Talcuirea evangheliilor de peste an

[patinina34]

[SIZE=3]25[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a IX-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 14, 22-34)[/SIZE]

22. Şi îndată a silit Iisus pe Învăţăceii săi să intre în corabie, şi să meargă înaintea lui de cea parte, până când va da drumul popoarelor. 23. Şi dând drumul popoarelor, s-a suit în munte singur să se roage, şi făcându-se seară, era singur acolo. 24. Iar corabia era în mijlocul mării învăluindu-se de valuri, că era potrivnic vântul. 25. Iară într-a patra strajă de noapte, a mers la dânşii Iisus, umblând pe mare. 26. Şi văzându-L pe El învăţăceii umblând pe mare, s-au tulburat zicând, că nălucă este, şi de frică au strigat. 27. Iar Iisus îndată a grăit lor, zicând, cutezaţi: eu sunt, nu vă temeţi. 28. Iar Petru răspunzând, a zis lui: Doamne, de eşti tu, porunceşte-mi să vin la tine pe apă. 29. Iar el a zis, vino. Şi ieşind Petru din luntre, umbla pe apă, ca să vie la Iisus. 30. Iar văzând vânt tare, s-a temut, şi începând a se afunda a strigat, zicând: Doamne mântuieşte-mă. 31. Şi îndată întinzând Iisus mâna, l-a apucat pe el, şi i-a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit. 32. Şi intrând ei în corabie, a stătut vântul. 33. Iar cei ce erau în corabie, venind s-au închinat lui zicând: cu adevărat fiul lui Dumnezeu eşti. 34. Şi trecând au venit în pământul Ghenizaretului.


Încrederea în ajutorul dumnezeiesc şi
în forţele proprii

1. Minunea ne-o descrie şi Ioan la 6, 14-21, cu următoarele întregiri şi lămuriri:
a) în vs. 15 ne arată mai de aproape motivul pentru care Mântuitorul se desparte repede de popor: „ Iară Iisus, cunoscând că vor să vie şi să-L răpească, ca să-L facă Împărat, s-a dus iarăşi în munte numai însuşi singur“;
b) pe când corabia era în pericol, ea făcuse cam 25-30 de stadii (vs. 19), deci cam jumătate calea; atunci, când Iisus a dat mâna lui Petru şi s-a liniştit marea şi vântul;
c) corabia, din mijlocul mării, într-un moment a parcurs distanţa până la ţărm, de 30-35 stadii sau 6-7 km (vs. 21).
2. Straja. Spre a asigura castrele şi oraşele împotriva surprinderilor nocturne ale duşmanilor, la israieliteni era încă din vechime organizată vegherea prin străjeri sau santinele, care, pentru a nu se prea obosi şi a fi cuprinşi de somn, se schimbau din 4 în 4 ceasuri. Aceste vegheri se numeau străji. Erau trei străji: straja întâia, de la ora 6-10, numită straja de seară; straja a doua, straja de mijloc, de la ora 10-2 şi a treia, numită şi straja dimineţii, de la ora 2-6. Romanii însă aveau timpul nopţii împărţit în 4 străji sau vigilii, de câte 3 ore: straja întâia de la ora 6-9; a doua de la ora 9-12; a treia de la ora 12-3 şi a patra de la ora 3-6 dimineaţa. Sub stăpânirea romană această împărţire de timp se introduse şi în Palestina.
Stadii-stadium – o măsură de lungime, având 600 urme greceşti sau 625 urme romane, – a opta parte din un mil roman, sau 19227 m.
3. Văzând minunea săvârşită în beneficiul lor, gloatele îşi închipuiesc că, dacă Iisus le-ar fi Împărat, El nu numai că nu le-ar mai cere biruri şi nu le-ar impune sarcini şi greutăţi, dar le-ar da şi hrana necesară, aşa că ele n-ar mai avea nici o grijă să mai lucreze şi să câştige. Ele se hotărăsc deci să ia cu forţa pe Iisus, să-L ducă la Ierusalim şi să-L instaleze acolo Împărat.
Această pornire nechibzuită ar fi grăbit catastrofa, moartea lui Iisus, căci inamicii Lui L-ar fi declarat revoluţionar, solidar cu gloatele şi cap al acestora, şi întreg planul dumnezeiesc ar fi fost zădărnicit. Jertfirea Lui însă nu putea să atârne de pornirea gloatelor şi de dorinţa inamicilor Săi, ci de la voinţa Sa proprie, identică cu a lui Dumnezeu-Tatăl. El merge la moarte de bunăvoie, şi merge atunci când voieşte El, când găseşte El, că „a sosit ceasul“. Adevărat, tot gloatele ignorante şi josnice îl vor conduce în triumf la Ierusalim şi-I vor provoca răstignirea strigând: să se răstignească, dar nu acum, ci peste un an. De aceea Mântuitorul Se retrage în singurătate, trimiţând pe Învăţăcei să treacă lacul cu corabia şi lăsând mulţimea să se împrăştie.
Pe când furtuna era mai cumplită şi corabia mai primejduită în mijlocul mării, Iisus Se arată umblând pe apă, ca pe uscat şi, la glasul Lui, se linişteşte şi vântul şi marea, şi, la voinţa Lui, dispare distanţa de 6-7 km ce era între corabie şi între ţărmuri. Lui I se supune timpul, căci cel puţin 1 1/2 oră era trebuinţă pentru călătoria de la mijlocul mării până la mal.
Iisus învăţase în teorie că Lui Îi stau la dispoziţie puterile cereşti (Ioan 1, 51), legile naturii, pe care El le stabilise, ca Dumnezeu, şi că prin urmare, El este mai presus de timp şi de spaţiu. Şi teoria o confirmă, o învederează, arătând prin faptă concretă, văzută de lume că: El nu este supus legilor naturii, nu se cufundă în apă, deasupra căreia El umblă, ca pe uscat; că El n-are nevoie nici de timp nici de spaţiu, fiind Domnul lor, dispunând de ele după buna Sa plăcere.
4. Dar atunci, când El se descoperă Învăţăceilor Săi încurajându-i, Petru sare în mare plin de încredere, că, la porunca şi cu ajutorul Mântuitorului, va înfrunta biruitor valurile mării (vs. 19). Şi, câtă vreme încrederea îl conduce, Petru merge cu succes, trecând peste valuri. Dar în momentul în care, văzând valurile mari că vin asupra lui, se înspăimântă şi-şi pierde încrederea, el şi începe a se cufunda. Cufundarea şi primejdia înecării este numai urmarea neîncrederii în puterile sale şi în ajutorul dumnezeiesc nevăzut. Această neîncredere o şi mustră Iisus: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“.
Episodul cu Petru este o învăţătură pentru Apostoli. Cariera lor apostolică are să fie o continuă luptă cu valurile înfuriate ale marii ignoranţe şi a răutăţii. Aceia care vor avea încredere în forţele lor şi în ajutorul dumnezeiesc, vor rămânea stânci neclintite de valurile mării; marea se va linişti şi ei vor umbla peste ea: vor cuceri lumea contrară lor, o vor aduce la picioarele lui Iisus Hristos, ca să primească numele Lui. Aceia însă, care îşi vor pierde încrederea, vor dispărea între valuri, fără să lase vreo urmă după sine.
Învăţătura nu este dată numai Apostolilor de pe vremea Mântuitorului, ci tuturor urmaşilor Lui, tuturor preoţilor. Şi preoţii au să lupte din greu cu valurile ignoranţei, ale răutăţii şi ale perversităţii; şi ei sunt supuşi adeseori la grele încercări.
Dacă un preot, la greutăţile ce întâmpină, se descurajează, nu se încrede în destoinicia sa şi în ajutorul dumnezeiesc, că va izbuti să lumineze pe cei ignoranţi şi să îndrepteze pe cei căzuţi – acel preot n-are să facă vreo ispravă; el se pierde, se îneacă în valurile lumii, rămânând învins, în loc să fie învingător, după cum îi este menirea. Acel preot nu alungă întunericul intelectual şi moral, ci e copleşit de întuneric. Şi deci: cum Iisus adeseori se retrăgea în singurătate şi se ruga Tatălui, şi prin rugăciune dobândea o nouă forţă şi nouă încredere în Sine: aşa preotul, fără preget şi cu deosebire în faţa momentelor grele, să se retragă în liniştea Sfântului Altar şi să se roage cu osârdie, ca Dumnezeu să-i inspire putere şi încredere, spre a putea învinge greutăţile ce îi stau înainte. Şi, cu cât vede că greutăţile sunt mai mari şi mai anevoie de înlăturat, cu atât să-şi încordeze puterile mai mult, cu atât să pună mai multă energie şi stăruinţă, însoţită de încrederea în ajutorul Celui de sus. Mai curând ori mai târziu, biruinţa va fi a lui. Şi cu cât vor fi mai mari greutăţile înlăturate, cu atât şi meritul lui va fi mai mare.
Dar învăţătura nu se referă numai la preot, ci la fiecare om. Fiecare om, pe terenul moral are să lupte cu „marea vieţii, înălţată de viforul ispitelor“. Dacă omul are încredere că poate învinge acest vifor, că se poate stăpâni, el luptă contra poftelor şi a pasiunilor şi le învinge; devine şi rămâne om virtuos. Dacă însă n-are încredere, ci se lasă în voia valurilor, se lasă desfrâului, devine vicios, spre ruina sa morală şi materială.
Învăţătura din episodul de mai sus are însă o extensiune mult mai mare: ea se referă la orice întreprindere omenească. Cel ce n-are încredere în sine, când începe o lucrare, adică nu crede el însuşi că o va termina, acela să fie sigur că nici nu o va isprăvi. Încrederea în puterile proprii este o forţă, cu care nimic nu se poate asemăna, şi care cu nimic nu se poate înlocui. Cea mai vitează armată, condusă de cel mai abil general, dacă şi-a pierdut încrederea în sine, nădejdea că va birui, s-a demoralizat, – se poate considera ca şi învinsă, pierdută.

[patinina34]

[SIZE=3]26[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a X-a după Rusalii şi[/SIZE]
[SIZE=5]a IV-a din Postul Sfintelor Paşti[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 17, 14-21)[/SIZE]

14. Şi mergând ei spre popor, s-a apropiat de dânsul un om îngenunchind înaintea lui. 15. Şi zicând: Doamne fie-ţi milă de fiul meu, că lunatec este, şi rău pătimeşte, că de multe ori cade în foc, şi de multe ori în apă. 16. Şi l-am adus la Învăţăceii tăi, şi nu au putut să-l tămăduiască. 17. Iară Iisus răspunzând, a zis: o, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi, aduceţi-l aici la mine. 18. Şi l-a certat pe el Iisus, şi a ieşit dintr-însul dracul, şi s-a tămăduit pruncul din acel ceas. 19. Atunci apropiindu-se Învăţăceii către Iisus de o parte au zis: De ce noi n-am putut să-l scoatem din el. 20. Iară Iisus a zis lor: pentru necredinţa voastră, că adevăr grăiesc vouă: de veţi avea credinţă ca grăuntele de muştar, veţi zice muntelui acestuia, treci de aici acolo, şi va trece şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. 21. Dar acest neam de demoni nu iese, decât numai cu rugăciune şi cu post.


Încrederea în darul dumnezeiesc primit

Când Mântuitorul a trimis pe Apostoli (Matei 10, 1-16) să se exercite în a-L suplini, a face ceea ce El face, le-a dat putere să facă şi minuni: „să tămăduiască toată boala şi toată neputinţa“. Apostolii însă, în simplitatea lor, nu-l înţeleseră. Ei îşi închipuiseră că Iisus a vorbit şi cu această ocazie în metafore, neînţelese de ei. De aceea lor nici nu le trecuse prin minte că Hristos le-ar fi dat în adevăr puterea de care El le-a vorbit; ei se credeau tot aşa de neajutoraţi şi de neputincioşi ca mai înainte, şi, deci nici nu încercară măcar să vadă, dacă pot ori nu. Ba, vedem mai târziu că cei 70 de ucenici, primind şi ei, ca şi Apostolii, împuternicirea de a face minuni, dar ca şi Apostolii, nici nu se gândiră că o şi au, rămân uimiţi când văd că dinaintea lor dispar bolile, că şi dracii li se pleacă, fără ca ei, ucenicii, să intervină direct (Luca 10, 17).
Cum se vede însă, în public se zvonise că Iisus a dat Apostolilor putere de-a vindeca, căci un om veni la ei şi-i rugă să vindece pe un copil al său lunatic. Apostolii însă, care nici nu se gândeau la puterea ce li se dăduse, declară că ei nu pot. Atunci omul merge înaintea lui Iisus, şi, îngenunchind, se scuză, spunându-I, că el a dorit să nu-L supere şi, deci, a rugat pe Învăţăceii Lui, dar ei nu l-au putut ajuta. De aceea aleargă acum la Dânsul şi-L roagă să vindece pe fiul său.
Văzând că Apostolii săi nu sunt capabili nici măcar să se folosească de puterea ce El le-a dat, şi că, prin urmare, proba, experienţa făcută, Îi dovedeşte că n-are să se sprijine într-înşii cât de puţin, Iisus se amărăşte, şi, în durerea Sa, exclamă: „O, neam necredincios şi îndărătnic...“.
Necredincioşi erau Apostolii şi îndărătnici, adevăraţii reprezentanţi ai Evreilor, care, în proorociri, sunt prea adeseori calificaţi cu aceste epitete.
Cum Domnul Dumnezeu, în Testamentul vechi, a trebuit să aibă o nemărginită îndelungă-răbdare cu evreii, tot aşa şi Iisus Hristos Dumnezeu cu reprezentanţii evreilor. Dar Iisus se întreabă: „până când?” (vs. 19).
La întrebarea naivă a Apostolilor, de ce ei n-au putut vindeca pe lunatic, Iisus răspunde: fiindcă sunteţi nişte becisnici, n-aveţi încredere în voi şi în puterea ce v-am dat. Şi, câtă vreme voi înşivă nu veţi crede că puteţi face vreo treabă, nici nu o veţi face. Din contră, de veţi avea cât de puţină încredere în voi, numai cât e un grăunte de muştar, nimic nu vă va fi cu neputinţă (Marcu 11, 23). Cu alte cuvinte: orice veţi întreprinde, dacă veţi avea încredere nestrămutată că puteţi face şi veţi stărui fără preget, o veţi scoate la cale. Este aceeaşi învăţătură, cu aceleaşi consecinţe, pe care am văzut-o în Evanghelia precedentă, învăţătură, prin care Iisus voieşte să ridice moralul Apostolilor şi a urmaşilor lor, inspirându-le încredere: să facă eroi din fricoşi, lei din iepuri – cum a şi făcut.
„Acest neam“, adaugă Iisus, „nu iese fără numai cu rugăciune şi cu post“. Cum se vede, la bolile de natura somnambulismului, la bolile aşa numite sufleteşti, Mântuitorul recomandă dietă, pentru temperarea sângelui şi rugăciune, pentru liniştirea sufletească; cu alte cuvinte: linişte fizică şi psihică.
Şi preotului i se dă dar dumnezeiesc de a face minuni. Dar, dacă voieşte ca să-şi facă minuni vădite – afară de cele sacramentale – preotul trebuie, mai presus de toate, să fie conştient de darul ce i s-a dat, de puterea ce i s-a încredinţat. Prin rugăciune şi prin post, adică prin implorarea ajutorului dumnezeiesc şi prin înfrânare şi trezie, Preotul poate, cu adevărat, face minuni. El, şi dacă nu va face momentan minuni, cum au făcut Sfinţii Părinţi (ex. Sfântul Vasile cel Mare), poate schimba faţa parohiei, care i s-a încredinţat, făcând pe oameni să părăsească obiceiurile rele: certurile, procesele, nedreptăţile, furtişagurile, imoralitatea de tot soiul, beţia şi alte vicii şi să se împodobească cu viaţa paşnică, frăţească, cu temperanţa şi cu alte virtuţi aducătoare de fericire. Aceasta o poate face preotul numai dacă el însuşi, conştient de puterea darului său, pe lângă învăţătura evanghelică în predici şi în poveţe particulare, va fi între credincioşi model de conduită în vorbe şi în fapte. În vorbe: preotul să fie veşnic cumpătat şi măsurat, demn. Glumele şi cuvintele cu înţelesuri îndoielnice, vorbele de măscară, care unui laic, în împrejurări date, pot să i se ierte, considerându-se ca vorbe de spirit: din gura preotului sunt blasfemii, negaţiunea darului preoţesc. Buzele preotului e un sacrilegiu să fie pângărite de vorbe triviale, cu atât mai vârtos de înjurături şi vorbe de ruşine. Ele au să fie rostul înţelepciunii, al blândeţii şi al cuviinţei. El, preotul, să nu uite nicicând că este Părinte educator între fiii săi minori. Faptele lui trebuie să fie modele de imitat, tot atâtea lumini, care să lumineze şi să atragă pe credincioşi spre imitare.
Ce s-a zis în alt loc despre viitorii preoţi, se repetă: seminaristul, dacă doreşte să fie adevărat preot, stimat şi iubit, trebuie cu multă sârguinţă să se exercite în seminar prin vorbe şi prin fapte a fi preot, să-şi formeze deprinderi bune de mare valoare.

[patinina34]

[SIZE=3]27[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XI-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 18, 23-35)[/SIZE]

23. Drept aceea asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat, care a vrut să se socotească cu slugile sale. 24. Şi începând el a se socoti, i-au adus lui un datornic cu zece mii de talanţi. 25. Şi neavând el să dea, a poruncit stăpânul lui să-l vândă pe el, şi pe femeia lui şi pe prunci, şi toate câte avea, şi să plătească. 26. Deci căzând sluga se închina lui, zicând: Doamne, mai îngăduieşte-mă, şi toate-ţi voi plăti. 27. Şi milostivindu-se stăpânul slugii aceleia, l-a slobozit pe el, şi i-a iertat lui datoria. 28. Iar ieşind sluga a aflat pe unul din cei împreună cu sine slujitori, care era lui dator cu o sută de dinari, şi prinzându-l pe el îl sugrumă, zicând: plăteşte-mi ce-mi eşti dator. 29. Deci căzând cel împreună cu el slugă la picioarele lui, ruga pe dânsul, zicând; mai îngăduieşte-mă, şi toate voi plăti ţie. 30. Dar el nu a vrut, ci ducându-se, l-a băgat în temniţă până va plăti datoria. 31. Iar văzând cei împreună cu el slugi, cele ce s-au făcut, s-au întristat foarte şi venind au spus stăpânului său toate cele ce se făcuse. 32. Atunci chemând pe el stăpânul său, a zis lui: slugă vicleană, toată datoria aceea am iertat ţie, pentru că m-ai rugat. 33. Au nu se cădea şi ţie să-ţi fie milă de cel împreună cu tine slugă, precum şi mie mi-a fost milă de tine. 34. Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe el muncitorilor, până va plăti toată datoria lui. 35. Aşa şi Tatăl meu cel ceresc va face vouă de nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimile voastre greşelile lor.

Iertarea

1. Talantul este originar o măsură de greutate, corespunzând la aproape 50 kg. Mai târziu a ajuns să fie măsură de valoare, reprezentând, ca talant de argint, cam 900 coroane, iar, ca talant de aur, cam 15.000 coroane. Când Mântuitorul vorbeşte, deci, de 10.000 de talanţi, înţelege o sumă enormă: dacă se înţelege talanţi de argint, cam 9.000.000, iar dacă se înţeleg talanţi de aur, cam 150.000.000 coroane.
Dinarul era moneda obişnuită, cum e la noi coroana, a cărei valoare aproximativă o reprezintă.
Legea constituţională a israieliţilor dădea drept creditorului, nu numai asupra averii, dar şi asupra persoanei şi a familiei datornicului. Creditorul putea lua ca sclavi pe datornic şi pe familia acestuia şi îi putea vinde (IV Regi 4, 1; Neemia 5, 5-8; Isaia 50, 1).
2. Ca să trăiască liniştit şi în pace, omul are trebuinţă să fie în relaţii bune, în armonie cu ceilalţi oameni. Dar, în rătăcirile sale, omul, vrând-nevrând, greşeşte, supără pe alţii, şi, prin aceasta, stricând armonia dintre el şi cel supărat, îşi face imposibilă viaţa tihnită. Ca să-şi redobândească liniştea, omul are trebuinţă de restabilirea armoniei alterate. Această restabilire se poate face numai prin împăcare, prin neconsiderarea, iertarea greşelii.
Cum fiecărui om i se întâmplă să greşească altuia, şi altul să-i greşească lui, fiecare om, pentru binele său, trebuie să fie iertat şi trebuie să ierte.
Pentru liniştea sufletească a omului aceeaşi importanţă are a fi iertat de alţii ca şi a ierta pe alţii. Ambele stau în strânsă legătură: una fără cealaltă nu poate da liniştea dorită, echilibrul putându-se susţine numai punând greutăţi egale în ambele cumpene. Şi cum fiecare om, în general, greşeşte el altora neasemănat mai mult decât îi greşeşte lui un altul – aşa are trebuinţă să primească de la alţii neasemănat mai multă iertare, decât să dea el altuia.
Dacă considerăm acum că omul nu greşeşte numai semenilor săi, ci şi lui Dumnezeu şi că, tot ce greşeşte el altora, ba tot ce greşeşte şi împotriva sa e considerat ca greşeală făcută lui Dumnezeu, ca păcat: toate aceste greşeli şi păcate, adunate, sunt enorm de multe, şi, de toate aceste greşeli şi păcate, el are trebuinţă să fie iertat, să fie iertat de oameni şi să fie iertat de Dumnezeu.
În zadar ar dobândi el iertarea tuturor greşelilor şi chiar a păcatelor sale, că el linişte sufletească, viaţă tihnită tot nu poate avea, dacă nu iartă şi el celor ce i-au greşit lui. Echilibrul în liniştea sufletului său îl poate avea numai punând iertarea desăvârşită în ambele cumpene: deoparte iertând el pe alţii, de alta iertat fiind el de alţii. După parabolă, proporţia, între ceea ce trebuie să ierte el faţă cu ceea ce trebuie să i se ierte, este ca extrem de mic către uriaş de mare. Dar importanţa acestei iertări trece peste sfera vieţii pământene.
Dumnezeu, ca Părinte al tuturor, aşteaptă de la noi să avem milă de fiii Săi, fraţii noştri, cum şi El are milă de noi: să-i ajutăm ca să fie fericiţi, să le înlesnim liniştea sufletească. El de la noi cere să facem aşa de puţin pentru fiii Săi, să le iertăm aşa de puţin, ca, în schimb, El să ne poată da, să ne poată ierta enorm de mult. El ne dă nouă de milioane de ori mai mult, decât aşteaptă să dăm noi semenilor noştri. El cere de la noi ca să ne asemănăm Lui, să fim generoşi, dar numai a milioana parte de cum este El generos faţă de noi!
Şi, când ne gândim cât de mult pune El în perspectivă să ne dea pentru un bagatel, pe care noi trebuie să-l dăm semenilor noştri: tot numai şi numai spre binele nostru – ar fi absurd numai să se gândească cineva, că, dacă noi nu vom da nici extrem de puţinul şi de micul dar să ne putem aştepta la enorm de marele dar dumnezeiesc. Şi aici este un do ut des: do 1ut des milioane!
Iertarea din partea noastră (1) nu este un dar, care priveşte numai pe aproapele, numai cumpăna liniştei lui sufleteşti, ci este un dar, care jumătate este în beneficiul nostru, este greutatea pe care o punem în cumpăna liniştei noastre sufleteşti. Ei bine, dacă pentru noi nu voim să punem nimic în cumpănă, cum se va putea restabili echilibrul? Aceea ce punem noi înşine în cumpăna liniştei noastre sufleteşti este râma (1), cu care voim să prindem uriaşul peşte (milioane), iertarea dumnezeiască. Cu undiţa goală nu se prinde peştele. Şi, precum un nebun ar fi acela, care ar încerca să prindă peşte cu undiţa goală – tot aşa nebun este acela, care aşteaptă să-i ierte Dumnezeu noianul păcatelor, fără ca el să fi iertat neînsemnatele şi puţinele greşeli ale fratelui său.
3. Întreagă viaţa socială e bazată pe iertări, pe concesiuni reciproce. Dacă oamenii nu şi-ar face unii altora concesiuni, ar fi veşnic încăieraţi, neîntrerupt în ceartă, în procese, ar fi un fel de bellum omnium contra omnes. Cu cât o societate este mai cultă, cu atât membrii ei sunt mai îngăduitori unii cu alţii, cu atât se iartă mai mult unii pe alţii. Şi cu cât în o societate membrii ei se iartă mai mult, cu atât ei sunt mai liniştiţi, mai fericiţi. Peste tot însă, în orice societate, cel ce se arată îngăduitor, tolerant, iertător faţă cu greşelile şi cu scăderile altora, este privit ca om nobil, generos, şi societatea, la rândul ei, îi trece şi ea mai uşor cu vederea scăderile şi greşelile.
În societate însă preotul întru toate are să fie un educator prin conduita sa, un model pentru promovarea fericirii între oameni. Una din calităţile care înalţă pe preot mai mult în ochii publicului şi îndeamnă pe alţii să-l privească cu stimă şi cu respect şi să-l imite, este fără îndoială iertarea celor ce-i greşesc şi tratarea lor cu blândeţe. Dar este de la sine înţeles, că şi această iertare trebuie să-şi aibă marginile sale: să nu treacă peste limitele demnităţii lui, ca nu cumva iertarea prea îndelungată, şi, în anumite cazuri grave, necondiţionat nepermise, să i se interpreteze rău, să se ia drept laşitate ori slăbiciune, şi, în cele din urmă, el, preotul prea iertător, să devină ridicol şi imposibil.
Ca în toate şi în practicarea acestei virtuţi să nu se uite măsura cumpătului, dar mai ales demnitatea misiunii.
Ca toate virtuţile şi aceasta pretinde exerciţiu. Exerciţiul preotul trebuie să şi-l fi făcut de mic, practicarea iertării să i se fi prefăcut în a doua natură. Seminarul este locul şi cuprinde şi timpul, în care, cei ce n-au făcut încă acest exerciţiu, să-l facă cu îndoită ardoare, iar cei ce l-au practicat şi mai înainte, să continue, spre a ajunge la desăvârşire.

[patinina34]

[SIZE=3]28[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 19, 16-26)[/SIZE]

16. Şi iată unul apropiindu-se a zis Lui: învăţătorule bune, ce voi face, ca să am viaţa de veci. 17. Iar El a zis lui: ce-mi zici bun; nimeni nu este bun, numai unul Dumnezeu, iar de vrei să intri în viaţă, ţine poruncile. 18. Zis-a lui: care? Iar Iisus a zis: să nu ucizi, să nu preacurveşti, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb. 19. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, şi să iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. 20. Zis-a lui tânărul: toate acestea le-am păzit din tinereţile mele, ce-mi mai lipseşte încă? 21. Zis-a Iisus lui, vinde averea ta, şi o dă săracilor, şi vei avea comoară în cer, şi vino după mine. 22. Iar tânărul auzind cuvântul s-a dus întristat, că avea avuţie multă. 23. Iar Iisus a zis învăţăceilor săi: adevăr zic vouă, că anevoie va intra bogatul întru împărăţia cerurilor. 24. Şi iarăşi zic vouă, că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât bogatul să intre întru împărăţia lui Dumnezeu. 25. Iar învăţăceii auzind se mirau foarte, zicând, cine dar se va putea mântui? 26. Iar Iisus căutând a zis lor, la oameni aceasta este cu neputinţă, iar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.

Primejdia bogăţiilor

1. După cum vedem cu deosebire din Matei (6, 15. 16 ş.a.), fariseii căutau toate chipurile să facă reclamă spre a deveni populari, ca apoi să poată exploata mai cu înlesnire poporul. Bogatul, de care ni se vorbeşte în această Evanghelie se vede că este unul din farisei. Evanghelistul Luca (18, 18) îl numeşte boier. El vine cu planul să obţină de la Mântuitorul un certificat de înaltă vrednicie morală, pe care apoi să-l exploateze faţă de poporul de rând. Apropiindu-se, deci, de Iisus, bogatul încearcă a se insinua, adresându-I-se în termeni linguşitori (vs. 16) „Învăţătorule bune“. El crede că prin o linguşire bine ticluită, va izbuti să-L momească pe Iisus ca să-i întoarcă linguşirea prin vreun cuvânt de laudă, pe care el să-l întrebuinţeze ca adevărat certificat. Când colo, Mântuitorul, Care ştie cu cine are de a face, constată simplu că, dacă epitetul „bun“ I-l adresează e ca un compliment, ca o linguşire, nu se prinde. Dacă însă este luat în serios, prin acest epitet I se recunoaşte Dumnezeirea, căci epitetul „bun“ se cuvine numai lui Dumnezeu.
După insinuare, bogatul, sigur de răspunsul favorabil al lui Iisus, întreabă: ce bine să facă spre a dobândi viaţa de veci. Iar, la răspunsul scurt şi cuprinzător al Domnului (vs. 18), să ţină poruncile, el, anume ca să atragă asupră-şi atenţia publicului, întreabă „care?“ şi apoi puţin îi pasă dacă minte când se laudă cu îngâmfare: „Toate acestea le-am împlinit...“. Această afirmaţie, crede el, îl ridică mult în ochii poporului şi în ochii lui Iisus. Dar, spre a stoarce de la Iisus un cuvânt de laudă, cu încrederea proprie oamenilor bogaţi, obişnuiţi să primească complimente şi linguşiri, el întreabă pe Iisus: „ce încă îmi mai lipseşte?“. El îşi închipuia că Mântuitorul va fi nevoit să-i răspundă că nu-i mai lipseşte nimic, că e un ideal de om virtuos; iar acest răspuns să-l înalţe şi mai mult în ochii mulţimii ignorante, pe care apoi, cu atât mai uşor, să o poată duce de nas, după plac.
Întrebarea vicleană dar nesăbuită, Iisus o foloseşte spre a-l demasca. El, fariseul, susţinuse, între altele, că în toată viaţa sa a iubit pe aproapele său ca pe sine însuşi (vs. 19). Şi, ca să-i probeze contrariul, Iisus îi zice: Ţi se dă ocazie să probezi prin faptă că ai împlinit măcar una din porunci, că ai iubit şi că iubeşti pe aproapele, ca pe tine însuţi. Proba e: „vinde-ţi avuţiile şi le dă săracilor“ şi apoi practică iubirea servindu-i, cum fac Eu.
La această nenorocită întorsătură nu se aştepta tânărul fariseu, care avea mari bogăţii, strânse nu din iubirea, ci din spolierea aproapelui. Din limbut şi îngâmfat ce era, el, ca prin farmec, se schimbă, devine tăcut, umilit, ruşinat, se simte dat de gol, şi, fără să mai stea de vorbă, pleacă pe unde a venit.
2. O lecţie binemeritată la adresa făţarnicilor Farisei, care toate le speculau spre a se îmbogăţi şi a trăi pe nemuncite din sudoarea celor naivi!
Dar această lecţie, dată în special fariseilor, Mântuitorul o întrebuinţează ca învăţătură generală pentru toată lumea. El Îşi dezvoltase teoriile în privinţa bogăţiilor la Matei (6, 19-21). Teoriile acelea aici le exemplifică, punându-ne în vedere pe un rob al materialismului, care, îndumnezeind bogăţia, tinde, în cele din urmă, la îndumnezeirea sa proprie.
Bogatul îşi câştigase bogăţiile, numai el ştia cum, şi acum, bazat pe aceste bogăţii, căuta prin înşelăciune să-şi satisfacă ambiţia deşartă, făcând ca lumea să-l admire, să i se prosterne, pe motivul că el ar fi, moraliceşte, fără de prihană, un ideal de corectitudine, un sfânt.
Aşa este, din fire, cel stăpânit de pofta bogăţiilor şi a măririi deşarte: întâi nu cruţă nici un mijloc, nu se dă în lături din faţa nici unei fărădelegi, a nici unei crime, numai bani să câştige, avuţii să strângă; apoi, cu avuţiile aşa agonisite, dă goană după idolul deşertăciunii lumeşti. În umbră cursurile lui, calea îi rămâne presărată cu crime, cu nenorocirile celor spoliaţi, înşelaţi şi înjosiţi – până i se înfundă: se demască, ca şi fariseul din Evanghelie şi îşi ia răsplata. Răsplata cea mai straşnică îl aşteaptă însă după moarte; ea este straşnică, fiindcă este după merit: înaintea lui Dumnezeu nu se pot ascunde faptele rele, cum se pot ascunde înaintea oamenilor.
3. Pe un astfel de bogat îl aduce Mântuitorul ca model spre a îndemna pe ai Săi să se ferească de a se înjuga la carul fatal al lui Mamona. Un astfel de om, preocupat de bogăţiile lui, nu se gândeşte la Dumnezeu, la bine. Pentru el binele, Dumnezeu, altruismul, sunt nişte fantasmagorii, bune de a speria cu ele pe cei fricoşi şi de a prinde pe cei naivi. De aceea zice Hristos (vs. 23) că un astfel de bogat „cu anevoie va intra întru împărăţia cerurilor“ – cu anevoie va fi om bun, virtuos, ba (vs. 24) e absolut imposibil, fiindcă nimeni nu poate fi în acelaşi timp şi rău şi bun, nu poate sluji lui Mamona şi în acelaşi timp şi lui Dumnezeu (Matei 6, 25).
Robul materialismului, îndumnezeitorul avuţiei, nu se poate apropia de Dumnezeu!
Învăţăceii nu-L înţeleg pe Iisus. Ei se îngrozesc şi-L întreabă: „Dar cine poate să se mântuiască?“ (vs. 25).
Văzând Mântuitorul că nici o chestiune atât de simplă şi atât de uşoară nu o înţeleg, spre a curma discuţia, le răspunde: „ce nu este cu putinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu“ – cu alte cuvinte: ce nu înţelegeţi acum, cu mintea voastră de oameni mărginiţi, va da Dumnezeu de veţi înţelege mai târziu, adică atunci când veţi fi insuflaţi de Duhul Sfânt, după Înălţarea Mea.
Nici în această Evanghelie, ca peste tot nicăieri în învăţăturile Sale, Mântuitorul nu combate bogăţiile. El combate numai abuzul de bogăţii, alipirea prea mare de ele, considerarea lor ca scopul vieţii noastre, ori apoi ca mijloace spre a duce cu ele o viaţă nevrednică.
După spiritul învăţăturilor lui Iisus, suntem datori să ne câştigăm avuţii prin muncă cinstită (I Tesaloniceni 4, 11; II Tesaloniceni 3, 7-12) şi cele câştigate, ori moştenite, să nu le risipim, ci să le îngrijim şi să le folosim spre binele nostru şi al aproapelui. Când avem bogăţii să fim ca şi cum nu le-am avea, adică să nu ne fie inima legată de ele, ci, oricând, să putem renunţa la bogăţii pentru scopuri mai înalte, fie naţionale, fie bisericeşti.
Mai ales preotul, în ce priveşte bogăţiile materiale, trebuie să premeargă cu exemplul bun, atât cu privire la câştigarea, cât şi cu privire la întrebuinţarea şi păstrarea lor.
După preot trebuie să se orienteze enoriaşii lui. De aceea în gospodăria sa, preotul trebuie să fie pildă vie. El, ca om cult trebuie să fie la curent cu dezvoltarea raţională a cultivării pământului, vitelor de rasă bună, apiculturii, grădinăritului şi a tuturor izvoarelor de câştig prin muncă cinstită; să îndemne pe agricultori la asociaţie pentru procurarea uneltelor celor mai bune în agricultură, a seminţelor celor mai rodnice după natura pământului, de care ei dispun. Exemplul lui trebuie să-l urmeze agronomii în îngrijirea recoltei şi în păstrare, în utilizarea raţională a caselor de economii. Acolo, unde, în cele economice, preotul este la locul său, se sălăşluieşte bunăstarea, care alungă sărăcia şi viciul. seminaristul să nu uite, nici în acest ram, a face practică, exerciţiu.

[patinina34]

[SIZE=3]29[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XIII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 21, 33-43)[/SIZE]

33. Ascultaţi altă pildă, era un om stăpân de casă, care a sădit vie, şi cu gard a îngrădit-o, şi a săpat într-însa teasc, şi a zidit turn, şi a dat-o lucrătorilor, şi s-a dus departe. 34. Iar când s-a apropiat vremea roadelor, a trimis slugile la lucrători să ia roadele ei. 35. Iar lucrătorii prinzând slugile lui pe unul l-au bătut, iar pe altul l-au omorât, iar pe altul cu pietre l-au ucis. 36. Şi iarăşi a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut lor asemenea. 37. Iar mai pe urmă a trimis la ei pe fiul său, zicând: se vor ruşina de fiul meu. 38. Iar lucrătorii văzând pe fiul, au zis întru sine: acesta este moştenitorul, veniţi să-l omorâm pe el, şi să ţinem moşia lui. 39. Şi prinzându-l pe el l-au scos afară din vie şi l-au omorât. 40. Iar când va veni stăpânul viei, ce va face lucrătorilor acelora? 41. Zis-a lui: pe cei răi, rău îi va pierde, şi via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor. 42. Zis-a lor Iisus: au niciodată nu aţi citit în scripturi: piatra care nu au socotit-o ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului, de la Domnul s-a făcut aceasta, şi este minunată întru ochii noştri. 43. Pentru aceea zic vouă, că se va lua de la voi împărăţia lui Dumnezeu, şi se va da neamului, care va face roadele ei.

Pedeapsa celor răi

1. Piatra din capul unghiului. La evrei în colţurile caselor se puneau de comun pietre mari, puternice, în care să se încheie bine pereţii şi prin care casele să fie apărate de eventuale izbituri. Aceste pietre erau considerate ca forţa şi siguranţa trăiniciei caselor. Şi, fiindcă, în mod figurat, nu numai familia, ci şi seminţia sau neamul, ba şi poporul e numit adeseori cu numele „casă“: casa lui David, casa lui Aaron, casa lui Israil, de aceea principii care stau în fruntea neamurilor, sunt numiţi, ici colo, în mod figurat pietre din capul unghiului (pietre unghiulare). În Isaia (28, 16), Psalmul 117, 21 piatra din capul unghiului este o numire în care se cuprind toate instituţiile întemeiate de Dumnezeu, instituţii care formează temelia Împărăţiei lui Dumnezeu, din care cauză textele din Noul Testament (cu piatra din capul unghiului) cu explicare tipică, se referă la Hristos (I Petru 2, 4 ş.u.; Romani 9, 33).
Poporul israielit forma o împărăţie teocratică, în fruntea căreia era Dumnezeu-Domnul (Iahve). De aceea împărăţia teocratică a lui Israil era împărăţia lui Dumnezeu reală, pământeană. Ea, împărăţia pământeană, era pregătitoare împărăţiei cereşti, a împărăţiei lui Dumnezeu ideală. Ea avea să se perfecţioneze pe pământ, spre a trece simplu în împărăţia lui Israil ideal sau în împărăţia cerească.
2. Mântuitorul intrase în Ierusalim cu mare zgomot. Opoziţia evreilor era la culme. Ei hotărâseră în sinedriu să-L prindă şi să-L omoare. Iisus ştia aceasta. El ar fi putut prea uşor să se retragă din Ierusalim şi să-şi scape viaţa. Dar în loc să facă vreo încercare de scăpare, El îi întăreşte pe evrei în propusul lor şi-i sileşte să-şi îndeplinească planul atunci când voia El, atunci când Îi „soseşte ceasul, nu când lor le-ar veni mai bine la socoteală“. Mijloacele de care El se foloseşte, spre a le impune hotărârea Sa dumnezeiască, luată încă de la întemeierea lumii, sunt asemănările, prin care scoate în relief perversitatea fruntaşilor evreieşti şi vaiurile (cap. 23), ca corespunzătoare fericirilor de la începutul activităţii Sale (Matei cap. 5) – vaiuri în care se demască întreagă răutate a fariseilor şi a cărturarilor şi în urma cărora o amânare a catastrofei era peste putinţă.
3. În asemănarea de faţă Iisus ne pune în vedere conducătorii poporului de la începutul existenţei lui, ca popor şi până acum.
Religia lui Israil, ca religie revelată, e religie impusă, cu menirea de a înfrâna poftele şi a îmblânzi moravurile.
Încă de la început fruntaşii poporului, ca reprezentanţi legitimi ai lui, iau poziţie faţă de această religie incomodă, şi, în nenumărate rânduri, încearcă să o lepede şi să o înlocuiască cu idolatria. Cu aceşti fruntaşi îndărătnici Dumnezeu, prin Prooroci, poartă o continuă luptă. Proorocii, trimişi de Dumnezeu, nu numai că nu sunt ascultaţi, dar unii dintr-înşii sunt batjocoriţi, alţii omorâţi.
Această luptă Mântuitorul o reprezintă printr-o asemănare. El aseamănă poporul israielit cu o vie, pe care Stăpânul a dat-o unor lucrători, ca să o cultive, şi, la timpul său, să-i dea rodurile. Lucrătorii viei sunt fruntaşii, conducătorii poporului, însărcinaţi cu pregătirea lui pentru împărăţia cerească a lui Dumnezeu. Stăpânul viei este Dumnezeu Domnul; slugile lui sunt Proorocii; Fiul este Iisus, pe care ei, lucrătorii, Îl prind, Îl scot afară din Ierusalim, ca centru şi reprezentant al viei şi Îl omoară. Iisus le spune, destul de înţeles, cine este Fiul Stăpânului şi cine sunt lucrătorii, cine slujitorii etc. Ei însă, preocupaţi, pentru moment, nu înţeleg unde va să-i ducă Mântuitorul, şi, la întrebarea: „Când va veni stăpânul viei, ce va face lucrătorilor acelora?“ îşi enunţă ei înşişi sentinţa: „Pe cei răi cu rău îi va pierde iar via o va da altor lucrători, care vor da lui rodurile în vremile sale“.
Această sentinţă odată enunţată, Iisus o confirmă, atrăgând atenţia fruntaşilor evrei, că ea pe ei îi priveşte. Ceea ce ei au desconsiderat devine lucru principal: din punct de vedere al împărăţiei cereşti, ei, ziditorii casei lui Israil, conducătorii poporului, pe El, pe Iisus L-au desconsiderat, pe când El este piatra unghiulară a casei lui Israil celui ideal, El este Principele, Împăratul împărăţiei cereşti. Şi, vai celui ce va cădea peste această piatră, ori peste care ea va cădea, că, „Cel ce va cădea peste această piatră se va strica, iară pe care va cădea ea, îl va sfărma“ (vs. 44).
Fruntaşii lui Israil, ca reprezentanţi şi conducători ai poporului, aveau datoria să pregătească poporul pentru trecerea din Împărăţia reală, pământească la cea ideală, cerească. Dar ei fac contrariul. Pe trimişii lui Dumnezeu îi persecută, pe Fiul Lui Îl omoară; căci lor nu le trebuie un Împărat ideal, Care să-i pregătească pentru idealuri; ei aşteaptă un Mesia lumesc, curat pământesc, care să întemeieze o împărăţie lumească, pe care ei să o poată exploata materialiceşte – prin urmare o împărăţie în opoziţie cu cea dumnezeiască. De aceea adaugă Mântuitorul: „Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului, care va face rodurile ei, Ea se va lua, fiindcă voi, în faptă v-aţi lepădat de ea.
Acum îl înţeleg fariseii şi arhiereii; şi văd că Iisus pe ei îi înfierează, şi, presimţind că El n-are să se oprească aici, ci va continua a-i discredita înaintea poporului, caută să-L prindă şi să-L omoare. Văzând însă că e prea multă gloată, deocamdată entuziasmată pentru El, spre a nu provoca tulburări, îşi amână executarea planului.
– Vie e şi Biserica cea vie, în care preoţii sunt lucrătorii, însărcinaţi să o cultive şi roduri să dea Stăpânului, preotului nu-i este dat să aştepte ca să vină la dânsul slugile să ia rodurile: el este dator să le prezinte însuşi Stăpânului său. Vai de acel preot, care asemănându-se fariseilor, nu cultivă via cu destulă sârguinţă şi nu este în stare să dea rodurile ei la vremea sa. Rodurile acestea sunt conduita, viaţa morală a enoriaşilor săi. Cu viaţa morală în înţeles religios, stă în strânsă legătură şi viaţa în înţeles naţional, patriotic şi economic. Una fără cealaltă nu se poate nici măcar închipui. În toate aceste direcţii preotul, ca lucrător al viei, încredinţate lui, trebuie să arate rodurile la vremea sa. Vai lui, dacă nu este în stare să le arate. În acest caz el este un rău şi, deci, cu rău îl va pierde Stăpânul viei.
Tocmai spre a evita pierzarea din perspectivă, cel ce voieşte să se facă lucrător în via Domnului, să se pregătească timp îndelungat, ca, la vreme, să poată fi un bun lucrător. Un bun lucrător al viei va putea fi însă numai dacă timpul de pregătire îl va folosi cu toată sârguinţa în scopul pentru care stă în seminar. Cel ce-şi pierde vremea cea scumpă fără să se pregătească din destul, este înainte pierdut pentru cariera preoţească, este considerat ca rău, şi: „pe cei răi cu rău îi va pierde“.

[patinina34]

[SIZE=3]30[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XIV-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 22, 1-14)[/SIZE]

1. Şi răspunzând, Iisus iar a grăit lor în pilde, zicând: 2. Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat, care a făcut nuntă fiului său. 3. Şi a trimis slugile sale să cheme pe cei chemaţi la nuntă, şi nu vor să vie. 4. Iar a mai trimis pe alte slugi, zicând: ziceţi celor chemaţi, iată am gătit prânzul meu, juncii mei, şi cele grase ale mele s-au junghiat şi toate sunt gata, veniţi la nuntă. 5. Iar ei nebăgând seama s-au dus, unul la ţarina sa, altul la neguţătoria sa. 6. Iar ceilalţi prinzând pe slugile lui, i-au batjocorit şi i-au ucis. 7. Şi auzind împăratul, s-a mâniat, şi trimiţând oştile sale, a pierdut pe ucigaşii aceia şi cetatea lor a ars-o. 8. Atunci a zis slugilor sale: iată nunta este gata, iar chemaţii nu au fost vrednici. 9. Deci mergeţi la răspântiile căilor, şi pe câţi veţi afla, îi chemaţi la nuntă. 10. Şi ieşind slugile acelea la căi, au adunat pe toţi câţi au aflat, şi răi şi buni, şi s-a umplut nunta de cei ce şedeau. 11. Iar împăratul intrând să vadă pe cei ce şedeau, văzut-a acolo pe un om neîmbrăcat în haină de nuntă. 12. Şi i-a zis lui: prietene, cum ai intrat aici, neavând haină de nuntă, iar el a amuţit. 13. Atunci a zis împăratul slugilor: legându-i mâinile şi picioarele, luaţi-l pe el şi-l aruncaţi întru întunericul cel din afară, acolo va fi plângere şi scrâşnirea dinţilor. 14. Că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.

Perversitatea evreilor

1. În asemănare împăratul e Dumnezeu-Tatăl, Hristos este Fiul Împăratului. Nunta e învăţătura lui Iisus, Evanghelia. Cei chemaţi la nuntă sunt evreii, căci ei sunt poporul ales al lui Dumnezeu, pentru care, în special s-a pregătit masa, şi pentru care a venit Hristos pe pământ. Slugile, prin care îi cheamă la masă, sunt întâi Proorocii, care îi prepară, apoi Apostolii, care îi deşteaptă, arătându-le faptele împlinite.
Evreii nu dau ascultare nici Proorocilor nici Apostolilor, ba pe unii îi ucid, cum au ucis şi pe capul tuturor proorocilor, pe Iisus Hristos. Din ţinuta mai mult decât vrăjmăşească a evreilor rezultă: ei se exclud de la ospăţul Evangheliei, la care vor fi invitaţi păgânii (vs. 9, 10), care vor primi fără înconjur.
Când mergem la vreun om mai distins, nu mergem în haine de toate zilele, ci în haine mai alese, de sărbătoare. În casele regilor vom merge în cele mai sărbătoreşti haine ale noastre. Ar fi o desconsiderare a maiestăţii regeşti, prin urmare o vătămare a regelui, dacă în casa lui am merge rău îmbrăcaţi. Dar apoi când mergem în casa şi înaintea Împăratului împăraţilor?!
Cel fără „haină de nuntă“ reprezintă pe omul care intră în creştinism, în Biserică, fără pregătirea necesară, fără dispoziţia sufletească, proprie adevăraţilor creştini, lipsit de respectul ce-l datoreşte Maiestăţii dumnezeieşti, deci lipsit de haina curăţeniei morale, a sfinţeniei, care este haină de sărbătoare sufletească, haină de nuntă – ci îmbrăcat în haina speculei, condus de interese josnice.
Un astfel de om e considerat ca nevrednic de creştinism, ca unul care vatămă sfinţenia societăţii creştine, morale.
Deşi sunt toţi chemaţi să intre în creştinism, totuşi numai puţini sunt aduşi: unii se exclud ca evreii, prin vrăjmăşia lor făţişă, alţii sunt opriţi de-a intra, nefiind pregătiţi, nefiind vrednici. De aceea zice Mântuitorul: „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi“.
2. În asemănările Sale, în care biciuieşte răutatea Evreilor, Iisus Hristos are oarecare gradaţie. În asemănarea din cap. 21, cercetată în Evanghelia precedentă, Evreii sunt nişte lucrători, cărora Stăpânul le încredinţează o vie, ca să o cultive, în asemănarea din cap. 22 (1-14), cu care ne ocupăm în această Evanghelie, Evreii sunt oameni aleşi, cărora Împăratul le face marea onoare să-i cheme la masă. Onoare era ea, în oarecare măsură, ca chestiune de încredere, şi pentru lucrători; dar neasemănat mai mare este onoarea, ce o face Împăratul acelora pe care îi află vrednici să stea la masa Sa împărătească, şi încă la cea mai aleasă sărbătoare familială: la nunta Fiului Său. În aceasta consistă gradaţia. Dar în proporţie cu onoarea este şi gravitatea crimei, provenite din perversitatea lor, şi mărimea pedepsei.
În asemănarea întâi, cei răi sunt daţi afară şi via este încredinţată altor lucrători – ca proorocie pentru evrei. Evreii vor fi lepădaţi din graţia, de care au abuzat, ca popor al lui Dumnezeu; ei vor rămâne excluşi de la binefacerile creştinismului. În asemănarea a doua, ei, evreii, nu numai că resping onoarea ce le-o face Împăratul, dar în perversitatea lor, ca vătămarea Împăratului, crima lesei maiestatice, să fie la culmea gravităţii ei, ei ucid pe trimişii Împăratului.
Cea mai grea crimă, ce se poate închipui, uciderea solului împărătesc, identică cu uciderea însuşi Împăratului, nu poate avea o pedeapsă mai mică decât moartea. Moartea se anunţă şi evreilor: Împăratul trimite oşti ca să ardă cetatea lor şi pe ei să-i piardă. Însemnătatea proorociei pentru evrei: Dumnezeu va trimite oştile romane să risipească Ierusalimul şi să piardă pe evrei, ca popor: să-i împrăştie pe toată faţa pământului, – ceea ce cu atâta durere o spune Mântuitorul la Matei 23, 37, 38 şi 24, 2: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine: iată se va lăsa vouă casa voastră pustie, că nu se va lăsa nici piatră pe piatră, care nu se va desface“.
Preoţia nu este altceva decât o masă strălucită, la care se servesc cele mai alese bucate şi cele mai alese băuturi sufleteşti. Cine vine la această masă, dacă vrea serios să stea la ea, să se veselească hrănindu-se spiritual întâi şi întâi să vină cu vrednicie: dezbrăcat de toate grijile si preocupările lumeşti şi îmbrăcat în haina cea sfântă, sărbătorească a curăţeniei sufleteşti: îndemnat numai de dorul de a se ospăta spiritual şi a ospăta şi pe alţii „din ospăţul cel fără de moarte“. Fiecare, înainte de a intra în tagma preoţească, să se examineze bine şi să constate dacă se simte chemat, dacă are vocaţie, înclinare firească spre preoţie ori nu. Dacă după o examinare de ani de zile, a aflat că este pentru preoţie, să o primească, dacă nu, nu!
Examinarea sufletească se face în şcoală, în seminar. Dar şi înainte de această examinare, trebuia să premeargă o altă examinare, care să deschidă elevului uşa seminarului. Căci elevul, care intră în seminar, fără să se simtă atras de misiunea preoţească, de dorul de a-şi servi Biserica şi neamul, ci numai condus de nevoia de a-şi forma o carieră, un chip de subzistenţă mai mult ori mai puţin comodă: acela nu vine la masa cea sfântă, îmbrăcat în haine de sărbătoare, ci în haina comună de toate zilele, în hainele interesului egoistic. Unul ca acela în seminar nu simte atracţie şi sete pentru învăţătură, nu se devotează misiunii sale, şi nici spor nu face. Urmarea este că, dacă nu este dat afară din seminar, ca omul fără haină de nuntă, este dat afară, ori la examenul final de capacitate, ori în primii ani ai funcţiei sale. Un astfel de tânăr uşor de minte, jucându-se cu viitorul său îşi este însuşi cel mai primejdios duşman; el îşi face lui-şi cel mai mare rău, se nenoroceşte; şi apoi, „cel ce nu-şi e lui-şi bun, cui va fi bun?“.

(A se vedea şi Evanghelia din Duminica a XXVIII-a după Rusalii).

[patinina34]

[SIZE=3]31[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XV-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 22, 33-45)[/SIZE]

33. Şi auzind popoarele s-au mirat de învăţătura lui. 34. Iară fariseii auzind că a ruşinat pe saduchei, s-au adunat împreună. 35. Şi l-a întrebat pe el unul din ei învăţător de lege, ispitindu-l, şi zicând: 36. Învăţătorule, care poruncă este mai mare în lege? 37. Iisus a zis lui: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău. 38. Aceasta este întâia şi mai mare poruncă. 39. Iară a doua asemenea acesteia: să iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. 40. În aceste două porunci toată legea şi proorocii atârnă. 41. Şi fiind adunaţi Fariseii i-a întrebat pe ei Iisus. 42. Zicând: ce se pare vouă despre Hristos, al cui fiu este? Zis-a ei: al lui David. 43. Zis-a lor, dar cum David cu Duhul pe dânsul îl numeşte Domn, zicând: 44. Zis-a Domnul Domnului meu, şezi de-a dreapta mea, până voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale. 45. Deci dacă-l cheamă David pe el Domn, cum este el lui fiu?


Cea mai mare poruncă din Lege

1. În Evanghelia de faţă găsim modul de învăţământ, aşa numit socratic, de pe timpul lui Hristos (66).
Mai ales Cărturarii, care tindeau să pună în perplexitate pe rivalii, ori contrarii lor, erau meşteri în iscodirea de întrebări sucite şi întortocheate. În întrebările puse şi în răspunsurile date constă profunzimea gândirii, agerimea judecăţii şi vastitatea erudiţiei.
Saducheii, vrând să ironizeze şi să aducă ad absurdum învăţătura lui Iisus despre Înviere, şi totodată să dea şi o zdravănă lovitură contrarilor lor, fariseilor, îi adresează Mântuitorului întrebarea din Matei – la înviere a cui va fi femeia care a avut şapte bărbaţi? (22, 23-28). Peste aşteptarea lor însă Iisus le răspunde cu textul legii aşa de potrivit, încât Saducheii sunt nevoiţi să recunoască ei înşişi că, faţă de Mântuitorul, sunt nişte ignoranţi, şi se retrag ruşinaţi.
Lecţia dată saducheilor, le convine fariseilor din următoarele consideraţii:
a) învăţătura lor despre Înviere este pusă mai presus de orice discuţie;
b) contrarii lor de principii sunt dovediţi ca necunoscători ai Scripturilor, deci înjosiţi în ochii poporului, şi aceasta în avantajul fariseilor.
Dar fariseii nu se mulţumesc numai cu acest câştig. Ei vor să exploateze situaţia spre a se înălţa şi mai mult în ochii poporului (vs. 34). Se întrunesc, deci, şi se sfătuiesc cum să-i pună ei întrebări lui Iisus, dar aşa întrebări, încât, prin ele, deoparte să-şi arate superioritatea faţă de saducheii, pe de alta, prin sofisme să-L încurce pe Iisus, să-I găsească motive spre a-L acuza ca stricătorul legii. Ei mai făcuseră o asemenea încercare, bine combinată, la sărbătoarea trecută a înfigerii corturilor, cu femeia adulteră (Ioan 8, 2-11) şi alta cu banul de dajdie (Matei 22, 17-21). Înfrângerile ce le suferiseră atunci, nu-i descurajează, ei nu vor să se lase învinşi.
Din sfatul ţinut, în care ei au stabilit împreună întrebarea, pe care să I-o pună lui Iisus Hristos, ei trimit pe un jurisconsult, de bună seamă pe cel mai capabil dintre ei, ca să-I pună Mântuitorului întrebarea, şi apoi, din răspunsul, ce va primi, să înceapă disputa, spre a-L încurca (vs. 35). La multe chipuri de răspuns se vor fi gândit ei, şi vor fi chibzuit şi ce să replice, dar la răspunsul pe care Iisus l-a dat imediat, nu s-au gândit; aşa eventualitate ei nu calculaseră. Drept ce, cu toată destoinicia lui în dialectică, distinsul Cărturar rămâne mut.
Când Mântuitorul vede efectul răspunsului Său, trece Însuşi, din defensiva în care a stat până la această dată, la ofensivă: le pune El întrebarea, şi încă nu numai cărturarului, ci tuturor fariseilor adunaţi (vs. 41-44), întrebare, la care ei nu îndrăznesc să răspundă, fiindcă prin răspunsul lor, din nou s-ar fi osândit ei înşişi. Ei părăsesc acest câmp de luptă, în care recunosc că sunt bătuţi pe toată linia, şi că orice încercare pe viitor e zadarnică.
Din răspunsul Mântuitorului (vs. 37-39) vedem că chintesenţa întregii Sfinte Scripturi a Testamentului Vechi este iubirea: cel mai nobil sentiment, care însuşi sfinţeşte totul. „Nimic nu este atât de sfânt, ca să nu poată fi sfinţit prin iubire“, căci Însuşi „Dumnezeu dragoste este“ (I Ioan 4, 8). Toată învăţătura Sfintei Scripturi se rezumă în: să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. Întreagă fericirea vremelnică şi veşnică e condiţionată de dragostea către Dumnezeu şi către aproapele. Toate faptele noastre au să fie măsurate cu măsura dragostei. Deci fapta care nu e motivată de dragoste, oricum s-ar arăta ea, fapta morală, bună, nu e (I Corinteni 13, 1-7); din contră: singura faptă bună e fapta provenită din dragoste. De aceea principiul moralei creştine e dragostea.
2. Din cuvintele lui David (vs. 43) rezultă că el, David, recunoştea că Hristos, pe lângă firea omenească, după care îi este fiu, va avea şi fire dumnezeiască, după care îi este Domn. Aceasta nu voiau, nu puteau să o recunoască fariseii, în preocupările lor contra lui Iisus. Ei prevedeau că în acest caz îşi taie înşişi creanga de sub picioare, dând lui Iisus în mână tocmai arma de care ei voiau să se servească. Ei voiau să-L acuze că este un hulitor, fiindcă s-a făcut Fiul lui Dumnezeu. Răspunsul lor nu putea fi decât o confirmare a adevărului susţinut de Mântuitorul. Astfel dintr-un rău ei trec în altul. Întâi, preocupaţi, ei nu L-au înţeles şi, deci, L-au respins; apoi porniţi pe această cale, ei nu se mai pot opri.
Chiar dacă ar voi să se retragă, interesele lor, preocupările lor care îi stăpânesc, îi împing înainte.
Ei închid ochii să nu vadă lumina şi fug dinaintea ei, fug însă ca să clocească în întuneric lucrurile întunericului.
Câţi dintre noi nu ajungem în poziţii analoage cu a Fariseilor: să fim preocupaţi contra vreunui frate al nostru şi chiar, convinşi de bunătatea şi de nevinovăţia lui, să-i răstălmăcim vorbele şi faptele, spre a-l înfăţişa lumii în culori negre. Şi, dacă nu voim să ajungem în halul în care ajunseseră fariseii, până mai este vreme, să ne deşteptăm, să ne dezbrăcăm de preocupări şi să ne îmbrăcăm în haina dragostei, care singură este în stare, nu numai să ne scape de pieire, dar să ne dea liniştea sufletească, şi, prin aceasta, fericirea vremelnică şi veşnică.
Mai ales în seminar, elevul să se ferească din toată puterea a fi preocupat contra vreunui obiect de învăţământ, a vreunui profesor ori a vreunui coleg. Preocuparea contra obiectului de învăţământ, îl face pe elev să neglijeze obiectul, şi, deci, pregătirea să şi-o facă defectuoasă, iar prin aceasta să-şi câştige multe neplăceri în şcoală şi în viaţa practică. Preocuparea contra profesorului de asemenea îl face pe elev, ca, de o parte să neglijeze obiectul pe care profesorul respectiv îl predă, de alta în anumite momente să-şi piardă cumpătul, să se poarte necuviincios, şi să-şi atragă neplăceri.
Preocuparea contra colegilor îi face duşmani din aceia, care meniţi sunt, pentru întreaga viaţă, să-i fie prieteni, cu care să se ajute reciproc ca fraţii.

[patinina34]

[SIZE=3]32[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XVI-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 25, 14-30)[/SIZE]

14. Că în ce chip, un om, mergând departe, a chemat slugile sale, şi le-a dat lor avuţia sa. 15. Şi unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul; fiecăruia după puterea lui, şi îndată s-a dus. 16. Deci mergând cel ce luase cinci talanţi, a lucrat cu ei şi a făcut alţi cinci talanţi. 17. Aşişderea şi cel cu doi, a dobândit şi el alţi doi. 18. Iar cel ce luase unul, ducându-se a săpat în pământ, şi a ascuns argintul stăpânului său. 19. Şi după multă vreme venit-a stăpânul slugilor acelora, şi a făcut socoteală cu ei. 20. Şi venind cel ce luase cinci talanţi, adus-a şi alţi cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am dobândit cu ei. 21. Iar stăpânul său i-a zis lui, bine slugă bună şi credincioasă, peste puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune, intră întru bucuria stăpânului tău. 22. Şi venind şi cel ce luase doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am dobândit cu ei. 23. Şi i-a zis lui stăpânul său, bine slugă bună şi credincioasă, peste puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune, intră întru bucuria stăpânului tău. 24. Şi venind şi cel ce luase un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, seceri, unde nu ai semănat, şi aduni, de unde nu ai risipit. 25. Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ, iată ce este al tău. 26. Şi răspunzând Domnul său, i-a zis lui: slugă leneşă şi vicleană, ştiut-ai că secer unde n-am semănat, şi adun de unde nu am risipit. 27. Pentru aceea se cuvenea să dai argintul meu schimbătorilor, şi venind eu aş fi luat al meu cu dobândă. 28. Luaţi dar de la el talantul, şi-l daţi celui ce are zece talanţi. 28. Că tot celui ce are, se va da lui, şi-i va prisosi, iară de la cel ce nu are, şi ce are se va lua de la el. 30. Şi pe sluga cea netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară, acolo va fi plângere şi scrâşnirea dinţilor.


Judecata parţială. Progresul

1. După ce, indirect, prin asemănări, şi direct, prin vaiurile din Matei cap. 23, a silit pe Farisei şi pe Cărturari să rămână statornici în hotărârea lor, de a-L omorî, şi încă chiar acum, cu ocazia Sărbătorilor, fiindcă acum era sosit ceasul Său, Mântuitorul lasă pe duşmanii Săi să-şi facă planul cum să-L răstignească, iar El dă ucenicilor Săi îndeosebi (24, 3) poveţe, pentru timpul când vor fi fără El: să fie circumspecţi, totdeauna treji, gata a sta faţă înaintea lui Dumnezeu şi a răspunde de faptele lor (24, 42-25), căci faptele fiecăruia vor fi judecate după vrednicie. Această judecată şi răsplată, Iisus, face ca Învăţăceii să o înţeleagă din asemănarea cuprinsă în vs. 14-30, asemănare, în care, figurat vorbeşte de judecata parţială, însoţită de răsplata ori de pedeapsa meritată. Căci, după cum omul din parabolă cheamă şi judecă pe fiecare slugă în particular şi-l răsplăteşte ori îl pedepseşte după merit: aşa Dumnezeu cheamă în particular, pe fiecare om, după moarte, să-şi dea seama de faptele sale, de chipul cum a neguţătorit cu talanţii încredinţaţi lui, deci să fie judecat parţial, spre a-şi lua răsplata ori pedeapsa particulară, provizorie, până la judecata generală, cu răsplata ori pedeapsa definitivă.
2. Prin omul cel bogat e închipuit Dumnezeu, Care dă oamenilor diferite grade de talente sau facultăţi intelectuale şi morale: unul genial, altul mai mult ori mai puţin talentat, iar altul mai mărginit. Tot aşa şi cu înclinările sufleteşti spre bine.
Fiecare însă este dator, spre binele său propriu, că ceea ce a primit, să mărească, să cultive. De cultivarea aceasta atârnă toată fericirea omenească, întreg progresul în ştiinţă, în cultură şi în civilizaţie.
Facultăţile spirituale sunt sădite în sufletul omului ca nişte scântei, de care omul are să îngrijească, aşa ca din ele să se aţâţe foc, care să încălzească, să îndemne spre fapte. Această îngrijire se face prin cultivare: cultivarea inimii în armonie cu cultivarea minţii.
Cu cât cineva îngrijeşte, cultivă mai mult acest dar dumnezeiesc, cu atât el devine mai cult, cu atât câştigă mai multă vrednicie (vs. 20-23), deci cu atât mai mare răsplata la judecata parţială.
Cel ce însă nu cultivă scânteia dumnezeiască din sufletul său, o înăbuşă, o face să se stingă din lipsa de alimentare, acela nu rămâne staţionar, ci dă îndărăt, degenerează, pierzând şi ceea ce a primit (vs. 28); într-însul precumpănesc înclinările cele rele, şi el devine un depozitar al viţiului, al cărui sfârşit este pieirea (vs. 30), la judecata parţială: excluderea din locaşurile luminoase ale Tatălui ceresc.
În viaţă, virtutea şi ştiinţa cu atât strălucesc mai mult, cu cât alături stau viciul şi ignoranţa. Cel bun înaintează pe socoteala celui rău; cel învăţat se înalţă, căzând cel neînvăţat. Cel cuminte şi virtuos, şi pe terenul material, câştigă şi păstrează, se îmbogăţeşte, ajunge mulţumit şi fericit, că nu duce lipsă, şi poate ajuta şi pe alţii; cel fără învăţătură ori vicios câştigă puţin, şi ce câştigă risipeşte fără cumpăt, şi rămâne veşnic sărac: risipa risipitorului se opreşte în punga cruţătorului. În chipul acesta, cel ce cruţă, se îmbogăţeşte din risipa celui ce risipeşte. Într-un cuvânt: Cu cât mintea şi inima omului sunt mai dezvoltate, cu atât mai bine de el; şi, cu cât cineva este mai incult şi mai vicios, cu atât mai rău pentru el.
Calea pe care omul poate ajunge să fie bine în viaţă, este şcoala. În şcoală, omul e chemat să neguţătorească cu talentul pe care l-a primit de la Dumnezeu, adică să-l dezvolte prin învăţătură şi prin conduită, spre a forma din mica scânteie a sufletului său un mare foc, care să-l încălzească în toată viaţa.
Nici o şcoală însă nu este aşa de sus pusă, cu menire aşa de înaltă ca seminarul, şcoala menită pentru pregătirea celor care vor înmulţi talanţii. Cei ce vin aici sunt aceia, cărora li s-au încredinţat câte cinci talanţi. Motivul este: au să muncească mai mult, cu mai mare capital intelectual şi moral, spre a produce mai mult.
În aceasta se arată bunătatea şi credinţa lor, ca slugi în serviciul lui Dumnezeu, în serviciul culturii neamului lor.
Cu atât este însă mai de condamnat acela care, ştiind ce jertfe aduce naţiunea şi Biserica pentru dânsul, anume spre a-l face bună şi credincioasă slugă; ştiind ce mari speranţe leagă naţiunea şi Biserica de viitorul lui – nu-şi face datoria în şcoală; îngroapă talentul său în trândăvie, pierzându-şi vremea şi pierzând jertfele neamului şi ale Bisericii şi provocând nenorocirea sa proprie. Asupra lui trebuie să cadă, ca nişte stânci zdrobitoare cuvintele Mântuitorului: „Şi pe sluga cea netrebnică aruncaţi-l întru întunericul cel mai din afară, acolo va fi plângere şi scrâşnirea dinţilor“.
Mare parte din popor, mai ales din poporul nostru, n-a avut fericirea să-şi înmulţească talentul în şcoală; o parte, şi dacă a umblat la şcoală, puţinul ce a învăţat, e în primejdie să-l uite de tot, să ajungă în starea celor care n-au cunoscut şcoala. Pentru această parte de popor, dar mai ales pentru aceasta, biserica este şi trebuie să fie şcoală, preotul trebuie să fie învăţător: amvonul, mai ales pentru acest fel de nenorociţi, trebuie să se schimbe în catedră. Aici, la acest loc, se validează, cu întreaga ei putere, porunca Mântuitorului, dată Apostolilor şi preoţilor: să înveţe poporul. Aici se arată vrednicia preotului: să lumineze pe cei întunecaţi, să îndrepte pe cei rătăciţi, să vindece pe cei bolnavi. Rezultatul obţinut, are să se măsoare cu măsura din parabola de faţă: ori va intra întru bucuria Domnului său, dacă va fi agonisit talanţii sufletelor, ori va fi aruncat, ca un netrebnic, în focul remuşcării veşnice, în întunericul cel mai din afară.

[patinina34]

[SIZE=3]33[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XVII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 15, 21-28)[/SIZE]

21. Şi ieşind de acolo Iisus, s-a dus în părţile Tirului şi ale Sidonului. 22. Şi iată o femeie cananeiancă, ieşind din hotarele acelea, striga către dânsul, zicând: miluieşte-mă Doamne, Fiul lui David, fiica mea rău se îndrăceşte. 23. Iar El nu a răspuns ei cuvânt, şi apropiindu-se Învăţăceii lui, rugau pe dânsul, zicând: slobozeşte-o pe dânsa, că strigă după noi. 24. Iară el răspunzând, a zis: nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israil. 25. Iar ea venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne ajută-mi. 26. Iar El răspunzând, a zis: nu este bine a lua pâinea fiilor şi a o arunca câinilor. 27. Iar ea a zis: aşa este Doamne, că şi câinii mănâncă din fărâmăturile care cad din masa domnilor săi. 28. Atunci răspunzând Iisus a zis ei: o, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie cum voieşti, şi s-a tămăduit fiica ei dintr-acel ceas.

Stăruinţa în rugăciune

1. Urmaşii lui Canaan, nepotul lui Noe (Facerea 9, 22, 25) s-au numit Cananieni, şi au ocupat partea vestică a Iordanului (Facerea 10, 19). După ocuparea Palestinei prin israieliţi, cananienii au continuat a-şi păstra caracterul lor deosebit naţional şi religios. Ei erau idolatri. Mai ales ţinutul apropiat de Fenicia, coastele mării, era şi pe timpul lui Hristos locuit de hananieni. Între ei şi israieliţi erau veşnice neînţelegeri. Israieliţii îi considerau pe cananieni ca spurcaţi, şi, întocmai cum Turcii, în fanatismul lor, spre a-şi arăta dispreţul şi urgia către cei de altă lege, îi numesc „câini, ghiauri spurcaţi“, tot asemenea şi israieliţii numeau „câini“ pe cananieni. Acest epitet insultător îl întrebuinţează şi Iisus în Evanghelia de faţă.
2. Pentru a doua oară se pune în evidenţă credinţa plină de însemnătate a păgânilor, faţă de necredinţa Evreilor.
Femeia cananeiancă auzise şi ea de faptele lui Iisus şi de misiunea lui Mesia. Ea era convinsă că acest Iisus, după faptele Lui, trebuie să fie Mesia, fiul lui David, şi că, cum a ajutat atâta lume, o va ajuta şi pe ea. Ea strigă deci, în urma lui Iisus, implorându-I ajutorul.
Iisus se preface că nu o bagă în seamă. El voieşte să o prezinte Evreilor ca un model de statornicie în credinţă – cum prezentase înainte pe Centurion, şi cum fusese în timpurile de mult trecute Iov şi Avraam.
Ucenicii, lucru de la sine înţeles, nu bănuiesc intenţia lui Iisus. Ei văzând că femeia nu încetează a se ruga, atrag atenţia lui Iisus asupra ei, ca să-i scape de ea, să nu mai strige în urma lor.
Iisus refuză, dar aşa, ca ea să audă: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israil“.
Ea nu se descurajează, ci, alergând înaintea Lui şi închinându-I-se, Îl roagă din nou: „Doamne ajută-mi“.
Atunci Iisus, ca să-i pună la cea mai grea probă încrederea în Dumnezeu, îi răspunde cu insulta cea mai simţitoare, ce se putea adresa cananienilor: „Nu este bine a lua pâinea fiilor“ (lui Israil) „şi a o arunca câinilor“ (cananienilor).
Iar ea, în loc să se simtă atinsă şi supărată, şi să se retragă, în modestia ei recunoaşte că da, ei cananeenii sunt nişte rătăciţi, nişte nevrednici, cu drept cuvânt asemănaţi câinilor. În acelaşi timp, având neclintită încredere în bunătatea atotputernică a lui Iisus, ea stăruie cu adâncă smerenie în rugăciunea ei, cerând să-i dea numai ceea ce leapădă fii casei lui Israil, zicând: „Aşa este, Doamne“, câini nevrednici suntem noi cananeenii, dar „şi câinii“ sunt creatura Ta, şi lor le-ai rânduit hrana: după porunca Ta, ei „mănâncă din sfărâmăturile care cad din masa domnilor săi“.
La această declaraţie voia Iisus să vină, spre a ne-o da ca învăţătură. Credinţa neclintită în bunătatea, puterea şi dragostea lui Dumnezeu, însoţită de smerenie şi inimă înfrântă, trebuie să însoţească rugăciunea, dacă e, ca ea, să fie adevărată rugăciune şi să aibă efectul dorit – în consonanţă cu Isus Sirah: „Rugăciunea celui smerit norii va pătrunde, şi nu se va mângâia până nu se va apropia, şi nu se va depărta până ce va socoti Cel Preaînalt şi va judeca cu dreptate şi va face judecată“ (35, 18-19).
Declaraţia aceasta, a femeii, o şi pune Iisus în evidenţă, atrăgând asupra ei atenţia celor de faţă şi a celor din veacurile viitoare, şi zicând: „O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie precum voieşti“. În alte cazuri zice Iisus: „după credinţa ta, după credinţa voastră să vă fie“. Aici: „după cum voieşti“. Acolo scoate la iveală credinţa din rezultatul ei, aici credinţa este dovedită cu prisosinţă, şi voinţa ei e răsplătită prin vindecarea bolnavei ei fiice.
Evanghelia de faţă are însă şi un înţeles mai înalt simbolico-profeţie. Cananeanca, reprezentanta păgânismului fiind, cuvintele şi ţinuta ei se raportează la întregul păgânism. Păgânismul are să se hrănească din sfărâmăturile de hrană spirituală care vor cădea de pe masa domnilor, a fiilor casei lui Israil. Căci domnii din casă, fiii, la care se referă Iisus şi despre care zice, că special pentru ei e trimis, nu şi pentru păgâni: aceşti fii ai casei vor refuza întreaga hrană spirituală a lui Iisus: toată această hrană va deveni sfărâmături, aruncate jos de pe masa casei lui Israil, ca să le culeagă câinii şi să se sature ei. Evreii, în cele din urmă, resping, leapădă învăţătura lui Iisus: creştinismul trece de la fiii casei Domnului la păgâni.
Şi nouă ni se întâmplă adeseori, aceea ce s-a întâmplat femeii cananeence: rugăciunile noastre par a fi refuzate, pare că Dumnezeu nu voieşte să ne asculte. Dumnezeu, însă, numai ne pune la încercare răbdarea, încrederea şi credinţa – nu că doar El n-ar şti în ce măsură avem aceste virtuţi, ci ca să ne întipărim şi mai mult în virtute şi ca să ne arate şi altora ca pilde vii, în scop de educaţie pentru alţii. Şi dacă noi ne pierdem răbdarea, disperăm şi, deci renunţăm la aceea pentru ce ne-am rugat, e semn că rugăciunea noastră n-a fost serioasă, a fost lipsită de încredere nestrămutată în Dumnezeu, şi, prin urmare, firesc a fost şi este, ca noi, să nu fim ascultaţi. Dacă, însă, stăruim cu încredere că Dumnezeu are de unde, poate şi voieşte să ne dea şi să ne dea, atunci, când El va găsi că e bine să ne dea – mai curând ori mai târziu, El ne face pe voie.
Stăruinţa cu încredere trebuie să fie arma de căpetenie a preotului în misiunea sa pastorală. Să aibă înaintea sa ca model pe cananeanca: orice dificultăţi i s-ar opune, chiar supărări personale, el să le desconsidere, având în vedere numai ţinta la care voieşte să ajungă: fericirea temporală şi veşnică a fiilor săi sufleteşti. Pe lângă aceia trebuie să stăruie mai mult, pe care îi va vedea că sunt mai rătăciţi, mai îndărătnici, mai demoralizaţi, căci, cu cât greutăţile învinse vor fi fost mai mari, cu atât meritul învingătorului va fi şi el mai mare. În şcoală, în seminar este asemenea: Numai prin stăruinţă, însoţită de nădejde în Dumnezeu, elevul poate învinge greutatea studiilor şi poate ajunge să fie cu vremea un bun cetăţean, un membru folositor neamului, un bun şi vrednic preot.


[SIZE=3]34[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XVIII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 5, 1-11)[/SIZE]

1. Şi a fost când năvălea mulţimea la el, ca să audă cuvântul lui Dumnezeu, şi era lângă lacul Ghenizaretului. 2. Şi a văzut două corăbii stând lângă lac, iar pescarii ieşind dintr-însele spălau mrejele. 3. Şi suindu-se într-o corabie, care era a lui Simon, l-a rugat pe dânsul, să o depărteze puţintel de la mal, şi, şezând învăţa pe popoare din corabie. 4. Iar după ce a încetat a grăi, zis-a către Simon: depărtează-o la adânc, şi aruncaţi mrejele voastre de pescuit. 5. Şi, răspunzând Simon, a zis Lui: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit, şi nimica nu am prins, iară după cuvântul tău, voi arunca mreaja. 6. Şi făcând aşa, prins-a mulţime multă de peşti, şi se rupea mreaja lor. 7. Şi a făcut semn soţiilor sale, care erau într-altă corabie, ca să vie să le ajute lor, şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât se afundau ele. 8. Iară Simon Petru văzând, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: ieşi de la mine, că păcătos sunt eu, Doamne. 9. Că-l cuprinsese pe el spaima, şi pe toţi cei ce erau cu dânsul, de vânarea peştilor, care prinsese. 10. Aşijderea, şi pe Iacob, şi pe Ioan, feciorii lui Zevedei, care erau însoţitorii lui Simon, şi a zis Iisus către Simon: nu te teme, de acum vei pescui oameni; 11. Şi scoţând amândouă corăbiile la pământ, lăsând toate, a mers după el.

[patinina34]

[SIZE=3]34[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XVIII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 5, 1-11)[/SIZE]

1. Şi a fost când năvălea mulţimea la el, ca să audă cuvântul lui Dumnezeu, şi era lângă lacul Ghenizaretului. 2. Şi a văzut două corăbii stând lângă lac, iar pescarii ieşind dintr-însele spălau mrejele. 3. Şi suindu-se într-o corabie, care era a lui Simon, l-a rugat pe dânsul, să o depărteze puţintel de la mal, şi, şezând învăţa pe popoare din corabie. 4. Iar după ce a încetat a grăi, zis-a către Simon: depărtează-o la adânc, şi aruncaţi mrejele voastre de pescuit. 5. Şi, răspunzând Simon, a zis Lui: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit, şi nimica nu am prins, iară după cuvântul tău, voi arunca mreaja. 6. Şi făcând aşa, prins-a mulţime multă de peşti, şi se rupea mreaja lor. 7. Şi a făcut semn soţiilor sale, care erau într-altă corabie, ca să vie să le ajute lor, şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât se afundau ele. 8. Iară Simon Petru văzând, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: ieşi de la mine, că păcătos sunt eu, Doamne. 9. Că-l cuprinsese pe el spaima, şi pe toţi cei ce erau cu dânsul, de vânarea peştilor, care prinsese. 10. Aşijderea, şi pe Iacob, şi pe Ioan, feciorii lui Zevedei, care erau însoţitorii lui Simon, şi a zis Iisus către Simon: nu te teme, de acum vei pescui oameni; 11. Şi scoţând amândouă corăbiile la pământ, lăsând toate, a mers după el.


Creştinismul universal

1. După naraţiunea Evanghelistului Luca, Mântuitorul se afla la începutul activităţii Sale lângă lacul sau marea Ghenizaretului. Elocinţa vorbirii lui Iisus atrăgea lumea pe lângă Dânsul: oamenii, doritori să asculte cuvântul lui Dumnezeu, învăţătura, se îmbulzeau care de care să fie mai aproape de Iisus, ca să-L poată auzi mai bine.
Văzând aceasta, Mântuitorul, şi pentru ca să poată fi mai liber, şi ca să poată fi ascultat în linişte, se urcă în corabia lui Simon, şi, şezând într-însa, vorbeşte mulţimii, care se aşează pe ţărmuri şi-L ascultă cu evlavie. Despre ce a vorbit Mântuitorul cu acest prilej, Evanghelistul nu ne spune; tot ce ne spune e: cuvântul lui Dumnezeu. Este însă semnificativ, tocmai aceea ce el nu ne spune, ci ne lasă să înţelegem din aceea ce face Mântuitorul. Căci aceea ce face Iisus este o alegorie, care se arată ca o exemplificare a învăţăturilor, despre care Evanghelistul nu ne raportează.
Din alegoria ce urmează, rezultă că Mântuitorul vorbise despre propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, despre extinderea creştinismului peste întreagă lumea, conform cu principiul universalismului, de care e condus evanghelistul. Minunea săvârşită se arată ca o confirmare alegorică a învăţăturii despre universalismul creştinătăţii.
2. Erau două corăbii, una a lui Simon, a unui Evreu, cealaltă nu ne spune a cui era; ne dă să înţelegem că era a unui străin. Simon, cu tovarăşii săi evrei, Iacov şi Ioan, se trudiseră toată noaptea şi nu putuseră prinde nimic.
Cele două corăbii, în alegorie, reprezintă, una a lui Simon şi soţilor săi, iudaismul, – cealaltă, a străinilor, reprezintă păgânismul. Reprezentanţii iudaismului, toată noaptea trecutului lor istoric s-au trudit în zadar: ei n-au putut prinde pe nimeni, ca să-l aducă în împărăţia cerurilor, în care nici ei nu puteau intra pentru întunericul de care era cuprins spiritul şi inima lor.
A trebuit să vină Iisus Hristos şi să-i dea poruncă lui Petru, ca să îndrepteze corabia la adânc, şi, după truda zadarnică a unei nopţi întregi, să arunce mrejele şi să prindă atâta peşte, încât să umple, nu numai corabia, în care era Simon cu ai săi, ci şi corabia cea străină.
Ca adevăraţi reprezentanţi ai iudaismului, Petru, Iacov şi Ioan, cei mai iubiţi Învăţăcei ai lui Iisus, aveau menirea, după înălţarea Lui la ceruri, să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu. Vânătoarea lor se pune în perspectivă, că are să fie aşa de îmbelşugată, încât creştinii au să umple lumea întreagă – ambele corăbii, atât a iudaismului, cât şi a păgânismului.
3. Înţelesul alegoric, al pescuitului acestuia, ni-l descoperă însuşi Mântuitorul Hristos, când, după săvârşirea minunii, Petru, cade în genunchi înaintea lui Iisus şi-I declară: Doamne, eu sunt un om păcătos, nu pot să stau la un loc cu Tine, fiindcă aduc înjosirea personalităţii Tale – şi, când, spre a-l încuraja atât pe Petru, cât şi pe Iacov şi pe Ioan, Mântuitorul îi zice: „Nu te teme, de acum vei fi pescui oameni“. După care Evanghelistul adaugă (vs. 11): „Şi scoţând corăbiile la pământ, lăsând toate, au mers după Dânsul“.
Evident, încheierea ne îndreaptă la Matei (4, 18-28) – Chemarea Apostolilor, tratată la cap. 18. Deosebirea, ce vedem între versiunea de la Matei şi cea de la Luca, provine din scopul special al Evangheliştilor respectivi: unul, Matei, scriind special pentru evrei, celălalt pentru păgâni. Ambele, tratând despre acelaşi eveniment, se întregesc şi se completează reciproc.
Concluziile şi învăţămintele, ce rezultă din cuprinsul Evangheliei, a se vedea la cap. 18.