Sfintii Zilei

În prealabil postat de CiprianTm

Cum adica i s-a taiat capul de 7 ori pe varza?!?! si iar a inviat? Nu se mananca fructe rotunde, mere, pere(nu prea sunt rotunde) iar apoi se spune ce acestea se sfintesc si se dau saracilor. Strugurii au si ei boaba rotunda.... Astea sunt din ortodoxie sau traditii babesti?(eu sunt incepator si nu stiu prea multe, va rog sa ma lamuriti)

Pai, daca e post negru, nu prea ar trebui sa se manance nimic.

Oricum, daca evitam strugurii, insa bem vin si ne serbam ziua onomastica, e si mai grav. Anumite obiceiuri din aceasta zi tin de evlavia populara, nu strict de ortodoxie.

[Ekaterina]

"El a fost tatăl Sfîntului loan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului. Tatăl lui a fost Varahia, din spiţa lui Abia, unul dintre fiii lui Aaron. Sfîntul Zaharia a fost mare preot, care ocupa al optulea rang de slujire la Templul de la Ierusalim. Soţia lui, Elisabeta, a fost fiica Sofiei, sora Sfintei Ana, maica Maicii lui Dumnezeu.

În timpul domniei regelui Irod ucigaşul de prunci, Zaharia se afla odată slujind la Templul din Ierusalim, fiind preotul de rînd în acea săptămînă. în altar s-a înfăţişat deodată înaintea lui un înger al Domnului, iar Zaharia s-a temut tare. Dar îngerul i-a zis: „Nu te teme, Zaharia” (Luca l: 13), şi i-a vestit că Elisabeta, soţia lui, îi va naşte fiu, ca răspuns la rugăciunile lor.

Dar şi Zaharia şi Elisabeta erau foarte înaintaţi în vîrstă. De aceea Zaharia s-a îndoit de cuvintele vestitorului ceresc. Atunci îngerul i-a zis: „Eu sînt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu” (Luca l: 19). Din acel ceas Zaharia a amuţit şi nu a mai putut grăi pînă cînd nu s-a născut fiul lui, iar el a scris pe o tăbliţă: „loan este numele lui” (Luca l: 63). Apoi glasul i s-a întors şi Zaharia L-a slăvit pe Domnul.

După ceva vreme, cînd Stăpînul Hristos deja Se născuse şi Irod începuse să ucidă copiii din Bethleem, el a trimis soldaţi şi la Zaharia, ca să i-l ia pe fiul lui şi să-l ucidă, căci Irod auzise toate cele despre Zaharia, şi despre felul minunat în care se născuse loan. Auzind de venirea soldaţilor, Elisabeta l-a luat repede pe fiul ei loan în vîrstă de un an şi jumătate, a ieşit din casă şi a intrat într-o pustietate stîncoasă. Văzînd în urmă cum soldaţii o urmăresc, ea a strigat muntelui: „O, munte al lui Dumnezeu, primeşte pre maica cu pruncul ei!”.

Iar muntele s-a deschis şi a ascuns întru sine pe maică şi prunc. Atunci fiara Irod, turbînd din aceea că i-a scăpat copilul, a poruncit uciderea tatălui lui înaintea altarului. Sîngele lui Zaharia a curs pe marmura pardoselii şi s-a făcut tare ca o piatră, spre dovadă şi mărturie veşnică a crimei lui Irod.

La locul unde Elisabeta a intrat în stîncă cu fiul ei, a izbucnit izvor de apă, şi a crescut finic roditor de palmier, prin grija lui Dumnezeu. La patruzeci de zile după uciderea lui Zaharia, a murit şi binecuvîntata Elisabeta. Copilul loan a rămas în pustie, hrănit de înger şi păzit de Purtarea de Grijă a lui Dumnezeu, pînă în ziua în care s-a arătat la Iordan." (Sfantul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida)

[cristiboss56]

Sfântul Cuvios Simeon



Sfântul Cuvios Simeon s-a născut la începutul sec. al XV-lea într-un sat din apropierea oraşului Piatra Neamţ. Încă din tinereţe şi-a arătat dragostea şi râvna pentru cele dumnezeieşti, alegând viaţa monahală şi intrând în obştea Mănăstirii Bistriţa. Născându-se într-însul dorul după linişte a pustiei, a luat binecuvântare de la egumenul Mănăstirii Bistriţa şi, împreună cu încă doi ucenici ai săi, la anul 1432, s-a retras în isihie, pe malul stâng al pârâului Pângăraţi, la poalele muntelui numit "Păru". Sporind mult cu darul Sfântului Duh, ajungând sihastru desăvârşit şi dascăl iscusit al rugăciunii inimii, s-au adunat în jurul lui ucenici iubitori de linişte, aşezământullui fiind cunoscut mult timp cu numele de Sihăstria lui Simeon. Sfântul Voievod Ştefan cel Mare i-a dăruit, în 1461, bani şi ajutor să înalţe o mică biserică de lemn, cu hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir. Biserica a fost sfinţită la 26 octombrie de Mitropolitul Teoctist 1, când l-a hirotonit preot pe Simeon, care a devenit astfel, primul întemeietor şi egumen al Mănăstirii Pângăraţi, ce s-a numit până în 1508 Schitul lui Simeon.
Prin îngăduinţa lui Dumnezeu, în anul 1476 au năvălit turcii asupra Moldovei biruindu-l pe Ştefan cel Mare în luptele de la Războieni. Văzând primejdia aceasta, Cuviosul Simeon şi-a luat ucenicii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru domn şi pentru ţară ca să-i scape din mâinile cotropitorilor, apoi au trecut în Transilvania, stabilindu-se la Mănăstirea Caşiva, unde, după puţin timp, s-a mutat în pace la cereştile locaşuri în toamna aceluiaşi an, 1476.
Sfinţenia Cuviosului Simeon se arată şi prin aceea că, după moarte, a strălucit şi prin sfintele sale moaşte, care au fost cinstite de Ştefan Voievod. Despre aducerea moaştelor Sfântului Simeon ne spune Ieromonahul Anastasie, în Cuvântul său despre zidirea Sfintei Mănăstiri Pângăraţi: "După ce s-au întors turcii şi s-a potolit vrajba robiei şi s-a făcut pace, atunci a trimis Ştefan Voievod şi i-a adus sfintele lui moaşte într-o raclă cinstită şi le ţinea în vistieria sa cu cinste. Apoi, luând o parte din sfintele lui moaşte, le-a oprit pentru blagoslovenie şi cu aromate cu bune miresme şi cu tămâie le tămâia totdeauna spre credinţa şi buna întărire a dreptei-credinţe a domniei sale, iar mai vârtos pentru dragostea şi căldura duhovnicească ce avea mai-nainte către dânsul; iar rămăşiţa sfintelor lui moaşte cu cuviinţă sfinţită şi cu cinste le-a îngropat în cetatea Socevei". Această aducere a sfintelor lui moaşte se pare că a avut loc spre sfârşitul anului 1484, când se ştie că ucenicii cuviosului s-au întors din nou la sihăstria lor întemeiată de Sfântul Simeon Ieroschimonahul.

Sfântul Cuvios Amfilohie



Sfântul Cuvios Amfilohie s-a născut în anul 1487, în nordul Moldovei. Intrând în viaţa monahală, de tânăr, la Mănăstirea Moldoviţa, a venit la Pângăraţi în anul 1508, unde a îndrumat obştea mănăstirii timp de 56 de ani. Despre el vorbeşte leromonahul Anastasie de la Mănăstirea Moldoviţa, care l-a cunoscut personal: "Din copilăria sa s-a nevoit în viaţa călugărească, fiind mărturisit de toţi pentru faptele lui cele bune. Şi până la bătrâneţe bine şi-a ocârmuit viaţa sa; în foame şi în sete, în răbdare şi întru osteneale, întru toată nevoinţa duhovnicească. Şi sfârşitul vieţii sale bine au săvârşit: că a dat ţărna ţărnei şi s-a dus în calea cea lungă a părinţilor, luându-şi plata ostenelilor sale de la Dreptul Judecător şi cu cinste fiind îngropat de ucenicii săi".
Nevoinţele sale nu au fost trecute cu vederea de Stăpânul tuturor, ci au atras cu ele purtarea Sa de grijă şi ocrotirea Sfântului Dimitrie. Astfel, în urma unei minuni prin care Sfântul Dimitrie s-a arătat domnitorului Alexandru Lăpuşneanu, acesta a zidit pentru cuviosul Amfilohie şi ucenicii săi o mănăstire cu hramul Sfântului Dimitrie. "Cu bunăvoirea lui Dumnezeu şi cu sporirea Preasfântului Duh şi cu ajutorul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, ostaşul lui Hristos, s-au zidit şi s-au săvârşit Sfânta Mănăstire întru numele Sfântului Mucenic şi s-au sfinţit de Grigorie, Mitropolit al Socevei, în anul 1560 din porunca lui Alexandru Voievod".
În anul 1566 Cuviosul Amfilohie Sihastrul, cunoscând că i se apropie sfârşitul vieţii, a adunat pe toţi fiii săi duhovniceşti şi le-a dat cuvântul său cel mai de pe urmă. A lăsat egumen la Pângăraţi în locul său pe leromonahul Teodorit, ucenicul său, iar el s-a retras la Moldoviţa, mănăstirea lui de metanie. Aici fericitul Amfilohie a primit marele şi îngerescul chip al schimniciei sub numele Enoh, ca cel ce întotdeauna se înalţă cu inima şi cu dorirea către cele cereşti, adăugând osteneli peste osteneli, timp de încă patru ani de zile. Iar în anul 1570, aflând de la Duhul Sfânt ceasul morţii sale, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi şi-a dat cu pace sufletul în braţele Domnului nostru Iisus Hristos, în 7 septembrie, la şapte ceasuri din noapte, în zilele lui Bogdan Voievod. Întrucât Cuviosul Amfilohie a fost cinstit încă din viaţă ca sfânt, îndată după mutarea sa din trup, părinţii celor două mănăstiri, Moldoviţa şi Pângăraţi, îl prăznuiau anual la data săvârşirii sale.

[cristiboss56]

Biserica Ortodoxă cinsteşte astăzi, 9 septembrie, pe Sfinţii şi Drepţii Părinţi Ioachim şi Ana, părinţii după trup ai Maicii Domnului şi bunicii Domnului Hristos.

Sfântul Ioachim era din seminția lui Iuda și descendent al Regelui David. Ana era fiica preotului Matan, din seminția lui Levi, asemenea Marelui Preot Aaron. Matan a avut trei fiice: Maria, Zoe și Ana. Maria s-a căsătorit în Betleem și a născut-o pe Salomeea, Zoe s-a măritat și ea în Betleem și a născut-o pe Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului, iar Ana s-a măritat în Nazaret cu Ioachim și la o vârstă înaintată a născut-o pe Maica Domnului.

Ioachim și Ana au fost căsătoriți timp de cincizeci de ani fără să aibă copii şi nu au deznădăjduit, aducându-şi aminte de Sfântul patriarh Avraam şi de soţia lui, cinstita Sara, care la bătrâneţe a născut fiu pe Isaac, după făgăduinţă. Dar, la această vrednicie nu au ajuns până ce nu s-au rugat lui Dumnezeu, în amărăciunea sufletului lor, cu mult post şi rugăciune.

Sinaxarul zilei ne spune ei erau drepți înaintea lui Dumnezeu şi la fiecare sărbătoare luau două părţi din câştigul lor, o parte o dădeau săracilor, iar pe cealaltă o dădeau lui Dumnezeu.

Odată, pe când erau deja bătrâni și erau în Ierusalim să jertfească Domnului, Marele Preot Isahar l-a mustrat pe Ioachim: „De ce aduci darul înaintea mea? Oare nu ştii că nevrednic eşti să aduci cu noi daruri, de vreme ce nu ai lăsat seminţie în Israel?”.

Şi a plecat Ioachim foarte întristat şi ruşinat şi defăimat de la praznicul acela, şi, de mâhnire, nu s-a întors la casa sa, ci s-a dus în pustie şi s-a rugat lui Dumnezeu patruzeci de zile şi striga către Dumnezeu cu lacrimi, ca să-i dea lui rod pântecelui. Asemenea şi Ana, în casa şi în grădina ei, se ruga lui Dumnezeu. Şi i-a auzit pe dânşii Domnul şi a trimis pe îngerul Său, binevestindu-le lor naşterea Maicii Domnului, care a şi fost, spre mântuirea a tot neamul omenesc.

Ana a rămas în curând însărcinată, iar peste nouă luni a născut-o pe Sfânta Fecioară Maria. Zămislirea Maicii Domnului este prăznuită de Biserică în 9 decembrie, iar Nașterea Maicii Domnului este sărbătorită pe 8 septembrie.

La vârsta de trei ani, Ioachim și Ana au dus-o pe Sfânta Fecioară la Templu și au închinat-o slujirii lui Dumnezeu, încredințând-o preotului Zaharia. Atunci, după ce părinții ei au adus sacrificii Domnului (după obiceiul vremii), au lăsat-o împreună cu celelalte fecioare în camerele Templului să crească acolo. Biserica prăznuiește Intrarea în Biserică a Maicii Domnului în 21 noiembrie.

În următorii șapte ani, Dreapta Ana și Ioachim au vizitat-o adesea pe Maria la Templu, până la moartea lor; aceasta a rămas însă orfană la vârsta de zece ani. Sfântul Ioachim a trăit 80 de ani, iar Ana 79 de ani. Prăznuirea adormirii Sfintei Ana are loc în 25 iulie.

În timpul domniei Sfântului Iustinian Împăratul (527-565), a fost construită o biserică în cinstea Sfintei Ana la Deutera. Împăratul Iustinian al II-lea (685-695; 705-711) a restaurat această biserică după ce Sfânta Ana i-a apărut în vis soției sale însărcinate. Atunci trupul și vălul (maforionul) Sfintei Ana au fost aduse la Constantinopol.

În România, cinstitele moaşte ale Sfinţilor şi Drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana au fost aduse la Catedrala Patriarhală din București cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe 23 august 2013, de către o delegație a Bisericii Ortodoxe din Cipru. Timp de trei zile mii de credincioși s-au putut închina la moaștele celor care sunt ocrotitorii familiilor.

[cristiboss56]

Sfânta Ana a fost mama Sfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Sfânta Ana s-a căsătorit cu Sfântul loachim, ducând împreună o viaţă curată şi binecuvântată de Dumnezeu. Sfânta Ana a rămas pentru noi toţi un exemplu de smerenie şi viaţă creştină.

Ana - din ebraică: Domnul a avut milă, Domnul S-a îndurat, acest nume atât de frumos ne aminteşte că în orice moment din viaţa noastră, în orice necaz şi în orice bucurie, Dumnezeu este cu noi, apărându-ne şi întărindu-ne. Dumnezeu este Tatăl nostru, al tuturor, şi ne iubeşte ca fii ai Lui. Dumnezeu, îndurătorul, are milă de noi toţi, şi de cei buni, dar şi de cei răi, cărora Domnul le oferă şansa de a se căi pentru păcatele făcute şi de a începe o viaţă bună şi luminoasă.
„Dumnezeu, nu doar că nu lasă să fim ispitiţi peste puterile noastre, dar ne şi ajută, chiar în ispită, ne sprijină şi ne întăreşte, dacă noi facem ce se cuvine din partea noastră şi nu ne lipsesc bunăvoinţa, nădejdea în El şi răbdarea." - Sfântul Ioan Gură de Aur.
Derivate: Anca, Aneta, Anica, Anişoara, Nana, Ani ş.a.
Sfânta Ana a fost mama Sfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Sfânta Ana s-a căsătorit cu Sfântul loachim, ducând împreună o viaţă curată şi binecuvântată de Dumnezeu. Sfânta Ana a rămas pentru noi toţi un exemplu de smerenie şi viaţă creştină.
Sfinţii Părinţi loachim şi Ana simt un model pentru toate familiile creştine, şi un ajutor neîntârziat pentru toţi cei care se roagă lor. Sfinţii Părinţi loachim şi Ana au săvârşit de-a lungul timpului multe şi mari minuni, mărturii ale dragostei lor de oameni, ale harului dumnezeiesc ce s-a revărsat peste ei şi, prin rugăciunile şi ajutorul lor, şi peste noi toţi.
Sfinţii şi drepţii dumnezeieşti Părinţi loachim şi Ana sunt prăznuiţi pe 9 septembrie.
(Leon Magdan, Numele meu - mic dicționar ortodox, Editura Corint Turism, București, 2004, p. 9)

Minunata icoana a Sfintei Ana de la Manastirea Bistrita, judetul Neamt, m-a mangaiat adesea. De cate ori am ocazia, intru si ma inchin, apoi imi continui calatoria. De aceea, azi am cautat-o sa o postez. Am gasit-o alaturi de un comentariu pe care il postez partial:








,,Icoana Sfintei Ana a fost dăruită la 26 iulie 1401 domnitorului Alexandru cel Bun și soției sale, Ana, de către împăratul bizantin Manuel și Irina (sau Ana) Paleologu, în semn de împăcare a Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol cu Biserica Moldovei, și ca unul din semnele de recunoaștere a Mitropoliei Moldovei de către aceasta, împreună cu Icoana Maicii Domnului de la Neamț. Icoana Sfintei Ana a fost donată apoi, în 1402, mănăstirii Bistrița, unde se află până astăzi. Este una dintre Icoanele purtate frecvent în procesiune, prin toată Moldova, cunoscută pentru combaterea secetei. De aceea s-a și deteriorat, întrucât de multe ori ploaia râvnită de credincioși surprindea Icoana pe câmp, în timpul rugăciunii.

Într-adevăr, la Icoană se petrec felurite minuni: vindecări, alungări de duhuri necurate, izbăvire din primejdii de moarte, ocrotirea mănăstirii de cutremure și distrugere, ocrotirea domnitorilor credincioși (spre exemplu, salvarea lui Petru Rareș), păzitoarea moldovenilor credincioși în luptele cu turcii, tătarii, polonii. Deși Icoana se află într-o mănăstire, e considerată protectoare în mod special pentru mireni: mame, copii, țărani, în toate momentele importante ale vieții lor și mai ales în cele... grele. Copii vindecați de boli grave, familii reîmpăcate după rugăciune, deși se aflaseră în prag de divorț, și continuându-și viața în armonie, vindecarea alcoolismului și a sterilității - sunt numai câteva din minunile punctate în legătură cu Sfânta Icoană. Aici, la Icoana Sfintei Ana, s-au rugat pentru a avea copii Maria Enescu, mama lui George Enescu, și Emilia Porumbescu, mama lui Ciprian Porumbescu.
În cazul demonizaților, procedura care se făcea din vechime era următoarea: trei Sfinte Masluri, spovedanie, 3 zile de post, Împărtășanie, molitfele Sfântului Vasile cel Mare – toate rugăciunile fiind săvârșite înaintea Icoanei. La final, cei mai mulți dintre cei aduși se vindecau. "


Sursa:

http://mirelasova.over-blog.com/arti...-81848942.html

[sophia]

Eu consider acesta sarbatoare ca fiind a familiei.
Ioachim si Ana reprezinta modelul de familie in general. Si as spune pentru cea
fara copii, in particular.
La fel si familia sfintilor Zaharia si Elisabeta.
Nu am inteles insa de ce nu este trecuta in calendar sarbatoare cu rosu (asta de azi).

Chiar ma intreb: exista sarbatoare pentru mama, pentru tata separat. De ce nu exista o sarbatoare a familiei mai bine?

Si eu m-am rugat lor (pentru copil) si ma rog in continuare ca fiind ocrotitori ai familiei.

Predica Parintelui Arsenie Boca la Înălţarea Sfintei Cruci


<<O! Într-una din cântările Bisericii, alcătuită după Psalmii lui David, preamărim pe Dumnezeu în cuvintele: “Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru; înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că Sfânt este”. O altă cântare bisericească, preamărind crucea zice: “Acum vedem aşternutul unde au stătut picioarele Tale Stăpâne…” Astăzi cu adevărat cuvântul cel de Dumnezeu grăitor al lui David a luat sfârşit, că iată arătat ne închinăm şi aşternutului preacuratelor Tale picioare.

Deci până la răstignirea Domnului pe cruce, crucea era lemnul morţii celei mai de ocară. Prin Sfintele Sale patimi, Iisus a schimbat ocara în slavă, încât Apostolul Pavel nu găsea alt cuvânt în care să se laude decât în Crucea Domnului, mustrând pe cei ce sunt vrăjmaşii crucii.
Deci lemnul crucii a fost prevestit prin prooroci, prin Moise şi prin David. Prin proorocul David ne porunceşte să ne închinăm Crucii, aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este.
Oare de ce zice despre Cruce că e aşternut numai al picioarelor Lui? – Fiindcă Iisus S-a răstignit pe Cruce nu cu fiinţa Sa dumnezeiască, ci cu firea omenească, Adam cel nou, ceea ce în graiul profetului e tot una cu picioarele Lui Dumnezeu.


Să lămurim ceva şi din înţelesul crucii ca suferinţă.
Suferinţa, necazurile, încercările sunt cea mai necunoscută cruce, deşi fiecare are de dus câte una. Mai toţi se roagă lui Dumnezeu să-i scape de cruce. Nu e bine aşa. E semn că oamenii nu-i cunosc rostul şi nu-i cunosc pe sfinţi. Iată de pildă ce spune Marcu Ascetul, că prin aceasta se cunoaşte dacă o are cineva, dacă primeşte cu bucurie necazurile. Tot acest sfânt ne spune despre crucea încercărilor, că pentru trei pricini vin asupra noastră:

1. ca pedeapsă pentru păcatele făcute (“pedeapsă” în graiul bătrânilor înseamnă învăţare de minte);
2. pentru ferirea de cele ce altfel le-am face; şi
3. pentru întărirea virtuţii. “Să nu spui că se poate câştiga virtutea fără necazuri: căci virtutea necercată în necazuri nu e întărită!” (Filocalia I, p. 236.66).

Cea mai grea încercare a vieţii e necazul morţii. Cum stăm faţă de o asemenea încercare? Ar trebui să stăm şi mai liniştiţi ca faţă de cruce; fiindcă Mântuitorul prin moartea Sa, a schimbat nu numai rostul crucii din ocară în slavă, ci a schimbat şi rostul morţii şi l-a făcut bun. Până la Iisus moartea era o pedeapsă dată firii omeneşti, plată a păcatului. De la înfrângerea morţii, prin învierea Omului nou, moartea cea mai grea încercare a vieţii acesteia, s-a schimbat în moarte a păcatului şi a izbăvirii firii omeneşti. Aşa ne învaţă Sf. Maxim Mărturisitorul.


Iată de ce prăznuind Crucea vorbim de înviere şi a morţii omorâre.
Acestea sunt cunoştinţe duhovniceşti care dau curaj vieţii acesteia, îi dau înţeles şi o linişte cu atât mai mare cu cât e mai învolburată marea societăţii omeneşti.
Iată pe ce temelie stăm, în praznicul Înălţării, când zicem: “Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!”...>>
Sâmbăta, 14 septembrie 1949 Ziua Crucii

Sursa:http://www.ortodoxiatinerilor.ro/pre...r-arsenie-boca

[glykys]

După patima cea de bună voie a Domnului nostru Iisus Hristos, după Învierea şi după Înălţarea Lui la ceruri, era în Cezareea Palestinei un sutaş, anume Corneliu, de neam din Tracia. Acesta fiind în întunericul necredinţei, avea lucrările luminii şi, deşi era păgân, a vieţuit ca un creştin, şi pe Hristos, pe care nu-l ştia, prin milostenii îl cinstea. Vieţuind în mijlocul lumii celei rele, s-a făcut bun, precum mărturiseşte de dânsul Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, în faptele Apostolilor, zicând: "Un bărbat oarecare era în Cezareea, anume Corneliu, sutaş, din cetatea care se cheamă Italia; fiind cucernic şi temător de Dumnezeu, cu toată casa sa, făcea milostenii multe la săraci, şi se ruga lui Dumnezeu totdeauna" (Fapte 10,1-2). Deci, n-a trecut cu vederea Dumnezeu aceste fapte bune ale lui, ci a binevoit a-l lumina pe el cu lumina credinţei şi a-l aduce în cunoştinţa adevărului, că lucrările lui cele bune să nu se acopere de întunericul necredinţei. Acest bărbat temător de Dumnezeu, rugându-se lui Dumnezeu în casa sa, într-una din zile, a văzut că i s-a arătat lui îngerul lui Dumnezeu, spunându-i că rugăciunile şi milosteniile lui au ajuns înaintea lui Dumnezeu şi poruncindu-i să trimită în Ioppi după Simon, care se chiamă Petru, şi de la dânsul ceea ce va auzi, aceea să facă. Iar el, îndată a trimis cu rugăminte să cheme pe Petru. Deci, mergând trimişii la Ioppi, s-a suit Petru în casa de sus, ca să se roage în ceasul al şaselea din zi şi fiind foarte flămând, a avut o vedenie care îl îndemna să nu se îngreţoşeze a merge la acel bărbat de alt neam din cei netăiaţi împrejur, pentru că nu se amestecau evreii cu alte neamuri, ci se îngreţoşau de dânşii. Vedenia lui Petru a fost astfel: Un vas oare-care ca o masă de pânză, legată în patru colţuri, se pogora de trei ori din cer, şi un glas îi poruncea lui Petru că cele ce se află în vas, cele cu patru picioare de pe pământ şi fiarele şi târâtoarele, precum şi păsările să le junghie şi să le mănânce. Lepădându-se Petru, a zis că niciodată n-a mâncat ce este necurat. Atunci, glasul din cer i-a zis: "Cele ce Dumnezeu le-a curăţit, tu nu le spurca" (Fapte 10,15). Această vedenie era semnul întoarcerii la Creştinism al lui Corneliu şi al celorlalte neamuri. Foamea lui Petru a însemnat foamea cea scrisă de Proorocul Amos: "Nu foame de pâine, nici sete de apă, ci foame de auzirea cuvântului Domnului" (Amos 8,11). Şi o foame că aceea era în casa lui Corneliu şi a tuturor limbilor. Că precum do-rea Petru acea pâine trupească, aşa doreau aceia pe cea sufletească. Vasul cel de patru colţuri legat închipuia biserica Lui care prin patru Evanghelişti s-a întărit în credinţă.Continuarea - http://www.doxologia.ro/viata-sfant/...rneliu-sutasul

[cristiboss56]

Credinţa, Nădejdea şi Dragostea - fiicele Înţelepciunii



La 17 septembrie, calendarul ortodox pomeneşte pe Sfânta Muceniţă Sofia, dimpreună cu fiicele sale: Pistis, Elpis şi Agapis. Acestea au vieţuit în Italia şi au pătimit moarte martirică în timpul împărăţiei lui Adrian (117-138). Sofia, care în traducere din limba greacă înseamnă „înţelepciune“, le-a botezat pe fetele sale cu numele celor trei virtuţi teologice: Pistis, care se tâlcuieşte „Credinţă“, Elpis, adică „Nădejde“, şi Agapis, care înseamnă „Dragoste“. Pentru credinţa lor creştină, au fost martirizate în anul 137, când Pistis avea doisprezece ani, Elpis era de zece ani, iar Agapis avea nouă ani.
Detalii despre soţul Sofiei şi tatăl celor trei fiice sunt destul de puţine, undele scrieri menţionând numele Filandru, un senator roman din Mediolanum, mort în anii tinereţii. Rămasă văduvă curând după naşterea celor trei fiice, Sofia le-a crescut în înţelepciunea cea creştină, cu frică de Dumnezeu, sporindu-le în faptă numele ce le purtau. Averea rămasă de pe urma soţului său a împărţit-o săracilor şi, împreună cu Pistis, Elpis şi Agapis, a plecat spre Roma. Într-o vreme în care însuşi numele de creştin în Imperiul Roman însemna chinuri şi pedeapsa cu moartea, Sofia şi fiicele sale nu-şi ascundeau credinţa în Hristos, ci mărturiseau deschis în faţa tuturor. Auzind prefectul provinciei, Antioh, despre această familie creştină, le-a denunţat împăratului Adrian. Şi au fost chemate în faţa împăratului, pentru a fi judecate, acuzate fiind de delictul de a fi creştin. Aduse de ostaşi în faţa scaunului imperial, Sofia îşi povăţuia tinerele fecioare să nu se lepede de Hristos, chiar cu preţul vieţii. Şi s-au rugat împreună lui Dumnezeu să le întărească, ştiind că vor primi tortură şi moarte pentru credinţa lor.

Aduse în faţa chinuitorilor, păreau a merge la un ospăţ



Când au ajuns în faţa împăratului, toată lumea prezentă era uimită de hotărârea lor. Însuşi împăratul se minuna de puterea credinţei lor, în special a copilelor, la o vârstă atât de fragedă. Crezând că acest lucru se datorează doar faptului că erau împreună şi se întăreau una pe cealaltă, a decis să le interogheze separat. Din chipurile lor părea că merg la un ospăţ, cu feţe luminoase, cu inimi îmbărbătate şi cu ochi veseli, departe de imaginea unui om ce se îndreaptă spre tortură. Chemând pe fiecare în parte, începând cu Sofia, împăratul Adrian le-a poruncit să aducă jertfe Artemisei, zeiţa vânătorii. Cele patru muceniţe au rămas neînduplecate. Văzând înţelepciunea lor, împăratul nu a vrut să le piardă şi a amânat judecata cu trei zile, în speranţa că acel răgaz le va face să apostazieze. Timp de trei zile, le-a trimis în casa unei femei pe nume Palladia, sub pază, timp în care Sofia mai mult şi-a întărit fiicele în credinţa în Hristos.

Pătimirea Sfintei Pistis - credinţa în Hristos biruieşte chinurile trupeşti



A treia zi, Pistis, care avea doisprezece ani, a fost adusă prima la judecată. Ademenită cu promisiunile împăratului, care-i făgăduia că-i va fi însuşi ca un tată, aceasta s-a întărit în credinţa în care mama ei o crescuse, refuzând a cinsti alte zeităţi păgâne. Înfuriat, împăratul a poruncit să fie bătută cu toiege şi să i se taie sânii, din care în loc de sânge, în chip minunat, a curs lapte. La multe alte chinuri a fost supusă tânăra fecioară, însă Dumnezeu o întărea pentru credinţa ei. Văzând acestea, împăratul a poruncit să i se taie capul, sentinţă primită cu bucurie, atât de ea, cât şi de mama şi surorile sale, căci avea să fie prima dintre ele ce devenea mireasă a Domnului Hristos, Mirele ceresc. Şi tăindu-i-se capul, mama sa i-a îmbrăţişat trupul, însă nu se tânguia, ci slăvea pe Domnul, căci dragostea pentru Dumnezeu biruia durerea maicii pentru fii.

Mucenicia fericitei Elpis - nădejdea în Dumnezeu, scut în faţa chinuitorilor



Elpis, care avea zece ani, a fost adusă următoarea. Asemenea surorii sale, a fost îndemnată de împărat să se închine zeiţei Artemisa, având exemplu chinurile la care putea fi supusă. A răspuns că îşi urmează sora, căci din aceeaşi mamă s-a născut, cu acelaşi lapte s-a hrănit, în acelaşi botez a primit credinţa creştină şi cu aceleaşi învăţături a fost crescută. Mărturisind pe Hristos la fel de hotărât ca sora sa, a fost bătută, aruncată în foc, spânzurată apoi cufundată într-o căldare cu smoală topită, dar pe toate pătimindu-le, cu putere de la Dumnezeu a fost întărită. Văzând că toate aceste torturi mai mult o întăresc, împăratul Adrian a osândit-o şi pe ea la tăiere. Asemenea surorii sale, a primit cu bucurie această veste, căci avea să i se adauge în ceata drepţilor ce au mărturisit pe Hristos în faţa prigonitorilor. Îmbrăţişându-şi mama şi întârind pe sora sa cea mică, şi-a plecat capul sub tăişul sabiei.