Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Sfanta Scriptura > Rugaciuni
Vezi rezultatele sondajului: Este important sa cunoastem Sfanta Evanghelie?
Doar sa citim duminica de duminica 0 0%
Sa cititm tot, apoi pentru intelegere sa revenim la fiecare duminica 2 100,00%
Sondaj cu opţiuni multiple. Votători: 2. Nu poti vota in acest sondaj

Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #31  
Vechi 09.01.2009, 07:49:24
patinina34's Avatar
patinina34 patinina34 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 29.11.2008
Locație: peste oceane si peste mari
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.185
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru patinina34
Implicit Talcuirea evangheliilor de peste an (31)

[SIZE=3]25[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a IX-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 14, 22-34)[/SIZE]

22. Și îndată a silit Iisus pe Învățăceii săi să intre în corabie, și să meargă înaintea lui de cea parte, până când va da drumul popoarelor. 23. Și dând drumul popoarelor, s-a suit în munte singur să se roage, și făcându-se seară, era singur acolo. 24. Iar corabia era în mijlocul mării învăluindu-se de valuri, că era potrivnic vântul. 25. Iară într-a patra strajă de noapte, a mers la dânșii Iisus, umblând pe mare. 26. Și văzându-L pe El învățăceii umblând pe mare, s-au tulburat zicând, că nălucă este, și de frică au strigat. 27. Iar Iisus îndată a grăit lor, zicând, cutezați: eu sunt, nu vă temeți. 28. Iar Petru răspunzând, a zis lui: Doamne, de ești tu, poruncește-mi să vin la tine pe apă. 29. Iar el a zis, vino. Și ieșind Petru din luntre, umbla pe apă, ca să vie la Iisus. 30. Iar văzând vânt tare, s-a temut, și începând a se afunda a strigat, zicând: Doamne mântuiește-mă. 31. Și îndată întinzând Iisus mâna, l-a apucat pe el, și i-a zis: puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit. 32. Și intrând ei în corabie, a stătut vântul. 33. Iar cei ce erau în corabie, venind s-au închinat lui zicând: cu adevărat fiul lui Dumnezeu ești. 34. Și trecând au venit în pământul Ghenizaretului.


Încrederea în ajutorul dumnezeiesc și
în forțele proprii

1. Minunea ne-o descrie și Ioan la 6, 14-21, cu următoarele întregiri și lămuriri:
a) în vs. 15 ne arată mai de aproape motivul pentru care Mântuitorul se desparte repede de popor: „ Iară Iisus, cunoscând că vor să vie și să-L răpească, ca să-L facă Împărat, s-a dus iarăși în munte numai însuși singur“;
b) pe când corabia era în pericol, ea făcuse cam 25-30 de stadii (vs. 19), deci cam jumătate calea; atunci, când Iisus a dat mâna lui Petru și s-a liniștit marea și vântul;
c) corabia, din mijlocul mării, într-un moment a parcurs distanța până la țărm, de 30-35 stadii sau 6-7 km (vs. 21).
2. Straja. Spre a asigura castrele și orașele împotriva surprinderilor nocturne ale dușmanilor, la israieliteni era încă din vechime organizată vegherea prin străjeri sau santinele, care, pentru a nu se prea obosi și a fi cuprinși de somn, se schimbau din 4 în 4 ceasuri. Aceste vegheri se numeau străji. Erau trei străji: straja întâia, de la ora 6-10, numită straja de seară; straja a doua, straja de mijloc, de la ora 10-2 și a treia, numită și straja dimineții, de la ora 2-6. Romanii însă aveau timpul nopții împărțit în 4 străji sau vigilii, de câte 3 ore: straja întâia de la ora 6-9; a doua de la ora 9-12; a treia de la ora 12-3 și a patra de la ora 3-6 dimineața. Sub stăpânirea romană această împărțire de timp se introduse și în Palestina.
Stadii-stadium – o măsură de lungime, având 600 urme grecești sau 625 urme romane, – a opta parte din un mil roman, sau 19227 m.
3. Văzând minunea săvârșită în beneficiul lor, gloatele își închipuiesc că, dacă Iisus le-ar fi Împărat, El nu numai că nu le-ar mai cere biruri și nu le-ar impune sarcini și greutăți, dar le-ar da și hrana necesară, așa că ele n-ar mai avea nici o grijă să mai lucreze și să câștige. Ele se hotărăsc deci să ia cu forța pe Iisus, să-L ducă la Ierusalim și să-L instaleze acolo Împărat.
Această pornire nechibzuită ar fi grăbit catastrofa, moartea lui Iisus, căci inamicii Lui L-ar fi declarat revoluționar, solidar cu gloatele și cap al acestora, și întreg planul dumnezeiesc ar fi fost zădărnicit. Jertfirea Lui însă nu putea să atârne de pornirea gloatelor și de dorința inamicilor Săi, ci de la voința Sa proprie, identică cu a lui Dumnezeu-Tatăl. El merge la moarte de bunăvoie, și merge atunci când voiește El, când găsește El, că „a sosit ceasul“. Adevărat, tot gloatele ignorante și josnice îl vor conduce în triumf la Ierusalim și-I vor provoca răstignirea strigând: să se răstignească, dar nu acum, ci peste un an. De aceea Mântuitorul Se retrage în singurătate, trimițând pe Învățăcei să treacă lacul cu corabia și lăsând mulțimea să se împrăștie.
Pe când furtuna era mai cumplită și corabia mai primejduită în mijlocul mării, Iisus Se arată umblând pe apă, ca pe uscat și, la glasul Lui, se liniștește și vântul și marea, și, la voința Lui, dispare distanța de 6-7 km ce era între corabie și între țărmuri. Lui I se supune timpul, căci cel puțin 1 1/2 oră era trebuință pentru călătoria de la mijlocul mării până la mal.
Iisus învățase în teorie că Lui Îi stau la dispoziție puterile cerești (Ioan 1, 51), legile naturii, pe care El le stabilise, ca Dumnezeu, și că prin urmare, El este mai presus de timp și de spațiu. Și teoria o confirmă, o învederează, arătând prin faptă concretă, văzută de lume că: El nu este supus legilor naturii, nu se cufundă în apă, deasupra căreia El umblă, ca pe uscat; că El n-are nevoie nici de timp nici de spațiu, fiind Domnul lor, dispunând de ele după buna Sa plăcere.
4. Dar atunci, când El se descoperă Învățăceilor Săi încurajându-i, Petru sare în mare plin de încredere, că, la porunca și cu ajutorul Mântuitorului, va înfrunta biruitor valurile mării (vs. 19). Și, câtă vreme încrederea îl conduce, Petru merge cu succes, trecând peste valuri. Dar în momentul în care, văzând valurile mari că vin asupra lui, se înspăimântă și-și pierde încrederea, el și începe a se cufunda. Cufundarea și primejdia înecării este numai urmarea neîncrederii în puterile sale și în ajutorul dumnezeiesc nevăzut. Această neîncredere o și mustră Iisus: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“.
Episodul cu Petru este o învățătură pentru Apostoli. Cariera lor apostolică are să fie o continuă luptă cu valurile înfuriate ale marii ignoranțe și a răutății. Aceia care vor avea încredere în forțele lor și în ajutorul dumnezeiesc, vor rămânea stânci neclintite de valurile mării; marea se va liniști și ei vor umbla peste ea: vor cuceri lumea contrară lor, o vor aduce la picioarele lui Iisus Hristos, ca să primească numele Lui. Aceia însă, care își vor pierde încrederea, vor dispărea între valuri, fără să lase vreo urmă după sine.
Învățătura nu este dată numai Apostolilor de pe vremea Mântuitorului, ci tuturor urmașilor Lui, tuturor preoților. Și preoții au să lupte din greu cu valurile ignoranței, ale răutății și ale perversității; și ei sunt supuși adeseori la grele încercări.
Dacă un preot, la greutățile ce întâmpină, se descurajează, nu se încrede în destoinicia sa și în ajutorul dumnezeiesc, că va izbuti să lumineze pe cei ignoranți și să îndrepteze pe cei căzuți – acel preot n-are să facă vreo ispravă; el se pierde, se îneacă în valurile lumii, rămânând învins, în loc să fie învingător, după cum îi este menirea. Acel preot nu alungă întunericul intelectual și moral, ci e copleșit de întuneric. Și deci: cum Iisus adeseori se retrăgea în singurătate și se ruga Tatălui, și prin rugăciune dobândea o nouă forță și nouă încredere în Sine: așa preotul, fără preget și cu deosebire în fața momentelor grele, să se retragă în liniștea Sfântului Altar și să se roage cu osârdie, ca Dumnezeu să-i inspire putere și încredere, spre a putea învinge greutățile ce îi stau înainte. Și, cu cât vede că greutățile sunt mai mari și mai anevoie de înlăturat, cu atât să-și încordeze puterile mai mult, cu atât să pună mai multă energie și stăruință, însoțită de încrederea în ajutorul Celui de sus. Mai curând ori mai târziu, biruința va fi a lui. Și cu cât vor fi mai mari greutățile înlăturate, cu atât și meritul lui va fi mai mare.
Dar învățătura nu se referă numai la preot, ci la fiecare om. Fiecare om, pe terenul moral are să lupte cu „marea vieții, înălțată de viforul ispitelor“. Dacă omul are încredere că poate învinge acest vifor, că se poate stăpâni, el luptă contra poftelor și a pasiunilor și le învinge; devine și rămâne om virtuos. Dacă însă n-are încredere, ci se lasă în voia valurilor, se lasă desfrâului, devine vicios, spre ruina sa morală și materială.
Învățătura din episodul de mai sus are însă o extensiune mult mai mare: ea se referă la orice întreprindere omenească. Cel ce n-are încredere în sine, când începe o lucrare, adică nu crede el însuși că o va termina, acela să fie sigur că nici nu o va isprăvi. Încrederea în puterile proprii este o forță, cu care nimic nu se poate asemăna, și care cu nimic nu se poate înlocui. Cea mai vitează armată, condusă de cel mai abil general, dacă și-a pierdut încrederea în sine, nădejdea că va birui, s-a demoralizat, – se poate considera ca și învinsă, pierdută.
__________________
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
http://sashaparagulla.blogspot.com/
Reply With Quote
  #32  
Vechi 09.01.2009, 07:50:11
patinina34's Avatar
patinina34 patinina34 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 29.11.2008
Locație: peste oceane si peste mari
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.185
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru patinina34
Implicit Talcuirea evangheliilor de peste an (32)

[SIZE=3]26[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a X-a după Rusalii și[/SIZE]
[SIZE=5]a IV-a din Postul Sfintelor Paști[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 17, 14-21)[/SIZE]

14. Și mergând ei spre popor, s-a apropiat de dânsul un om îngenunchind înaintea lui. 15. Și zicând: Doamne fie-ți milă de fiul meu, că lunatec este, și rău pătimește, că de multe ori cade în foc, și de multe ori în apă. 16. Și l-am adus la Învățăceii tăi, și nu au putut să-l tămăduiască. 17. Iară Iisus răspunzând, a zis: o, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi, aduceți-l aici la mine. 18. Și l-a certat pe el Iisus, și a ieșit dintr-însul dracul, și s-a tămăduit pruncul din acel ceas. 19. Atunci apropiindu-se Învățăceii către Iisus de o parte au zis: De ce noi n-am putut să-l scoatem din el. 20. Iară Iisus a zis lor: pentru necredința voastră, că adevăr grăiesc vouă: de veți avea credință ca grăuntele de muștar, veți zice muntelui acestuia, treci de aici acolo, și va trece și nimic nu va fi vouă cu neputință. 21. Dar acest neam de demoni nu iese, decât numai cu rugăciune și cu post.


Încrederea în darul dumnezeiesc primit

Când Mântuitorul a trimis pe Apostoli (Matei 10, 1-16) să se exercite în a-L suplini, a face ceea ce El face, le-a dat putere să facă și minuni: „să tămăduiască toată boala și toată neputința“. Apostolii însă, în simplitatea lor, nu-l înțeleseră. Ei își închipuiseră că Iisus a vorbit și cu această ocazie în metafore, neînțelese de ei. De aceea lor nici nu le trecuse prin minte că Hristos le-ar fi dat în adevăr puterea de care El le-a vorbit; ei se credeau tot așa de neajutorați și de neputincioși ca mai înainte, și, deci nici nu încercară măcar să vadă, dacă pot ori nu. Ba, vedem mai târziu că cei 70 de ucenici, primind și ei, ca și Apostolii, împuternicirea de a face minuni, dar ca și Apostolii, nici nu se gândiră că o și au, rămân uimiți când văd că dinaintea lor dispar bolile, că și dracii li se pleacă, fără ca ei, ucenicii, să intervină direct (Luca 10, 17).
Cum se vede însă, în public se zvonise că Iisus a dat Apostolilor putere de-a vindeca, căci un om veni la ei și-i rugă să vindece pe un copil al său lunatic. Apostolii însă, care nici nu se gândeau la puterea ce li se dăduse, declară că ei nu pot. Atunci omul merge înaintea lui Iisus, și, îngenunchind, se scuză, spunându-I, că el a dorit să nu-L supere și, deci, a rugat pe Învățăceii Lui, dar ei nu l-au putut ajuta. De aceea aleargă acum la Dânsul și-L roagă să vindece pe fiul său.
Văzând că Apostolii săi nu sunt capabili nici măcar să se folosească de puterea ce El le-a dat, și că, prin urmare, proba, experiența făcută, Îi dovedește că n-are să se sprijine într-înșii cât de puțin, Iisus se amărăște, și, în durerea Sa, exclamă: „O, neam necredincios și îndărătnic...“.
Necredincioși erau Apostolii și îndărătnici, adevărații reprezentanți ai Evreilor, care, în proorociri, sunt prea adeseori calificați cu aceste epitete.
Cum Domnul Dumnezeu, în Testamentul vechi, a trebuit să aibă o nemărginită îndelungă-răbdare cu evreii, tot așa și Iisus Hristos Dumnezeu cu reprezentanții evreilor. Dar Iisus se întreabă: „până când?” (vs. 19).
La întrebarea naivă a Apostolilor, de ce ei n-au putut vindeca pe lunatic, Iisus răspunde: fiindcă sunteți niște becisnici, n-aveți încredere în voi și în puterea ce v-am dat. Și, câtă vreme voi înșivă nu veți crede că puteți face vreo treabă, nici nu o veți face. Din contră, de veți avea cât de puțină încredere în voi, numai cât e un grăunte de muștar, nimic nu vă va fi cu neputință (Marcu 11, 23). Cu alte cuvinte: orice veți întreprinde, dacă veți avea încredere nestrămutată că puteți face și veți stărui fără preget, o veți scoate la cale. Este aceeași învățătură, cu aceleași consecințe, pe care am văzut-o în Evanghelia precedentă, învățătură, prin care Iisus voiește să ridice moralul Apostolilor și a urmașilor lor, inspirându-le încredere: să facă eroi din fricoși, lei din iepuri – cum a și făcut.
„Acest neam“, adaugă Iisus, „nu iese fără numai cu rugăciune și cu post“. Cum se vede, la bolile de natura somnambulismului, la bolile așa numite sufletești, Mântuitorul recomandă dietă, pentru temperarea sângelui și rugăciune, pentru liniștirea sufletească; cu alte cuvinte: liniște fizică și psihică.
Și preotului i se dă dar dumnezeiesc de a face minuni. Dar, dacă voiește ca să-și facă minuni vădite – afară de cele sacramentale – preotul trebuie, mai presus de toate, să fie conștient de darul ce i s-a dat, de puterea ce i s-a încredințat. Prin rugăciune și prin post, adică prin implorarea ajutorului dumnezeiesc și prin înfrânare și trezie, Preotul poate, cu adevărat, face minuni. El, și dacă nu va face momentan minuni, cum au făcut Sfinții Părinți (ex. Sfântul Vasile cel Mare), poate schimba fața parohiei, care i s-a încredințat, făcând pe oameni să părăsească obiceiurile rele: certurile, procesele, nedreptățile, furtișagurile, imoralitatea de tot soiul, beția și alte vicii și să se împodobească cu viața pașnică, frățească, cu temperanța și cu alte virtuți aducătoare de fericire. Aceasta o poate face preotul numai dacă el însuși, conștient de puterea darului său, pe lângă învățătura evanghelică în predici și în povețe particulare, va fi între credincioși model de conduită în vorbe și în fapte. În vorbe: preotul să fie veșnic cumpătat și măsurat, demn. Glumele și cuvintele cu înțelesuri îndoielnice, vorbele de măscară, care unui laic, în împrejurări date, pot să i se ierte, considerându-se ca vorbe de spirit: din gura preotului sunt blasfemii, negațiunea darului preoțesc. Buzele preotului e un sacrilegiu să fie pângărite de vorbe triviale, cu atât mai vârtos de înjurături și vorbe de rușine. Ele au să fie rostul înțelepciunii, al blândeții și al cuviinței. El, preotul, să nu uite nicicând că este Părinte educator între fiii săi minori. Faptele lui trebuie să fie modele de imitat, tot atâtea lumini, care să lumineze și să atragă pe credincioși spre imitare.
Ce s-a zis în alt loc despre viitorii preoți, se repetă: seminaristul, dacă dorește să fie adevărat preot, stimat și iubit, trebuie cu multă sârguință să se exercite în seminar prin vorbe și prin fapte a fi preot, să-și formeze deprinderi bune de mare valoare.
__________________
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
http://sashaparagulla.blogspot.com/
Reply With Quote
  #33  
Vechi 09.01.2009, 07:51:01
patinina34's Avatar
patinina34 patinina34 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 29.11.2008
Locație: peste oceane si peste mari
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.185
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru patinina34
Implicit Talcuirea evangheliilor de peste an (33)

[SIZE=3]27[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XI-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 18, 23-35)[/SIZE]

23. Drept aceea asemănatu-s-a împărăția cerurilor omului împărat, care a vrut să se socotească cu slugile sale. 24. Și începând el a se socoti, i-au adus lui un datornic cu zece mii de talanți. 25. Și neavând el să dea, a poruncit stăpânul lui să-l vândă pe el, și pe femeia lui și pe prunci, și toate câte avea, și să plătească. 26. Deci căzând sluga se închina lui, zicând: Doamne, mai îngăduiește-mă, și toate-ți voi plăti. 27. Și milostivindu-se stăpânul slugii aceleia, l-a slobozit pe el, și i-a iertat lui datoria. 28. Iar ieșind sluga a aflat pe unul din cei împreună cu sine slujitori, care era lui dator cu o sută de dinari, și prinzându-l pe el îl sugrumă, zicând: plătește-mi ce-mi ești dator. 29. Deci căzând cel împreună cu el slugă la picioarele lui, ruga pe dânsul, zicând; mai îngăduiește-mă, și toate voi plăti ție. 30. Dar el nu a vrut, ci ducându-se, l-a băgat în temniță până va plăti datoria. 31. Iar văzând cei împreună cu el slugi, cele ce s-au făcut, s-au întristat foarte și venind au spus stăpânului său toate cele ce se făcuse. 32. Atunci chemând pe el stăpânul său, a zis lui: slugă vicleană, toată datoria aceea am iertat ție, pentru că m-ai rugat. 33. Au nu se cădea și ție să-ți fie milă de cel împreună cu tine slugă, precum și mie mi-a fost milă de tine. 34. Și mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe el muncitorilor, până va plăti toată datoria lui. 35. Așa și Tatăl meu cel ceresc va face vouă de nu veți ierta fiecare fratelui său din inimile voastre greșelile lor.

Iertarea

1. Talantul este originar o măsură de greutate, corespunzând la aproape 50 kg. Mai târziu a ajuns să fie măsură de valoare, reprezentând, ca talant de argint, cam 900 coroane, iar, ca talant de aur, cam 15.000 coroane. Când Mântuitorul vorbește, deci, de 10.000 de talanți, înțelege o sumă enormă: dacă se înțelege talanți de argint, cam 9.000.000, iar dacă se înțeleg talanți de aur, cam 150.000.000 coroane.
Dinarul era moneda obișnuită, cum e la noi coroana, a cărei valoare aproximativă o reprezintă.
Legea constituțională a israieliților dădea drept creditorului, nu numai asupra averii, dar și asupra persoanei și a familiei datornicului. Creditorul putea lua ca sclavi pe datornic și pe familia acestuia și îi putea vinde (IV Regi 4, 1; Neemia 5, 5-8; Isaia 50, 1).
2. Ca să trăiască liniștit și în pace, omul are trebuință să fie în relații bune, în armonie cu ceilalți oameni. Dar, în rătăcirile sale, omul, vrând-nevrând, greșește, supără pe alții, și, prin aceasta, stricând armonia dintre el și cel supărat, își face imposibilă viața tihnită. Ca să-și redobândească liniștea, omul are trebuință de restabilirea armoniei alterate. Această restabilire se poate face numai prin împăcare, prin neconsiderarea, iertarea greșelii.
Cum fiecărui om i se întâmplă să greșească altuia, și altul să-i greșească lui, fiecare om, pentru binele său, trebuie să fie iertat și trebuie să ierte.
Pentru liniștea sufletească a omului aceeași importanță are a fi iertat de alții ca și a ierta pe alții. Ambele stau în strânsă legătură: una fără cealaltă nu poate da liniștea dorită, echilibrul putându-se susține numai punând greutăți egale în ambele cumpene. Și cum fiecare om, în general, greșește el altora neasemănat mai mult decât îi greșește lui un altul – așa are trebuință să primească de la alții neasemănat mai multă iertare, decât să dea el altuia.
Dacă considerăm acum că omul nu greșește numai semenilor săi, ci și lui Dumnezeu și că, tot ce greșește el altora, ba tot ce greșește și împotriva sa e considerat ca greșeală făcută lui Dumnezeu, ca păcat: toate aceste greșeli și păcate, adunate, sunt enorm de multe, și, de toate aceste greșeli și păcate, el are trebuință să fie iertat, să fie iertat de oameni și să fie iertat de Dumnezeu.
În zadar ar dobândi el iertarea tuturor greșelilor și chiar a păcatelor sale, că el liniște sufletească, viață tihnită tot nu poate avea, dacă nu iartă și el celor ce i-au greșit lui. Echilibrul în liniștea sufletului său îl poate avea numai punând iertarea desăvârșită în ambele cumpene: deoparte iertând el pe alții, de alta iertat fiind el de alții. După parabolă, proporția, între ceea ce trebuie să ierte el față cu ceea ce trebuie să i se ierte, este ca extrem de mic către uriaș de mare. Dar importanța acestei iertări trece peste sfera vieții pământene.
Dumnezeu, ca Părinte al tuturor, așteaptă de la noi să avem milă de fiii Săi, frații noștri, cum și El are milă de noi: să-i ajutăm ca să fie fericiți, să le înlesnim liniștea sufletească. El de la noi cere să facem așa de puțin pentru fiii Săi, să le iertăm așa de puțin, ca, în schimb, El să ne poată da, să ne poată ierta enorm de mult. El ne dă nouă de milioane de ori mai mult, decât așteaptă să dăm noi semenilor noștri. El cere de la noi ca să ne asemănăm Lui, să fim generoși, dar numai a milioana parte de cum este El generos față de noi!
Și, când ne gândim cât de mult pune El în perspectivă să ne dea pentru un bagatel, pe care noi trebuie să-l dăm semenilor noștri: tot numai și numai spre binele nostru – ar fi absurd numai să se gândească cineva, că, dacă noi nu vom da nici extrem de puținul și de micul dar să ne putem aștepta la enorm de marele dar dumnezeiesc. Și aici este un do ut des: do 1ut des milioane!
Iertarea din partea noastră (1) nu este un dar, care privește numai pe aproapele, numai cumpăna liniștei lui sufletești, ci este un dar, care jumătate este în beneficiul nostru, este greutatea pe care o punem în cumpăna liniștei noastre sufletești. Ei bine, dacă pentru noi nu voim să punem nimic în cumpănă, cum se va putea restabili echilibrul? Aceea ce punem noi înșine în cumpăna liniștei noastre sufletești este râma (1), cu care voim să prindem uriașul pește (milioane), iertarea dumnezeiască. Cu undița goală nu se prinde peștele. Și, precum un nebun ar fi acela, care ar încerca să prindă pește cu undița goală – tot așa nebun este acela, care așteaptă să-i ierte Dumnezeu noianul păcatelor, fără ca el să fi iertat neînsemnatele și puținele greșeli ale fratelui său.
3. Întreagă viața socială e bazată pe iertări, pe concesiuni reciproce. Dacă oamenii nu și-ar face unii altora concesiuni, ar fi veșnic încăierați, neîntrerupt în ceartă, în procese, ar fi un fel de bellum omnium contra omnes. Cu cât o societate este mai cultă, cu atât membrii ei sunt mai îngăduitori unii cu alții, cu atât se iartă mai mult unii pe alții. Și cu cât în o societate membrii ei se iartă mai mult, cu atât ei sunt mai liniștiți, mai fericiți. Peste tot însă, în orice societate, cel ce se arată îngăduitor, tolerant, iertător față cu greșelile și cu scăderile altora, este privit ca om nobil, generos, și societatea, la rândul ei, îi trece și ea mai ușor cu vederea scăderile și greșelile.
În societate însă preotul întru toate are să fie un educator prin conduita sa, un model pentru promovarea fericirii între oameni. Una din calitățile care înalță pe preot mai mult în ochii publicului și îndeamnă pe alții să-l privească cu stimă și cu respect și să-l imite, este fără îndoială iertarea celor ce-i greșesc și tratarea lor cu blândețe. Dar este de la sine înțeles, că și această iertare trebuie să-și aibă marginile sale: să nu treacă peste limitele demnității lui, ca nu cumva iertarea prea îndelungată, și, în anumite cazuri grave, necondiționat nepermise, să i se interpreteze rău, să se ia drept lașitate ori slăbiciune, și, în cele din urmă, el, preotul prea iertător, să devină ridicol și imposibil.
Ca în toate și în practicarea acestei virtuți să nu se uite măsura cumpătului, dar mai ales demnitatea misiunii.
Ca toate virtuțile și aceasta pretinde exercițiu. Exercițiul preotul trebuie să și-l fi făcut de mic, practicarea iertării să i se fi prefăcut în a doua natură. Seminarul este locul și cuprinde și timpul, în care, cei ce n-au făcut încă acest exercițiu, să-l facă cu îndoită ardoare, iar cei ce l-au practicat și mai înainte, să continue, spre a ajunge la desăvârșire.


__________________
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
http://sashaparagulla.blogspot.com/
Reply With Quote
  #34  
Vechi 09.01.2009, 07:51:58
patinina34's Avatar
patinina34 patinina34 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 29.11.2008
Locație: peste oceane si peste mari
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.185
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru patinina34
Implicit Talcuirea evangheliilor de peste an (34)

[SIZE=3]28[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 19, 16-26)[/SIZE]

16. Și iată unul apropiindu-se a zis Lui: învățătorule bune, ce voi face, ca să am viața de veci. 17. Iar El a zis lui: ce-mi zici bun; nimeni nu este bun, numai unul Dumnezeu, iar de vrei să intri în viață, ține poruncile. 18. Zis-a lui: care? Iar Iisus a zis: să nu ucizi, să nu preacurvești, să nu furi, să nu mărturisești strâmb. 19. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, și să iubești pe aproapele tău, ca pe tine însuți. 20. Zis-a lui tânărul: toate acestea le-am păzit din tinerețile mele, ce-mi mai lipsește încă? 21. Zis-a Iisus lui, vinde averea ta, și o dă săracilor, și vei avea comoară în cer, și vino după mine. 22. Iar tânărul auzind cuvântul s-a dus întristat, că avea avuție multă. 23. Iar Iisus a zis învățăceilor săi: adevăr zic vouă, că anevoie va intra bogatul întru împărăția cerurilor. 24. Și iarăși zic vouă, că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât bogatul să intre întru împărăția lui Dumnezeu. 25. Iar învățăceii auzind se mirau foarte, zicând, cine dar se va putea mântui? 26. Iar Iisus căutând a zis lor, la oameni aceasta este cu neputință, iar la Dumnezeu toate sunt cu putință.

Primejdia bogățiilor

1. După cum vedem cu deosebire din Matei (6, 15. 16 ș.a.), fariseii căutau toate chipurile să facă reclamă spre a deveni populari, ca apoi să poată exploata mai cu înlesnire poporul. Bogatul, de care ni se vorbește în această Evanghelie se vede că este unul din farisei. Evanghelistul Luca (18, 18) îl numește boier. El vine cu planul să obțină de la Mântuitorul un certificat de înaltă vrednicie morală, pe care apoi să-l exploateze față de poporul de rând. Apropiindu-se, deci, de Iisus, bogatul încearcă a se insinua, adresându-I-se în termeni lingușitori (vs. 16) „Învățătorule bune“. El crede că prin o lingușire bine ticluită, va izbuti să-L momească pe Iisus ca să-i întoarcă lingușirea prin vreun cuvânt de laudă, pe care el să-l întrebuințeze ca adevărat certificat. Când colo, Mântuitorul, Care știe cu cine are de a face, constată simplu că, dacă epitetul „bun“ I-l adresează e ca un compliment, ca o lingușire, nu se prinde. Dacă însă este luat în serios, prin acest epitet I se recunoaște Dumnezeirea, căci epitetul „bun“ se cuvine numai lui Dumnezeu.
După insinuare, bogatul, sigur de răspunsul favorabil al lui Iisus, întreabă: ce bine să facă spre a dobândi viața de veci. Iar, la răspunsul scurt și cuprinzător al Domnului (vs. 18), să țină poruncile, el, anume ca să atragă asupră-și atenția publicului, întreabă „care?“ și apoi puțin îi pasă dacă minte când se laudă cu îngâmfare: „Toate acestea le-am împlinit...“. Această afirmație, crede el, îl ridică mult în ochii poporului și în ochii lui Iisus. Dar, spre a stoarce de la Iisus un cuvânt de laudă, cu încrederea proprie oamenilor bogați, obișnuiți să primească complimente și lingușiri, el întreabă pe Iisus: „ce încă îmi mai lipsește?“. El își închipuia că Mântuitorul va fi nevoit să-i răspundă că nu-i mai lipsește nimic, că e un ideal de om virtuos; iar acest răspuns să-l înalțe și mai mult în ochii mulțimii ignorante, pe care apoi, cu atât mai ușor, să o poată duce de nas, după plac.
Întrebarea vicleană dar nesăbuită, Iisus o folosește spre a-l demasca. El, fariseul, susținuse, între altele, că în toată viața sa a iubit pe aproapele său ca pe sine însuși (vs. 19). Și, ca să-i probeze contrariul, Iisus îi zice: Ți se dă ocazie să probezi prin faptă că ai împlinit măcar una din porunci, că ai iubit și că iubești pe aproapele, ca pe tine însuți. Proba e: „vinde-ți avuțiile și le dă săracilor“ și apoi practică iubirea servindu-i, cum fac Eu.
La această nenorocită întorsătură nu se aștepta tânărul fariseu, care avea mari bogății, strânse nu din iubirea, ci din spolierea aproapelui. Din limbut și îngâmfat ce era, el, ca prin farmec, se schimbă, devine tăcut, umilit, rușinat, se simte dat de gol, și, fără să mai stea de vorbă, pleacă pe unde a venit.
2. O lecție binemeritată la adresa fățarnicilor Farisei, care toate le speculau spre a se îmbogăți și a trăi pe nemuncite din sudoarea celor naivi!
Dar această lecție, dată în special fariseilor, Mântuitorul o întrebuințează ca învățătură generală pentru toată lumea. El Își dezvoltase teoriile în privința bogățiilor la Matei (6, 19-21). Teoriile acelea aici le exemplifică, punându-ne în vedere pe un rob al materialismului, care, îndumnezeind bogăția, tinde, în cele din urmă, la îndumnezeirea sa proprie.
Bogatul își câștigase bogățiile, numai el știa cum, și acum, bazat pe aceste bogății, căuta prin înșelăciune să-și satisfacă ambiția deșartă, făcând ca lumea să-l admire, să i se prosterne, pe motivul că el ar fi, moralicește, fără de prihană, un ideal de corectitudine, un sfânt.
Așa este, din fire, cel stăpânit de pofta bogățiilor și a măririi deșarte: întâi nu cruță nici un mijloc, nu se dă în lături din fața nici unei fărădelegi, a nici unei crime, numai bani să câștige, avuții să strângă; apoi, cu avuțiile așa agonisite, dă goană după idolul deșertăciunii lumești. În umbră cursurile lui, calea îi rămâne presărată cu crime, cu nenorocirile celor spoliați, înșelați și înjosiți – până i se înfundă: se demască, ca și fariseul din Evanghelie și își ia răsplata. Răsplata cea mai strașnică îl așteaptă însă după moarte; ea este strașnică, fiindcă este după merit: înaintea lui Dumnezeu nu se pot ascunde faptele rele, cum se pot ascunde înaintea oamenilor.
3. Pe un astfel de bogat îl aduce Mântuitorul ca model spre a îndemna pe ai Săi să se ferească de a se înjuga la carul fatal al lui Mamona. Un astfel de om, preocupat de bogățiile lui, nu se gândește la Dumnezeu, la bine. Pentru el binele, Dumnezeu, altruismul, sunt niște fantasmagorii, bune de a speria cu ele pe cei fricoși și de a prinde pe cei naivi. De aceea zice Hristos (vs. 23) că un astfel de bogat „cu anevoie va intra întru împărăția cerurilor“ – cu anevoie va fi om bun, virtuos, ba (vs. 24) e absolut imposibil, fiindcă nimeni nu poate fi în același timp și rău și bun, nu poate sluji lui Mamona și în același timp și lui Dumnezeu (Matei 6, 25).
Robul materialismului, îndumnezeitorul avuției, nu se poate apropia de Dumnezeu!
Învățăceii nu-L înțeleg pe Iisus. Ei se îngrozesc și-L întreabă: „Dar cine poate să se mântuiască?“ (vs. 25).
Văzând Mântuitorul că nici o chestiune atât de simplă și atât de ușoară nu o înțeleg, spre a curma discuția, le răspunde: „ce nu este cu putință la oameni, este cu putință la Dumnezeu“ – cu alte cuvinte: ce nu înțelegeți acum, cu mintea voastră de oameni mărginiți, va da Dumnezeu de veți înțelege mai târziu, adică atunci când veți fi insuflați de Duhul Sfânt, după Înălțarea Mea.
Nici în această Evanghelie, ca peste tot nicăieri în învățăturile Sale, Mântuitorul nu combate bogățiile. El combate numai abuzul de bogății, alipirea prea mare de ele, considerarea lor ca scopul vieții noastre, ori apoi ca mijloace spre a duce cu ele o viață nevrednică.
După spiritul învățăturilor lui Iisus, suntem datori să ne câștigăm avuții prin muncă cinstită (I Tesaloniceni 4, 11; II Tesaloniceni 3, 7-12) și cele câștigate, ori moștenite, să nu le risipim, ci să le îngrijim și să le folosim spre binele nostru și al aproapelui. Când avem bogății să fim ca și cum nu le-am avea, adică să nu ne fie inima legată de ele, ci, oricând, să putem renunța la bogății pentru scopuri mai înalte, fie naționale, fie bisericești.
Mai ales preotul, în ce privește bogățiile materiale, trebuie să premeargă cu exemplul bun, atât cu privire la câștigarea, cât și cu privire la întrebuințarea și păstrarea lor.
După preot trebuie să se orienteze enoriașii lui. De aceea în gospodăria sa, preotul trebuie să fie pildă vie. El, ca om cult trebuie să fie la curent cu dezvoltarea rațională a cultivării pământului, vitelor de rasă bună, apiculturii, grădinăritului și a tuturor izvoarelor de câștig prin muncă cinstită; să îndemne pe agricultori la asociație pentru procurarea uneltelor celor mai bune în agricultură, a semințelor celor mai rodnice după natura pământului, de care ei dispun. Exemplul lui trebuie să-l urmeze agronomii în îngrijirea recoltei și în păstrare, în utilizarea rațională a caselor de economii. Acolo, unde, în cele economice, preotul este la locul său, se sălășluiește bunăstarea, care alungă sărăcia și viciul. seminaristul să nu uite, nici în acest ram, a face practică, exercițiu.
__________________
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
http://sashaparagulla.blogspot.com/
Reply With Quote
  #35  
Vechi 09.01.2009, 07:52:52
patinina34's Avatar
patinina34 patinina34 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 29.11.2008
Locație: peste oceane si peste mari
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.185
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru patinina34
Implicit Talcuirea evangheliilor de peste an (35)


[SIZE=3]29[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XIII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 21, 33-43)[/SIZE]

33. Ascultați altă pildă, era un om stăpân de casă, care a sădit vie, și cu gard a îngrădit-o, și a săpat într-însa teasc, și a zidit turn, și a dat-o lucrătorilor, și s-a dus departe. 34. Iar când s-a apropiat vremea roadelor, a trimis slugile la lucrători să ia roadele ei. 35. Iar lucrătorii prinzând slugile lui pe unul l-au bătut, iar pe altul l-au omorât, iar pe altul cu pietre l-au ucis. 36. Și iarăși a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, și au făcut lor asemenea. 37. Iar mai pe urmă a trimis la ei pe fiul său, zicând: se vor rușina de fiul meu. 38. Iar lucrătorii văzând pe fiul, au zis întru sine: acesta este moștenitorul, veniți să-l omorâm pe el, și să ținem moșia lui. 39. Și prinzându-l pe el l-au scos afară din vie și l-au omorât. 40. Iar când va veni stăpânul viei, ce va face lucrătorilor acelora? 41. Zis-a lui: pe cei răi, rău îi va pierde, și via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor. 42. Zis-a lor Iisus: au niciodată nu ați citit în scripturi: piatra care nu au socotit-o ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului, de la Domnul s-a făcut aceasta, și este minunată întru ochii noștri. 43. Pentru aceea zic vouă, că se va lua de la voi împărăția lui Dumnezeu, și se va da neamului, care va face roadele ei.

Pedeapsa celor răi

1. Piatra din capul unghiului. La evrei în colțurile caselor se puneau de comun pietre mari, puternice, în care să se încheie bine pereții și prin care casele să fie apărate de eventuale izbituri. Aceste pietre erau considerate ca forța și siguranța trăiniciei caselor. Și, fiindcă, în mod figurat, nu numai familia, ci și seminția sau neamul, ba și poporul e numit adeseori cu numele „casă“: casa lui David, casa lui Aaron, casa lui Israil, de aceea principii care stau în fruntea neamurilor, sunt numiți, ici colo, în mod figurat pietre din capul unghiului (pietre unghiulare). În Isaia (28, 16), Psalmul 117, 21 piatra din capul unghiului este o numire în care se cuprind toate instituțiile întemeiate de Dumnezeu, instituții care formează temelia Împărăției lui Dumnezeu, din care cauză textele din Noul Testament (cu piatra din capul unghiului) cu explicare tipică, se referă la Hristos (I Petru 2, 4 ș.u.; Romani 9, 33).
Poporul israielit forma o împărăție teocratică, în fruntea căreia era Dumnezeu-Domnul (Iahve). De aceea împărăția teocratică a lui Israil era împărăția lui Dumnezeu reală, pământeană. Ea, împărăția pământeană, era pregătitoare împărăției cerești, a împărăției lui Dumnezeu ideală. Ea avea să se perfecționeze pe pământ, spre a trece simplu în împărăția lui Israil ideal sau în împărăția cerească.
2. Mântuitorul intrase în Ierusalim cu mare zgomot. Opoziția evreilor era la culme. Ei hotărâseră în sinedriu să-L prindă și să-L omoare. Iisus știa aceasta. El ar fi putut prea ușor să se retragă din Ierusalim și să-și scape viața. Dar în loc să facă vreo încercare de scăpare, El îi întărește pe evrei în propusul lor și-i silește să-și îndeplinească planul atunci când voia El, atunci când Îi „sosește ceasul, nu când lor le-ar veni mai bine la socoteală“. Mijloacele de care El se folosește, spre a le impune hotărârea Sa dumnezeiască, luată încă de la întemeierea lumii, sunt asemănările, prin care scoate în relief perversitatea fruntașilor evreiești și vaiurile (cap. 23), ca corespunzătoare fericirilor de la începutul activității Sale (Matei cap. 5) – vaiuri în care se demască întreagă răutate a fariseilor și a cărturarilor și în urma cărora o amânare a catastrofei era peste putință.
3. În asemănarea de față Iisus ne pune în vedere conducătorii poporului de la începutul existenței lui, ca popor și până acum.
Religia lui Israil, ca religie revelată, e religie impusă, cu menirea de a înfrâna poftele și a îmblânzi moravurile.
Încă de la început fruntașii poporului, ca reprezentanți legitimi ai lui, iau poziție față de această religie incomodă, și, în nenumărate rânduri, încearcă să o lepede și să o înlocuiască cu idolatria. Cu acești fruntași îndărătnici Dumnezeu, prin Prooroci, poartă o continuă luptă. Proorocii, trimiși de Dumnezeu, nu numai că nu sunt ascultați, dar unii dintr-înșii sunt batjocoriți, alții omorâți.
Această luptă Mântuitorul o reprezintă printr-o asemănare. El aseamănă poporul israielit cu o vie, pe care Stăpânul a dat-o unor lucrători, ca să o cultive, și, la timpul său, să-i dea rodurile. Lucrătorii viei sunt fruntașii, conducătorii poporului, însărcinați cu pregătirea lui pentru împărăția cerească a lui Dumnezeu. Stăpânul viei este Dumnezeu Domnul; slugile lui sunt Proorocii; Fiul este Iisus, pe care ei, lucrătorii, Îl prind, Îl scot afară din Ierusalim, ca centru și reprezentant al viei și Îl omoară. Iisus le spune, destul de înțeles, cine este Fiul Stăpânului și cine sunt lucrătorii, cine slujitorii etc. Ei însă, preocupați, pentru moment, nu înțeleg unde va să-i ducă Mântuitorul, și, la întrebarea: „Când va veni stăpânul viei, ce va face lucrătorilor acelora?“ își enunță ei înșiși sentința: „Pe cei răi cu rău îi va pierde iar via o va da altor lucrători, care vor da lui rodurile în vremile sale“.
Această sentință odată enunțată, Iisus o confirmă, atrăgând atenția fruntașilor evrei, că ea pe ei îi privește. Ceea ce ei au desconsiderat devine lucru principal: din punct de vedere al împărăției cerești, ei, ziditorii casei lui Israil, conducătorii poporului, pe El, pe Iisus L-au desconsiderat, pe când El este piatra unghiulară a casei lui Israil celui ideal, El este Principele, Împăratul împărăției cerești. Și, vai celui ce va cădea peste această piatră, ori peste care ea va cădea, că, „Cel ce va cădea peste această piatră se va strica, iară pe care va cădea ea, îl va sfărma“ (vs. 44).
Fruntașii lui Israil, ca reprezentanți și conducători ai poporului, aveau datoria să pregătească poporul pentru trecerea din Împărăția reală, pământească la cea ideală, cerească. Dar ei fac contrariul. Pe trimișii lui Dumnezeu îi persecută, pe Fiul Lui Îl omoară; căci lor nu le trebuie un Împărat ideal, Care să-i pregătească pentru idealuri; ei așteaptă un Mesia lumesc, curat pământesc, care să întemeieze o împărăție lumească, pe care ei să o poată exploata materialicește – prin urmare o împărăție în opoziție cu cea dumnezeiască. De aceea adaugă Mântuitorul: „Împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului, care va face rodurile ei, Ea se va lua, fiindcă voi, în faptă v-ați lepădat de ea.
Acum îl înțeleg fariseii și arhiereii; și văd că Iisus pe ei îi înfierează, și, presimțind că El n-are să se oprească aici, ci va continua a-i discredita înaintea poporului, caută să-L prindă și să-L omoare. Văzând însă că e prea multă gloată, deocamdată entuziasmată pentru El, spre a nu provoca tulburări, își amână executarea planului.
– Vie e și Biserica cea vie, în care preoții sunt lucrătorii, însărcinați să o cultive și roduri să dea Stăpânului, preotului nu-i este dat să aștepte ca să vină la dânsul slugile să ia rodurile: el este dator să le prezinte însuși Stăpânului său. Vai de acel preot, care asemănându-se fariseilor, nu cultivă via cu destulă sârguință și nu este în stare să dea rodurile ei la vremea sa. Rodurile acestea sunt conduita, viața morală a enoriașilor săi. Cu viața morală în înțeles religios, stă în strânsă legătură și viața în înțeles național, patriotic și economic. Una fără cealaltă nu se poate nici măcar închipui. În toate aceste direcții preotul, ca lucrător al viei, încredințate lui, trebuie să arate rodurile la vremea sa. Vai lui, dacă nu este în stare să le arate. În acest caz el este un rău și, deci, cu rău îl va pierde Stăpânul viei.
Tocmai spre a evita pierzarea din perspectivă, cel ce voiește să se facă lucrător în via Domnului, să se pregătească timp îndelungat, ca, la vreme, să poată fi un bun lucrător. Un bun lucrător al viei va putea fi însă numai dacă timpul de pregătire îl va folosi cu toată sârguința în scopul pentru care stă în seminar. Cel ce-și pierde vremea cea scumpă fără să se pregătească din destul, este înainte pierdut pentru cariera preoțească, este considerat ca rău, și: „pe cei răi cu rău îi va pierde“.
__________________
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
http://sashaparagulla.blogspot.com/
Reply With Quote
  #36  
Vechi 09.01.2009, 07:53:42
patinina34's Avatar
patinina34 patinina34 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 29.11.2008
Locație: peste oceane si peste mari
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.185
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru patinina34
Implicit Talcuirea evangheliilor de peste an (36)

[SIZE=3]30[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XIV-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 22, 1-14)[/SIZE]

1. Și răspunzând, Iisus iar a grăit lor în pilde, zicând: 2. Asemănatu-s-a împărăția cerurilor omului împărat, care a făcut nuntă fiului său. 3. Și a trimis slugile sale să cheme pe cei chemați la nuntă, și nu vor să vie. 4. Iar a mai trimis pe alte slugi, zicând: ziceți celor chemați, iată am gătit prânzul meu, juncii mei, și cele grase ale mele s-au junghiat și toate sunt gata, veniți la nuntă. 5. Iar ei nebăgând seama s-au dus, unul la țarina sa, altul la neguțătoria sa. 6. Iar ceilalți prinzând pe slugile lui, i-au batjocorit și i-au ucis. 7. Și auzind împăratul, s-a mâniat, și trimițând oștile sale, a pierdut pe ucigașii aceia și cetatea lor a ars-o. 8. Atunci a zis slugilor sale: iată nunta este gata, iar chemații nu au fost vrednici. 9. Deci mergeți la răspântiile căilor, și pe câți veți afla, îi chemați la nuntă. 10. Și ieșind slugile acelea la căi, au adunat pe toți câți au aflat, și răi și buni, și s-a umplut nunta de cei ce ședeau. 11. Iar împăratul intrând să vadă pe cei ce ședeau, văzut-a acolo pe un om neîmbrăcat în haină de nuntă. 12. Și i-a zis lui: prietene, cum ai intrat aici, neavând haină de nuntă, iar el a amuțit. 13. Atunci a zis împăratul slugilor: legându-i mâinile și picioarele, luați-l pe el și-l aruncați întru întunericul cel din afară, acolo va fi plângere și scrâșnirea dinților. 14. Că mulți sunt chemați, dar puțini aleși.

Perversitatea evreilor

1. În asemănare împăratul e Dumnezeu-Tatăl, Hristos este Fiul Împăratului. Nunta e învățătura lui Iisus, Evanghelia. Cei chemați la nuntă sunt evreii, căci ei sunt poporul ales al lui Dumnezeu, pentru care, în special s-a pregătit masa, și pentru care a venit Hristos pe pământ. Slugile, prin care îi cheamă la masă, sunt întâi Proorocii, care îi prepară, apoi Apostolii, care îi deșteaptă, arătându-le faptele împlinite.
Evreii nu dau ascultare nici Proorocilor nici Apostolilor, ba pe unii îi ucid, cum au ucis și pe capul tuturor proorocilor, pe Iisus Hristos. Din ținuta mai mult decât vrăjmășească a evreilor rezultă: ei se exclud de la ospățul Evangheliei, la care vor fi invitați păgânii (vs. 9, 10), care vor primi fără înconjur.
Când mergem la vreun om mai distins, nu mergem în haine de toate zilele, ci în haine mai alese, de sărbătoare. În casele regilor vom merge în cele mai sărbătorești haine ale noastre. Ar fi o desconsiderare a maiestății regești, prin urmare o vătămare a regelui, dacă în casa lui am merge rău îmbrăcați. Dar apoi când mergem în casa și înaintea Împăratului împăraților?!
Cel fără „haină de nuntă“ reprezintă pe omul care intră în creștinism, în Biserică, fără pregătirea necesară, fără dispoziția sufletească, proprie adevăraților creștini, lipsit de respectul ce-l datorește Maiestății dumnezeiești, deci lipsit de haina curățeniei morale, a sfințeniei, care este haină de sărbătoare sufletească, haină de nuntă – ci îmbrăcat în haina speculei, condus de interese josnice.
Un astfel de om e considerat ca nevrednic de creștinism, ca unul care vatămă sfințenia societății creștine, morale.
Deși sunt toți chemați să intre în creștinism, totuși numai puțini sunt aduși: unii se exclud ca evreii, prin vrăjmășia lor fățișă, alții sunt opriți de-a intra, nefiind pregătiți, nefiind vrednici. De aceea zice Mântuitorul: „Mulți sunt chemați, dar puțini aleși“.
2. În asemănările Sale, în care biciuiește răutatea Evreilor, Iisus Hristos are oarecare gradație. În asemănarea din cap. 21, cercetată în Evanghelia precedentă, Evreii sunt niște lucrători, cărora Stăpânul le încredințează o vie, ca să o cultive, în asemănarea din cap. 22 (1-14), cu care ne ocupăm în această Evanghelie, Evreii sunt oameni aleși, cărora Împăratul le face marea onoare să-i cheme la masă. Onoare era ea, în oarecare măsură, ca chestiune de încredere, și pentru lucrători; dar neasemănat mai mare este onoarea, ce o face Împăratul acelora pe care îi află vrednici să stea la masa Sa împărătească, și încă la cea mai aleasă sărbătoare familială: la nunta Fiului Său. În aceasta consistă gradația. Dar în proporție cu onoarea este și gravitatea crimei, provenite din perversitatea lor, și mărimea pedepsei.
În asemănarea întâi, cei răi sunt dați afară și via este încredințată altor lucrători – ca proorocie pentru evrei. Evreii vor fi lepădați din grația, de care au abuzat, ca popor al lui Dumnezeu; ei vor rămâne excluși de la binefacerile creștinismului. În asemănarea a doua, ei, evreii, nu numai că resping onoarea ce le-o face Împăratul, dar în perversitatea lor, ca vătămarea Împăratului, crima lesei maiestatice, să fie la culmea gravității ei, ei ucid pe trimișii Împăratului.
Cea mai grea crimă, ce se poate închipui, uciderea solului împărătesc, identică cu uciderea însuși Împăratului, nu poate avea o pedeapsă mai mică decât moartea. Moartea se anunță și evreilor: Împăratul trimite oști ca să ardă cetatea lor și pe ei să-i piardă. Însemnătatea proorociei pentru evrei: Dumnezeu va trimite oștile romane să risipească Ierusalimul și să piardă pe evrei, ca popor: să-i împrăștie pe toată fața pământului, – ceea ce cu atâta durere o spune Mântuitorul la Matei 23, 37, 38 și 24, 2: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine: iată se va lăsa vouă casa voastră pustie, că nu se va lăsa nici piatră pe piatră, care nu se va desface“.
Preoția nu este altceva decât o masă strălucită, la care se servesc cele mai alese bucate și cele mai alese băuturi sufletești. Cine vine la această masă, dacă vrea serios să stea la ea, să se veselească hrănindu-se spiritual întâi și întâi să vină cu vrednicie: dezbrăcat de toate grijile si preocupările lumești și îmbrăcat în haina cea sfântă, sărbătorească a curățeniei sufletești: îndemnat numai de dorul de a se ospăta spiritual și a ospăta și pe alții „din ospățul cel fără de moarte“. Fiecare, înainte de a intra în tagma preoțească, să se examineze bine și să constate dacă se simte chemat, dacă are vocație, înclinare firească spre preoție ori nu. Dacă după o examinare de ani de zile, a aflat că este pentru preoție, să o primească, dacă nu, nu!
Examinarea sufletească se face în școală, în seminar. Dar și înainte de această examinare, trebuia să premeargă o altă examinare, care să deschidă elevului ușa seminarului. Căci elevul, care intră în seminar, fără să se simtă atras de misiunea preoțească, de dorul de a-și servi Biserica și neamul, ci numai condus de nevoia de a-și forma o carieră, un chip de subzistență mai mult ori mai puțin comodă: acela nu vine la masa cea sfântă, îmbrăcat în haine de sărbătoare, ci în haina comună de toate zilele, în hainele interesului egoistic. Unul ca acela în seminar nu simte atracție și sete pentru învățătură, nu se devotează misiunii sale, și nici spor nu face. Urmarea este că, dacă nu este dat afară din seminar, ca omul fără haină de nuntă, este dat afară, ori la examenul final de capacitate, ori în primii ani ai funcției sale. Un astfel de tânăr ușor de minte, jucându-se cu viitorul său își este însuși cel mai primejdios dușman; el își face lui-și cel mai mare rău, se nenorocește; și apoi, „cel ce nu-și e lui-și bun, cui va fi bun?“.

(A se vedea și Evanghelia din Duminica a XXVIII-a după Rusalii).

__________________
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
http://sashaparagulla.blogspot.com/
Reply With Quote
  #37  
Vechi 09.01.2009, 07:54:33
patinina34's Avatar
patinina34 patinina34 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 29.11.2008
Locație: peste oceane si peste mari
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.185
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru patinina34
Implicit Talcuirea evangheliilor de peste an (37)

[SIZE=3]31[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XV-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 22, 33-45)[/SIZE]

33. Și auzind popoarele s-au mirat de învățătura lui. 34. Iară fariseii auzind că a rușinat pe saduchei, s-au adunat împreună. 35. Și l-a întrebat pe el unul din ei învățător de lege, ispitindu-l, și zicând: 36. Învățătorule, care poruncă este mai mare în lege? 37. Iisus a zis lui: să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta și cu tot sufletul tău, și cu tot cugetul tău. 38. Aceasta este întâia și mai mare poruncă. 39. Iară a doua asemenea acesteia: să iubești pe aproapele tău, ca pe tine însuți. 40. În aceste două porunci toată legea și proorocii atârnă. 41. Și fiind adunați Fariseii i-a întrebat pe ei Iisus. 42. Zicând: ce se pare vouă despre Hristos, al cui fiu este? Zis-a ei: al lui David. 43. Zis-a lor, dar cum David cu Duhul pe dânsul îl numește Domn, zicând: 44. Zis-a Domnul Domnului meu, șezi de-a dreapta mea, până voi pune pe vrăjmașii tăi așternut picioarelor tale. 45. Deci dacă-l cheamă David pe el Domn, cum este el lui fiu?


Cea mai mare poruncă din Lege

1. În Evanghelia de față găsim modul de învățământ, așa numit socratic, de pe timpul lui Hristos (66).
Mai ales Cărturarii, care tindeau să pună în perplexitate pe rivalii, ori contrarii lor, erau meșteri în iscodirea de întrebări sucite și întortocheate. În întrebările puse și în răspunsurile date constă profunzimea gândirii, agerimea judecății și vastitatea erudiției.
Saducheii, vrând să ironizeze și să aducă ad absurdum învățătura lui Iisus despre Înviere, și totodată să dea și o zdravănă lovitură contrarilor lor, fariseilor, îi adresează Mântuitorului întrebarea din Matei – la înviere a cui va fi femeia care a avut șapte bărbați? (22, 23-28). Peste așteptarea lor însă Iisus le răspunde cu textul legii așa de potrivit, încât Saducheii sunt nevoiți să recunoască ei înșiși că, față de Mântuitorul, sunt niște ignoranți, și se retrag rușinați.
Lecția dată saducheilor, le convine fariseilor din următoarele considerații:
a) învățătura lor despre Înviere este pusă mai presus de orice discuție;
b) contrarii lor de principii sunt dovediți ca necunoscători ai Scripturilor, deci înjosiți în ochii poporului, și aceasta în avantajul fariseilor.
Dar fariseii nu se mulțumesc numai cu acest câștig. Ei vor să exploateze situația spre a se înălța și mai mult în ochii poporului (vs. 34). Se întrunesc, deci, și se sfătuiesc cum să-i pună ei întrebări lui Iisus, dar așa întrebări, încât, prin ele, deoparte să-și arate superioritatea față de saducheii, pe de alta, prin sofisme să-L încurce pe Iisus, să-I găsească motive spre a-L acuza ca stricătorul legii. Ei mai făcuseră o asemenea încercare, bine combinată, la sărbătoarea trecută a înfigerii corturilor, cu femeia adulteră (Ioan 8, 2-11) și alta cu banul de dajdie (Matei 22, 17-21). Înfrângerile ce le suferiseră atunci, nu-i descurajează, ei nu vor să se lase învinși.
Din sfatul ținut, în care ei au stabilit împreună întrebarea, pe care să I-o pună lui Iisus Hristos, ei trimit pe un jurisconsult, de bună seamă pe cel mai capabil dintre ei, ca să-I pună Mântuitorului întrebarea, și apoi, din răspunsul, ce va primi, să înceapă disputa, spre a-L încurca (vs. 35). La multe chipuri de răspuns se vor fi gândit ei, și vor fi chibzuit și ce să replice, dar la răspunsul pe care Iisus l-a dat imediat, nu s-au gândit; așa eventualitate ei nu calculaseră. Drept ce, cu toată destoinicia lui în dialectică, distinsul Cărturar rămâne mut.
Când Mântuitorul vede efectul răspunsului Său, trece Însuși, din defensiva în care a stat până la această dată, la ofensivă: le pune El întrebarea, și încă nu numai cărturarului, ci tuturor fariseilor adunați (vs. 41-44), întrebare, la care ei nu îndrăznesc să răspundă, fiindcă prin răspunsul lor, din nou s-ar fi osândit ei înșiși. Ei părăsesc acest câmp de luptă, în care recunosc că sunt bătuți pe toată linia, și că orice încercare pe viitor e zadarnică.
Din răspunsul Mântuitorului (vs. 37-39) vedem că chintesența întregii Sfinte Scripturi a Testamentului Vechi este iubirea: cel mai nobil sentiment, care însuși sfințește totul. „Nimic nu este atât de sfânt, ca să nu poată fi sfințit prin iubire“, căci Însuși „Dumnezeu dragoste este“ (I Ioan 4, 8). Toată învățătura Sfintei Scripturi se rezumă în: să iubești pe Dumnezeu și pe aproapele tău, ca pe tine însuți. Întreagă fericirea vremelnică și veșnică e condiționată de dragostea către Dumnezeu și către aproapele. Toate faptele noastre au să fie măsurate cu măsura dragostei. Deci fapta care nu e motivată de dragoste, oricum s-ar arăta ea, fapta morală, bună, nu e (I Corinteni 13, 1-7); din contră: singura faptă bună e fapta provenită din dragoste. De aceea principiul moralei creștine e dragostea.
2. Din cuvintele lui David (vs. 43) rezultă că el, David, recunoștea că Hristos, pe lângă firea omenească, după care îi este fiu, va avea și fire dumnezeiască, după care îi este Domn. Aceasta nu voiau, nu puteau să o recunoască fariseii, în preocupările lor contra lui Iisus. Ei prevedeau că în acest caz își taie înșiși creanga de sub picioare, dând lui Iisus în mână tocmai arma de care ei voiau să se servească. Ei voiau să-L acuze că este un hulitor, fiindcă s-a făcut Fiul lui Dumnezeu. Răspunsul lor nu putea fi decât o confirmare a adevărului susținut de Mântuitorul. Astfel dintr-un rău ei trec în altul. Întâi, preocupați, ei nu L-au înțeles și, deci, L-au respins; apoi porniți pe această cale, ei nu se mai pot opri.
Chiar dacă ar voi să se retragă, interesele lor, preocupările lor care îi stăpânesc, îi împing înainte.
Ei închid ochii să nu vadă lumina și fug dinaintea ei, fug însă ca să clocească în întuneric lucrurile întunericului.
Câți dintre noi nu ajungem în poziții analoage cu a Fariseilor: să fim preocupați contra vreunui frate al nostru și chiar, convinși de bunătatea și de nevinovăția lui, să-i răstălmăcim vorbele și faptele, spre a-l înfățișa lumii în culori negre. Și, dacă nu voim să ajungem în halul în care ajunseseră fariseii, până mai este vreme, să ne deșteptăm, să ne dezbrăcăm de preocupări și să ne îmbrăcăm în haina dragostei, care singură este în stare, nu numai să ne scape de pieire, dar să ne dea liniștea sufletească, și, prin aceasta, fericirea vremelnică și veșnică.
Mai ales în seminar, elevul să se ferească din toată puterea a fi preocupat contra vreunui obiect de învățământ, a vreunui profesor ori a vreunui coleg. Preocuparea contra obiectului de învățământ, îl face pe elev să neglijeze obiectul, și, deci, pregătirea să și-o facă defectuoasă, iar prin aceasta să-și câștige multe neplăceri în școală și în viața practică. Preocuparea contra profesorului de asemenea îl face pe elev, ca, de o parte să neglijeze obiectul pe care profesorul respectiv îl predă, de alta în anumite momente să-și piardă cumpătul, să se poarte necuviincios, și să-și atragă neplăceri.
Preocuparea contra colegilor îi face dușmani din aceia, care meniți sunt, pentru întreaga viață, să-i fie prieteni, cu care să se ajute reciproc ca frații.
__________________
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
http://sashaparagulla.blogspot.com/
Reply With Quote
  #38  
Vechi 09.01.2009, 07:55:28
patinina34's Avatar
patinina34 patinina34 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 29.11.2008
Locație: peste oceane si peste mari
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.185
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru patinina34
Implicit Talcuirea evangheliilor de peste an (38)

[SIZE=3]32[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XVI-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 25, 14-30)[/SIZE]

14. Că în ce chip, un om, mergând departe, a chemat slugile sale, și le-a dat lor avuția sa. 15. Și unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, iar altuia unul; fiecăruia după puterea lui, și îndată s-a dus. 16. Deci mergând cel ce luase cinci talanți, a lucrat cu ei și a făcut alți cinci talanți. 17. Așișderea și cel cu doi, a dobândit și el alți doi. 18. Iar cel ce luase unul, ducându-se a săpat în pământ, și a ascuns argintul stăpânului său. 19. Și după multă vreme venit-a stăpânul slugilor acelora, și a făcut socoteală cu ei. 20. Și venind cel ce luase cinci talanți, adus-a și alți cinci talanți, zicând: Doamne, cinci talanți mi-ai dat, iată alți cinci talanți am dobândit cu ei. 21. Iar stăpânul său i-a zis lui, bine slugă bună și credincioasă, peste puțin ai fost credincios, peste multe te voi pune, intră întru bucuria stăpânului tău. 22. Și venind și cel ce luase doi talanți, a zis: Doamne, doi talanți mi-ai dat, iată alți doi talanți am dobândit cu ei. 23. Și i-a zis lui stăpânul său, bine slugă bună și credincioasă, peste puțin ai fost credincios, peste multe te voi pune, intră întru bucuria stăpânului tău. 24. Și venind și cel ce luase un talant, a zis: Doamne, te-am știut că ești om aspru, seceri, unde nu ai semănat, și aduni, de unde nu ai risipit. 25. Și temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ, iată ce este al tău. 26. Și răspunzând Domnul său, i-a zis lui: slugă leneșă și vicleană, știut-ai că secer unde n-am semănat, și adun de unde nu am risipit. 27. Pentru aceea se cuvenea să dai argintul meu schimbătorilor, și venind eu aș fi luat al meu cu dobândă. 28. Luați dar de la el talantul, și-l dați celui ce are zece talanți. 28. Că tot celui ce are, se va da lui, și-i va prisosi, iară de la cel ce nu are, și ce are se va lua de la el. 30. Și pe sluga cea netrebnică aruncați-o întru întunericul cel mai din afară, acolo va fi plângere și scrâșnirea dinților.


Judecata parțială. Progresul

1. După ce, indirect, prin asemănări, și direct, prin vaiurile din Matei cap. 23, a silit pe Farisei și pe Cărturari să rămână statornici în hotărârea lor, de a-L omorî, și încă chiar acum, cu ocazia Sărbătorilor, fiindcă acum era sosit ceasul Său, Mântuitorul lasă pe dușmanii Săi să-și facă planul cum să-L răstignească, iar El dă ucenicilor Săi îndeosebi (24, 3) povețe, pentru timpul când vor fi fără El: să fie circumspecți, totdeauna treji, gata a sta față înaintea lui Dumnezeu și a răspunde de faptele lor (24, 42-25), căci faptele fiecăruia vor fi judecate după vrednicie. Această judecată și răsplată, Iisus, face ca Învățăceii să o înțeleagă din asemănarea cuprinsă în vs. 14-30, asemănare, în care, figurat vorbește de judecata parțială, însoțită de răsplata ori de pedeapsa meritată. Căci, după cum omul din parabolă cheamă și judecă pe fiecare slugă în particular și-l răsplătește ori îl pedepsește după merit: așa Dumnezeu cheamă în particular, pe fiecare om, după moarte, să-și dea seama de faptele sale, de chipul cum a neguțătorit cu talanții încredințați lui, deci să fie judecat parțial, spre a-și lua răsplata ori pedeapsa particulară, provizorie, până la judecata generală, cu răsplata ori pedeapsa definitivă.
2. Prin omul cel bogat e închipuit Dumnezeu, Care dă oamenilor diferite grade de talente sau facultăți intelectuale și morale: unul genial, altul mai mult ori mai puțin talentat, iar altul mai mărginit. Tot așa și cu înclinările sufletești spre bine.
Fiecare însă este dator, spre binele său propriu, că ceea ce a primit, să mărească, să cultive. De cultivarea aceasta atârnă toată fericirea omenească, întreg progresul în știință, în cultură și în civilizație.
Facultățile spirituale sunt sădite în sufletul omului ca niște scântei, de care omul are să îngrijească, așa ca din ele să se ațâțe foc, care să încălzească, să îndemne spre fapte. Această îngrijire se face prin cultivare: cultivarea inimii în armonie cu cultivarea minții.
Cu cât cineva îngrijește, cultivă mai mult acest dar dumnezeiesc, cu atât el devine mai cult, cu atât câștigă mai multă vrednicie (vs. 20-23), deci cu atât mai mare răsplata la judecata parțială.
Cel ce însă nu cultivă scânteia dumnezeiască din sufletul său, o înăbușă, o face să se stingă din lipsa de alimentare, acela nu rămâne staționar, ci dă îndărăt, degenerează, pierzând și ceea ce a primit (vs. 28); într-însul precumpănesc înclinările cele rele, și el devine un depozitar al vițiului, al cărui sfârșit este pieirea (vs. 30), la judecata parțială: excluderea din locașurile luminoase ale Tatălui ceresc.
În viață, virtutea și știința cu atât strălucesc mai mult, cu cât alături stau viciul și ignoranța. Cel bun înaintează pe socoteala celui rău; cel învățat se înalță, căzând cel neînvățat. Cel cuminte și virtuos, și pe terenul material, câștigă și păstrează, se îmbogățește, ajunge mulțumit și fericit, că nu duce lipsă, și poate ajuta și pe alții; cel fără învățătură ori vicios câștigă puțin, și ce câștigă risipește fără cumpăt, și rămâne veșnic sărac: risipa risipitorului se oprește în punga cruțătorului. În chipul acesta, cel ce cruță, se îmbogățește din risipa celui ce risipește. Într-un cuvânt: Cu cât mintea și inima omului sunt mai dezvoltate, cu atât mai bine de el; și, cu cât cineva este mai incult și mai vicios, cu atât mai rău pentru el.
Calea pe care omul poate ajunge să fie bine în viață, este școala. În școală, omul e chemat să neguțătorească cu talentul pe care l-a primit de la Dumnezeu, adică să-l dezvolte prin învățătură și prin conduită, spre a forma din mica scânteie a sufletului său un mare foc, care să-l încălzească în toată viața.
Nici o școală însă nu este așa de sus pusă, cu menire așa de înaltă ca seminarul, școala menită pentru pregătirea celor care vor înmulți talanții. Cei ce vin aici sunt aceia, cărora li s-au încredințat câte cinci talanți. Motivul este: au să muncească mai mult, cu mai mare capital intelectual și moral, spre a produce mai mult.
În aceasta se arată bunătatea și credința lor, ca slugi în serviciul lui Dumnezeu, în serviciul culturii neamului lor.
Cu atât este însă mai de condamnat acela care, știind ce jertfe aduce națiunea și Biserica pentru dânsul, anume spre a-l face bună și credincioasă slugă; știind ce mari speranțe leagă națiunea și Biserica de viitorul lui – nu-și face datoria în școală; îngroapă talentul său în trândăvie, pierzându-și vremea și pierzând jertfele neamului și ale Bisericii și provocând nenorocirea sa proprie. Asupra lui trebuie să cadă, ca niște stânci zdrobitoare cuvintele Mântuitorului: „Și pe sluga cea netrebnică aruncați-l întru întunericul cel mai din afară, acolo va fi plângere și scrâșnirea dinților“.
Mare parte din popor, mai ales din poporul nostru, n-a avut fericirea să-și înmulțească talentul în școală; o parte, și dacă a umblat la școală, puținul ce a învățat, e în primejdie să-l uite de tot, să ajungă în starea celor care n-au cunoscut școala. Pentru această parte de popor, dar mai ales pentru aceasta, biserica este și trebuie să fie școală, preotul trebuie să fie învățător: amvonul, mai ales pentru acest fel de nenorociți, trebuie să se schimbe în catedră. Aici, la acest loc, se validează, cu întreaga ei putere, porunca Mântuitorului, dată Apostolilor și preoților: să învețe poporul. Aici se arată vrednicia preotului: să lumineze pe cei întunecați, să îndrepte pe cei rătăciți, să vindece pe cei bolnavi. Rezultatul obținut, are să se măsoare cu măsura din parabola de față: ori va intra întru bucuria Domnului său, dacă va fi agonisit talanții sufletelor, ori va fi aruncat, ca un netrebnic, în focul remușcării veșnice, în întunericul cel mai din afară.
__________________
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
http://sashaparagulla.blogspot.com/
Reply With Quote
  #39  
Vechi 09.01.2009, 07:56:22
patinina34's Avatar
patinina34 patinina34 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 29.11.2008
Locație: peste oceane si peste mari
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.185
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru patinina34
Implicit Talcuirea evangheliilor de peste an (39)

[SIZE=3]33[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XVII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 15, 21-28)[/SIZE]

21. Și ieșind de acolo Iisus, s-a dus în părțile Tirului și ale Sidonului. 22. Și iată o femeie cananeiancă, ieșind din hotarele acelea, striga către dânsul, zicând: miluiește-mă Doamne, Fiul lui David, fiica mea rău se îndrăcește. 23. Iar El nu a răspuns ei cuvânt, și apropiindu-se Învățăceii lui, rugau pe dânsul, zicând: slobozește-o pe dânsa, că strigă după noi. 24. Iară el răspunzând, a zis: nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israil. 25. Iar ea venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne ajută-mi. 26. Iar El răspunzând, a zis: nu este bine a lua pâinea fiilor și a o arunca câinilor. 27. Iar ea a zis: așa este Doamne, că și câinii mănâncă din fărâmăturile care cad din masa domnilor săi. 28. Atunci răspunzând Iisus a zis ei: o, femeie, mare este credința ta, fie ție cum voiești, și s-a tămăduit fiica ei dintr-acel ceas.

Stăruința în rugăciune

1. Urmașii lui Canaan, nepotul lui Noe (Facerea 9, 22, 25) s-au numit Cananieni, și au ocupat partea vestică a Iordanului (Facerea 10, 19). După ocuparea Palestinei prin israieliți, cananienii au continuat a-și păstra caracterul lor deosebit național și religios. Ei erau idolatri. Mai ales ținutul apropiat de Fenicia, coastele mării, era și pe timpul lui Hristos locuit de hananieni. Între ei și israieliți erau veșnice neînțelegeri. Israieliții îi considerau pe cananieni ca spurcați, și, întocmai cum Turcii, în fanatismul lor, spre a-și arăta disprețul și urgia către cei de altă lege, îi numesc „câini, ghiauri spurcați“, tot asemenea și israieliții numeau „câini“ pe cananieni. Acest epitet insultător îl întrebuințează și Iisus în Evanghelia de față.
2. Pentru a doua oară se pune în evidență credința plină de însemnătate a păgânilor, față de necredința Evreilor.
Femeia cananeiancă auzise și ea de faptele lui Iisus și de misiunea lui Mesia. Ea era convinsă că acest Iisus, după faptele Lui, trebuie să fie Mesia, fiul lui David, și că, cum a ajutat atâta lume, o va ajuta și pe ea. Ea strigă deci, în urma lui Iisus, implorându-I ajutorul.
Iisus se preface că nu o bagă în seamă. El voiește să o prezinte Evreilor ca un model de statornicie în credință – cum prezentase înainte pe Centurion, și cum fusese în timpurile de mult trecute Iov și Avraam.
Ucenicii, lucru de la sine înțeles, nu bănuiesc intenția lui Iisus. Ei văzând că femeia nu încetează a se ruga, atrag atenția lui Iisus asupra ei, ca să-i scape de ea, să nu mai strige în urma lor.
Iisus refuză, dar așa, ca ea să audă: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israil“.
Ea nu se descurajează, ci, alergând înaintea Lui și închinându-I-se, Îl roagă din nou: „Doamne ajută-mi“.
Atunci Iisus, ca să-i pună la cea mai grea probă încrederea în Dumnezeu, îi răspunde cu insulta cea mai simțitoare, ce se putea adresa cananienilor: „Nu este bine a lua pâinea fiilor“ (lui Israil) „și a o arunca câinilor“ (cananienilor).
Iar ea, în loc să se simtă atinsă și supărată, și să se retragă, în modestia ei recunoaște că da, ei cananeenii sunt niște rătăciți, niște nevrednici, cu drept cuvânt asemănați câinilor. În același timp, având neclintită încredere în bunătatea atotputernică a lui Iisus, ea stăruie cu adâncă smerenie în rugăciunea ei, cerând să-i dea numai ceea ce leapădă fii casei lui Israil, zicând: „Așa este, Doamne“, câini nevrednici suntem noi cananeenii, dar „și câinii“ sunt creatura Ta, și lor le-ai rânduit hrana: după porunca Ta, ei „mănâncă din sfărâmăturile care cad din masa domnilor săi“.
La această declarație voia Iisus să vină, spre a ne-o da ca învățătură. Credința neclintită în bunătatea, puterea și dragostea lui Dumnezeu, însoțită de smerenie și inimă înfrântă, trebuie să însoțească rugăciunea, dacă e, ca ea, să fie adevărată rugăciune și să aibă efectul dorit – în consonanță cu Isus Sirah: „Rugăciunea celui smerit norii va pătrunde, și nu se va mângâia până nu se va apropia, și nu se va depărta până ce va socoti Cel Preaînalt și va judeca cu dreptate și va face judecată“ (35, 18-19).
Declarația aceasta, a femeii, o și pune Iisus în evidență, atrăgând asupra ei atenția celor de față și a celor din veacurile viitoare, și zicând: „O, femeie, mare este credința ta, fie ție precum voiești“. În alte cazuri zice Iisus: „după credința ta, după credința voastră să vă fie“. Aici: „după cum voiești“. Acolo scoate la iveală credința din rezultatul ei, aici credința este dovedită cu prisosință, și voința ei e răsplătită prin vindecarea bolnavei ei fiice.
Evanghelia de față are însă și un înțeles mai înalt simbolico-profeție. Cananeanca, reprezentanta păgânismului fiind, cuvintele și ținuta ei se raportează la întregul păgânism. Păgânismul are să se hrănească din sfărâmăturile de hrană spirituală care vor cădea de pe masa domnilor, a fiilor casei lui Israil. Căci domnii din casă, fiii, la care se referă Iisus și despre care zice, că special pentru ei e trimis, nu și pentru păgâni: acești fii ai casei vor refuza întreaga hrană spirituală a lui Iisus: toată această hrană va deveni sfărâmături, aruncate jos de pe masa casei lui Israil, ca să le culeagă câinii și să se sature ei. Evreii, în cele din urmă, resping, leapădă învățătura lui Iisus: creștinismul trece de la fiii casei Domnului la păgâni.
Și nouă ni se întâmplă adeseori, aceea ce s-a întâmplat femeii cananeence: rugăciunile noastre par a fi refuzate, pare că Dumnezeu nu voiește să ne asculte. Dumnezeu, însă, numai ne pune la încercare răbdarea, încrederea și credința – nu că doar El n-ar ști în ce măsură avem aceste virtuți, ci ca să ne întipărim și mai mult în virtute și ca să ne arate și altora ca pilde vii, în scop de educație pentru alții. Și dacă noi ne pierdem răbdarea, disperăm și, deci renunțăm la aceea pentru ce ne-am rugat, e semn că rugăciunea noastră n-a fost serioasă, a fost lipsită de încredere nestrămutată în Dumnezeu, și, prin urmare, firesc a fost și este, ca noi, să nu fim ascultați. Dacă, însă, stăruim cu încredere că Dumnezeu are de unde, poate și voiește să ne dea și să ne dea, atunci, când El va găsi că e bine să ne dea – mai curând ori mai târziu, El ne face pe voie.
Stăruința cu încredere trebuie să fie arma de căpetenie a preotului în misiunea sa pastorală. Să aibă înaintea sa ca model pe cananeanca: orice dificultăți i s-ar opune, chiar supărări personale, el să le desconsidere, având în vedere numai ținta la care voiește să ajungă: fericirea temporală și veșnică a fiilor săi sufletești. Pe lângă aceia trebuie să stăruie mai mult, pe care îi va vedea că sunt mai rătăciți, mai îndărătnici, mai demoralizați, căci, cu cât greutățile învinse vor fi fost mai mari, cu atât meritul învingătorului va fi și el mai mare. În școală, în seminar este asemenea: Numai prin stăruință, însoțită de nădejde în Dumnezeu, elevul poate învinge greutatea studiilor și poate ajunge să fie cu vremea un bun cetățean, un membru folositor neamului, un bun și vrednic preot.


[SIZE=3]34[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XVIII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 5, 1-11)[/SIZE]

1. Și a fost când năvălea mulțimea la el, ca să audă cuvântul lui Dumnezeu, și era lângă lacul Ghenizaretului. 2. Și a văzut două corăbii stând lângă lac, iar pescarii ieșind dintr-însele spălau mrejele. 3. Și suindu-se într-o corabie, care era a lui Simon, l-a rugat pe dânsul, să o depărteze puțintel de la mal, și, șezând învăța pe popoare din corabie. 4. Iar după ce a încetat a grăi, zis-a către Simon: depărtează-o la adânc, și aruncați mrejele voastre de pescuit. 5. Și, răspunzând Simon, a zis Lui: Învățătorule, toată noaptea ne-am trudit, și nimica nu am prins, iară după cuvântul tău, voi arunca mreaja. 6. Și făcând așa, prins-a mulțime multă de pești, și se rupea mreaja lor. 7. Și a făcut semn soțiilor sale, care erau într-altă corabie, ca să vie să le ajute lor, și au venit și au umplut amândouă corăbiile, încât se afundau ele. 8. Iară Simon Petru văzând, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: ieși de la mine, că păcătos sunt eu, Doamne. 9. Că-l cuprinsese pe el spaima, și pe toți cei ce erau cu dânsul, de vânarea peștilor, care prinsese. 10. Așijderea, și pe Iacob, și pe Ioan, feciorii lui Zevedei, care erau însoțitorii lui Simon, și a zis Iisus către Simon: nu te teme, de acum vei pescui oameni; 11. Și scoțând amândouă corăbiile la pământ, lăsând toate, a mers după el.

__________________
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
http://sashaparagulla.blogspot.com/
Reply With Quote
  #40  
Vechi 09.01.2009, 07:57:33
patinina34's Avatar
patinina34 patinina34 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 29.11.2008
Locație: peste oceane si peste mari
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.185
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru patinina34
Implicit Talcuirea evangheliilor de peste an (40)

[SIZE=3]34[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XVIII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 5, 1-11)[/SIZE]

1. Și a fost când năvălea mulțimea la el, ca să audă cuvântul lui Dumnezeu, și era lângă lacul Ghenizaretului. 2. Și a văzut două corăbii stând lângă lac, iar pescarii ieșind dintr-însele spălau mrejele. 3. Și suindu-se într-o corabie, care era a lui Simon, l-a rugat pe dânsul, să o depărteze puțintel de la mal, și, șezând învăța pe popoare din corabie. 4. Iar după ce a încetat a grăi, zis-a către Simon: depărtează-o la adânc, și aruncați mrejele voastre de pescuit. 5. Și, răspunzând Simon, a zis Lui: Învățătorule, toată noaptea ne-am trudit, și nimica nu am prins, iară după cuvântul tău, voi arunca mreaja. 6. Și făcând așa, prins-a mulțime multă de pești, și se rupea mreaja lor. 7. Și a făcut semn soțiilor sale, care erau într-altă corabie, ca să vie să le ajute lor, și au venit și au umplut amândouă corăbiile, încât se afundau ele. 8. Iară Simon Petru văzând, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: ieși de la mine, că păcătos sunt eu, Doamne. 9. Că-l cuprinsese pe el spaima, și pe toți cei ce erau cu dânsul, de vânarea peștilor, care prinsese. 10. Așijderea, și pe Iacob, și pe Ioan, feciorii lui Zevedei, care erau însoțitorii lui Simon, și a zis Iisus către Simon: nu te teme, de acum vei pescui oameni; 11. Și scoțând amândouă corăbiile la pământ, lăsând toate, a mers după el.


Creștinismul universal

1. După narațiunea Evanghelistului Luca, Mântuitorul se afla la începutul activității Sale lângă lacul sau marea Ghenizaretului. Elocința vorbirii lui Iisus atrăgea lumea pe lângă Dânsul: oamenii, doritori să asculte cuvântul lui Dumnezeu, învățătura, se îmbulzeau care de care să fie mai aproape de Iisus, ca să-L poată auzi mai bine.
Văzând aceasta, Mântuitorul, și pentru ca să poată fi mai liber, și ca să poată fi ascultat în liniște, se urcă în corabia lui Simon, și, șezând într-însa, vorbește mulțimii, care se așează pe țărmuri și-L ascultă cu evlavie. Despre ce a vorbit Mântuitorul cu acest prilej, Evanghelistul nu ne spune; tot ce ne spune e: cuvântul lui Dumnezeu. Este însă semnificativ, tocmai aceea ce el nu ne spune, ci ne lasă să înțelegem din aceea ce face Mântuitorul. Căci aceea ce face Iisus este o alegorie, care se arată ca o exemplificare a învățăturilor, despre care Evanghelistul nu ne raportează.
Din alegoria ce urmează, rezultă că Mântuitorul vorbise despre propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, despre extinderea creștinismului peste întreagă lumea, conform cu principiul universalismului, de care e condus evanghelistul. Minunea săvârșită se arată ca o confirmare alegorică a învățăturii despre universalismul creștinătății.
2. Erau două corăbii, una a lui Simon, a unui Evreu, cealaltă nu ne spune a cui era; ne dă să înțelegem că era a unui străin. Simon, cu tovarășii săi evrei, Iacov și Ioan, se trudiseră toată noaptea și nu putuseră prinde nimic.
Cele două corăbii, în alegorie, reprezintă, una a lui Simon și soților săi, iudaismul, – cealaltă, a străinilor, reprezintă păgânismul. Reprezentanții iudaismului, toată noaptea trecutului lor istoric s-au trudit în zadar: ei n-au putut prinde pe nimeni, ca să-l aducă în împărăția cerurilor, în care nici ei nu puteau intra pentru întunericul de care era cuprins spiritul și inima lor.
A trebuit să vină Iisus Hristos și să-i dea poruncă lui Petru, ca să îndrepteze corabia la adânc, și, după truda zadarnică a unei nopți întregi, să arunce mrejele și să prindă atâta pește, încât să umple, nu numai corabia, în care era Simon cu ai săi, ci și corabia cea străină.
Ca adevărați reprezentanți ai iudaismului, Petru, Iacov și Ioan, cei mai iubiți Învățăcei ai lui Iisus, aveau menirea, după înălțarea Lui la ceruri, să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu. Vânătoarea lor se pune în perspectivă, că are să fie așa de îmbelșugată, încât creștinii au să umple lumea întreagă – ambele corăbii, atât a iudaismului, cât și a păgânismului.
3. Înțelesul alegoric, al pescuitului acestuia, ni-l descoperă însuși Mântuitorul Hristos, când, după săvârșirea minunii, Petru, cade în genunchi înaintea lui Iisus și-I declară: Doamne, eu sunt un om păcătos, nu pot să stau la un loc cu Tine, fiindcă aduc înjosirea personalității Tale – și, când, spre a-l încuraja atât pe Petru, cât și pe Iacov și pe Ioan, Mântuitorul îi zice: „Nu te teme, de acum vei fi pescui oameni“. După care Evanghelistul adaugă (vs. 11): „Și scoțând corăbiile la pământ, lăsând toate, au mers după Dânsul“.
Evident, încheierea ne îndreaptă la Matei (4, 18-28) – Chemarea Apostolilor, tratată la cap. 18. Deosebirea, ce vedem între versiunea de la Matei și cea de la Luca, provine din scopul special al Evangheliștilor respectivi: unul, Matei, scriind special pentru evrei, celălalt pentru păgâni. Ambele, tratând despre același eveniment, se întregesc și se completează reciproc.
Concluziile și învățămintele, ce rezultă din cuprinsul Evangheliei, a se vedea la cap. 18.

__________________
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
http://sashaparagulla.blogspot.com/
Reply With Quote
Răspunde



Subiecte asemănătoare
Subiect Subiect început de Forum Răspunsuri Ultimele Postari
Talcuirea randuielii tunderii in monahism - Pr. Arsenie Boca Salistean Domnica Intrebari utilizatori 1 13.01.2013 22:28:25
Talcuirea celor 7 evanghelii io8nut Maslul 2 04.12.2011 12:17:08
Talcuirea Dumnezeiestii Liturghii andrei_im Teologie si Stiinta 6 04.02.2010 22:47:26
Psalmul 136 in talcuirea lui Serafim Rose Miha-anca Rugaciuni 14 08.01.2010 23:10:53
Tâlcuirea numelui "Iisus"- din Învățăturile Sfintei Biserici cristiboss56 Din Noul Testament 1 10.06.2009 21:40:37