Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Este trebuinţă de discernământ şi chiar de foarte mult discernământ, atunci când cineva are de-a face cu suflete. In viaţa duhovnicească nu există o reţetă, o regulă. Fiecare suflet are propria sa calitate şi capacitate.

- Părinte, cum vor putea fi ajutate unele caractere dificile, sucite?
- Eu ca tâmplar am lucrat şi cu lemne sucite. Dar trebuie răbdare, pentru că lemnele răsucite dacă le rindeluieşti dintr-o parte ridică fibră, iar dacă le rindeluieşti din cealaltă parte, iarăşi ridică fibră. Le luam atunci cu rindeaua cu lamă dublă, puţin contra dintr-o parte, puţin din cealaltă, şi aşa le aduceam la socoteală. Deveneau chiar şi foarte frumoase, deoarece au şi ape plăcute şi nu crapă uşor; au multă rezistenţă. Dacă nu ştiai aceasta, se poate să te fi uitat la ele şi să le fi aruncat. Vreau să spun prin acestea că şi oamenii care au un caracter dificil, au înlăuntrul lor şi calităţi, şi dacă se lasă să-i lucrezi, pot face salturi mari în viaţa duhovnicească; însă trebuie să staruieşti destul timp.
Apoi, niciodată nu am folosit cuie mari ca să strâng două scânduri strâmbe, ci mai întâi le rindeluiam, le îndreptam şi apoi le uneam cu un cuişor. Nu le forţam să se strângă, pentru ca atunci când încercăm să unim două scânduri strâmbe cu cuie mari, se vor crăpa şi iarăşi vor ieşi din strânsoarea lor forţată. Şi atunci ce am câştigat?
Este trebuinţă de discernământ şi chiar de foarte mult discernământ, atunci când cineva are de-a face cu suflete. In viaţa duhovnicească nu există o reţetă, o regulă. Fiecare suflet are propria sa calitate şi capacitate. Există vase de mare capacitate şi vase de capacitate mică. Unele sunt din plastic, nu rezistă mult, iar altele sunt metalice şi rezistă. Atunci când duhovnicul ştie calitatea şi capacitatea sufletului, va acţiona potrivit cu posibilităţile şi cu moştenirea ereditară ce o are, precum şi cu sporirea ce a realizat-o. Purtarea lui va fi potrivită cu starea în care se află cel ce se spovedeşte, cu păcatele pe care le-a făcut şi cu o mulţime de alte elemente. Faţă de cel obraznic va lua aminte ca să nu-i dea drepturi de obrăznicie. Sufletul celui sensibil va căuta cum să-l ajute ca să înfrunte cu bărbăţie problemele lui.
De asemenea trebuie luare aminte să nu se bazeze cineva pe ceea ce vede la exterior la un om şi să nu creadă uşor cele pe care i le spun unii şi din aceasta să tragă concluzii, mai ales dacă nu are harisma de a vedea mai în profunzime. Unele scânduri, deşi se văd foarte tari pe dinafară, pe dinăuntru însă sunt numai fibre. După ce rindeluieşti puful ce îl au pe deasupra, atunci se arată ce sunt. Altele iarăşi, pe dinafară se văd a fi nefolositoare, însă pe dinăuntru sunt rezistente.
Mânuirea sufletului cere fineţe. Nu trebuie să se facă greşeli în reţete. Vedeţi, fiecare organism are nevoie de vitamina care îi lipseşte, iar fiecare boală de medicamentul potrivit.

[cristiboss56]

“Vei afla ușor într-un om lucrările parțiale ale multor altor virtuți, dar căutând în el mireasma smereniei, abia dacă o vei găsi. De aceea, este nevoie de multă smerenie pentru a dobândi acest lucru.”
Dacă-i analizezi pe oameni, la toți vei găsi cu ușurință unele virtuți sau unele nevoințe duhovnicești. Dacă vei căuta însă mireasma smereniei, abia de o vei găsi. Câte fapte bune avem fiecare dintre noi! Dar smerenie, câti avem?
De aceea este nevoie de multă smerenie. Varianța corectă este “silință” în loc de smerenie. Ca să dobândești smerenia, e nevoie să-ți zdrobești sinele, sa-l jertfești. Să te smerești înaintea oamenilor. E nevoie să-ti pui în acțiune existența ta cu silire, să o iei în serios și să spui: “Gata, smerenia este unealta mea!” Când vei face aceasta, smerenia va deveni proprietatea ta.


(Arhim. Emilianos Simonopetritul - Cuvânt despre trezvie. Tâlcuire la Sfântul Isihie)

[cristiboss56]

Până când, Dumnezeul meu, vom rămâne leneşi şi nesimţitori faţă de marea noastră menire? Trimite-ne nouă puţină lumină!

Moara lucrează întotdeauna, ca şi mintea noastră. Vrei să ai o o producţie bună de faină? Aruncă, pune înăuntrul acestei mori grânele cele bune. Vrei să dobândeşti lacrimi, priveghere, bucurie, pace, etc.? Pune în moara minţii gânduri bune! De exemplu: gânduri despre suflet, despre amintirea morţii, despre judecată etc. şi atunci vei scoate o "făină" duhovnicească pe măsură. Dacă omul pune însă în moara minţii lui gânduri păcătoase, neapărat va avea ca rezultat păcatul. Să ne străduim întotdeauna să avem gînduri mântuitoare în mintea noastră, imagini folositoare, ca să nu-i facem loc satanei să le arunce pe-ale lui, să nu ne aducă gândurile şi închipuirile păcătoase. Acum depinde de intenţia omului, ce material îi va da minţii. Şi intenţia aceasta sau îl va umple de slavă, sau îl va osândi.
Ascultarea, tăierea voii, propria osândire, răbdarea în general, acestea întăresc sufletul, păstrează râvna şi lacrimile fierbinţi.
Să luăm aminte la viaţa noastră, să avem iubire şi răbdare în toate, să nu osândim, să alungăm gândurile cele rele, să ne smerim, să ne amintim de greul ceas al morţii şi al Judecăţii.
Până când, Dumnezeul meu, vom rămâne leneşi şi nesimţitori faţă de marea noastră menire? Trimite-ne nouă puţină lumină!
(Avva Efrem Filotheitul - Sfaturi duhovniceşti)

[cristiboss56]

Un om în care nu există nici o mişcare şi acţiune a duhului nu se află la nivelul demnităţii umane.


Acesta se exprimă în universala dorinţă pentru binele suprem şi se vede şi mai clar în nemulţumirea universală faţă de tot ceea ce este creat de om. Ce arată această nemulţumire? Ea arată faptul că nimic din ceea ce a fost creat nu este în stare să mulţumească duhul. Duhul vine de la Dumnezeu, el Îl caută pe Dumnezeu, el vrea să Îl guste şi, rămânând în legătură vie şi supus faţă de Dumnezeu, se odihneşte în el. Când ajunge la aceasta, el se află în pace, pe care nu a putut-o avea anterior. Oricât confort şi fericire omenească are o persoană, ea are foarte puţin. După cum ai observat deja. fiecare caută permanent. Oamenii caută şi găsesc ceva, dar după ce au găsit, ei dau la o parte şi încep să caute totul din nou, ca să poată arunca din nou ceea ce găsesc. Şi se continuă aşa la nesfârşit. Aceasta înseamnă că ei caută ceea ce este rău, în locul cel rău, şi nu ceea ce ar trebui ei să caute şi în locul potrivit. Nu este aceasta o dovadă clară că există o forţă în noi care ne trage spre Cer de la pământ şi de la durerile pământeşti?
Nu-ţi dau o explicaţie detaliată a tuturor acestor manifestări ale duhului, ci doar îţi îndrept gândurile către prezenţa duhului în noi şi îţi cer să mai meditezi puţin, ca să te convingi pe deplin că se află un duh în noi. Pentru că trăsătura specifică omului se află în duh. Sufletul uman ne ridică puţin deasupra nivelului animalelor, în timp ce duhul ne plasează puţin sub nivelul îngerilor. Desigur că înţelegi sensul diferitelor expresii ca „spiritul scriitorului”, „spiritul unui popor” şi aşa mai departe. Este suma totală a caracteristicilor distinctive reale, dar într-o anumită măsură ideale, care au înţelesul de ceva sigur, evaziv şi intangibil. La fel este şi „duhul uman”, „spiritul unui scriitor”, pe de altă parte, este văzut pur şi simplu ca ceva idealizat, pe când duhul uman este prezent într-un om ca o forţă vie, cu mişcări viabile şi senzoriale care îi atestă prezenţa.
Din ceea ce s-a spus, sper că vei ajunge la următoarea concluzie: Un om în care nu există nici o mişcare şi acţiune a duhului nu se află la nivelul demnităţii umane.


(Sf. Teofan Zăvorâtul, Viața duhovnicească și cum o putem dobândi, p. 58-59)

[cristiboss56]

În toate şi pentru toate aşează Numele lui Iisus ca temelie, acoperământ, şi podoabă, şi nu te teme de vrajmaşi! Să te înfricoşezi doar dacă le faci pe toate fără Iisus.

Pomeneşte-L în tot locul pe Iisus, ca să găseşti în toate neputinţele medicamentul potrivit. Ai durere? Prin chemarea Numelui lui Iisus, vei găsi uşurare şi lumină! Ai mâhnire? Cheamă-L pe Iisus, şi mângâierea se va arata înlăuntrul inimii tale! Te cuprinde deznădejdea? Nu şovăi, pune-ţi nădejdile în Iisus, şi sufletul tău se va umple de îndrăzneală! Te năcăjesc gândurile trupeşti şi te atrag plăcerile simţurilor? Primeşte focul mistuitor al Numelui lui Iisus, şi aruncă neghina în cuptor! Te tulbură grijile lumeşti? Grăieşte: "Luminează-mă, Iisuse, cum să îmi rezolv problema, şi fă să mă port după voia Ta sfântă!" Şi degrabă te vei linişti, şi vei păşi cu nădejde.
În toate şi pentru toate aşează Numele lui Iisus ca temelie, acoperământ, şi podoabă, şi nu te teme de vrajmaşi! Să te înfricoşezi doar dacă le faci pe toate fără Iisus. Fără medicament să nu aştepţi vindecarea şi înlăturarea putreziciunii.


(Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti)

[cristiboss56]

Sapă şi tu în tine însuţi şi rânduieşte-ţi viaţa în aşa fel, încât să nu trebuiască apoi să o schimbi.

Sapă şi tu în tine însuţi şi rânduieşte-ţi viaţa în aşa fel, încât să nu trebuiască apoi să o schimbi. Nu este corect ca omul lui Dumnezeu, care are luminarea Sfântului Duh, să facă greşeli. Păcat înseamnă greşeală, scăpătare, în timp ce a regreta înseamnă pocăinţă. Nu schimb, nu corectez, nu fac greşeli, am ajuns invulnerabil. Atât cât îmi este mie cu putinţă, sunt dator cu adevărat să nu păcătuiesc, să nu dau greş, să nu fac greşeli. "A păcătui de două ori nu e a bărbatului înţelept" (Aforism al lui Menandru). E nevoie să devin înţelept, un om statornic, pentru ca viaţa mea să fie întărită, astfel încât Dumnezeu să nu fie în pericol să cadă la picoarele mele.




(Arhim. Emilianos Simonopetritul - Cuvânt despre trezvie. Tâlcuire la Sfântul Isihie)

[cristiboss56]

Vrăjmaşul omului spune acestuia că Dumnezeu e iubitor de oameni şi dă iertare pentru păcate, dar să luăm seama că aceasta e viclenia dracilor.

Vrăjmaşul omului, ocrotitorul curviei, spune acestuia că Dumnezeu e iubitor de oameni şi dă iertarea pentru patima aceasta, ca una ce e naturală. Dar de vom lua seama la viclenia dracilor, vom vedea că după săvârşirea faptei, ei îl numesc Judecător drept şi fără milă. La început au făcut aşa, ca să ne îndemne la păcat; iar acum, ca să ne scufunde în deznădejde. Născându-se astfel întristarea şi deznădejdea, nu ne putem plânge pe noi, sau ocărî, sau căi pentru păcat. Iar când aceasta se stinge, ne ia iarăşi în primire tiranul cu motivul iubirii de oameni.



(Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, Filocalia volumul al IX-lea, Cuvântul XV, pag. 229-230).

[cristiboss56]

Nu te teme. Este luptă şi vom avea şi răni. Acestea se vindecă prin spovedanie.

- Părinte, intru în panică atunci când am cădere în nevoinţa mea!
- Nu te teme. Este luptă şi vom avea şi răni. Acestea se vindecă prin spovedanie. Iată, soldaţii aflaţi în război, atunci când sunt răniţi într-o luptă, aleargă imediat la medic, îşi leagă rana, şi contiuă să se lupte cu mărime de suflet. Între timp dobândesc şi experienţă din rănire şi se păzesc tot mai bine, aşa încât să nu mai fie răniţi. Aşa şi noi, atunci cînd suntem răniţi în nevoinţa noastră, nu trebuie să ne pierdem curajul, ci să alergăm la medic – la duhovnic -, să-i arătăm rana să ne vindecăm duhovniceşte şi să continuăm din nou “lupta cea buna”. Rău este atunci când nu căutăm să-i aflăm pe vrăjmaşii cei înfricoşători ai sufletului, patimile, şi nu ne nevoim ca să-i omorâm.


(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţa duhovnicească, p. 259)

[cristiboss56]

sursa: soundingblog.com

Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului.

Preot fiind, aud multe la spovedanie. De fapt, lumea mi se spovedește tot timpul, nu doar când sunt la Taina Spovedaniei. Din păcate însă, de cele mai multe ori oamenii cred că se spovedesc lui Dumnezeu, când de fapt nu fac altceva decât să îmi povestească o întâmplare nefericită ce continuă să le întunece viața. Mai precis, nu îmi spun că au făcut ceva greșit, ci mai degrabă că au fost victimele unei nedreptăți care încă îi mai afectează.
Pentru frații preoți, precizez că nu este vorba despre cei care mărturisesc păcatele altora pentru a le justifica pe ale lor, sau despre cei care fac asta pentru a îi înjosi. Știu cazul unui preot care a oprit pe cineva care se spovedea și și-a dat jos epitrahilul. Enoriașa începuse să povestească momente în care soțul ei a păcătuit și cât de afectată a fost. Uimită de gestul părintelui l-a întrebat de ce s-a ridicat și a încheiat spovedania. Acesta i-a spus să îl trimită pe soțul său pentru a auzi restul spovedaniei și pentru ca el să poată primi iertarea păcatelor de la Dumnezeu.
Aici este vorba despre cei care vin la spovedanie fără încredere în sine, care nu mai au speranțe pentru viitor, în ciuda darurilor cu care au fost înzestrați, sau chiar care vin la spovedanie cu gânduri sinucigașe, deznădăjduiți, preotul fiind singurul care îi mai poate face să se răzgândească. De cele mai multe ori când îi pun persoanei în cauză câteva întrebări, descopăr că altcineva din trecutul său i-a spus câteva lucruri despre el. În mod inevitabil, acele lucruri au fost negative și depreciative. Din păcate, credinciosul le-a ascultat și a început să le creadă, schimbându-și părerea despre sine. Chiar și după trecerea anilor, încă mai trăiesc în agonie din cauza răului adus asupra psihicului.
Se pare că zicala copiilor poate că pietrele mă lovesc dar cuvintele nu mă rănesc este chiar greşită. Dacă un copil are un accident minor, ca de exemplu îşi fracturează un os în timp ce se joacă, acesta se va vindeca la loc şi nu va rămâne cu o amintire legată de evenimentul respectiv. Însă realizez că nu e și cazul accidentelor mai traumatizante, de aceea nu generalizez. Atunci când ne fracturăm un os în timpul unui joc, amintirea rămâne o simplă poveste pe care o spunem peste ani, despre cum am căzut, cum ne-am sucit glezna etc. Relatarea este lipsită de încărcătură negativă, ci mai degrabă însoțită de un zâmbet și o ridicătură din umeri urmată de un asta-i viaţa.
Asta nu se întâmplă în cazurile cuvintelor ce au fost repetate de-a lungul anilor sub o formă sau alta. Fie că au fost spuse în copilărie, adolescență sau în timpul căsătoriei, ele rămân și cauzează răni deschise ce nu se vindecă. Spre deosebire de osul fracturat care s-a vindecat sau încheietura sucită ce și-a revenit, aceste răni rămân și cauzează dureri chinuitoare. Chiar după trecerea anilor, încă mai aud poveștile și văd cum rănile s-au deschis din nou, distrugând viața persoanei care mi se spovedește.
Astfel, cu timpul am început să înțeleg învățătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Aţi auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu ucizi”; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului. Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău (Mt. 5, 21 -24).
Aceasta nu este o declaraţie spirituală menită să ne arate cât de sfânt este Dumnezeu ci mai degrabă ne arată efectul cuvintelor adresate altora, mai ales celor apropiați, precum frații. Spuse în mod repetat de-al lungul anilor ele pot constitui de-a dreptul o crimă. Una lentă și subtilă care începe să distrugă psihicul persoanei asupra căreia sunt îndreptate aceste cuvinte răuvoitoare. Iar rezultatul la care ajungem este că, nu mai avem șansa să vedem ce ar fi putut să devină persoana în cauză. Ceea ce vedem este doar răul făcut şi orizontul închis al acesteia odată devenită adult.
Într-un fel, cel care a adresat acele cuvinte l-a ucis pe credinciosul care se spovedeşte acum în faţa mea. De multe ori acesta nu are multe păcate ce trebuiesc iertate. Acela care trebuie chemat la judecată şi care are nevoie să vină urgent la preot dacă nu vrea să meargă şi să dea socoteală în faţa Domnului purtând în suflet greutatea acestui păcat este cel care a făcut acest rău. Așadar, nu este de mirare că Iisus îi spune să-și lase lucrul și să meargă la fratele său pentru ca darul lui să fie primit de Domnul. Când imitați fapta lui Cain, care și-a omorât fratele, prin cuvintele pe care le rostiți, ar fi bine să fugiți și să căutați iertarea de păcate.
Să încercăm cu toții să punem strajă gurii și să nu facem rău altora prin cuvintele noastre. Iar dacă ați făcut-o deja, DAȚI FUGA, la fratele vostru și împăcați-vă cu el, pentru ca darul vostru să fie acceptat de Domnul.
soundingblog.com

[cristiboss56]

În greutăţile neputinţelor şi ale schimbărilor firii noastre, care ne chinuiesc, şi în cele provocate de însuşi dioavolul, care ne războieşte neobosit, ne rămâne o singură armă şi un singur ajutor, curajul.

Domnul nostru atrage atenţia că “toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Toţi cei ce au nevoie de curaj în lupta pe care o avem de săvârşit să-şi impulsioneze mai profund propria credinţă. Credinţa este izvorul curajului, iar pe aceasta iarăşi curajul o sprijină.
În greutăţile neputinţelor şi ale schimbărilor firii noastre, care ne chinuiesc, şi în cele provocate de însuşi dioavolul, care ne războieşte neobosit, ne rămâne o singură armă şi un singur ajutor, curajul. Produs al personalităţii noastre, el ne ridică la luptă şi veghere. Noi credem că nu suntem singuri, ci cu Dumnezeu, care ne-a chemat în oastea Sa. Cu voia noastră am luat hotărârea de a ne supune voii dumnezeieşti, pe care o punem în practică şi o considerăm îndatorire.
Unelte ale voinţei şi forţe motrice sunt zelul şi curajul. Diavolul, întrucât cunoaşte acest lucru, încearcă să le paralizeze sub pretextul greşelilor şi al erorilor noastre. El mustră pentru fărădelegile săvârşite şi-l înfricoşează pe om ca un “avocat”: “Iată! Eşti călcător de lege! Iarăşi te-ai arătat trădător! Nu eşti bun de nimic! De ce te mai străduieşti, de vreme ce eşti neputincios?”
Tot acest ciclu al vicleniei diavoleşti, mai cu seamă la cei necercaţi, provoacă decăderea fizică şi apatia, care este produsul descurajării. De aceea nevoitorul are nevoie de multă luare aminte ca să nu cadă în cursa “avocatului” diavol şi să-i fie paralizată activitatea prin pretexte înşelătoare.


(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, p. 86-87)