Raspunsuri duhovnicesti +

[Marcel_Ionut]

Astfel, daca citim carti ortodoxe sau suntem interesati de ortodoxie numai pentru a fi informati – sau ca sa ne aratam cunostiintele celorlalti, inseamna ca nu i-am inteles scopul; daca invatam poruncile lui Dumnezeu si legea Bisericii Sale doar pentru a fi „corecti” si pentru a judeca „incorectitudinea” celorlalti, inseamna ca nu i-am inteles scopul. Aceste lucruri nu trebuie sa ne influenteze doar ideile, ci trebuie sa ne atinga in mod direct vietile si sa le schimbe. In orice vreme de mare criza a treburilor omenesti – la fel ca si vremurile critice ce ne asteapta in lumea libera – cei cei isi vor pune nadejdea in cunoasterea exterioara, in legi si canoane si in corectitudine, nu vor putea rezista. Cei puternici vor fi atunci cei a caror educatie ortodoxa le-a dat un simt pentru ceea ce este cu adevarat crestinesc, cei a caror ortodoxie se gaseste in inima si este capabila sa atinga alte inimi.
( Par Serafim Rose )


O ortodoxie care este prea exaltata si prea mult cu capul in nori apartine unei sere si este incapabila de a ne ajuta in viata cotidiana, fara a mai spune ceva de mantuirea celor din jurul nostru. Lumea noastra este extrem de cruda si raneste suflete cu asprimea ei; trebuie sa raspundem inainte de toate cu dragoste crestina si intelegere, cu picioarele pe pamant, lasand isihasmul si formele avansate de rugaciune celor capabili sa le primeasca.
( Par Serafim Rose )


Prin urmare, sa nu ne fie frica sa fim socotiti un pic „nebuni” de lume, si sa continuam a practica iubirea si iertarea crestina pe care lumea nu le va putea intelege niciodata, dar dupa care tanjeste in inima.
( Par Serafim Rose )

[cristiboss56]

Omul care crede, ştie că Dumnezeu îl va apăra, sau că, dacă va pierde în cele pământeşti, chiar viaţa sa, o va avea pe aceasta plină de toate bunătăţile în cer.

Precum mormolocii îi înfricoşează pe prunci, aşa şi umbrele pe cei mândri. Nu e cu putinţă ca cel ce se teme cu adevărat de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de altul. Frica de Dumnezeu dă curaj de a birui orice frică laşă de ceva de pe pământ.
Pe lângă aceasta, frica de Dumnezeu nu e propriu-zis o frică, nici de El, că-i va face vreun rău; cu atât mai puţin de orice altceva, ştiind că Dumnezeu îl va apăra, sau că, dacă va pierde în cele pământești chiar viaţa sa prezentă, o va avea plină de toate bunătăţile în cer.
Cel ce se încrede în Dumnezeu, deci, nu se teme. Dimpotrivă,cel ce are frică de cele pământeşti şi nu se bizuie decât pe sine, se teme în chip real totdeauna de ele. Nici eul propriu, nici cele ale lumii nu-l asigură împotriva necazurilor şi nenorocirilor.

(Părintele Dumitru Stăniloae, notele 55-553 la Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. IX, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, pp. 255-256)

[cristiboss56]

Cu războirea patimilor se începe viaţa cea nouă, şi cu ea se sfârşeşte. De se şi va curăţi de patimi - Domnul ştie! -, ispite de la draci tot va avea. Ai de luptat până la ultima suflare.


Se înşeală cel ce crede că-i neîntinat de patimi. (Numai sfinţii ajung curaţi cu harul lui Dumnezeu, prin mare nevoinţă). Neştiutor şi orb, lipsit de lumina ce-o dă traiul duhovnicesc, nu-şi cunoaşte boala. De voieşte însă să vieţuiască în Domnul, patimile i se arată sub chip de ispite; căci dracii ne ispitesc cu patimile noastre.
Cu războirea patimilor se începe viaţa cea nouă, şi cu ea se sfârşeşte. De se şi va curăţi de patimi - Domnul ştie! -, ispite de la draci tot va avea. Ai de luptat până la ultima suflare. "Te lupţi nu ca să scapi de luptă, că nu încetează lupta. Lupţi, ca să ai parte mereu de biruinţă."
Du, dar, război în fiecare clipă cu gândurile rele care-ţi vin, cu poftele şi patimile tale, ca să scapi de ele.


(Jean-Claude Larchet, Ţine candela inimii aprinsă. Învăţătura Părintelui Serghie, p. 69-70)

[cristiboss56]

Stăpânitor patimilor este cugetul evlavios - cuvânt al Sfântului Cuvios Simeon, cel din Muntele Minunat, la doar şase ani




Căci Dumnezeu creându-l la început pe om a pus în el drept vizitiu mintea conducătoare, ca un judecător al întregului car, cercând toate gândurile bune și rele care se nasc în noi.
Zicea copilul bătrânului și monahilor că: „Stăpânitor patimilor este cugetul evlavios și este legat de trup așa cum o moară menține adunate vânturile care o mișcă și este menținută de ele, la fel și trupul și patimile mișcate în trup apar stăpânite de cugetul evlavios. Căci Dumnezeu creându-l la început pe om a pus în el drept vizitiu mintea conducătoare, ca un judecător al întregului car, cercând toate gândurile bune și rele care se nasc în noi. Căci nimeni nu este atât de fără de minte încât să ignore cele de folos, ci cunoaștem că cei ce fac cele rele nu vor scăpa de judecata viitoare. Căci dacă poftele plăcerilor ne biruie și noi suntem robiți de ele și nu luptăm mai degrabă cu bărbăție împotriva momelilor lor, ne aflăm călcători ai propriilor făgăduințe și pe bună dreptate vom fi osândiți.
Căci nimeni dintre noi nu poate să nu dorească căci această aplecare spre poftă este naturală în noi, dar a nu cădea în plăcere din pricina cugetului evlavios care stăpânește și din frica de judecată, ține de alegerea noastră liberă. Asemenea și mânia, prin același cuget, putem să o potolim. Lăcomia pântecelui și toate dezmierdările ce se nasc din ea putem să o înfrânăm prin rugăciune și postiri aspre.
Lăcomia, nu numai să o respingem ca fiind interzisă, ci să o și urâm. Acest lucru mărturisindu-l mai înainte dumnezeiasca lege zice: „Nu vei pofti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici robul lui, nici roaba lui, nici toate câte sunt ale lui”, învățându-ne pe noi prin acestea nici să fim biruiți de pofta de femeie, nici de slavă deșartă sau fățărnicie, nici să fim stăpâniți de mânie, nici să fim robiți de lăcomia pântecelui sau iubirea de arginți sau de alte pofte rele. Ci Domnul pentru aceasta a arătat două căi, una strâmtă, care duce la viață pe cei ce umblă pe ea și care se străduiesc să viețuiască bine în această viață, și una largă, ce duce la pierzanie pe cei care disprețuiesc virtuțile pentru aceea îndeamnă: „Ceea ce vă spun vouă în întuneric, spuneți la lumină. Căci faptul de a cugeta și a face cele rele poartă chipul întunericului, condamnându-i pe cei ce au păcătuit, iar a alege binele și dreptatea printr-o aplecare/dispoziție bună, conduce la viitoarea, veșnica lumină.
Să ne stăpânim așadar patimile prin cugetul evlavios și să ne întoarcem de la orice poftă rea și iubitoare de păcat, râvnind viețile sfinților, ostenelile și slava cea gătită lor și nepovestita făgăduință, pentru care suntem datori să priveghem și să ne rugăm pururea, liberi, fraților, prin libertatea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Care ne va păzi pe noi, pe toți spre slava măreției Lui, Amin. Acestea le-a spus bătrânului și monahilor. A zis bătrânul: „Nu acesta vorbește unele ca acestea, ci Preasfântul Duh părintesc și desăvârșitor, căci scris este: „din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă”.


(extras din cartea Sfântul Simeon, cel din Muntele Minunat, Omilii, traducere de Laura Enache, în curs de apariţie la Editura Doxologia)

[cristiboss56]

Vedem in lume ca exista multi cersetori. Cersetor este acela care nu are nimic: nici mancare, nici imbracaminte, nici casa, nici bani, nici celelalte necesare traiului, ci toate le cere de la oameni si le primeste de la ei. Intr-o asemenea saracie se afla toti oamenii, de la cei distinsi pana la cei nevoiasi, de la cei bogati pana la cei sarmani, de la stapani pana la robi; si, intr-adevar, cersetor este tot omul, chiar daca nu-si cunoaste lipsa.
Oricat de multe ar avea, nimic nu este al lui, ci al lui Dumnezeu, nimic nu are de la el insusi, ci primeste de la Dumnezeu (vezi I Cor. 1:7).
Crestine, noi toti suntem cersetori, nemernici si ticalosi. In saracia noastra, cu atat mai mult in cea duhovniceasca, nu ne poate ajuta nimeni, in afara de Hristos. Noi stim ca El este bogat, ca Dumnezeu, si Indurat, si Milostiv, si Iubitor de oameni. El poate si vrea ca toate sa ni le daruiasca noua. El, „bogat fiind, pentru noi a saracit, ca noi cu saracia Lui sa ne imbogatim” (II Cor. 8:9). El a luat asupra Sa saracia noastra, ca sa ne daruiasca noua bogatia bunatatii Sale. El este pentru noi, cei saraci, cei necajiti si sarmani, Limanul si Imbogatitorul. Catre El s-au intors stramosii si parintii nostri in saracia, lipsa, mizeria si ticalosia lor si au primit ajutor in tot ceea ce duceau lipsa, si s-au imbogatit prin mana Lui cea atotindurata. Spre El alearga si astazi toti care il cunosc, primind cele necesare.
Sa ne apropiem si noi si sa ne alipim acestei adunari cucernice, sa alergam catre El cu credinta si cu nadejde, ca sa primim si noi de la El mila si sa ne imbogatim cu harul Sau. El nu alunga pe nimeni de la El.



„Pe cel ce vine la Mine, zice Domnul, nu-l voi scoate afara” (Ioan 6: 37)…
In primul rand, ne cheama la El pe noi, cei saraci si necajiti„Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi” (Matei 11: 28). El daruieste tuturor bunatatile cele materiale, vremelnice, deopotriva celor care Il cunosc si celor care nu-L cunosc. Ei toate le primesc din Mana Sa cea atotdarnica. Ne va darui si noua cele necesare, iar noi le vom primi. Slava bunatatii Sale!
Se cade insa noua ca toate sa le cerem de la Hristos, precum cersetorii si saracii, sa ne cunoastem si sa ne recunoastem saracia noastra si comoara bunatatii Lui, pe care ne-o deschide noua, celor necajiti, si sa-I multumim. Bunatatile duhovnicesti le daruieste insa numai celor care Il cunosc, care ii sunt credinciosi si care cer de la El cu credinta. Sa cunoastem si noi necheltuita Sa comoara, precum si pe El Rascumparatorul nostru, Mantuitorul si Imbogatitorul. Tatal Ceresc L-a trimis la noi, ca sa ne imbogateasca pe noi, cei saraci si necajiti. Intru El se afla toata comoara fericirii noastre.
Sa alergam la Hristos cu credinta, sa-I marturisim saracia si lipsa noastra, ca El sa priveasca la noi si sa ne daruiasca, dupa cererea noastra, in locul saraciei noastre bogatia bunatatii Sale. Se cere insa de la fiecare ca neincetat sa-si cunoasca si sa-si marturiseasca propria saracie, caci altfel nimic nu va primi. „Pentru ca Dumnezeu celor mandri li se impotriveste, iar celor smeriti le da har” (I Petru 5:5). Fara cunoasterea si marturisirea saraciei si lipsei, nu poate fi smerenie. O, cersetorilor si saracilor, cu ce ne mandrim si ne proslavim? Saraci suntem cu trupul, saraci suntem si cu duhul. Chiar daca avem bogatie materiala si vremelnica, ea tot o avutie straina este, iar nu a noastra. Toate sunt ale lui Dumnezeu, caci „al Domnului este pamantul si plinirea lui” (Psalm 23:1). Nu detinem comoara duhovniceasca si suntem cu atat mai nenorociti, cu cat nu ne asumam saracia. Suntem orbi si nu ne cunoastem orbirea, suntem nenorociti si nu ne recunoastem nenorocirea, suntem necajiti si nu ne recunoastem mizeria, suntem ticalosi si nu ne recunoastem nemernicia. Bogatia, prin harul lui Dumnezeu, este pregatita pentru toti si fiecaruia se deschide vistieria, iar omul nu vrea sa-si cunoasca si sa-si accepte saracia, sa se smereasca si astfel sa primeasca harul lui Dumnezeu. Numai celor smeriti li se da har.
O, cat de cumplit l-a molipsit si l-a orbit pacatul pe sarmanul om! In ce netrebnicie a cazut chipul lui Dumnezeu! Nenorocit este omul care nu-si cunoaste si nu-si asuma nenorocirea – de aceea nu primeste nimic. Dumnezeu vrea sa-l imbogateasca, dar el nu vrea sa-si recunoasca saracia lui.
Crestine, intreaga izbanda sta in a ne cunoaste si a marturisi saracia si nenorocirea, inaintea lui Dumnezeu; numai astfel ne este chezasuita noua bogatia harului Sau. Noua ne apartine vina de a nu fi dobandit comoara duhovniceasca. Sa ne cercetam si sa ne cunoastem saracia, pentru ca Domnul sa umple lipsa si neajunsul nostru cu harul Sau. „Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta” (Luca 18:14).
Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată

[cristiboss56]

Când s-a apropiat inima voastră de cei faţă de care eraţi până atunci atât de distanţi şi de reci? În suferinţă!

Un medic misionar creştin, înşirând o parte din binefacerile suferinţei, scria: „Amintiţi-vă de acele ceasuri din viaţă care au trecut în linişte şi în mulţumire ... Dacă întreaga voastră viaţă ar fi fost o înşiruire de asemenea momente, ştiţi ce aţi fi devenit? Aţi fi devenit egoişti, nesimţitori, singuratici, fără nici un interes pentru lucrurile mai înalte, pentru cele curate, pentru Dumnezeu - şi niciodată nu v-aţi fi simţit binecuvântaţi.
Când aţi înţeles pentru prima dată că noi, oamenii, nu trăim pentru noi înşine? Când v-a adus mângâiere binecuvântarea compasiunii? În suferinţă!
Când s-a apropiat inima voastră de cei faţă de care eraţi până atunci atât de distanţi şi de reci? În suferinţă!
Când aţi întrezărit destinul superior al vieţii voastre? În suferinţă!
Când aţi simţit că Dumnezeu vă este aproape? În suferinţă!
Când aţi înţeles pentru prima dată binecuvântarea de a avea un Tată în ceruri? În suferinţă!"

(Anthony M. Coniaris, Vitamine duhovniceşti pentru inimile rănite, traducere de Maria Băncilă, Ed. Sofia, Bucureşti, 2010, p. 29)

[cristiboss56]

Durerea nu este o răzbunare a lui Dumnezeu faţă de om, pentru că Dumnezeu nu pedepseşte niciodată. El săvârşeşte numai binele.

Durerea este rezultatul neascultării primului om şi al căderii sale, ce a atras după sine alungarea din Paradis. Omul a fost zidit nemuritor, sănătos, necunoscător al durerii, al stricăciunii şi al suferinţei, dar pentru că a încălcat prima poruncă a lui Dumnezeu, consecinţa neascultării sale, a folosirii greşite a libertăţii de care dispunea, a fost aceea că durerea a intrat în viaţa sa.
Durerea nu este o răzbunare a lui Dumnezeu faţă de om, pentru că Dumnezeu nu pedepseşte niciodată. El săvârşeşte numai binele. Durerea a fost consecinţa firească a nesupunerii primului om. Ea avea rolul de a-l ajuta pe om să-şi revină, să se ajute pe sine, să se smerească şi încet-încet să regăsească Paradisul pierdut.
Dar pentru că omul, în ciuda durerii profunde, a necazurilor a sclaviei şi a nenorocirilor din viaţa sa, nu s-a smerit suficient de mult, însuşi Dumnezeu a fost nevoit să Se smerească şi, prin durerea Sa, să vindece durerea noastră prin jertfa Sa de pe Cruce, să răstignească durerea şi patimile noastre.


(Părintele Moise Aghioritul, în Klitos Ioannidis, Patericul secolului XX, Ed. Cartea Ortodoxă, Galați, p. 87)

[cristiboss56]

„Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ție ceva mai rău”

Păcatul se săvârşeşte în suflet şi îl face bolnav de-a dreptul; însă dacă trupul îşi trage viaţa de la suflet, fireşte că un suflet bolnav nu poate oferi trupului o viaţă sănătoasă.
Singur faptul că păcatul aduce după sine întuneric sufletesc şi urât are o înrâurire nesănătoasă asupra sângelui, care este temeiul sănătăţii trupeşti; dar dacă stai să te gândeşti că el ne desparte de Dumnezeu, Care este Izvorul vieţii, şi îl pune pe om în potrivnicie faţă de toate legile care lucrează atât în el, cât şi în natură, te vei minuna cum de rămâne viu păcătosul după ce a păcătuit.
Pricina este numai mila lui Dumnezeu, care aşteaptă pocăinţa şi întoarcerea lui. Prin urmare, bolnavul este dator, mai înainte de orice, să se grăbească a se curăţi de păcat şi să se împace în conştiinţa sa cu Dumnezeu.
Acest lucru netezeşte şi drumul lucrării binefăcătoare a medicamentelor. Am auzit că era un doctor de seamă care nu se apuca de tratament până ce bolnavul nu se spovedea şi nu se împărtăşea cu Sfintele Taine; şi cu cât era mai anevoie de vindecat boala, cu atât cerea mai stăruitor acest lucru.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Ed. Sofia, București, p. 75)

[cristiboss56]

Dacă oamenii şi-ar potrivi purtările după poruncile lui Dumnezeu, care sunt poruncile firii, şi n-ar face din legi fărădelegi, ar ocoli, ar preveni toate pacostele necazurilor.

De unde începe slăbănogirea? De la socoteala trufaşă a minţii.
I se pare ei că e mai bine să nu se conducă după poruncile lui Dumnezeu, ci după capul ei, mai bine zis după păcat. Iar păcatul dă cu omul drept în plata păcatului cum ai da cu oiştea-n gard.
Tot minte slabă dovedesc şi aceia ce nu vor să vie la ştergerea păcatelor; aceia n-au ce aştepta tămăduirea bolilor. Ajută doctorii, dar minţii îi ajută Dumnezeu.
Dacă oamenii şi-ar potrivi purtările după poruncile lui Dumnezeu, care sunt poruncile firii, şi n-ar face din legi fărădelegi, ar ocoli, ar preveni toate pacostele necazurilor; dar aşa, drept în ele-şi sparg capul; şi apoi umblă plângând...
Lasă-te frate condus de un sfat dumnezeiesc, că de nu, capul care n-ascultă odată se sparge şi n-are cine-l lega.


(Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. Charisma, Deva, 2006, p. 57)

[cristiboss56]

Nu uitaţi că trecem prin vremuri grele şi este trebuinţă de multă rugăciune. Să vă gândiţi la marea nevoie pe care o are lumea astăzi şi la marea pretenţie pe care Dumnezeu o are de la noi pentru rugăciune.
Să vă rugaţi pentru situaţia generală cu totul ieşită din comun a întregii lumi, ca să se milostivească Hristos de făpturile Sale, pentru că merg spre catastrofă. Să intervină dumnezeieşte în epoca complicată în care trăim, pentru că lumea se îndreaptă spre zăpăceală, nebunie şi impas.
Dumnezeu ne-a chemat să facem rugăciune pentru lume, care are atâtea probleme. Unii sărmani nu apucă să-şi facă nici măcar o cruce. Dacă noi, monahii, nu facem rugăciune, cine va face? Militarul în vreme de război este în stare de alarmă, gata încălţat. In aceeaşi situaţie trebuie să fie şi monahul. Ah, Macabeu aş fi ajuns de aş fi făcut aşa! Aş fi fugit în munţi, ca să mă rog mereu pentru lume.
Trebuie să ajutăm toată lumea cu rugăciunea, ca să nu facă diavolul orice vrea. Diavolul a dobândit drepturi. Iar aceasta nu pentru că îl lasă Dumnezeu, ci pentru că El nu vrea să silească libertatea nimănui. De aceea noi să ajutăm cu rugăciunea. Când pe cineva îl doare pentru starea ce stăpâneşte azi în lume şi se roagă, atunci oamenii sunt ajutaţi fără să se fie silită libertatea voinţei lor. Dacă veţi mai spori încă puţin cu harul lui Dumnezeu, vom încerca să intrăm într-o rânduială nouă de rugăciune. Vreau să vă faceţi “radar”, pentru că lucrurile se precipită. Vom organiza un atelier de rugăciune. Să vă bateţi în război folosind şiragul de metanii. Rugăciunea să se facă cu durere. Ştiţi ce putere va avea atunci rugăciunea?
Mult mă rănesc când văd monahi care acţionează omeneşte, iar nu cu rugăciunea spre a mijloci la Dumnezeu în lucrurile greu de izbutit omeneşte. Dumnezeu le poate aranja pe toate. Când cineva face o lucrare duhovnicească în chip corect, atunci chiar numai şi cu rugăciunea poate zidi mănăstiri, le poate înzestra cu toate cele absolut necesare şi poate ajuta toată lumea, nu este trebuinţă nici să lucreze, ajunge numai să se roage. Monahul trebuie să încerce să nu aibă dureri de cap pentru cutare sau cutare greutate, fie a sa personală, fie a unui semen de al său, fie privind situaţia generală, ci să alerge la rugăciune şi să trimită multe puteri dumnezeieşti prin mijlocirea lui Dumnezeu. De altfel, aceasta este lucrarea monahului, iar dacă monahul n-a înţeles-o, viaţa lui nu are nici un sens. De aceea, să ştie că orice nelinişte a sa, care îl sileşte să caute cu chinuială şi durere de cap soluţii omeneşti la diferite probleme, este de la diavolul. Atunci când vedeţi că vă preocupă lucruri pentru care omeneşte nu există rezolvare şi nu le încredinţaţi lui Dumnezeu, să ştiţi că aceasta este o măiestrie a diavolului, ca să lăsaţi rugăciunea prin care Dumnezeu poate trimite nu numai, simplu, putere dumnezeiască, ci puteri dumnezeieşti. Iar atunci ajutorul nu va fi un simplu ajutor dumnezeiesc, ci o minune a lui Dumnezeu. Dar din clipa în care începem să ne neliniştim împiedicăm pe Dumnezeu să intervină. Punem logica înainte şi nu pe Dumnezeu şi voia Sa dumnezeiască prin care să fim îndreptăţiţi a primi ajutorul dumnezeiesc. Diavolul încearcă, furând cu măiestrie dragostea monahului, să-l ţină într-o dragoste lumească, într-o înfruntare lumească a lucrurilor şi într-o slujire lumească a semenului său. In timp ce el, ca monah, are posibilitatea să se mişte în spaţiul lui propriu, în specialitatea sa de transmisionist, pentru că aceasta este şi ascultarea ce i-a dat-o Dumnezeu. Toate celelalte, pe care le facem prin străduinţe omeneşti, sunt pe un plan inferior.
De asemenea, este mai bine ca monahul să ajute pe ceilalţi cu rugăciunea sa decât cu cuvintele sale. Dacă nu are puterea să oprească pe cineva care face rău, să-l ajute de departe cu rugăciunea, pentru că altfel se poate chiar vătăma. O rugăciune bună, din inimă, are mai multă putere decât mii de cuvinte, atunci când ceilalţi nu ascultă de cuvinte. Cu toate că unii spun că ajut lumea care vine şi mă află, eu văd însă că mai eficace slujesc lumea citind o oră şi jumătate la Psaltire. Cealaltă lucrare o văd ca o recreaţie, să-şi spună sărmanii durerea lor şi eu să le dau un sfat. Dar nu socot că-i ajut prea mult slujindu-i astfel. Rugăciunea este aceea care ajută. Dacă tot timpul meu l-aş fi dat rugăciunii, aş fi ajutat mai mult lumea. Să spunem că văd pe zi 200 de oameni. Oare numai 200 de necăjiţi există în lume? Dacă n-aş vedea pe nimeni şi m-aş ruga pentru toată lumea, atunci aş primi toată lumea. De aceea spun lumii: “Eu vreau să vorbesc lui Dumnezeu despre voi şi nu vouă despre Dumnezeu. Aceasta este mai bine pentru voi, dar nu mă înţelegeţi”.
Să-ţi faci ascultarea şi să spui: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi”, ca astfel să fie ajutaţi toţi oamenii. In “miluieşte-ne pe noi” sunt cuprinşi toţi.
Să nu neglijăm subiectul rugăciunii în aceşti ani grei. Rugăciunea este o asigurare, este comuniunea cu Dumnezeu. Aţi văzut ce spune Avva Isaac? “Dumnezeu nu ne va întreba pentru ce n-am făcut rugăciune, ci de ce n-am avut legătură cu Hristos şi ne-a chinuit diavolul“.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire Duhovniceasca