost băgat în închisoare pentru că a furat un vițel, deși era sfânt când a fost închis? "Da - i-a spus Domnul - , acum nu ai furat, dar când erai copil nu l-ai legat și a fost prins de o fiară sălbatică.
Prin urmare, deși omul este iertat pentru păcatul său, rămâne imaginea păcatului și lucrarea lui. Deoarece tu te-ai lenevit în ultimul timp, a îngăduit Dumnezeu să se întoarcă ispita, pentru a te trezi. Așa că scoală-te și strigă: "Fiul lui David, vreau să văd", și Se va arăta Iisus, Dătătorul de lumină, trimițându-ți lumina pocăinței și a cunoștinței dumnezeiești.
Fiul meu, nu mă întristez pentru cele trecute, ci mă bucur pentru cele viitoare. Cel mai mic se binecuvântează de către cel mai mare, iar păcatul mic sau mare se șterge prin pocăința cea adevărată. Deci nu te uita înapoi, ci tinde spre cele viitoare.
Mă bucur foarte mult, fiul meu, că ceri mereu să înveți. Aceasta este mărturie bună. Când cineva caută să învețe ceva trebuie să și înfăptuiască din ceea ce învață. Nu se poate altfel. Dar chiar dacă nu reușește să înfăptuiască nimic, știe măcar că sunt alții care lucrează. Rușinat de aceasta, se va smeri și va cere de la Dumnezeu să trimită peste el mila Sa cea bogată și să-l întărească. În felul acesta va ajunge și el în rândul celor ce reușesc să lucreze virtutea.
(Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, Editura Bizantină, București, p. 110)

[cristiboss56]

Îndemnul la o împărtășanie deasă fără conștientizarea credincioșilor asupra importanței Sfintei Euharistii în viața noastră, fără a-i crește duhovnicește ca să-și dorească ei înșiși cât mai des împărtășania, va rămâne un act liturgic exterior, care nu va produce schimbarea mult dorită a întregii lor ființe.
Am observat o încercare de revenire la tradiția primelor secole, când credincioșii primeau mai des Sfânta Împărtășanie, tradiție, de altfel, aducătoare de nespuse bucurii duhovnicești. S-a vorbit mult în ultimul timp despre acest lucru. În unele parohii se practică împărtășirea mai deasă, în altele, dimpotrivă, preoții au rămas reticenți, rezumându-se în a oferi credincioșilor miridele dumnezeiești doar în cele patru posturi de peste an. În unele mănăstiri duhovnicii recomandă deasa împărtășanie, în altele se manifestă oarecare rezervă. În atare situație ce-i de făcut? Se impune o scurtă privire în istorie pentru a observa că această nedumerire a planat asupra comunităților de credincioși chiar din primele veacuri creștine.
Așadar, în Biserica primară creştinul se împărtăşea într-o săptămână o dată sau de două ori datorită faptului că, în acele vremuri, singura zi liturgică era Duminica. Cu timpul însă, începând chiar din secolul al III-lea, pe lângă duminică au apărut ca zile liturgice miercurea și vinerea sau chiar sâmbăta. Însuşi Tertulian recomanda celor care ajunau miercurea și vinerea, pentru a nu întrerupe postul, să ia la casele lor Sfânta Împărtășanie (fapt îngăduit pe atunci) şi să se împărtăşească după ce sfârșeau ajunarea. Unii au privit această tradiție drept o „forţare” din partea Bisericii ca membrii ei să fie împărtășiți mai des. De aceea unele grupuri de credincioși au opus rezistență respectivei practici. Cu timpul, regula împărtăşirii la fiecare slujbă a fost învinsă, în practică ajungându-se ca cei prezenţi să se împărtăşească de patru ori pe an: la Crăciun, la Botezul Domnului, la Paşti şi la Rusalii. Restabilirea obiceiului primordial al împărtăşirii în fiecare duminică şi sărbătoare a întâmpinat opoziţia tacită a credincioşilor. Astfel a apărut anafura, considerată un pogorământ făcut celor ce nu se împărtăşesc. Ea semnalează încheierea unui proces pe care, dacă l-am privi cu ochi critic, l-am putea considera, aşa cum o fac unii istorici, ca un început al secularizării creştinului. Sfântul Ioan Gură de Aur consemnează faptul că, deşi la Constantinopol Sfânta Liturghie se săvârşea în fiecare zi, credincioşii totuşi nu se prezentau la împărtăşit decât în Postul Mare, la Paști şi la Epifanie, mergându-se până acolo încât unii nu se împărtăşeau decât o singură dată pe an. Aceeaşi situaţie o aflăm şi la Milano, unde-l găsim pe Sfântul Ambrozie dojenindu-şi credincioşii că vin la împărtăşit doar o dată sau de două ori pe an precum procedează „grecii”. Apropierea de Sfânta Euharistie nu mai constituia o practică a întregii comunităţi, în vremea Sfântului Vasile cel Mare. Dintre cei prezenţi la Liturghie, participau la Cina Domnului numai cei deosebit de râvnitori, în timp ce ceilalţi, destul de numeroşi, se abţineau din motive de evlavie. De aceea, dorind a combate această practică, dumnezeiescul Vasile, în 372, scrie patricienei Caesaria: „Este bun şi folositor lucru a te împărtăşi în fiecare zi, primind Sfântul Trup şi Sânge ale lui Hristos”.
Din epistola întreagă adresată de Arhiepiscopul Cezareii Capadociei se desprinde ideea că împărtășania zilnică era recomandată doar anumitor persoane, iar nu întregii comunități, probabil în funcție de nevoile duhovnicești ale acesteia, ori spre vindecarea unor patimi sau boli trupești. Fericitul Augustin caracteriza astfel situaţia din acea perioadă: „unii se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului zilnic, iar alţii numai în anumite zile; în unele părţi, nu rămâne nici o zi fără Liturghie, în timp ce în altele se săvârşeşte numai sâmbăta şi duminica”. Străbătând negura timpurilor, întâlnim tulburările produse de mişcarea athonită condusă de Atanasie din Paros, pricinuite de împărtășania zilnică, ce l-au determinat pe Patriarhul ecumenic Teodosie să intervină. Printr-o gramată din anul 1772, dorind să potolească spiritele, el adevereşte faptul că nu există un timp hotărât anume pentru împărtăşire, ci singura cerinţă o constituie pregătirea prin pocăinţă. În anul 1785, Patriarhul Ecumenic Gavriil atrage atenţia monahilor de la Athos printr-un tomos sinodal că „în ceea ce priveşte timpul împărtăşirii cu Sfintele Taine se recunoaşte ca împărtăşirea mai deasă este de folos numai dacă se face cu vrednicie; dar pentru a fi cu vrednicie este necesară neapărat curăţia nepătată a inimii noastre. Căci timpul de împărtăşire nu-l hotărăşte sărbătoarea şi praznicul, ci conştiinţa curată şi viaţa fără vină, iar dacă cineva vrea să participe la această jertfă, trebuie să se cureţe cu multe zile înainte prin pocăinţă, rugăciune, milostenie, şi prin cugetarea la cele duhovniceşti şi să nu se mai întoarcă la rele. Aşa că, după Sf. Ioan şi după dumnezeiescul Apostol să se cerceteze fiecare dintre noi pe sine şi aşa să mănânce din Pâine şi Potir”.
Așadar, Biserica nu a creat o regulă care să specifice de câte ori are voie să se împărtăşească un credincios, dar a precizat că fiecare se poate împărtăşi de câte ori doreşte numai cu permisiunea duhovnicului său, ce trebuie să-l cerceteze atent la scaunul Sfintei Spovedanii, pentru ca nu cumva acesta, îndrăznind să se apropie de Sfintele Taine, să-şi câştige, în loc de viaţă veşnică, pedeapsă şi moarte veşnică. Astfel, mărturisirea şi pregătirea reprezintă singurele condiţii impuse de către Biserică privind împărtăşirea credincioşilor, căci spunea Sfântul Ioan de Kronstandt: „dacă lumea n-ar avea Preacuratul Trup şi Sânge al Domnului, ar fi lipsită de binele de căpetenie, binele vieţii celei adevărate, n-ar avea decât iluzia vieţii, n-ar avea darul sfinţeniei”.
Concluzionând, aș vedea o ieșire din impas în strădania preoților de a trezi în inimile credincioșilor dorința de a se împărtăși mai des, de a râvni mai mult să se unească cu Hristos prin dumnezeiasca Euharistie. Îndemnul la o împărtășanie deasă fără conștientizarea fiilor și fiicelor duhovnicești asupra importanței Sfintei Euharistii în viața noastră, fără a-i crește duhovnicește ca să-și dorească ei înșiși cât mai des împărtășania, va rămâne un act liturgic exterior, care nu va produce schimbarea mult dorită a întregii lor ființe. Cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur să ne fie tuturor pilduitoare atunci când dorim să ne împărtășim: „nici cei ce o dată, nici cei ce de multe ori, nici cei ce de puţine ori, ci cei ce au ştiinţa gândului curată, cei ce au inima curată, cei ce au viaţă neprihănită. Cei ce sunt întru acest fel, totdeauna să se apropie; iar cei ce nu sunt întru acest fel, nici măcar o dată. Pentru ce? Pentru că îşi iau judecată, osândă, muncă şi pedeapsă”.

[cristiboss56]

Fii gata întotdeauna să urmezi voia Domnului - fie că îţi place, fie că nu.
În lumea aceasta nimic nu e statornic. Priveşte afară: dimineaţa plouă, la amiază e senin, iar seara e frig. Ba e vânt, ba e vreme frumoasă, ba e furtună, ba e zăpuşeală. Aşa se întâmplă şi în viaţa noastră: fii gata întotdeauna să urmezi voia Domnului — fie că îţi place, fie că nu.
(Sfântul Anatolie de la Optina, Filocalia de la Optina, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 98)

[cristiboss56]

Eliberarea din puterea pe care păcatul o are asupra noastră începe prin durerea pocăinţei, dar se termină prin marea mulţumire a biruinţei.

Lumina necreată ne descoperă pentru început starea în care ne aflăm, stare care este îngrozitoare; în conştiinţa noastră pogorâm în adâncul propriului nostru iad şi ne vedem, în josnicia noastră, aşa cum suntem. Dar când Lumina vine într-un alt fel, de această dată deja în slavă, sufletul care s-a smerit are nevoie ca Dumnezeu Însuşi să-l ia în braţele Sale şi să-i dea puterea de a suporta darul negrăit.
Păcatul începe printr-o îndulcire, dar sfârşeşte printr-o ruină tragică. Eliberarea din puterea pe care păcatul o are asupra noastră începe prin durerea pocăinţei, dar se termină prin marea mulţumire a biruinţei. Nu numai o dată, am auzit oameni, spunând: „Sunt gata să accept religia, cu condiţia ca ea să-mi aducă bucuria”. Aceste persoane se aşteaptă la bucurie de la începutul întoarcerii lor la credinţă - ceea ce nu este întotdeauna cu putinţă. Şi chiar aceste persoane, de fapt, îşi fac un rău imens pentru a-şi crea o temelie în lupta pentru pâinea zilnică sau pentru a dobândi oarecare privilegii. Artiştii au de făcut eforturi încă mai considerabile, dacă vor să reuşească în domeniul artei pe care au ales-o. Adesea numeroşi poeţi şi pictori, scriitori şi muzicieni nu şovăie să suporte de-a lungul întregii lor vieţi tot felul de lipsuri, din dragoste pentru arta lor. Tot astfel, şi încă şi mai mult, cei cărora le-a fost dăruit privilegiul de temut de a intra în contact cu focul ceresc, sunt gata să rabde totul.
(Arhim. Sofronie Saharov, Fericirea de a cunoaste calea, Editura Pelerinul, p. 165-166)

[cristiboss56]

Iubite frate! Îmi spui că adeseori cazi, în pofida strădaniilor tale de a trăi cu bună rânduială şi de a nu-L jigni pe Domnul cu păcatele de voie şi fără voie, şi că tu, simţind în tine un noian al răului, te deznădăjduieşti de mântuirea ta, de miluirea ta la Înfricoşătoarea Judecată dumnezeiască. Cred însă că, dacă vrăjmaşul aduce împotriva mântuirii tale o mulţime de sminteli, de ispite şi de căderi, în schimb Domnul, din partea Sa, ca un Părinte preamilostiv, a Cărui bunătate este nesfârşit mai mare decât răutatea diavolului, aduce împotriva bântuielilor diavoleşti şi a căderilor tale o mulţime de chezăşii - în împrejurările şi în lucrurile vieţii tale - că vei fi miluit la Judecată.
N-ai decât să doreşti şi să te strădui cu sinceritate să nu cazi, iar când vei cădea, străduieşte-te să te ridici. Când nu se ridică cel care cade? Dacă diavolul se străduieşte în fel şi chip să te ducă la pierzare, în schimb Tatăl Ceresc vrea în fel şi chip să te mântuiască. Iată ce îmi insuflă credinţa şi nădejdea creştină. De ce suspinăm pentru păcatele noastre, de ce vărsăm lacrimi la rugăciune? De ce ne apropiem de Taina Pocăinţei şi de acest înfricoşător, însă şi dulce, odihnitor şi veselitor Potir al vieţii? Oare toate acestea sunt lucruri zadarnice? Oare Iubitorul de oameni nu aude cum suspinăm înaintea Lui? Oare se poate ascunde de El fie şi o picătură de lacrimă, fie şi cea mai mică părticică a picăturii de lacrimă? Iar suspinele şi lacrimile nu curăţesc, oare, păcatele? O! Cu ele ne spală Iubitorul de oameni, şi după lacrimi ne facem mai albi decât zăpada! Pe deasupra, oare a devenit neputincios cuvântul Celui credincios şi adevărat? Care cuvânt? Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer (Mt. 18,18). Nu, ci credincios este Cel ce a făgăduit (Evr. 10, 23), Care va şi face, şi face întotdeauna, cum a făgăduit. Iar Sângele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, oare nu ne curăţeşte de tot păcatul, cum spune ucenicul Lui cel iubit? Ba da, ne curăţeşte. Martore sunt inimile noastre, în care atât de des s-au văzut umbletele Dumnezeului nostru, Care curăţeşte întinăciunile inimii. Ia seama, deci, câte imbolduri ai spre nădejdea de mântuire. Niciodată nu trebuie să te deznădăjduieşti, oricât ar fi de mare păcatul. Mântuitorul a luat asupra Sa toate păcatele lumii, oricare şi oricât de mari ar fi acestea. Mila Lui este nemăsurată şi adâncul Iubirii Lui de oameni este necercetat, precum spune Biserica. Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, îndreptăţindu-se în dar cu harul Lui prin răscumpărarea cea în Hristos lisus (Rom. 3, 23-24).
(Sfântul Ioan de Kronstadt, Cunoasterea de Dumnezeu si cunoasterea de sine, Ed. Sofia, București 2010. p.114-116)

[cristiboss56]

Este foarte important să ţinem minte că prin fiecare acord cu păcatul iar prin păcat, cu diavolii, noi îl trădăm pe Domnul...
Domnul aşteaptă să vadă spre ce se apleacă inima noastră: îşi păstrează credinţa faţă de El sau îl trădează pentru dulceaţa vremelnică a păcatului. Sfinţii Părinţi spuneau:„Retează gândul şi vei reteza tot”.
Este foarte important să ţinem minte că prin fiecare acord cu păcatul iar prin păcat, cu diavolii, noi îl trădăm pe Domnul, îl vindem pentru ticălosul preţ al păcatului. Pe Cine şi cu ce schimbăm noi?! Dezacordul personal faţă de păcat şi lupta împotriva lui prin rugăciune şi spovedanie sunt foarte necesare.
(Starețul Nicon de la Optina, Ne vorbesc stareții de la Optina, Editura Egumenița, p. 150)

[cristiboss56]

Celelalte rugăciuni le facem cumva cu creierul nostru. Le spunem simplu şi le auzim cu urechile noastre; au un alt mod. Dar rugăciunea minţii este altceva.

Pentru a vă îndeletnici numai cu rugăciunea minţii, trebuie să aveţi povăţuirea duhovnicului. Rugăciunea minţii nu se face fără povăţuitor duhovnicesc. Există primejdia ca sufletul să se rătăcească. E nevoie de luare aminte. El vă va învăţa să intraţi în rânduiala rugăciunii, căci, dacă nu intraţi în rânduială, există teama de a vedea lumina cea potrivnică, de a trăi în înşelare şi de a vă întuneca, aşa încât cel ce trăieşte astfel începe să se sălbăticească, să-şi schimbe purtarea ş.a.
Aceasta este dezbinarea personalităţii. Aţi văzut cum se naşte rătăcirea? Însă, dacă înaintaţi în rugăciune prin poveţele Bătrânului, veţi vedea lumina cea adevărată. Duhovnicul trebuie să fie deprins în rugăciunea minţii. Dacă se roagă mecanic şi nu a simţit el însuşi rugăciunea prin harul lui Dumnezeu, nu poate să spună celuilalt cum să se roage. Îi va spune, fireşte, după cum a citit în cărţi şi după cum spun Părinţii. S-au scris cărţi întregi care vorbesc despre rugăciune. Atâţia şi atâţia le citesc, şi nimeni nu ştie să se roage. O să spui: „Le citim, învăţăm, ne pregătim, şi Dumnezeu binecuvântează şi ne trimite harul Său şi le înţelegem”.
Da, dar e taină. Rugăciunea, şi mai presus de toate rugăciunea inimii, este taină. Prin rugăciunea minţii se poate naşte o înfricoşătoare rătăcire. Celelalte rugăciuni le facem cumva cu creierul nostru. Le spunem simplu şi le auzim cu urechile noastre; au un alt mod. Dar rugăciunea minţii este altceva. Tocmai de aceea, dacă avântul minţii este legat nu de sinele cel bun al tău ci de celălalt, cel egoist, vei începe a vedea luminile, însă nu lumina Iui Hristos, şi vei începe să simţi o falsă bucurie. Dar în afară, în viaţa ta, în relaţiile tale, vei fi mai sălbatic, mai mânios, mai nervos, mai neliniştit. Ei, iată aşadar harisma celui înşelat.
(Părintele Porfirie, Ne vorbeste părintele Porfirie, Editura Egumenița, p. 209-210)

[cristiboss56]

Duhul răbdării este a doua sămânţă (prima fiind smerenia), care creşte pe ogorul curăţiei. Căci dacă omul se smereşte şi-şi recunoaşte păcatele, îşi dă seama că este vrednic de nenumărate pedepse din partea lui Dumnezeu şi nu numai de pedepse pământeşti, ci şi de muncile veşnice, ca o slugă leneşă care nesocoteşte poruncile Domnului său. Şi rabdă cu bucurie toate necazurile, suferinţele şi încercările, fiind încredinţat de cuvântul Domnului că „în lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33) şi „cu multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu” (F. Ap. 1, 22); numai „cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24, 13).
Sfinţii Părinţi, îndemnându-ne cu cuvântul apostolesc că pătimirile de acum nu sunt vrednice de slava pe care a gătit-o Domnul celor ce-L iubesc pe Dânsul ne îmbărbătează cu făgăduinţa că puţină este osteneala şi veşnică odihna” (Cuv. Moise).
Răbdarea curăţă, preface şi înnoieşte sufletul, precum zice un părinte din Pateric: „Ceara de nu se va înfierbânta în foc ca să se înmoaie, nu se va putea întipări pecetea ce se pune pe ea; tot aşa şi omul: de nu va fi muiat de fierbinţeala focului necazurilor, ostenelilor, bolilor, suferinţelor şi ispitelor, nu se poate întipări într-însul pecetea Sfântului Duh”.
(Protos. Petroniu Tănase, Usile pocăintei, Editura Trinitas, p. 50-51)

[cristiboss56]

Un copil va fi sau nu va fi credincios şi în raport de credinţa mamei sale. Un mare procent din credinţa mamei se transmite copilului când este încă în pântecele mamei sale. Responsabilitatea revine direct mamei, dar indirect și tatălui cu care femeia convieţuieşte.

Viaţa duhovnicească a unui om începe din momentul zămislirii și se derulează pe tot timpul şederii sale în pântecele mamei pe timpul celor nouă luni de gestație maternă. Acest mare adevăr îl simţeam, dar nu puteam să îl explic.
Mi-a fost dat să-l aflu la aceeaşi intensitate şi la acelaşi ison duhovnicesc la cei doi mari părinţi sfinţi înaintea lui Dumnezeu - Cuviosul Paisie Aghioritul din Muntele Athos și la Părintele Arsenie Boca din Mănăstirea Prislop. De asemenea, părintele Teofil de la Mănăstirea Sâmbăta, cu amuzamentul său specific, îl cita tot pe părintele Arsenie zicând la nişte fraţi că „voi sunțeti sinteza harababurii din casa părinţilor voştri“. Într-adevăr, un copil este o sinteză a celor doi părinţi în adevăratul sens al cuvântului. Copilul copiază genetic pe părinţii săi, pe tata sau pe mama, dar se duce înapoi până la al patrulea neam. Uneori observăm că seamănă foarte bine cu bunicul după tată sau cu cel după mamă. Este o mare taină genetica umană şi din păcate de cei mai mulţi oameni nebăgată în seamă, lăsată la voia întâmplării.
Or, Sfânta Biserică ne pune la îndemână un arsenal de antidoturi cu potenţial de igienizare şi chiar vindecare într-o anumită măsură a arborelui genealogic. Spovedania, credinţa puternică, faptele bune, postul, rugăciunea, milostenia sunt unele din medicamentele recomandate de Biserică, de terapie a arborelui genealogic.
Nouă ni se pare că odată cu moartea părinţilor, bunicilor sau celor apropiaţi ai noştri se produce o ruptură definitivă, dar nu-i adevărat, este numai o despărţire temporară. Legătura dintre noi va fi veşnică, indisolubilă.
(Arhim. Ioachim Pârvulescu, Sfătuiri duhovnicesti – repere morale pentru o viață practică crestin – ortodoxă, Sfânta Mănăstire Lainici, 2004, p. 55)