cum stii ca el/ea e alesul/a?

[AlinB]

Casiana,

In mod clar nu esti obisnuita sa oferi dragoste dar ai fost obisnuita sa primesti.
Nu atat dragoste cat atentie.
Nu vrei sa fii iubita cat vrei sa fii sedusa.

Toate aceste lucruri tin de carente de maturitate afectiva si mai ales spirituala care deriva fara doar si poate dintr-o lipsa de experienta afectiva efectiva (adica aici nu intra romane de dragoste, telenovele, filme cu romante comerciale, etc).

Da, cred ca mai sunt cazuri ca ale tale, am cunoscut si eu o astfel de persoane pentru care nu era suficient sa cunoasca un om de treaba, nu puteau sa-l aprecieze pentru ceea ce este pentru ca nu era vorba despre celalat, era vorba despre propria persoana, despre propriul orgoliu care trebuia asaltat cu dovezi de dragoste, cucerit, impresionat.

Si ghici ce, nicioata nu era suficient ce primea, insatisfactia ramanea aceeasi ba chiar crestea o data ce relatia avansa.

Si treceau din relatie in relatie, cautand in afara ceea ce de fapt ceea ce le lipsea in interior.

Una din ele nu e casatorita nici acum din cate stiu iar alta desi e casatorita a facut-o cumva fortata de imprejurari si am convingerea intima ca zambetul ei este doar de fatzada.
Alte cazuri s-au terminat poate mai fericit, persoanele in cauza au inteles in timp util ca e mai important sa ai alaturi de tine un om pe care te poti baza o viata decat unul care sa faca impresie cateva luni sau ani.

Am avut ocazia sa cunosc si cazuri in care desi au o relatie foarte ok (si nu doar de suprafata) unul din cei doi are o "neliniste" care se observa din gesturi, vorbe, priviri. Si s-a vazut mai tarziu cand relatia s-a rupt din motive aparent ridicole, insa substratul era altul - lipsa unei afectiuni autentice, in care celalat este un OM nu o cantitate de satisfactie emotionala sau instrument de (auto??)satisfacere emotionala.

Intr-adevar, daca nu te-ai fi casatorit acum si ai fi avut ocazia sa gasesti un barbat care sa te asalteze cu atentia pe care ti-o doresti pana cand ai ajunge sa nu mai stii de tine iar pe urma toata relatia sa se termine in certuri de durata, injuraturi si poate si lovituri cum am mai cunoscut cazuri, ai fi fost extrem de fericita cu barbatul care il ai acum.

Fara doar si poate nici acum nu e tarziu, poti sa divortezi, sa o iei pe drumul asta dar nu e nici o garantie ce vei mai reusi sa te intorci vreodata acolo unde esti acum.

E adevarat ca poate sotul tau te iubeste si cu o nota de infantilitate sau cel putin asa par lucrurile prin prisma unei femei care nu s-a maturizat afectiv suficient de mult incat sa ajunga din postura de fetita la cea de mama.
Si stiu ca asta deranjeaza genul asta de femei pentru ca pe langa atentia excesiva simt si nevoia de a fi dominate si tratate cu o oarecare indiferenta si superioritate.
Este pe scurt, daca vrei, sado-masochismul imaturitatii afective.

Si cum ziceam, o solutie ar fi sa o iei pe un drum care s-ar putea ca la 40 ani sa te gaseasca tot singura si fara o familie.

Sau sa incepi sa-ti tratezi problemele cu seriozitate, sa incerci sa vezi ca ca rezolvarea lor tine de tine in primul rand.
Este vorba de o maturitate care poate oricum s-ar fi instalat mai devreme sau mai tarziu, dar de ce sa treci prin niste experiente neplacute ca sa ajungi acolo si sa cauti ceea ce de fapt ai ACUM?

Si da, mai sunt cazuri similare ca ale tale dar care se instaleaza altfel, dupa cativa ani de casatorie cand vraja "iubirii" care tine de necunoscut si excesul de hormoni dispare si omul ramane gol cu lipsurile lui: lipsa de dragoste autentica pentru celalatl, lipsa de respect, lipsa de interes pentru altceva decat satisfactia personala.
Si atunci oamenii incep sa se minta, sa insele..

Binenteles ca se poate evita sa se ajunga aici daca oamenii au o viata spirituala si se nevoiesc sa-L cunoasca pe Dumnezeu.
Atunci, ceva din iubirea Lui se reasfrange si in inima ta iar oamenii din jur apar intr-o alta lumine.
Adevarata dragoste este cea care se jertfeste pe sine pentru celalalt, nu care umbla dupa lucrurile superficiale.

Iar ca sa rezum lucrurile, tragedia ta sta in faptul ca nu poti sa iubesti. Si totusi nu intelegi ca tu esti de vina, ci intr-un fel - celalalt. Aici este problema.
O data ce vei accepta ca ai o problema, poti sa comunici cu cel de langa tine, sa-i explici, sa-i ceri sa te inteleaga, sa te ajute.

Faptul ca te-ai casatorit in biserica, ca ai facut niste promisiuni, ca s-au spus anumite lucruri cand ai fost acolo de fata, se pare nu inseamna mai nimic pentru tine.

Lucrurile astea nu-ti dau deloc de gandit, tot ceea ce poti sa te gandesti este ca esti nesatisfacuta afectiv din motive care in cea mai mare masura tin doar de tine, de imaturitatea ta afectiva.

Cei care s-au casatorit cu gandul la Dumnezeu si au reusit sa inteleaga ca adevarata afectiune, profunda si de durata din casnicie este ceva complet diferit de exaltarea afectiva/sentimentala, pot sa-ti spuna ca doar Dumnezeu este cel care poate oferi acest lucru. Si asta nu doar in baza prezentei la cununie ci printr-o viata de credinta traita cat mai intens de ambii soti.
Daca lucrul asta lipseste, nimic nu-l poate suplini. Dar desigur poti cauta iluzorii alternative care mai niciodata nu sfarsesc fericit. Nu in lipsa unei maturizari afective.

[AndruscaCIM]

În prealabil postat de AlinB

Casiana,

In mod clar nu esti obisnuita sa oferi dragoste dar ai fost obisnuita sa primesti.
Nu atat dragoste cat atentie.
Nu vrei sa fii iubita cat vrei sa fii sedusa.

Toate aceste lucruri tin de carente de maturitate afectiva si mai ales spirituala care deriva fara doar si poate dintr-o lipsa de experienta afectiva efectiva (adica aici nu intra romane de dragoste, telenovele, filme cu romante comerciale, etc).

Da, cred ca mai sunt cazuri ca ale tale, am cunoscut si eu o astfel de persoane pentru care nu era suficient sa cunoasca un om de treaba, nu puteau sa-l aprecieze pentru ceea ce este pentru ca nu era vorba despre celalat, era vorba despre propria persoana, despre propriul orgoliu care trebuia asaltat cu dovezi de dragoste, cucerit, impresionat.

Si ghici ce, nicioata nu era suficient ce primea, insatisfactia ramanea aceeasi ba chiar crestea o data ce relatia avansa.

Si treceau din relatie in relatie, cautand in afara ceea ce de fapt ceea ce le lipsea in interior.

Una din ele nu e casatorita nici acum din cate stiu iar alta desi e casatorita a facut-o cumva fortata de imprejurari si am convingerea intima ca zambetul ei este doar de fatzada.
Alte cazuri s-au terminat poate mai fericit, persoanele in cauza au inteles in timp util ca e mai important sa ai alaturi de tine un om pe care te poti baza o viata decat unul care sa faca impresie cateva luni sau ani.

Am avut ocazia sa cunosc si cazuri in care desi au o relatie foarte ok (si nu doar de suprafata) unul din cei doi are o "neliniste" care se observa din gesturi, vorbe, priviri. Si s-a vazut mai tarziu cand relatia s-a rupt din motive aparent ridicole, insa substratul era altul - lipsa unei afectiuni autentice, in care celalat este un OM nu o cantitate de satisfactie emotionala sau instrument de (auto??)satisfacere emotionala.

Intr-adevar, daca nu te-ai fi casatorit acum si ai fi avut ocazia sa gasesti un barbat care sa te asalteze cu atentia pe care ti-o doresti pana cand ai ajunge sa nu mai stii de tine iar pe urma toata relatia sa se termine in certuri de durata, injuraturi si poate si lovituri cum am mai cunoscut cazuri, ai fi fost extrem de fericita cu barbatul care il ai acum.

Fara doar si poate nici acum nu e tarziu, poti sa divortezi, sa o iei pe drumul asta dar nu e nici o garantie ce vei mai reusi sa te intorci vreodata acolo unde esti acum.

E adevarat ca poate sotul tau te iubeste si cu o nota de infantilitate sau cel putin asa par lucrurile prin prisma unei femei care nu s-a maturizat afectiv suficient de mult incat sa ajunga din postura de fetita la cea de mama.
Si stiu ca asta deranjeaza genul asta de femei pentru ca pe langa atentia excesiva simt si nevoia de a fi dominate si tratate cu o oarecare indiferenta si superioritate.
Este pe scurt, daca vrei, sado-masochismul imaturitatii afective.

Si cum ziceam, o solutie ar fi sa o iei pe un drum care s-ar putea ca la 40 ani sa te gaseasca tot singura si fara o familie.

Sau sa incepi sa-ti tratezi problemele cu seriozitate, sa incerci sa vezi ca ca rezolvarea lor tine de tine in primul rand.
Este vorba de o maturitate care poate oricum s-ar fi instalat mai devreme sau mai tarziu, dar de ce sa treci prin niste experiente neplacute ca sa ajungi acolo si sa cauti ceea ce de fapt ai ACUM?

Si da, mai sunt cazuri similare ca ale tale dar care se instaleaza altfel, dupa cativa ani de casatorie cand vraja "iubirii" care tine de necunoscut si excesul de hormoni dispare si omul ramane gol cu lipsurile lui: lipsa de dragoste autentica pentru celalatl, lipsa de respect, lipsa de interes pentru altceva decat satisfactia personala.
Si atunci oamenii incep sa se minta, sa insele..

Binenteles ca se poate evita sa se ajunga aici daca oamenii au o viata spirituala si se nevoiesc sa-L cunoasca pe Dumnezeu.
Atunci, ceva din iubirea Lui se reasfrange si in inima ta iar oamenii din jur apar intr-o alta lumine.
Adevarata dragoste este cea care se jertfeste pe sine pentru celalalt, nu care umbla dupa lucrurile superficiale.

Iar ca sa rezum lucrurile, tragedia ta sta in faptul ca nu poti sa iubesti. Si totusi nu intelegi ca tu esti de vina, ci intr-un fel - celalalt. Aici este problema.
O data ce vei accepta ca ai o problema, poti sa comunici cu cel de langa tine, sa-i explici, sa-i ceri sa te inteleaga, sa te ajute.

Faptul ca te-ai casatorit in biserica, ca ai facut niste promisiuni, ca s-au spus anumite lucruri cand ai fost acolo de fata, se pare nu inseamna mai nimic pentru tine.

Lucrurile astea nu-ti dau deloc de gandit, tot ceea ce poti sa te gandesti este ca esti nesatisfacuta afectiv din motive care in cea mai mare masura tin doar de tine, de imaturitatea ta afectiva.

Cei care s-au casatorit cu gandul la Dumnezeu si au reusit sa inteleaga ca adevarata afectiune, profunda si de durata din casnicie este ceva complet diferit de exaltarea afectiva/sentimentala, pot sa-ti spuna ca doar Dumnezeu este cel care poate oferi acest lucru. Si asta nu doar in baza prezentei la cununie ci printr-o viata de credinta traita cat mai intens de ambii soti.
Daca lucrul asta lipseste, nimic nu-l poate suplini. Dar desigur poti cauta iluzorii alternative care mai niciodata nu sfarsesc fericit. Nu in lipsa unei maturizari afective.

...imi plac foarte mult sfaturile date de tine....

[casiana]

Scuza-ma, am confundat numele..Alin, nu Andrei

In mare sunt de acord cu ce ai scris, cu toate astea ai tras unele concluzii fara sa ma cunosti...doar din postarea mea nu stiu daca e corect sa ma incadrezi intr-o anumita categorie (a celor care nu sunt obisnuiti sa ofere afectiune, ci doar sa primeasca). Gandeste-te ca am stat multi ani impreuna cu sotul meu (adica cat am fost prieteni, nu am locuit impreuna) si i-am oferit suficienta atentie, afectiune, iubire atat cat sa-si doreasca sa fie cu mine pentru toata viata. Daca langa mine i-ar fi lipsit toate astea, cu siguranta nu-si mai dorea cu orice chip sa ne casatorim, sa-i fiu sotie. Au fost cativa ani in care l-am iubit, l-am iubit din tot sufletul (asa cum puteam sa iubesc la varsta aia) ma refer la perioada de la inceputul relatiei, dar porblema e ca iubirea a disparut.. asa in timp..pana am inceput sa nu-l mai vad decat ca pe un prieten chiar ca pe un frate.
Poate nu m-am maturizat suficient, poate unele probleme sunt din cauza ca mi-as fi dorit sa mai copilaresc (desi sunt departe de perioada aceea), dar dupa 11 luni eu nu ma pot obisnui cu gandul ca sunt casatorita. Uneori chiar mi-e rusine sa zic asta celor care nu ma cunosc. Simt ca sunt alergica si nu ma pot obisnui cu noul statut, acela de sotie, si nu poate nimeni sa ma convinga ca asta inseamna ceva, altceva. N-am fost niciodata o fire exuberanta, dar cu toate astea tot o povara simt faptul ca trebuie sa stau cu cineva in aceeasi casa, camera, in acelasi pat. Mi-am dorit f mult copii, inca din liceu visam la o casa plina de copiii.. la o familie mare..bunici, parinti, nepoti..dar toate astea vor ramane la stadiul de vis.. nici macar asta nu pot face. Patrand proportiile cred ca as trai vesnic cu un sentiment de viol...va puteti imagina cata durere ar trebui sa indur daca nu as gasi macar putina intelegere?
Sunt perfect de acord ca ar fi fost mai sanatos sa ma scutur de toate aceste ganduri si sa am mintea ceva mai coapta inainte de a ma casatori...pentru ca atunci cand ajungi in fata altarului trebuie sa fii senin si increzator, si nu asteptand ca numai Binecuvantarea lui Dumnezeu sa vindece aceste lucruri, fara ca tu sa depui eforturi raportate la gravitatea lor, dar daca tot s- a intamplat... ce mai pot face acum?
Si in plus, nu-l acuz pe el de nimic, nu-l acuz ca eu din cauza lui sufar, si sunt perfect constienta ca principala problema vine de la mine, dar povesteam prin ce trec cu regretul ca nu am stat sa analizez mai bine situatia, nu am fost suficient de hotarata sa zic NU si sa mai astept si poate altcineva are de invatat din greseala mea sau din chinul vietii mele. Am vorbit cu sotul meu, stie ce simt, e si el constient ca poate ar fi trebuit sa mai asteptam o perioada, dar imi este alaturi si incearca sa ma ajute asa cum poate (desi uneori mare lucru nu poate face pentru mine in noptile cand se trezeste din cauza plansetelor si suspinelor mele...ii e imposibil sa ma linisteasca in vreun fel la cat de daramata si nefericita ma simt in acele momente).
Si nu de asta am nevoie, nu sa fiu curtata, apreciata, iubita, sedusa… simt nevoia acuta de LIBERTATE. Atat. Nimic mai mult. Eu sunt cat se poate de sincera si am scris cu lacrimi in ochi totul, ba chiar a trebuit sa ma opresc pentru ca m-au podidit lacrimile...poate ajuta pe cineva sau chiar pe initiatoarea acestui topic.
A nu se intelege ca sunt impotriva familiei, impotriva casatoriei, ideea principala la tot ce vreau sa spun este ca inainte de a face un astfel de pas trebuie sa te gandesti foarte bine, sa fii convins/a ca poti, vrei, simti.

[conradcrusader]

În prealabil postat de casiana

Eu iti pot spun din proprie experienta ca nu e bine nici daca doar el te iubeste. Nimeni nu traieste viata ta, conteaza doar ce simti tu!
Sunt casatorita de un an de zile si mi se intampla foarte rar sa nu adorm plangand. Si asta nu pentru ca nu as avea un sot bun, dar pentru ca nu simt ce ar trebui sa simt si mai ales ca am ales sa ma casatoresc mai mult la indemnul celor apropiati, pentru ca eu nu eram pregatita pentru pasul asta. E baiat bun, credincios, are grija de mine, imi vorbeste frumos, ma ajuta in absolut toate ale casei…tin la el, dar nu-l iubesc. Nu stiu daca va puteti inchipui chinul meu prin care trec zilnic, pentru ca la prima vedere suntem un cuplu perfect, o familie perfecta…fara certuri, fara cuvinte urate..dar cu multe lacrimi. Amandoi suntem destul de retinuti in a ne impartasi sentimentele unul altuia, poate asa e si normal, dar asta ne va separa sau ne va instraina mult mai mult decat suntem acum. Suntem doi oameni care nu mai avem nimic in comun si chiar daca nu exista violenta de niciun fel asta nu inseamna ca exista linsite, fericire, implinire.
Eu sufar foarte mult, dar va inchipuiti ca si sotul meu simte asta si sufera la fel de mult desi ma iubeste si si-a dorit din toata inima sa se casatoreasca cu mine. Pentru mine casncia asta nu e decat un chin, un mare chin. In fiecare zi ma gandesc de ce m-am casatorit daca imi era bine inainte? Nu stiu daca sunt singura care trece prin asa ceva, dar cert este ca nu doresc nimanui asta si cand imi aud prietenele ca vor sa se casatoreasca primul impuls ar fi sa le opresc, sa le zic sa se gandeasca mai bine inainte de a face asta.. deci nu cred ca pentru toata lumea casatoria e o povara...pentru mine sigur este. De foarte multe ori simt ca suntem doi oameni care nu prea avem nimic in comun si ma gandesc cu teama ca daca acum la inceput e asa de greu,cum va fi pe viitor?Imi doresc sa-mi gasesc linistea, sa fiu eu insami, sa nu trebuiasca sa ma prefac ca-mi pasa ca a venit acasa, ca e ziua lui..as prefera singuratatea decat casnicia pe care o am. M-am tot intrebat cati din cei casatoriti trec prin asa ceva? Si ma refer aici si la soti si la sotii? Cati procedeaza ca mine stand la serviciu pestre program doar pentru a nu ajunge acasa? Ma apasa si ma oboseste foarte tare dependenta lui de mine si nu pot sa fac decat sa evit sa stam foarte mult timp impreuna... imi doresc sa fiu singura cat mai mult timp, singura ..eu si gandurile mele, atat.

Poate credeti ca exagerez, poate ati fi tentati sa-mi ziceti ca trebuie sa apreciez ce am langa mine, dar nu pot..pur si simplu nu pot... Desi multa lume uita, este f adevarat ca daca dragoste nu e, nimic nu e. Nu stiu, poate noi suntem pentru barbati doar niste redute de cucerit si odata cu casatoria au impresia ca s-a terminat batalia pentru castigarea noastra.
Primele zile, saptamani dupa casatorie am trait doar cu gandul la divort, doar asa reuseam sa ma linistesc, stind ca exista o solutie ca acest chin sa nu dureze o viata intreaga. Nu am avut curaj sa divortez, imi este mila de el, stiu ca nu merita asta, dar ce sa fac daca prezenta lui langa mine imi provoaca atata suferinta?daca ma simt robita, impovarata si ravasita? Nu stiu ce e de facut.. Mai e ceva de facut?

Inchei prin a-ti spune ca ce simti tu e important, poti sa nu tii cont de ceea ce zic eu acum, eu sunt doar o fata care a trecut prin multa suferinta...atat. Prin suferinta provocata de faptul ca nu am cugetat suficient de mult inainte sa ma casatoresc. Stiu ca pentru multi casatoria este o mare implinire, pentru mine doar o povara

Intr-un fel sau altul, am trecut printr-o experienta asemanatoare, dar din perspectiva sotului. M-am casatorit pe cand aveam 22 de ani, prea tanar si nestiutor. Am crezut ca daca accepta sa-mi fie sotie inseamna ca ma iubeste si ca o sa fim o familie unita. Dar nu m-a iubit niciodata. Spre diferenta de tine, ea nu a avut nici o constiinta, nu a plans pentru aceasta lipsa, nu a regretat, ci a trait pentru ea insasi, luand de la mine tot ceea ce era bun si tratandu-ma ca pe un nimeni. Dupa opt ani am decis ca nu mai e nimic de facut si am cerut divortul, eram prea straini si toate puntile dintre noi s-au daramat. Ma simteam ca un mort viu, un om care traieste pentru nimic si mai ales cand i-am spus ca vreau un copil mi-a raspuns ca nu am bani ca sa mi-l ofere. Si aceasta a fost ultima picatura.
Cred ca nu e de ajuns ca doar unul dintre parteneri sa iubeasca. Daca iubirea nu vine din ambele parti, mai devreme sau mai tarziu, totul se prabuseste si nu mai ramane nimic.

[casiana]

În prealabil postat de conradcrusader

Intr-un fel sau altul, am trecut printr-o experienta asemanatoare, dar din perspectiva sotului. M-am casatorit pe cand aveam 22 de ani, prea tanar si nestiutor. Am crezut ca daca accepta sa-mi fie sotie inseamna ca ma iubeste si ca o sa fim o familie unita. Dar nu m-a iubit niciodata. Spre diferenta de tine, ea nu a avut nici o constiinta, nu a plans pentru aceasta lipsa, nu a regretat, ci a trait pentru ea insasi, luand de la mine tot ceea ce era bun si tratandu-ma ca pe un nimeni. Dupa opt ani am decis ca nu mai e nimic de facut si am cerut divortul, eram prea straini si toate puntile dintre noi s-au daramat. Ma simteam ca un mort viu, un om care traieste pentru nimic si mai ales cand i-am spus ca vreau un copil mi-a raspuns ca nu am bani ca sa mi-l ofere. Si aceasta a fost ultima picatura.
Cred ca nu e de ajuns ca doar unul dintre parteneri sa iubeasca. Daca iubirea nu vine din ambele parti, mai devreme sau mai tarziu, totul se prabuseste si nu mai ramane nimic.

Imi pare nespus de rau pentru ca empatizezi cu mine, cu situatia prin care trec, desi dintr-o alta perspectiva, din cea a sotului, durerea trebuie sa fie sau sa fi fost la fel de mare. Nici nu-mi imaginez ca e altfel. Am citit si despre dorinta ta de a avea copii si eu o am si e o dorinta foarte mare si ma gandesc ca va trebui sa renunt la ea tocmai pentru ca lucrurile dintre mine si sotul meu stau asa cum stau si pt ca eu nu simt nicio clipa ca am o familie, pt mine e doar o tortura casnicia asta.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de casiana

(...) pt ca eu nu simt nicio clipa ca am o familie, pt mine e doar o tortura casnicia asta.

Cât timp veţi gândi că este "o tortură căsnicia asta", chiar va fi o tortură. Condiţia pentru o căsnicie reuşită este ca, mai întâi, să existe dorinţa unei căsnicii reuşite.

Motivul schimbării dv de atitudine (acela incomplet dezvăluit) pare a fi MULT mai mic în comparaţie cu reacţia dv. Probabil că a fost ceva nu mult mai mult ca un fleac, dar care a luat, în mintea dv, proporţiile unui dezastru. Pare a fi vorba de o anumită voluptate a suferinţei aici, ceva de tip "o, priviţi inima-mi zdrobită şi ce neînţeleasă sunt!"

Dacă veţi dori să vă salvaţi căsnicia, o veţi salva. Dacă nu o veţi salva, înseamnă că nu aţi dorit, de fapt, să o salvaţi. În mod evident, totul depinde acum de dv.

[casiana]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Cât timp veţi gândi că este "o tortură căsnicia asta", chiar va fi o tortură. Condiţia pentru o căsnicie reuşită este ca, mai întâi, să existe dorinţa unei căsnicii reuşite.

Motivul schimbării dv de atitudine (acela incomplet dezvăluit) pare a fi MULT mai mic în comparaţie cu reacţia dv. Probabil că a fost ceva nu mult mai mult ca un fleac, dar care a luat, în mintea dv, proporţiile unui dezastru. Pare a fi vorba de o anumită voluptate a suferinţei aici, ceva de tip "o, priviţi inima-mi zdrobită şi ce neînţeleasă sunt!"

Dacă veţi dori să vă salvaţi căsnicia, o veţi salva. Dacă nu o veţi salva, înseamnă că nu aţi dorit, de fapt, să o salvaţi. În mod evident, totul depinde acum de dv.

Chiar daca m-ati facut sa plang prin postarea dvs, incerc totusi sa raspund. E posibil sa nu fi suferit niciodata la nivelul asta, sau nici macar sa nu va imaginati ce e in sufletul meu acum de puteti afirma cu atata usurinta ca e vorba doar de un fleac. Tocmai de asta nu pot sa scriu in detalii despre ce s-a intamplat cu doi ani in urma, tocmai pt ca nu a fost nici pe departe vorba de un fleac sau de un lucru lipsit de importanta pt care am facut prea mult caz. Cand s-a intamplat asta, s-a rupt ceva intre noi, s-a rupt si nu am mai reusit sa mai avem aceeasi relatie cum o aveam inainte pt ca mare a fost dezamagirea. Ne-am instrainat unul de altul si desi l-am rugat sa renunte la mine, sa ne despartim si sa ne vedem fiecare de viata noastra am ramas impreuna si ne-am trezit casatoriti.

Nu am povestit asta cu nici un scop ascuns, ci doar cu acela ca poate cuiva foloseste si daca s-ar afla intr-o situatie asemanatoare nu ar repeta greseala mea. Nu astept sa fiu incurajata sa ma despart sau sa divortez pt ca daca vroiam asta o faceam fara sa cer acordul cuiva, dar nu vreau, nu vreau sa-l parasesc, nu vreau sa-l las singur desi pentru mine, pentru sufletul meu ar fi mult mai bine.

[Ticalosul]

Buna Casiana! M-am uitat la aceasta poveste palpitanta ), gen telenovela...oricum n-am venit la taifasuri, ci sa-mi spui daca ai copii? ca nu vazusem sa vorbesti de ei, din cate stiu rodul dragostei este viata in familie, aparitia unui copil a lui Dumnezeu, important e ce ati adus lui Dumnezeu, tu si sotul vostru.

Daca a fost in centrul si mai este in centrul vietii , Hristos ; daca nu, trebuie sa va spovediti amandoi ca ati gresit si ati cautat ale voastre. Iar in fond, calea casatoriei sau a monahicismului o alegem , caci stiim ca Hristos e mai prezent mai mult ca oricand in viata noastra...Dumnezeu sa ne lumineze pe toti. Amin.

P.S. Spun de copii, ca ei de obicei leaga iubirea dintre sot si sotie, si cu cat sunt mai multi copii cu atat Dumnezeu va binecuvinta casa respectiva, cu multa pace si fericire.

[anamaria.lupu]

În prealabil postat de florinna01

M-am rugat la Dumnezeu pt o casatorie binecuvantata,a aparut un el dar nu corespunde deloc,de unde stiu ca e de la Dumnezeu sau nu?
Daca ce-mi doresc eu nu corespunde cu gandirea lui Dumnezeu?
Vreau pe cineva pe care sa-l iubesc sa simt ceva pt el..... chiar daca am o varsta(33) si se spune ca nu mai poate fi iubire,bine nu iubire dar ceva sentimente trebuie sa fie....nu?

Voi incepe prin a spune ceva care sper sa nu Il supere pe Dumnezeu ,dar eu asta gandesc:Dumnezeu ne-a dat liberul arbitru.DAca tu alegi sa te casatoresti cu acest barbat este doar voia ta,nu voia Lui Dumnezeu.Daca era voia Lui Dumnezeu,El iti comunica pana acum,bineinteles trebuie sa fii si pe receptie ca sa Il auzi.El este atotputernic,daca voia sa Ii auzi voia,o auzeai pana acum.Asadar roaga-te Lui si Maicii Domnului si Sfantului Nicolae sa auzi voia Domnului cu toata inima ta,ca daca te casatoresti cu acest baiat,sa fiti impreuna fericiti,nu precum CAsiana si sotul ei si cine stie cate alte cupluri nefericite.
si eu m-am rugat Lui Dumnezeu sa imi aduca alesul,Pe Adam al meu,cu care sa fiu fericita tot restul vietii,iar el fericit cu mine tot restul vietii,caci dintotdeauna mi-am dorit doar unul si bun,nu multi si inutili.
Dar Dumnezeu a avut alt plan pentru mine.Asadar dupa cum spuneam anul trecut din aprilie m-am rugat in fiecare zi pana in august sa imi aduca pe alesul inimii si am crezut ca mi l-a adus caci rugaciunea mea a fost f clara "Te rog Doamne,nu mai lasa sa se apropie de mine decat pe baiatul care imi este potrivit,care ma va face fericita,si pe care il voi face fericit,traind impreuna pana ce moartea ne va desparti".Si am zis tadam.....shazam.....l-a adus,mama ce minune,ce inger mi-a adus Dumnezeu.Ei bine,nu era el,dupa 2 luni de miere,au urmat 2 luni de fiere.Eu zic asa draguta mea,mai ai rabdare sa va cunoasteti mai bine,daca se va naste ceva frumos,ok va luati,daca nu.......mai cauti,mai astepti.Sunt femei care isi gasesc la 40 de ani jumatatea,acelea (zic eu) sunt alesele Domnului,le-a testat nervii,rabdarea,credinta pana la maxim.Si cine a crezut pana la final,a fost rasplatita.Tu nu ai probleme cu credinta,tu ai problema,ca si mine,in a discerne care e voia Domnului.Dar nu intotdeauna ce cerem noi ne prieste,EL ne da ceea ce ne trebuie cand ne trebuie.Deci trebuie sa afli nu daca el este asa cum iti doresti,ci daca este ceea ce iti trebuie pentru a fi fericita.Esti fericita cu el? nu? atunci ....
sfatul meu:ai rabdare,casca bine ochii si urechile sa il cunosti bine si cel mai important ROAGA-TE LUI DUMNEZEU SA ITI LUMINEZE MINTEA SA FACI ALEGEREA POTRIVITA, SA AI SUFLETUL LINISTIT !

Dumnezeu sa te ajute! si sa ne tii la curent :)

[oana23]

si mai este ceva.acum ceva vreme m-am rugat sa imi intalnesc alesul asta insemnand:sa ii placa cum gandesc,temperamentul meu,fizic si mie sa imi plca la el aceleasi lucruri si sa ne potrivim din toate punctele de vedere.si am gasit pe cineva.sau asa cred,dar i-am dat cu piciorul fiindca nu eram pregatita.ma gandesc ca daca o sa intalnesc pe altcineva si nu o sa mearga,o sa zic mereu ce ar fi fost daca eram cu el?ce ar tb sa fac?
sa ma rog pt el?