![]() |
![]() |
|
#361
|
||||
|
||||
![]() ![]() Colecția Omiliilor Sfântului Grigorie Palama, în forma pe care o avem astăzi, cuprinde doar cuvântările care s-au păstrat, fie pentru că au fost consemnate de ucenicii predicatorului, fie că au fost scrise de însuși Sfântul Grigorie. În orice caz, sursele istorice indică în unanimitate că primele Omilii au fost rostite de Sfântul Grigorie Palama în Athos, la Marea Lavră, în jurul anului 1334. Părintele Dumitru Stăniloae ne oferă unele informații în acest sens: "În al cincilea an (1330-1331) de viețuire pe muntele de lângă Veria, silit de desele incursiuni ale sârbilor, s-a dus iarăși la Athos, așezându-se aproape de Marea Lavră, în schitul Sfântul Sava și venind numai rar la Lavră, la Sfânta Liturghie. A început să țină predici, apoi să scrie. Mai întâi a compus un cuvânt despre cuviosul Petru, apoi unul despre intrarea Născătoarei de Dumnezeu în templu și petrecerea ei acolo. Omilia aceasta se găsește în Codex Coislinus 97, ca a 49-a". Precizări importante ale părintelui Jean Meyendorff Aceleași informații, însă cu câteva precizări importante, ne sunt oferite de părintele Jean Meyendorff. El accentuează faptul că Sfântul Grigorie Palama căpătase deja la Athos o anumită notorietate și că probabil cuvântările sale erau deja cunoscute în mediul athonit: "Palama a rămas 5 ani la Veria, dar a trebuit să o părăsească în 1331, pentru că incursiunile sârbilor făceau zona mai puțin sigură. S-a întors la Athos și s-a așezat în isihastirionul de la "Sfântul Sava", în apropierea Marii Lavre, pentru a continua același mod de viețuire ca la Veria: izolare totală cinci zile pe săptămână, Liturghie și convorbiri duhovnicești cu frații în fiecare sâmbătă și duminică. Fiind ieromonah, Grigorie săvârșea, când îi venea rândul, slujbele de la Marea Lavră, și era prezent în mănăstire de-a lungul momentelor celor mai importante ale anului liturgic (așa se explică faptul că la slujba de seară din Joia mare a fost indignat de vorbăria unor călugări din timpul cântărilor, și a preferat să se adune în sine și să se dăruiască rugăciunii curate). Altă dată, câțiva ani mai târziu, la Tesalonic, a avut o vedenie în care Sfântul Antonie îi interzicea să renunțe la rugăciunile care se făceau în mănăstire sub pretextul că rugăciunea minții ar fi superioară. Aceste incidente, relatate de Filotei, reflectă atitudinea isihaștilor din secolul al XIV-lea față de monahismul comunitar contemporan lor: ei constată adesea o anumită decadență care se manifesta în cadrul monahismului comunitar, dar teologia sacramentală și liturgică ai căror promotori erau nu le permitea să opună spiritualitatea individuală, bazată pe rugăciunea lui Iisus, evlaviei eclesiale și comunitare. În acest fel, Palama, urmând exemplul lui Teolipt al Filadelfiei, a susținut la Tesalonic o adevărată renaștere liturgică, iar ucenicul si biograful său, Filotei, a fost de asemenea un codificator al Liturghiei, insistând în toate Viețile sfinților isihaști pe care le-a scris, pe fidelitatea acestora față de viața comunitară a mănăstirilor unde trăiau. La Sfântul Sava, Palama a dobândit o oarecare notorietate în lumea athonită și, în vârstă de 38 de ani, a început să scrie. Prima sa lucrare a fost Viața lui Petru Athonitul, și a doua lungul tratat despre Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (compusă pentru respingerea celor care negau caracterul istoric al evenimentului comemorat de această sărbătoare; printre ei se găsea probabil și Nichifor Gregora). Astfel, de la începutul activității sale literare, Palama a făcut dovada unui extrem atașament față de Maica Domnului: Filotei a remarcat acest lucru și vom găsi acest atașament în toată opera doctorului isihast. Nu știm care sunt celelalte opere pe care Palama le-a redactat în acea epocă și despre care tot Filotei amintește: probabil Capitolele despre rugăciune și curăția inimii, Răspunsul către Pavel Asan, despre schima mare. Omilia a 40-a, despre Sfântul Ioan Botezătorul, a fost rostită tot la Athos, dar probabil într-un sejur ulterior al lui Palama la Athos. Putem afirma cu certitudine că Palama a redactat, în jurul anului 1336 - deci la Sfântul Sava - Tratatele apodictice despre purcederea Duhului Sfânt, cu ocazia noilor discuții despre unirea Bisericilor, pentru care legații papali au venit să negocieze la Constantinopol, cu guvernul lui Andronic III, în 1333-1334". Cateheze imprimate de experiența personală a vieții liturgice Acest fragment mai amplu, redat aici pentru prima dată în limba română, cadrează foarte bine începutul activității omiletice a Sfântului Grigorie. Omiletul era deja preot, fiind hirotonit la Tesalonic, în jurul anului 1326. Faptul acesta confirmă ipoteza că deja la 1334, de când datează primele Omilii păstrate, probabil existau multe alte cuvântări, care însă nu sunt menționate de nici un document istoric. Suntem însă îndreptățiți să credem că deși Sfântul Grigorie a dus, după hirotonie, o viață pustnicească, nu și-a ignorat misiunea învățătorească. Faptul este confirmat și de editorul colecției în limba greacă, care ne oferă și el unele informații în acest sens: "În totul, Omiliile lui, pe care le-a început când a primit în vedenie harisma cuvântului, în Marea Lavră, către 1334 și pe care le-a continuat, la "timpul cuvenit", până puțin înainte de moartea lui, trebuie să fi fost în număr mare. Este evident că nu au fost scrise toate omiliile care au fost rostite "la timpul potrivit", atâta timp cât împrejurările stabilite nu îngăduiau aceasta. Dar totuși, cele scrise trebuie să fi fost mai numeroase decât cele care s-au păstrat și care sunt cuprinse în colecția Omiliilor lui. Vom înțelege motivul acestui fenomen dacă vom ține cont de faptul că toate omiliile au fost scrise de însuși Sfântul Grigorie, fie înainte de a fi rostite, fie după, în același manuscris. Aventurile proprii, dar și cele din Tesalonic și din apropierea centrului orașului, unde locuia omiletul, au contribuit ca numeroase omilii din acest manuscris să se piardă. Pornind de la manuscrisele găsite, probabil s-au alcătuit la început mici părți de colecție de către ucenicii săi. Se pare, chiar de către Filotei Kokinos, care în mod repetat în Encomionul său face referire la Omiliile sfântului. La fel și Dorotei al Tesalonicului a alcătuit o culegere. Este evident că, dacă existau dubluri sau mai multe omilii pe aceeași temă, a fost aleasă cele mai reprezentative, conform rațiunii colecției. Omiliile duble s-au păstrat doar pentru Înălțare, Schimbarea la Față și Intrarea în Biserică". Activitatea omiletică prolifică a Sfântului Grigorie Palama, din care s-a păstrat doar o parte, reflectă conștiința acestuia despre importanța predicării și a catehizării imprimate de experiența personală a vieții liturgice și sacramentale a Bisericii. "În al cincilea an (1330-1331) de viețuire pe muntele de lângă Veria, silit de desele incursiuni ale sârbilor, s-a dus iarăși la Athos, așezându-se aproape de Marea Lavră, în schitul Sfântul Sava și venind numai rar la Lavră, la Sfânta Liturghie. A început să țină predici, apoi să scrie." - Pr. Dumitru Stăniloae.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#362
|
||||
|
||||
![]() ![]() Era originar din Cezareea Capadociei și a trăit în timpul împăratului Iulian Apostatul (361-363). În anul 362 împăratul a dorit să desființeze creștinismul din imperiu. Acesta era mânios pentru că aflase că aproape toată cetatea era creștină, dar și pentru faptul că unii locuitori creștini dărâmaseră un templu păgân chiar cu prilejul nunții lui Eupsihie. Și cum dărâmarea unui templu era considerată ca o necinstire adusă împăratului, ocrotitorul păgânismului, Eupsihie s-a pregătit pentru ce avea să vină asupra lui. Astfel, și-a împărțit averea la săraci și a început a se pregăti pentru pătimire, în post și rugăciuni. La scurt timp a fost prins și supus la torturi, sfârșind mucenicește. Sfântul a fost îngropat cu cinstea cuvenită, iar pe mormântul lui au construit o biserică.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#363
|
||||
|
||||
![]() ![]() Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica a fost unul din marii părinți duhovnicești ai veacului al XIX-lea. Viața lui este descrisă pe larg de arhimandritul Anastasie Baldovin, unul din ucenicii săi. S-a născut la București, la 7 octombrie 1787, în familia bunilor credincioși Antonie și Floarea (călugărită, spre batrânețe, la Mănăstirea Pasărea, sub numele Filoteia). A fost dat la învățătură la una din școlile care existau pe atunci în București, în preajma unei biserici, poate la Colțea sau la Sfântul Gheorghe. Atmosfera de rugăciune și aleasă viață creștină din familie au influențat viața lăuntrică a tânărului Constantin, cum se numea din botez. De aceea, în martie 1807, deci înainte de a fi împlinit vârsta de 20 de ani, și-a îndreptat pașii spre Mănăstirea Cernica din apropierea Bucureștilor, unde va fi venit adeseori să ia parte la slujbe și să asculte cuvânt de învățătură de la starețul Gheorghe († 1806) sau de la alți părinți cu viață aleasă. În anul următor, duhovnicul său, Pimen, a cerut starețului Timotei să-l îmbrace în “îngerescul chip al călugăriei”. Astfel, la 12 noiembrie 1808, tânărul Constantin devine monahul Calinic. După o lună, în biserica Sfântul Nicolae de la Cernica, episcopul bulgar Sofronie de Vrata refugiat în București din cauza turcilor, l-a hirotonit ierodiacon. Îndrumat de duhovnicul său, a început o viață de aspre nevoințe călugărești, cu post, rugăciune, muncă, citiri din Sfânta Scriptură sau din lucrările Sfinților Părinți și scriitorilor bisericești. În 1812 a fost trimis la Mănăstirea Neamț împreună cu părintele său duhovnicesc, să strângă ajutoare pentru refacerea bisericii Sfântul Nicolae distrusă de un cutremur. Cu acest prilej a cunoscut străvechea ctitorie domnească cu aleasă viață duhovnicească, precum și alte mănăstiri moldovenești. În 1813, în biserica Batiște din București, a fost hirotonit ieromonah de către arhiereul Dionisie Lupu, viitor mitropolit al țării, iar după doi ani a fost hirotonit duhovnic și rânduit mare eclesiarh al mănăstirii. În 1817 a plecat la Muntele Athos. A stat aproape un an, reușind să cunoască îndeaproape viața călugărească de acolo și să culeagă învățătură care îi va fi de folos în ostenelile de mai târziu. După moartea starețului Dorotei, la 14 decembrie 1818, obștea de la Cernica a ales în locul său pe ieromonahul Calinic. La 31 de ani, pentru învățătura lui și mai cu seamă pentru smerenia, răbdarea, dragostea față de toți, viața lui de rugăciune, post și muncă neîncetată, a fost numit stareț. Doi ani mai târziu a fost hirotonit arhimandrit.Cei 32 de ani de stăreție la Cernica constituie o perioadă de neîncetate strădanii pentru ridicarea vieții călugărești de acolo, pentru buna îndrumare a viețuitorilor, pentru înzestrarea mănăstirii cu noi lăcașuri de închinare și chilii pentru școlarizarea tinerilor. A întemeiat mai multe ateliere în care monahii își pregăteau singuri cele trebuitoare pentru îmbrăcăminte (rase, potcapuri etc.). Cei știutori de carte se ocupau cu copierea de manuscrise, mai ales din scrierile Sfinților Părinți și ale marilor îndrumători ai vieții călugărești. Obștea monahală creștea mereu. Dacă în 1838 erau 300 de călugări, în 1850 numărul lor ajunsese la 350. Dintre ei s-au ridicat multe personalități ale vieții bisericești: arhiereul Ioanichie Stratonichias, originar din Transilvania, retras spre sfârșitul vieții la Cernica, protosinghelul Naum Râmniceanu, un cunoscut cronicar, arhimandritul Veniamin Cătulescu, profesor de Religie la Colegiul “Sf. Sava” din București, Pimen, fost egumen la Tismana, Anastasie Baldovin, ucenicul și biograful lui Calinic, Nicandru, urmașul său în stăreție și alții. Starețul Calinic era un bun îndrumător al credincioșilor care veneau la mănăstire; era cunoscut atât pentru rugăciunile sale tămăduitoare, cât și pentru faptele sale de milostenie. Timp de câteva luni, în 1821 a hrănit în mănăstire un mare număr de locuitori din București și din împrejurimi, refugiați la Cernica de frica turcilor. Numeroase milostenii a făcut în diferite părti ale țării și chiar peste hotare. Pentru copiii din satul Cernica a înființat o școală cu dascăl plătit de mănăstire. A fost preocupat în permanență de zidirea sau de refacerea unor lăcașuri de închinare. Încă din primii ani de stăreție s-a ocupat de zugrăvirea bisericii Sfântul Nicolae din incinta mănăstirii. Între anii 1832-1836 a zidit din temelie biserica cu hramul Sfântul Gheorghe din ostrovul mănăstirii, cu bani primiți din partea arhiereului Ioanichie Stratonichias. Fiind distrusă la scurt timp de un cutremur, starețul a început rezidirea ei, terminând-o în 1842. Tot atunci s-a ridicat o nouă stăreție, clopotnița, iar pentru îngrijirea călugărilor bolnavi s-a construit o bolniță. În anul 1846 a început (cu banii săi și cu daniile unor credincioși) zidirea bisericii cu hramul Sfânta Treime de la Pasărea, mănăstire aflată încă de la întemeiere sub oblăduirea directă a Cernicăi. Tot la Pasărea, cu câțiva ani în urmă ridicase biserica cimitirului. Din darurile testamentare ale unei credincioase, starețul a zidit biserica Adormirea din Câmpina, întemeind și o școală în jurul ei. Din banii mănăstirii, precum și din propriile sale danii, s-au ridicat bisericile din satele Buești și Sohatu, au fost ajutate mănăstirile Ghighiu și Poiana Mărului, schitul Icoana din București, precum și câteva biserici sătești. În 1850, după 43 de ani de viață în mănăstire, dintre care 32 de ani de cârmuire a obștii monahale, starețul Calinic a fost chemat la înalta slujire arhierească. Încă din 1834, după moartea mitropolitului Grigorie Dascălul, domnitorul Alexandru Ghica îl sfătuise să primească scaunul mitropolitan, dar a refuzat socotindu-se nevrednic de o asemenea înaltă cinstire. În anul 1850, când erau vacante toate cele patru scaune vlădicești din Țara Românească, Barbu Știrbei domnitorul de atunci, având o mare admirație față de Calinic starețul mănăstirii ctitorite de strămoșul său, vornicul Cernica Știrbei, l-a convins să accepte cârmuirea unei eparhii. La 14-15 septembrie 1850 a fost ales în străvechiul scaun episcopal de la Râmnicu-Vâlcea. A fost hirotonit arhiereu în catedrala mitopolitană din București la 26 octombrie 1850 de praznicul Sfântului Dumitru. Întrucât reședința episcopală din Râmnic era distrusă în urma unui incendiu, înscăunarea s-a făcut la 26 noiembrie la Craiova. Chemat la această înaltă slujire, noul ierarh a găsit în eparhie o moștenire grea care se cerea îndreptată. De 10 ani eparhia era condusă de locțiitori, resedința și catedrala episcopală erau distruse, numărul preoților era insuficient, puțin pregătiți și cu o stare materială grea, seminarul închis în urma revoluției din 1848, lăcașurile de închinare neîngrijite sau în paragină, iar unele chiar închise. Noul episcop a început imediat după înscăunare îndreptarea acestor lucruri. A cercetat eparhia, a rânduit protopopi, a hirotonit noi preoți. În 1851 a redeschis seminarul mai întâi la Craiova, apoi în 1854 l-a mutat la Râmnic; a deschis școli protopopești pentru pregătirea cântăreților bisericești. ![]() ![]() Mai multe : http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...a-b1-p1957.htm
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#364
|
|||
|
|||
![]()
Dintre minunile savarsite de Sfantul Calinic de la Cernica
Inca din viata Sfantul Ierarh Calinic s-a aratat facator de minuni. Uneori spunea cele viitoare, alteori intelegea gandurile fratilor si ale celor din jurul sau, iar alteori profetea cele ce aveau sa se intample si vindeca pe cei bolnavi. Intr-o vreme se terminase faina pentru paine din manastire. Iar Sfantul Calinic, staretul Cernicai, a spus parintilor: Sa avem nadejde la Maica Domnului si la Sfantul Ierarh Nicolae si nimic nu ne va lipsi! Intr-adevar, dupa ce au citit paraclisul Sfantului Nicolae, indata au venit la arhondaric doi oameni necunoscuti cu un car mare plin cu saci de faina de grau, pe care stapanul lor ii donase pentru manastire. In vara anului 1829, dupa utrenie, pe cand Sfantul Calinic citea acatistul Sfantului Nicolae, atipind putin, i s-a aratat Sfantul Ierarh Nicolae, in vesminte, dimpreuna cu Sfantul Mare Mucenic Gheorghe si, in urma lor, Gheorghe, staretul Cernicai. Deci, apropiindu-se cei doi sfinti, i-au poruncit: Scoala-te si sa zidesti in ostrovul cel mic o biserica in numele Sfantului Mucenic Gheorghe. Noi iti vom trimite tot ce-ti va trebui. Si indata, luand binecuvantare de la parintele sau duhovnic, Sfantul Calinic, staretul Manastirii Cernica, a zidit in ostrovul mic o mare biserica inchinata Sfantului Mare Mucenic Gheorghe, precum se vede si astazi. Prin anii 1840-1845, unul din ucenicii Sfantului Calinic l-a otravit. Noaptea insa, pe cand cuviosul se lupta cu durerile mortii, in timp ce se ruga, a auzit un glas de taina: Nu vei muri de otrava! Scoala-te si fii sanatos, ca nu dupa mult timp vei fi episcop la Ramnicu Valcea, unde ai sa indreptezi Biserica si clerul care este in scazamant. Dimineata s-a sculat sanatos si a venit la biserica. Apoi, dupa cativa ani, a fost ales episcop la Ramnicu Valcea. Dupa ce a ajuns episcop, intr-o seara, stand la masa cu ucenicul sau, acesta a cugetat in sine ca, dupa mutarea din viata a Sfantului Calinic, Dumnezeu il va proslavi cu neputrezirea trupului. Atunci Sfantul Calinic, cunoscand gandul ucenicului, i-a raspuns: Ce cugeti asa de inalt pentru mine? Eu m-am rugat pentru aceasta lui Dumnezeu, ca sa se strice trupul meu cel pacatos. Si astfel, dupa sfarsitul sau, trupul s-a desfacut din incheieturi, dupa dorinta sa. In vara anului 1854, Sfantul Calinic a ramas peste noapte in casa unui credincios de pe Valea Jiului. Auzind ca tatal acestuia este pentru a treia oara dezgropat si gasit neputred, s-a dus a doua zi cu clericii sai, la biserica satului si, pe citea dezlegarile arhieresti, indata trupul mortului a inceput a se desface din incheieturi si s-a prefacut tot in pamant, afara de oase. Altadata, pe cand Sfantul Calinic se intorcea peste munti, de la Manastirea Lainici la Ramnicu Valcea, fiind inaintevazator, deodata a inceput a plange. Atunci unul din clerici l-a intrebat de ce plange. Si el a raspuns: in ceasul acesta parintele Nicandru, staretul Cernicai, a murit. Pe cand era inca episcop, a fost adusa la Sfantul Calinic o femeie bolnava de epilepsie. O tineau patru oameni. Dupa sfarsitul Vecerniei, Sfantul Calinic i-a citit cateva rugaciuni. Apoi a zis: in numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoala-te!. In clipa aceea s-a sculat cu totul sanatoasa si s-a intors acasa pe picioarele ei. Sursa: http://www.crestinortodox.ro/carti-o...ica-82548.html |
#365
|
||||
|
||||
![]() ![]()
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#366
|
||||
|
||||
![]()
Biserica Ortodoxă cinstește astăzi, 12 aprilie, pe Sfântul Sava de la Buzău. Sfântul Sava s-a născut în jurul anului 334, într-un sat din ținuturile buzoiene, nu departe de râul Museos, numit astăzi Buzău. El a avut marea fericire să se nască dintr-o familie de părinți creștini care, deodată cu hrana trupească, i-au dat-o și pe cea sufletească, îndestulându-l cu cuvântul lui Dumnezeu, care a rodit însutit în inima lui, aprinsă din copilărie de dorul lui Hristos. Precum dorește cerbul apa izvoarelor, așa dorea de mult Sava să se împărtășească cu cele sfinte în Biserică; De mic copil a avut această înclinație spre viața religioasă, trăind asemenea unui monah în sfințenie și ascultare de Biserică.
Duhovnicul lui era preotul Sansala - părintele satului. Dumnezeu l-a înzestrat pe Sava din pruncie cu darul cântărilor religioase, fapt pentru care preotul Sansala l-a apropiat foarte mult de biserică, folosindu-1 ca dascăl, desfătând auzul creștinilor ce luau parte la oficierea slujbelor religioase. Atunci când, din diferite motive, nu se săvârșea Sfânta Liturghie în satul său, Sava pleca într-o cetate din apropiere - probabil orașul Buzău de astăzi, unde slujea preotul Gutticas. Goții păgâni conduși de Atanaric au declanșat represalii puternice și împotriva creștinilor din ținuturile stăpânite de ei. Păgânii le impuneau creștinilor să mănânce din cărnurile jertfite idolilor. Acei creștini care refuzau acest lucru erau foarte crunt persecutați și chiar omorâți. În anul 372, nefiind slujbă religioasă de Sfintele Paști în această zi, deoarece preotul Sansala și mulți creștini se refugiaseră din pricina persecuțiilor în sudul Dobrogei, Sava a plecat într-un oraș din apropiere să prăznuiască învierea lui Hristos, împreună cu preotul Guttica. Pe când mergea pe drum, i s-a arătat un bărbat foarte înalt și strălucitor la față care i-a zis să se întoarcă în satul lui, la preotul Sansala. Dar Sava i-a răspuns că preotul Sansala nu este în sat, fiind plecat în Sciția Minor și a mers mai departe spre preotul Guttica. Deși afară era foarte frumos, dintr-o dată se porni o zăpadă mare, care-i astupă drumul să nu mai poată merge mai departe. Atunci Sava a înțeles că voia lui Dumnezeu este de a se întoarce cât mai degrabă în satul lui, unde sosise între timp preotul Sansala pentru a săvârși slujba Sfintelor Paști creștinilor care mai rămăseseră. Când s-au revăzut Sava cu duhovnicul Sansala s-au bucurat foarte mult, că i-a ajutat Bunul Dumnezeu ca să mai slujească încă o dată împreună de Sfintele Paști. În preajma sfintelor sărbători s-a pornit un nou val de persecuții împotriva creștinilor. Păgânii umblau din sat în sat, căutând pe cei care mărturiseau credința în Hristos, pentru a-i face să se lepede de Taina Botezului. În noaptea a III-a după Paști, Atharid prigonitorul a năvălit în sat cu o ceată de tâlhari și l-au aflat pe preotul Sansala acasă cu dascălul Sava, ce se odihneau după o noapte de priveghere și de cântare lui Dumnezeu. în semn de dispreț, acei păgâni i-au dezbrăcat și lovit cu nuiele și bice, arătând multă cruzime, lăsându-i aproape fără răsuflare. A fost torturat în continuare până ce, în cele din urmă, Atharid a poruncit ca Sava să fie înecat în râul Buzău (Museos). Deși unii din prigonitori voiau să-l scape în ascuns, el le-a cerut să împlinească cele ce li s-au poruncit, zicea el, „iată, în față stau în slavă cei ce au venit să mă primească”, adică îngerii. „Atunci - spune Scrisoarea - l-au coborât în apă, în timp ce el mulțumea și preamărea pe Dumnezeu...și aruncându-l și punându-i un lemn de gât, l-au împins în adânc”. Și astfel, s-a petrecut trecerea lui din această viață „prin lemn și apă”, la 12 aprilie 372, a cincea zi după Paști, fiind el în vârstă de 38 de ani. Pătimirea sa este descrisă în așa numita „Scrisoare a Bisericii lui Dumnezeu din Goția către Biserica lui Dumnezeu din Capadocia și către comunitățile de pretutindeni ale Bisericii universale”, care era, de fapt, actul său martiric, după cum aflăm din volumul Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, intitulat Sfinți Daco-Romani și Români. Iată cum era înfățișat chipul său moral: „Era drept în credință, cucernic, gata către toată ascultarea cea cu dreptate; blând, neiscusit în cuvânt, nu însă în cunoștință; apărător al adevărului față de toți, în mod pașnic, făcând să tacă pe idolatri, dar nu cu mândrie, ci purtându-se după cum se cuvine celor smeriți; liniștit și cumpănit la vorbă, foarte silitor spre orice lucru bun. Cânta psalmi în biserică, îngrijindu-se foarte mult de aceasta; nu se îngrijea de bani, nici de avere, decât numai de ceea ce avea trebuință; era cumpătat, înfrânat în toate, trăind în feciorie, retras, postea cu asprime, stăruia cu grijă în rugăciuni și cucerea pe toți printr-o purtare frumoasă; își împlinea datoriile și nu se îngrijea de cele nefolositoare; avea o credință cu totul curată, lucrătoare prin iubire, încât nu pregeta niciodată să vorbească cu îndrăzneală în Domnul...”. Vestea despre sfințenia și curajul credinței Sfântului Sava s-a răspândit foarte repede până în Asia Mică, în cetatea Capadociei unde slujea Sfântul Vasile cel Mare, care a făcut îndată o scrisoare lui Iunius Soranus să mijlocească pe lângă episcopul Betranion pentru a primi moaștele Sfântului și a le așeza în cetatea sa. Moaștele Sfântului Sava au fost însoțite de o scrisoare a Bisericii din Goția către Biserica din Capadocia. http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...u-b1-p1959.htm
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#367
|
||||
|
||||
![]() ![]() |
#368
|
||||
|
||||
![]()
*informații preluate din volumul Triodul Explicat – Mistagogia Timpului Liturgic, semnat de ierom. Makarios Simonopetritul
Biserica Ortodoxă se va afla la 14 aprilie 2013 în Duminica a IV-a din Postul Sfintelor Paști, numită și a Sfântului Ioan Scărarul. Cuviosul a trăit în ultima parte a secolului al VI-lea și prima parte a veacului al VII-lea, intrând de tânăr în viața monahală. Prăznuirea Sfântului Ioan Scărarul în această Duminică nu începe să fie atestată în manuscrise decât în secolul XIII, pentru a se regăsi aproape în toate documentele secolului XV. Anterior, Duminica a IV-a era rezervată comemorării parabolei samarineanului celui bun, al cărei canon s-a păstrat la Utrenia duminicii până în zilele noastre. Instituirea târzie și extrem de rapidă a acestei prăznuiri a rezultat probabil din dorința de a completa în mod armonios structura Triodului. Dacă primele două duminici se distingeau ca o perioadă „dogmatică”, transferarea praznicelor Sfinților Ioan Scărarul și Maria Egipteanca a permis definirea unei a doua perioade, „ascetice", în ciclul duminicilor din Postul Mare. Sfantul Ioan Scărarul este prăznuit în mod normal pe 30 martie, iar Sfânta Maria Egipteanca pe 1 aprilie. Faptul că aceste două praznice cădeau întotdeauna în timpul Triodului făcea ca ele să nu fie solemnizate, în ciuda importanței acestor sfinți în evlavia bizantină: trei stihiri la Vecernie și un canon la Utrenie, nimic mai mult. Prin urmare, transferul lor în ciclul liturgic mobil a permis o mai mare strălucire acordată acestor doi sfinți și o afirmare mai explicită a legăturii lor cu Postul Mare. Spre deosebire de alte praznice fixe transferate, acestea au trecut aproape neschimbate din ciclul Mineielor în cel a Triodului. Cele trei stihiri de la „Doamne, strigat-am" de la Vecerniile Duminicilor a IV-a și a V-a, precum și sedealna de la oda a 3-a a canonului sunt identice cu cele din 30 martie și 1 aprilie. Numai canoanele sunt diferite atât pentru Sfântul Ioan Scărarul, cât și pentru Sfânta Maria Egipteanca. Sfântul Ioan Scărarul Cuviosul Ioan Scărarul (născut în anul 523 în Palestina) a intrat în monahism după ce a scăpat din naufragiul corăbiei cu care se ducea la studii în Fenicia. Sfântul Ioan s-a retras apoi în Muntele Sinai la bătrânul pustnic Macarie, în Mănăstirea „Sfânta Ecaterina“, unde a devenit monah după patru ani de noviciat. La 19 ani de la venirea sa în mănăstire, când Macarie a plecat la Domnul, Ioan s-a retras într-o chilie săpată în munte, trăind în rugăciune și contemplație și devenind un duhovnic cunoscut. După 40 ani de viață în singurătate, la vârsta de 75 de ani, este ales starețul mănăstirii. În acea vreme, simțindu-se nevoia unui „tratat de îndrumare a vieții duhovnicești“, la rugămintea starețului Mănăstirii Raithu, Sfântul Ioan scrie celebra lui carte, „Scara“. Astfel, pentru dobândirea sfințeniei, Ioan a imaginat progresul duhovnicesc ca pe o scară cu 30 de trepte, iar fiecare treaptă fiind o virtute. După patru ani de stăreție, pleacă în singurătate la chilia sa, unde trece la Domnul la 30 martie 605. Sfântul Ioan Scărarul este un dascăl al întregii creștinătăți Referitor la Sfântul Ioan Scărarul, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a arătat în cuvântul său la Duminica a IV-a din Postul Mare din anul 2012, că Sfântul Ioan Scărarul a fost un dascăl al rugăciunii, al ostenelilor, al nevoinței și al pocăinței: „În cartea sa numită Scara virtuților sau Scara Paradisului ne arată cum trebuie să ne eliberăm de patimi și să dobândim virtuțile, iar smerenia și iubirea sunt virtuțile cele mai mari pe care el le descrie în cartea sa. Sfântul Ioan Scărarul, ca dascăl al virtuților dobândite prin credință puternică, prin post și rugăciune, este un dascăl al întregii creștinătăți. Cartea lui, Scara, a fost citită ca un manual de viață duhovnicească secole de-a rândul, în mediul monahal. Și astăzi, în unele mănăstiri, este citită mai cu seamă în perioada postului. În cuvinte simple, dar cu un conținut foarte adânc, Sfântul Ioan Scărarul ne arată lupta duhovnicească din suflet, din minte și din inimă a celui care se străduiește să urce spre Dumnezeu prin împlinirea poruncilor dumnezeiești, prin curățirea de patimi. Sfântul Ioan Scărarul este numit în cântările acestei duminici el însuși „scară a virtuților“, „lauda monahilor“, „luminător și călăuzitor pe drumul mântuirii“. Scara Sfântului Ioan Scărarul Opera Sfântului Ioan, egumenul Mănăstirii Sinai, intitulată "Scara", este practic un manual duhovnicesc care are drept scop călăuzirea omului spre viața veșnică. Chiar dacă au fost redactate pentru a îndrepta monahii spre o îngerească viețuire, învățăturile sfântului pot îndruma viața oricărui creștin spre Împărăția cerurilor. Lectura Scării Sfântului Ioan este cea mai importantă dintre lecturile patristice din timpul Postului Mare și călăuza discernământului ce trebuie să însoțească făptuirea tuturor virtuților. Acest tratat plin de știință și finețe nu putea fi redactat decât de cineva care făcuse el însuși experiența a ceea ce scria. Astfel, prin această prăznuire s-a socotit și s-a evidențiat faptul că Sfântul Ioan Scărarul realizează el însuși parcursul acestei scări, fiind, prin urmare, el însuși Scara și modelul viu al științei duhovnicești: „întărind ca niște trepte virtuțile, spre cer te-ai suit, cu adevărat luminând prin dreapta-credință din adâncul cel nemăsurat al privirii la cele de sus, biruind toate pândirile demonilor, și păzești pe oameni, Ioane, scara virtuților; și acum te rogi să se mântuiască robii tăi” (Duminica a IV-a, Slujba Utreniei, Oda 3, tr. 2) Scara vestește urcușul la Dumnezeu al autorului ei, numit în cultul bisericii, în același timp drept „raiul virtuților", „legiuitorul ascezei" și „făptuitorul" prin excelență. Sfântul Ioan Scărarul reprezintă într-adevăr icoana înfrânării și a ascezei, de aceea lauda sa e prilejul rememorării temeiurilor ascetice. Sfântul Ioan și-a luat crucea sa pentru a urma Evangheliei în toată rigoarea, retrăgându-se din lume pentru a-și stăpâni plăcerile trupului și a zbura spre Dumnezeu prin rugăciune: „Depărtatu-te-ai de desfătarea lumească, cuvioase, ca de ceva vătămător și, veștejindu-ți trupul cu mâncarea, ai înnoit tăria sufletească și ai câștigat mărire cerească, vrednicule de laudă. Pentru aceasta nu înceta rugându-te pentru noi, Ioane"(Duminica a IV, Utrenia, Luminânda). După cum se arată în cultul liturgic al Bisericii, luptând „după legile" ascezei, el și-a mistuit plăcerile și patimile dobândind curăția și odihna fără de sfârșit a nepătimirii. Prin puterea Duhului Sfânt s-a făcut stăpân peste trupul său și a înecat pe demoni în lacrimile sale, ajungând pe aripile rugăciunii, până la lumina duhovnicească a contemplației, ca apoi „să lumineze lumea" prin învățătura sa și să-și „hrănească" ucenicii cu „roadele înfrânării". Experiența sa duhovnicească 1-a făcut în stare nu numai să-i îndrume pe ceilalți pe calea ascezei, dar și să îndepărteze orice erezie cu „toiagul dogmelor". Reunind, așadar, toate virtuțile în viața sa exemplară ce se poate deduce din lectura Scării sale, Sfântul Ioan Scărarul apare drept modelul monahului și al științei duhovnicești în care suntem inițiați în timpul Postului Mare de cateheza imnologică, de regulile postului și typikon-ul slujbelor. Cinstindu-l, contemplăm monahul desăvârșit, așa cum ar trebui să devină fiecare, dacă ar realiza așa cum se cuvine învățămintele Triodului. Chiar și numai evocarea virtuților sale e un prilej de prăznuire și de bucurie pentru toți credincioșii deveniți monahi în timpul Postului Mare: „Astăzi este zi de sărbătoare, care cheamă toate adunările isihaștilor la dănțuire duhovnicească, la masă și mâncare de viață nestricăcioasă" (Duminica a IV-a, Slujba Utreniei, Oda 9, ca 2, tr 3) În această perioadă a Postului Mare, cuvintele Sfântului Ioan Scărarul pot fi un îndreptar spiritual, pot aduce limpezimea minții și deșteptarea sufletului, iar îndemnul următor poate fi purtat în cuget pentru toată perioada postului pentru o bună raportare față de Mântuitorul Hristos: "Șezând la masa cu bucate, adu-ți aminte de moarte și de judecată. De abia așa vei împiedeca puțin patima. Bând băutura nu înceta să-ți aduci aminte de oțetul și de fierea Stăpânului. Și, negreșit, sau te vei înfrâna, sau, suspinând, îți vei face cugetul mai smerit. Nu te amăgi: Nu te vei izbăvi de faraon și nu vei vedea Paștile de sus, de nu vei mânca neîncetat ierburile amare și azima, sila și greaua pătimire a postului". informații preluate din volumul Triodul Explicat – Mistagogia Timpului Liturgic, semnat de ierom. Makarios Simonopetritul
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#369
|
||||
|
||||
![]()
Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu a propovăduit Evanghelia lui Hristos în tot Egiptul și în Libia. A scris Evanghelia sa după predica Sfântului Apostol Petru. Sfântul Marcu a suferit pentru Hristos, fiind închis de către păgâni, care de două ori i-au târât trupul pe străzile orașului Alexandria. Astfel și-a dat sufletul în mâinele Domnului, în anul 68. (Ziarul Lumina)
|
#370
|
||||
|
||||
![]()
Astăzi mai este pomenit și Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, care a întemeiat mai multe schituri și sihăstrii în munții Buzăului și Vrancei, dintre care cea mai cunoscută este lavra de la Poiana Mărului. În secolele 18-19, mulțimi de călugări au trăit după învățăturile sale, având în centrul preocupărilor rugăciunea inimii și luminarea harului. Sfântul Vasile a fost părintele duhovnicesc al Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț, pe care l-a tuns în monahism în anul 1750, la Muntele Athos. Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului a trecut la cele veșnice pe 25 aprilie 1767. (Ziarul Lumina)
|
![]() |
|
![]() |
||||
Subiect | Subiect început de | Forum | Răspunsuri | Ultimele Postari |
Vecernia zilei + | cristiboss56 | Despre Vecernie | 15 | 01.02.2016 21:26:36 |
Sfintii ortodocsi si sfintii catolici. | voxdei55 | Generalitati | 8 | 04.12.2010 22:48:51 |
Versetul zilei | Daniela-Iulia | Din Noul Testament | 1 | 13.05.2009 09:22:30 |
Informatia zilei | silverstar | Stiri, actualitati, anunturi | 4 | 24.04.2009 08:30:11 |
|