Rugaciunea lui Iisus

Cand si cum se spune rugaciunea aceasta?
1. Cantitativ: ca timp, 10 minute dimineata, 10 minute la amiaza, 10 minute seara. Facand acest exercitiu zilnic, capeti deprinderea si realizezi si calitatea oricarui fel de rugaciune.

2. Calitativ: cu evlavie, cu pocaita, cunoscandu-ti starea de pacatosenie si cerand mila lui Dumnezeu, cu gandul numai la cuvintele ce trebuie sa le zici, cu intelegere, nu numai cu buzele.

3. Din inima, cu simtire afectiva, batand la usa inimii, deprinzand-o sa colaboreze cu ratiunea si vointa: "Si le voi da aceeasi inima si duh nou voi pune in ei; voi scoate din trupul lor inima cea de piatra si le voi da inima de carne". (Iez. 11.19)

4. Cu sârguinta, cu vointa tare si statornica a sufletului, incat, prin intalnirea ratiunii, afectiunii si a vointei sa se realizeze asemanarea cu Cel ce este sursa ratiunii si a sfinteniei.

5. Pozitia: in genunchi, pozitie verticala, nu pe sezut, nici cu fata la pamanat, mainile adunate pe piept. Cei varstnici, care zic rugaciunea o durata mai mare de timp, pot sta pe un scaunel de 30 cm inaltime.

In aceasta stare orice miscare inceteaza, mintea se concentreaza numai la cuvintele rugaciunii. Miscarea este legata de ratiune, de gandire iar daca mintea este lasata in libertate, asa si simturile tale sunt in libertate. Insa, daca mintea si gandul sunt concentrate la rugaciune, simturile inceteaza si esti ca inlemnit cand rostesti rugaciunea. Cand incepe miscarea inseamna ca mintea nu mai este concentrata la rugaciune si simturile sunt libere, active.
(Arhim. Mina Dobzeu, Apocalipsa - planul de salvare a lumii in 7 etape)

"S-ar putea ca este un lucru simplu (rugaciunea lui Iisus), dar daca nu cunosti nimic despre ea poti sa te ostenesti mult fara sa obtii roade. Lucrarea cea exterioara (trupeasca) este mai usoara si de aceea este atragatoare, iar cea launtrica este mai dificila si de aceea adesea poate sa te respinga". (Calea spre mantuire, pg. 233)

"La inceput, unii parasesc lucrarea launtrica, sub pretext ca va veni timpul si pentru ea, dar mai apoi, privind in urma, observa ca timpul deja a trecut si in loc de o pregatire se aleg cu o pierdere. Si atunci constiinta este nelinistita si nemultumita. De ce oare? ... Fara gandul la Dumnezeu, fara frica fata de El si fara a-L simti, nu poti sa faci ca sufletul sa fie multumit. Rugaciunea despre care vorbim este calea directa catre aceasta. Gandul precum ca este devreme de a lucra rugaciunea lui Iisus nu este adevarat. Toti trebuie sa se roage cu inima si cu mintea. Orice alta rugaciune nu este rugaciune, asa ca binevoiti de lucrati si nu va leneviti!" (Culegere de scrisori, Ed. 5, nr. 901)

[cristiboss56]

În prealabil postat de florin.oltean75

Buna Zargan,

Inainte de a fi musulman, hindus, budist sau crestin, fiecare a invatat cuvinte care denomineaza "ceva" /"cineva".

Fiecare religie are in spate o poveste "cu cuvinte" despre “fericirea fara sfarsit”, “suferinta cu si fara sfarsit” sau “extinctie’.

Inainte de a intelege "cuvinte" si a-ti asuma o apartenenta, de facto nimeni nu apartine niciunui curent de gandire conceptuala.

Nici dupa o autoidentificare conceptuala religoasa nu exista garantia ca apartenenta / afinitatea ramane imuabila.

Cel ce cauta fara prejudecati, in opinia mea trebuie sa plece de la premisa ca exista un singur adevar dupa care realitatea este functionala.

Intelegerea corecta a realitatii, in primul rand, trebuie sa se bazeze pe observatie si rationament.

Metodologic, a nu compara puncte de vedere diferite, marturii, afirmatii despre o anumita stare de fapt este o abordare limitativa care nu poate genera perspectiva si intelegere profunda.

Sunt de acord ca atunci cand amesteci mai multe mancaruri poti sa faci indigestie dar realitatea ne ofera si exemple in care amestecul este mai puternic si rezistent.

Cand se inteleg principii functionale din mai multe domenii, sinteza lor poate conduce la o descoperire remarcabila.

Eu inteleg si respect abordarea dogmatica care are resursele ei psihologice incontestabile, insa nu toti suntem construiti la fel.

De aceea, in opinia mea, chiar daca nu suntem de acord cu alte abordari, respectul pentru acestea, daca sunt bine intentionate si sincere, este un respect pe care ni-l acordam de fapt noua insine.

Deosebirea radicală dintre Rugăciunea lui Iisus și Yoga sau alte metode mistice orientale

Pe măsură ce se dezvoltă rugăciunea, ajungem la putința de a ne vedea și recunoaște greșeala, putem să vedem și să distingem mișcările diavolilor, dar, în același timp și lucrarea lui Hristos.
1. În Rugăciunea lui Iisus se regăsește credința în Dumnezeu care a creat lumea și care o conduce și o iubește. El este un Părinte iubitor, care are grijă să mântuiască creația Sa. Mântuirea se obține în Dumnezeu. Din acest motiv, când ne rugăm Îl implorăm zicând „miluiește-mă!”. Autorăscumpărarea si autoîndumnezeirea sunt departe de lucrătorul Rugăciunii lui Iisus, pentru că acesta este păcatul lui Adam. El a vrut să devină Dumnezeu, nesocotind planul lui Dumnezeu pentru el. Mântuirea nu este obținută prin noi înșine și „nu vine din noi înșine”, cum pretind sistemele filosofice omenești, ci este atinsă în Dumnezeu.
2. Cuvintele Rugăciunii lui Iisus cuprind la un loc, conștiința prezenței lui Dumnezeu, conștiința păcătoșeniei proprii și trebuința de a fi miluit de Iisus. Ele exprimă un raport al dependenței persoanei umane de mila iubitoare a Persoanei Divine și nu de o forță (Energie) impersonală, ca în mistica altor credințe. Noi nu ne luptăm ca să întâlnim un Dumnezeu impersonal, prin Rugăciunea lui Iisus. Noi nu căutăm înălțarea spre nimicul absolut. Rugăciunea noastră se îndreaptă spre Dumnezeul Personal, Dumnezeul-Om Iisus, de aceea spunem „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu”. Natura divină și cea umană se întâlnesc în Hristos, cu alte cuvinte „întru El locuiește trupește plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9). Așadar, antropologia și soteriologia creștină (învățătura despre om și cea despre mântuirea lui), în monahismul ortodox, sunt strâns legate de hristologie. Noi îl iubim pe Mântuitorul Iisus Hristos și îi păzim poruncile Lui. Acordăm mare importanță acestui aspect. Insistăm pe păzirea poruncilor lui Hristos. El Însușii ne-a spus: „Dacă mă iubiți, păziți poruncile Mele” (In 14, 15). Iubindu-L pe Hristos și păzind poruncile Lui, suntem uniți cu întreaga Sfântă Treime.
3. Nu atingem o stare de mândrie prin rugăciunea neîncetată. Sistemele filosofice orientale urmăresc înălțarea Sinelui (din iubire de sine și deci, din mândrie). Crestinii ortodocși ajung la starea binecuvântată de smerenie, prin Rugăciunea lui Iisus. Spunem „miluiește-mă” si ne considerăm mai răi decât toți oamenii. Noi nu disprețuim pe nici unul dintre frații noștri. Cel ce lucrează Rugăciunea lui Iisus este străin de orice mândrie, pentru că oricine este mândru, este nebun (Ps. 13, 1).
4. Mântuirea noastră nu este o noțiune abstractă, ci este unire în Duhul Sfânt, cu Hristos, cu Dumnezeu, cu Sfânta Treime. Dar, această unire totuși nu șterge latura noastră omenească. Nu suntem integrați (dizolvați, desființați), din moment ce și noi suntem persoane.
5. Pe măsură ce se dezvoltă rugăciunea, ajungem la putința de a ne vedea și recunoaște greșeala, putem să vedem și să distingem mișcările diavolilor, dar, în același timp și lucrarea lui Hristos. Putem deci deosebi duhurile. Recunoaștem astfel lucrarea diavolului, care de multe ori se schimbă chiar și într-un înger de lumină. Distingem, deci, binele de rău, necreatul de creat.
6. Lupta pentru Rugăciunea lui Iisus este legată de curățirea sufletului și a trupului de urmările stricăcioase ale patimilor. Nu țintim apatia stoică, ci ne străduim să atingem starea de nepătimire lucrătoare, adică nu dorim mortificarea patimilor, ci transformarea lor. Fără nepătimire, Dumnezeu nu poate fi iubit și nu ne putem mântui. Dar, din cauză că această dragoste a fost pervertită si deformată, noi ne străduim pentru transformarea ei. Luptăm ca să schimbăm stările pervertite pe care diavolul le-a creat în noi. Nu putem fi mântuiți fără acest război personal care este realizat cu ajutorul harului lui Hristos. Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Priceperea duhovnicească fără curățirea inimii, este teologia diavolilor”.
7. Noi, creștinii ortodocși, nu încercăm să ne călăuzim mintea spre nimicul absolut, prin Rugăciunea lui Iisus, ci să o întoarcem spre inimă și să coborâm harul lui Dumnezeu în suflet, de unde se va răspândi în tot trupul. „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). După învățătura Sfintei Biserici Ortodoxe, nu trupul este în sine rău, ci felul nostru de a gândi, care este după trup (trupesc). Nu trebuie să încercăm să scăpăm de haina sufletului, după cum pretind sistemele filosofice, ci trebuie să încercăm să o salvăm. În plus, mântuirea înseamnă răscumpărarea întregului om, deci a sufletului și a trupului. Noi nu avem ca scop distrugerea trupului, ci luptăm ca să-l îndumnezeim. Noi nu dorim nici distrugerea vieții, nu aspirăm să ajungem acolo unde nu este dorită viața, pentru a înceta astfel suferința. Noi practicăm Rugăciunea lui Iisus pentru că însetăm după viața cea veșnică și vrem să trăim veșnic cu Dumnezeu.
8. Nu suntem indiferenți la lumea din jurul nostru. Sistemele filosofice orientale evită să înfrunte problemele oamenilor, pentru a-și putea menține pacea (și indiferența!). Noi ne rugăm neîncetat pentru toți. Suntem mijlocitori pentru lumea întreagă. Mai mult, mântuirea noastrăînseamnă unirea cu Hristos în timp ce suntem în comuniune cu alte persoane pe care le ajutăm pe calea mântuirii. Nu ne putem mântui prin noi înșine. O bucurie care este numai a noastră, fără să fie și pentru ceilalți, nu este bucurie adevărată, ci egoism.
9. Nu dăm prea mare importanță tehnicilor psihosomatice și diferitelor poziții ale corpului. Considerăm doar că unele ajută la concentrarea minții în inimă, ceea ce de altfel este posibil să se realizeze și fără aceste tehnici.
(Extras din Ierod. Cleopa Paraschiv, Arhim. Mina Dobzeu, Rugăciunea lui Iisus, Editura Agaton, Colectia „Rugul aprins”, Făgăraș, 2002)

[adam000]

Absolut superb acest pasaj. Multumim! O bogatie de nedescris! O adevarata comoara! Sa iti rasplateasca inmultit, Dumnezeu, efortul ce ne aduce atata bogatie!

În prealabil postat de cristiboss56

Deosebirea radicală dintre Rugăciunea lui Iisus și Yoga sau alte metode mistice orientale

Pe măsură ce se dezvoltă rugăciunea, ajungem la putința de a ne vedea și recunoaște greșeala, putem să vedem și să distingem mișcările diavolilor, dar, în același timp și lucrarea lui Hristos.
1. În Rugăciunea lui Iisus se regăsește credința în Dumnezeu care a creat lumea și care o conduce și o iubește. El este un Părinte iubitor, care are grijă să mântuiască creația Sa. Mântuirea se obține în Dumnezeu. Din acest motiv, când ne rugăm Îl implorăm zicând „miluiește-mă!”. Autorăscumpărarea si autoîndumnezeirea sunt departe de lucrătorul Rugăciunii lui Iisus, pentru că acesta este păcatul lui Adam. El a vrut să devină Dumnezeu, nesocotind planul lui Dumnezeu pentru el. Mântuirea nu este obținută prin noi înșine și „nu vine din noi înșine”, cum pretind sistemele filosofice omenești, ci este atinsă în Dumnezeu.
2. Cuvintele Rugăciunii lui Iisus cuprind la un loc, conștiința prezenței lui Dumnezeu, conștiința păcătoșeniei proprii și trebuința de a fi miluit de Iisus. Ele exprimă un raport al dependenței persoanei umane de mila iubitoare a Persoanei Divine și nu de o forță (Energie) impersonală, ca în mistica altor credințe. Noi nu ne luptăm ca să întâlnim un Dumnezeu impersonal, prin Rugăciunea lui Iisus. Noi nu căutăm înălțarea spre nimicul absolut. Rugăciunea noastră se îndreaptă spre Dumnezeul Personal, Dumnezeul-Om Iisus, de aceea spunem „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu”. Natura divină și cea umană se întâlnesc în Hristos, cu alte cuvinte „întru El locuiește trupește plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9). Așadar, antropologia și soteriologia creștină (învățătura despre om și cea despre mântuirea lui), în monahismul ortodox, sunt strâns legate de hristologie. Noi îl iubim pe Mântuitorul Iisus Hristos și îi păzim poruncile Lui. Acordăm mare importanță acestui aspect. Insistăm pe păzirea poruncilor lui Hristos. El Însușii ne-a spus: „Dacă mă iubiți, păziți poruncile Mele” (In 14, 15). Iubindu-L pe Hristos și păzind poruncile Lui, suntem uniți cu întreaga Sfântă Treime.
3. Nu atingem o stare de mândrie prin rugăciunea neîncetată. Sistemele filosofice orientale urmăresc înălțarea Sinelui (din iubire de sine și deci, din mândrie). Crestinii ortodocși ajung la starea binecuvântată de smerenie, prin Rugăciunea lui Iisus. Spunem „miluiește-mă” si ne considerăm mai răi decât toți oamenii. Noi nu disprețuim pe nici unul dintre frații noștri. Cel ce lucrează Rugăciunea lui Iisus este străin de orice mândrie, pentru că oricine este mândru, este nebun (Ps. 13, 1).
4. Mântuirea noastră nu este o noțiune abstractă, ci este unire în Duhul Sfânt, cu Hristos, cu Dumnezeu, cu Sfânta Treime. Dar, această unire totuși nu șterge latura noastră omenească. Nu suntem integrați (dizolvați, desființați), din moment ce și noi suntem persoane.
5. Pe măsură ce se dezvoltă rugăciunea, ajungem la putința de a ne vedea și recunoaște greșeala, putem să vedem și să distingem mișcările diavolilor, dar, în același timp și lucrarea lui Hristos. Putem deci deosebi duhurile. Recunoaștem astfel lucrarea diavolului, care de multe ori se schimbă chiar și într-un înger de lumină. Distingem, deci, binele de rău, necreatul de creat.
6. Lupta pentru Rugăciunea lui Iisus este legată de curățirea sufletului și a trupului de urmările stricăcioase ale patimilor. Nu țintim apatia stoică, ci ne străduim să atingem starea de nepătimire lucrătoare, adică nu dorim mortificarea patimilor, ci transformarea lor. Fără nepătimire, Dumnezeu nu poate fi iubit și nu ne putem mântui. Dar, din cauză că această dragoste a fost pervertită si deformată, noi ne străduim pentru transformarea ei. Luptăm ca să schimbăm stările pervertite pe care diavolul le-a creat în noi. Nu putem fi mântuiți fără acest război personal care este realizat cu ajutorul harului lui Hristos. Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Priceperea duhovnicească fără curățirea inimii, este teologia diavolilor”.
7. Noi, creștinii ortodocși, nu încercăm să ne călăuzim mintea spre nimicul absolut, prin Rugăciunea lui Iisus, ci să o întoarcem spre inimă și să coborâm harul lui Dumnezeu în suflet, de unde se va răspândi în tot trupul. „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). După învățătura Sfintei Biserici Ortodoxe, nu trupul este în sine rău, ci felul nostru de a gândi, care este după trup (trupesc). Nu trebuie să încercăm să scăpăm de haina sufletului, după cum pretind sistemele filosofice, ci trebuie să încercăm să o salvăm. În plus, mântuirea înseamnă răscumpărarea întregului om, deci a sufletului și a trupului. Noi nu avem ca scop distrugerea trupului, ci luptăm ca să-l îndumnezeim. Noi nu dorim nici distrugerea vieții, nu aspirăm să ajungem acolo unde nu este dorită viața, pentru a înceta astfel suferința. Noi practicăm Rugăciunea lui Iisus pentru că însetăm după viața cea veșnică și vrem să trăim veșnic cu Dumnezeu.
8. Nu suntem indiferenți la lumea din jurul nostru. Sistemele filosofice orientale evită să înfrunte problemele oamenilor, pentru a-și putea menține pacea (și indiferența!). Noi ne rugăm neîncetat pentru toți. Suntem mijlocitori pentru lumea întreagă. Mai mult, mântuirea noastrăînseamnă unirea cu Hristos în timp ce suntem în comuniune cu alte persoane pe care le ajutăm pe calea mântuirii. Nu ne putem mântui prin noi înșine. O bucurie care este numai a noastră, fără să fie și pentru ceilalți, nu este bucurie adevărată, ci egoism.
9. Nu dăm prea mare importanță tehnicilor psihosomatice și diferitelor poziții ale corpului. Considerăm doar că unele ajută la concentrarea minții în inimă, ceea ce de altfel este posibil să se realizeze și fără aceste tehnici.
(Extras din Ierod. Cleopa Paraschiv, Arhim. Mina Dobzeu, Rugăciunea lui Iisus, Editura Agaton, Colectia „Rugul aprins”, Făgăraș, 2002)

[tot-Laurentiu]

Sfântul Grigorie Palama aduce în plus explicarea că ceea ce se trimite în inimă nu e mintea ca esenţă, ci lucrarea ei (Al doilea cuvânt din triada I si II contra lui Varlaam).

În prealabil postat de tot-Laurentiu

Aici poate fi citit un studiu al Mitropolitului Hierotheos Vlachos despre rugăciunea ortodoxă, rugăciunea minţii în inimă (partea 1 şi partea 2) şi aici poate fi citit, de asemenea, un studiu al Sfantului Ignatie Briancianinov despre formele rugăciunii înşelate (partea 1 şi partea 2).

ÎPS Hierotheos Vlachos spune că "prin rugăciunea raiţonală neîncetată, pentru început, şi prin strădania de întoarcere a miniţi-nous în inimă găsim Harul dumnezeiesc al Botezului care există în inimă. Potrivit învăţăturii Sfântului Diadoh al Foticeii, prin sfântul Botez Harul lui Dumnezeu intră în adâncul inimii si nu se pierde niciodată. Prin săvârşirea păcatului este doar acoperit acest Har. Prin urmare, aşa cum spune Sfântul Grigorie Sinaitul, pe de o parte, prin ţinerea poruncilor lui Hristos, iar pe de alta prin rugăciune găsim Harul lui Dumnezeu care de la sfântul Botez se află în inimă. Ca un burghiu, mintea intră în lăuntrul inimii şi de acolo se revarsă Harul si copleseste întregul om. Prin urmare, rugăciunea nu este un instrument omenesc, nici nu se săvârşeşte prin eforturi omeneşti, nici nu este o stare psihologică. Nu se ajunge la ea prin eforturi omeneşti, pentru că întoarcerea miniţi-nous în inimă se face prin lucrarea dumnezeiescului Har, iar nu prin strădaniile omului, nici într-o atmosferă antropocentrică".
"Această descoperire a inimii şi, mai mult încă, a Harului care se află în lăuntrul ei, are multe urmări. Omul dobândeşte o simţire curată a existenţei dumnezeiescului Har. Contemporanii folosesc pentru exprimarea acestui fapt cuvântul trăire. Însă Păriniţi Bisericii folosesc o expresie care cred că redă mai bine realităţile. Vorbesc despre existenţa dumnezeiescului Har în noi în simţire şi înştiinţare. Sufletul dobândeşte înştiinţare, iar trupul simţire a existenţei lui Dumnezeu". Continuarea aici

Puterea rugaciunii - pilda video
http://www.youtube.com/watch?v=_ZbkLBV6XLc

[Mosh-Neagu]

@Zargan si Cristian, mare pacat pentru risipa de intelepciune pe care ne-ati pus-o la dispozitie. Am citit raspunsul lui Florin din care practic nu am priceput absolut nimic (desi s-au spus multe, dar fara sens). Si unui pom, daca-i spui cu dragoste sau cu patima, doua vorbe, pana si pomul are o reactie raportata la vorbele tale. Din pacate, toata intelepciunea se risipeste in cele patru vanturi, fiindca nu are aderenta. Si iarasi spun: cine altcineva ar mai putea primi atat de mult ajutor de la Dumnezeu si ar ramane cu sufletul pietrificat? Cu cat mai mare e mila lui Dumnezeu, cu atat creste indaradnicia din noi!... Si nu pricepem, nici daca ni s-ar pune dinainte sute de benere cu intrebarea "Cui slujim?", ca ne-a dat Dumnezeu sansa sa ne nastem ortodocsi, iar noi preferam sa fim judecati dupa legile unor neamuri care n-au avut sansa noastra, si nici nu pot participa la "cina" cea promisa! Iar asta in cel mai fericit caz, ca daca am vorbi de vreo pedeapsa pentru indaradnicie, e o alta poveste.
Despre rugaciunea lui Iisus, am mai vorbit si cu alta ocazie, dar oricat am vorbi, niciodata nu s-ar epuiza aceasta tema. Fara sa stiu ce si cum fac altii, eu ma stiu pe mine: sunt atat de slab incat ma sperii si ma cutremur fiindca simt ca sunt cu mult mai departe decat am crezut vreodata ca sunt. Ma chinui intr-o parere, nu in rugaciunea lui Iisus, dar macar ceva acolo, cu care sa adorm si cu care sa ma scol, in minte: "Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am si nadajduit intru Tine!"; sau: "Fa cu mine semn spre bine, ca sa vada sufletul meu ca Tu m-ai ridicat si m-ai mangaiat!"; sau "Mantuieste, Doamne, poporul Tau, si binecuvinteaza mostenirea Ta!", si alte cateva asemenea, care-mi vin in minte din cand in cand. Si totusi, cand se dezlantuie vanitatea din mine, le uit pe toate, nu mai stiu nimic, ridic tonul si ma cert fiindca ma supara o nedreptate!... Si nu pot sa nu recunosc faptul ca e atata fatarnicie in toate cate le scriu incat ma doare enorm si ma trimite catre acea deznadejde, ca si cum, toata osteneala ar fi in zadar... Ei, da, imi revin repede, si realizez cum ar fi trebuit sa procedez, dar de ce in acele momente, n-am fost in stare sa strig in inima mea: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!"? Unde eram cu gandul? Cui apartinea sufletul? E adevarat, cu cat ne ostenim mai mult, cu atat mai napraznic se napustesc imprejurarile cele nefaste, chiar si prin cei mai apropiati, pe care parca uneori nici nu-i mai recunosti, prin rationamentul diferit fata de altadata! In primul moment te doare si reactionezi, dar de fapt realizezi ceva mai tarziu ca si celalalt este tot o victima, ca si tine!
Nu poti, mirean fiind, si traind in atatea slabiciuni, sa faci fata "arsenalului" de care dispune inamicul. Toata "munitia" pe care o are in dotare, este arvunita de catre tine, si nimic din tot ce are, nu-ti este strain. Ca atare, chiar meriti ceea ce ti se intampla. Ba poate cu mult mai mult!

[cristiboss56]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

@Zargan si Cristian, mare pacat pentru risipa de intelepciune pe care ne-ati pus-o la dispozitie. Am citit raspunsul lui Florin din care practic nu am priceput absolut nimic (desi s-au spus multe, dar fara sens).

Sunt convins ca Florin a inteles "semnalul"transmis , caci nu a continuat prin a raspunde si prin a ispiti prin "raspunsurle" date .
Ca noi vorbeam de mere si el de pere , asta-i "poveste" veche la el !
Convingerile lui clare sunt pe un alt thread :http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=14532
Toate cele bune Culai !

[tot-Laurentiu]

- Gheronda, dați-mi binecuvântare ca sa-mi adun mintea.

- Ma rog să ți se adune mintea în inima. Dar ce înțelegem când spunem "inima"? Inima nu este un urcior, înlăuntrul căruia vom baga mintea, ci inima este ceea ce simțim. Prin urmare, atunci când spunem "sa se adune mintea în inima", înțelegem să se adune în dragoste, în bunătate, în dorința arzătoare, în acea tresăltare, în acel ceva dulce... De vreme ce Dumnezeu este Dragoste și inima are dragoste, dacă este curățită, atunci omul are înlăuntrul sau pe Dumnezeu. "Sa iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toate inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău...(Matei 22, 37; Marcu 12, 30; Luca 10, 27). Sa-L iubești cu toată ființa ta. Daca mintea se va îndulci de dragostea și bunătatea inimii, când va rosti "Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă", se va cutremura în întregime.

Sursa

Cum si în ce chip se face mintea lucratoare?
Asa precum au spus Sfintii Parinti: mintea sa pazeasca luarea aminte deasupra inimii si nimic sa nu gândeasca sau sa cugete atunci, ci numai cuvintele rugaciunii sa le tina (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma), ca sa se scufunde mintea în adâncul inimii, iar nu în partea poftitoare. Ca singura lucrare neînselatoare a celor ce au început de curând aceasta rugaciune este sa înceapa a o savârsi cu mintea în inima. Dar mult uneltitorul, zavistnicul si vicleanul diavol se sileste în tot chipul sa însele pe cei ce au început de curând rugaciunea. Înca mai ales în doua chipuri se straduieste a-i însela, adica sa le vrajeasca mintea prin naluciri si sa-i faca sa desfrâneze prin partea poftitoare. Iar pe cei de la mijloc si pe cei desavârsiti voieste ca prin neascultare sa-i arunce în prapastia parerii de sine si a mândriei. Drept aceea, ca sa nu fii înselat, tine foarte tare ascultarea si smerenia si nu numai ca nu vei fi înselat, ci si toate maiestririle si mrejele vrajmasului le vei sfarâma si toate taberele viclenilor draci, pe goana le vei pune cu puterea lui Hristos.
Daca vei simti durere, miscare sau fierbinteala de-a dreapta, în piept, sub piept, sub inima, la cap, la frunte, între ochi, la urechi, la mâna, la spate, ori la picioare, nicidecum la unele ca acestea sa te gândesti, ci numai la cuvintele rugaciunii sa priveasca inima ta, deasupra inimii, unde ti-am aratat. Caci cum zice Sfântul Diadoh, pe cât se lucreaza poruncile si darul se înmulteste.

Sursa

[cristiboss56]

Este cunoscut că aerul pe care-l inspirăm se duce prin plămâni către inimă. Aşază-te deci, adună-ţi gândul şi îndreaptă-ţi-l pe căile respiraţiei înlăuntrul tău, sileşte-l ca să intre împreună cu aerul inspirat în însăşi inima ta şi reţine-l acolo, nu-i da frâu liber, ci dă-i aceste sfinte cuvinte: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă! Şi fă-l să repete cuvintele zi şi noapte.
După ce se va deprinde, gândul va găsi în acel loc bucurie şi veselie în loc de întristare, şi el însuşi va dori să rămână acolo. Precum bărbatul care se întoarce acasă din ţări străine şi nu mai poate de bucurie că-şi vede nevasta şi copiii, tot aşa se umple înţelegerea de nespusă bucurie şi veselie când se uneşte cu inima.