Istoria Tuturor Sărbătorilor Partea I

[Lucian494]

Știu e mult de citit dar vă îndemn citiți, poate pierdeți 10 minute dar măcar veți afla rădăcinile tuturor Sărbătorilor

Atât de curând venit pe lume, atât de inconştient de pericol, gingaşul nou născut se află în siguranţă, cuibărit în leagănul din braţele calde ale mamei. Totuşi acum simte o uşoară tensiune în corpul ei. Strâns, atât de strâns îl ţine la piept cu cât se apropie de terenul sfânt. Nu a mai auzit zgomotul atâtor voci sau sunetul mistic al cântărilor. Braţele mamei au început să tremure şi picături de lacrimi amestecate cu sudoare umezesc scutecele ce îl acoperă. Sunete puternice de flaut şi de tamburină încep să se audă în ecoul muntelui până în valea de mai jos. Strânsoarea mamei slăbeşte şi deodată mâinile mari, puternice ale unui om îmbrăcat în alb îl ridică în aerul nopţii şi-l pun sus pe o suprafaţă dură, metalică. Nesigur, copilul scânceşte, în căutarea căldurii braţelor mamei sale. Ochii lui nu sunt încă suficient de puternici ca să se concentreze asupra capului de viţel din bronz de deasupra lui. Scâncetele lui se transformă în plânsete atunci când fumul îi înţeapă ochii şi mâinile sculptate de bronz care îl susţin ajung insuportabil de fierbinţi. Strigătele mamei sale se alătură strgătelor lui, dar sunt repede înăbuşite de tunetul de tobe şi de târşâitul ritmic a zece mii de picioare. Dintr-o dată, este împins, şi alunecă de pe braţe în focul de mai jos. Scoate un ţipăt dureros. Ţipetele mamei înnebunite nu fac decât să mărească strigătele discordante de flaut şi tamburine pe când dansul devine mai frenetic. Când se aude doar trosnetul focului împreună cu plânsetele singuratice de jale ale mamei lui, preotul anunţă că zeul-soare a fost mulţumit.

De-a lungul istoriei, obiceiurile şi ororile cultului soarelui au ajuns în fiecare regiune din lume. Babilonienii l-au numit pe zeul-soare Şamaş; egiptenii Ra; asirienii Baal; canaaniţii Moloh; perşii Mitra; grecii Helios; druizii Hu şi romanii Sol Invictus - Soarele Invincibil. Lista continuă de-a lungul istoriei şi înconjoară culturi diverse precum hindusă, japoneză, aztecă şi ajunge atât de aproape de casă, practic de fiecare trib indian din America de Nord. Cei mai mulţi oameni de ştiinţă consideră începuturile de venerare a soarelui ca venind din Babilon.

Babilonul, prima metropolă, a fost întemeiat de Nimrod imediat după Potop (Geneza 10:8-10). În acele zile, existau uriaşii care umblau pe pământ, oamenii de renume din antichitate, din lumea de la început, dar pe măsură ce au murit, noile generaţii s-au simţit semnificativ inferioare. Cu toate acestea, Nimrod a păstrat toate semnele distinctive atât fizice cât şi intelectuale ale strămoşilor săi. La început, Nimrod a fost doar vânător, dar cu trecerea timpului, escapadele sale au devenit subiect de legendă printre adepţii lui. Nenumăratele repetări ale faptelor sale de vitejie i-au ridicat statutul la proporţii supraomeneşti, şi societatea care se dezvolta rapid la picioarele lui, în cele din urmă nu numai că l-a onorat ca regele lor, ci i s-a şi închinat ca unui zeu al ei.

Aroganţa lui Nimrod a fost în cele din urmă depăşită doar de cea a soţiei sale, Semiramida. Faimoasă pentru frumuseţea şi viclenia ei care depăşea orice imaginatie, ea şi-a exercitat puterea cu o mână de fier. Asemenea lui Nimrod, Semiramida a fost zeificată de către oamenii de rând. Pentru mintea superstiţioasă a unui neam care se despărţise singur de închinarea la singurul Dumnezeu adevărat, Nimrod şi Semiramida în puterea lor teribilă si în frumuseţea lor au fost înălţaţi ca soarele şi luna în formă umană.

Deşi relatările istorice despre moartea reală a lui Nimrod sunt vagi, este sigur că a lăsat-o pe Semiramida cu o avere enormă şi cu o dilemă tot atât de mare. Cum urma ea să-şi menţină puterea asupra imperiului pe care îl construise el? Nu exista decât o soluţie, şi ea a urmărit-o cu un zel diabolic. Spiritul lui Nimrod se înălţase chiar în soare, pretindea ea. Cu o elocinţă ce îţi taie răsuflarea, ea le-a descris oamenilor noul lui rol de binefăcător şi protector al lor. În fiecare dimineaţă, el răsărea, aducând lumină şi viaţă pământului, în timp ce traversa cerul. Seara, se arunca sub marginea pământului ca să se lupte cu spiritele rele şi demonii de sub pământ care s-ar fi târât altfel asupra omenirii şi ar fi distrus-o. Uneori, bătălia era sângeroasă, iar cerul roşu-brăzdat mărturisea dezastru. În fiecare dimineaţă, oamenii trebuiau să-şi aşeze darurile înaintea soarelui care răsărea şi să i se închine ca unui conducător plecat dintre ei şi ca unui protector victorios.Planul a reuşit de minune. În izolarea pe care şi-au impus-o singuri de a nu se închina viului Dumnezeu, urmaşii lui Nimrod au renunţat şi la singura legătură vie cu cunoaşterea strămoşilor lor. Lăsaţi cu nimic altceva decât cu simţurile lor fizice care să-i informeze, au acceptat imediat scornelile absurde ale Semiramidei. Fără să-şi dea seama, au ajuns pioni în planul sinistru al lui Satana, arhiamăgitorul, când acesta a pus temeliile pentru toate ereziile păgânismului.

S-a decis ca prima zi a săptămână să fie dedicată de atunci înainte închinării la zeul-soare şi asemănător restul zilelor săptămânii să fie dedicat închinării la corpuri cereşti mai mici. Destul de remarcabil, deşi mai târziu mitraismul a reaşezat ordinea, zilele săptămânii noastre de astăzi reţin numele teutonice ale acestor aceloraşi zeităţi ale planetei. Prima zi a săptămânii rămâne duminica; lunea comemorează Luna; marţea, planeta Marte (Tiu); miercurea, pe Mercur (Woden); joia, pe Jupiter (Thor); vinerea, pe Venus (Frigg sau Freya) iar sâmbăta este numită evident după Saturn.

Cu trecerea generaţiilor, conducătorii religioşi au început să adauge doctrine şi ceremonii închinării la soare. Astfel, au ajuns să declare că dacă soarele le-a dat viaţă, probabil că el are nevoie de viaţă ca să se întărească în drumul lui de-a lungul cerului. Ca reacţie, sute de mii de bărbaţi, femei şi copii au fost sacrificaţi zeului-soare. Despre o astfel de închinare, Dumnezeu a declarat prin Moise: "... ele (popoarele) slujeau dumnezeilor lor, făcând toate urâciunile pe care le urăşte Domnul, şi ele chiar îşi ardeau în foc fiii şi fiicele lor în cinstea dumnezeilor lor" (Deuteronomul 12:31). Înşelaţi de conducători care îşi slujeau doar lor înşişi şi care nu cunoşteau nicio altă religie decât a lor, oamenii au urmat orbeşte învăţăturile dracilor.

Într-o primăvară nu la mulţi ani după moartea lui Nimrod, s-a aflat că voluptuoasa Semiramida era însărcinată. Chemându-i pe scribii Babilonului, a lansat cel mai remarcabil comunicat de presă. Ea a pretins că Nimrod o lăsase însărcinată prin razele vii ale soarelui. În calitate de odraslă a zeului-soare, copilul care urma să se nască avea să pretindă că este o zeitate şi ea, Semiramida, în numele lui, urma să fie de atunci "mama zeului". O astfel de blasfemie pare transparentă în zilele noastre, dar pentru o naţiune care se depărtase de Viul Dumnezeu, absurdul a devenit o obişnuinţă. Superstiţia maselor a fost ca un pământ roditor pentru planurile înşelătoare ale lui Satana şi ele au înflorit asemenea unor buruieni vătămătoare.

Pe data de 25 decembrie s-a născut Tammuz, copilul zeului-soare. Naşterea lui a fost ovaţionată ca o mare minune. Căzând aşa cum a căzut în timpul zilelor care se măresc încet după solstiţiul de iarnă, a fost văzută ca un augur al renaşterii soarelui şi a fost trâmbiţată cu o bucurie tumultoasă. De atunci, 25 decembrie a fost ţinut ca ziua de naştere a fiului zeului-soare şi a devenit o zi de sărbătoare anuală în tot regatul.

Asemenea presupusului său tată, Nimrod, s-a zvonit despre Tammuz că a fost un mare vânător. Cu toate acestea, poate că cea mai mare cucerire a sa dintre toate a fost unirea lui mitică cu Iştar, zeiţa mamă, care întruchipa toate energiile de reproducere din natură. Considerată în diferite feluri ca zeiţa lunii şi regina cerului, Iştar reprezenta principala zeiţă feminină a asirienilor. Această aceeaşi zeiţă, cu anumite variaţii, se poate identifica în alte culturi cu Aştoret la fenicieni, cu Astarteea la greci şi romani, cu Eostre la teutoni şi cu Eastre la saxoni. Echivalenta ei în Egipt era Isis, soţia şi sora lui Osiris şi mama lui Horus. Iepurii şi ouăle reprezentau simboluri ale vieţii şi fecundităţii care la început au ajuns să se identifice cu Iştar. Sărbătoarea anuală care o onora avea loc în jurul primei luni pline după echinocţiul de primăvară, atunci când părea că întreaga natură izbucnea printr-o vitalitate de reproducere.

Din nefericire, tânărul Tammuz (cunoscut şi ca Adonis, care însemna "domn",în mitologia clasică) a fost lovit de colţii unui mistreţ sălbatic, murind prematur. Aici legenda depăşeşte chiar şi istoria. Unele relatări povestesc că după trei zile ca prin minune Tammuz a înviat; altele declară că Iştar, răpusă de durere, a călătorit departe în lumea de jos ca să-l găsească şi după multe zile, chiar a reuşit, dar în timpul absenţei ei, pasiunea pentru iubire a încetat să mai fie vie şi toată viaţa de pe pământ tânjea într-o jale mare. În toate relatările, după ce s-a terminat plânsul, Tammuz a fost instaurat cu fermitate drept noul zeu al soarelui şi în cele din urmă, renumele lui l-a depăşit chiar pe cel al lui Nimrod.