Cum sa ne mantuim?

[catalin2]

În prealabil postat de Leonid7

Cred ca majoritatea celor care posteaza aici,se duc la Biserica duminica,postesc in posturi,se spovedesc si se impartasesc. Este suficient insa acest lucru? Ce trebuie sa facem pentru a ne mantui? Ce alte lucruri trebuiesc facute? Teoretic stiu si eu ce trebuie facut,insa practic ,mai are cineva puterea sau dorinta de a face ceva in plus?

Pe langa ce ai scris, sa faci faptele bune, sa nu faci pacate mari si sa ne ducem crucea fara sa deznadajduim. Da, sunt suficiente, totul trebuie facut pe masura putintei, altfel prin exagerare se cade in extrema cealalta. Si cel mai important decat toate, smerenia.
Cine vrea mai mult trebuie sa si faca mai mult, dupa sfatul duhovnicului, mergand pana la a vinde tot si a urma lui Hristos (calugar).

[andra_v]

În prealabil postat de Leonid7

Cred ca majoritatea celor care posteaza aici,se duc la Biserica duminica,postesc in posturi,se spovedesc si se impartasesc. Este suficient insa acest lucru? Ce trebuie sa facem pentru a ne mantui? Ce alte lucruri trebuiesc facute? Teoretic stiu si eu ce trebuie facut,insa practic ,mai are cineva puterea sau dorinta de a face ceva in plus?

Singurul care ne mantuieste este Dumnezeu. Nu obtinem iertarea pacatelor si viata vesnica prin faptele personale. In caz contrar, jertfa lui Hristos pe Cruce ar fi de prisos.

Prin aceasta afirmatie, nu intentionez in nici un caz sa confirm doctrina Sola Fide. Faptele au importanta lor in cadrul urcusului duhovnicesc, dar acestea trebuie privite drept un dar al lui Dumnezeu, nicidecum ca o indreptatire pentru accederea in Imparatia Cerurilor.

[Leonid7]

În prealabil postat de andra_v

Singurul care ne mantuieste este Dumnezeu. Nu obtinem iertarea pacatelor si viata vesnica prin faptele personale. In caz contrar, jertfa lui Hristos pe Cruce ar fi de prisos.

Aha,deci putem face ce vrem in aceasta logica.Sa jucam o sarba,sa ne distram cat putem....sau cum sa inteleg ca nu conteaza efortul personal?

[Leonid7]

Preacuviosul Pahomie cel Mare, unul din cei mai vestiţi părinţi ai vremurilor vechi, ştia pe dinafară Sfînta Evanghelie şi socotea, prin descoperire dumnezeiască, învăţarea ei pe dinafară drept o îndatorire de căpătîi a ucenicilor săi. Astfel, Evanghelia îi însoţea pe aceştia pretutindeni, călăuzindu-i neîncetat.

Şi de ce în vremurile de acum dascălul creştin nu ar împodobi ţinerea de minte a copilului nevinovat cu Evanghelia, în loc s-o murdărească prin învăţarea fabulelor lui Esop şi a altor nimicuri?

Ce fericire, ce bogăţie este întipărirea Evangheliei în minte! Nu pot fi prevăzute întorsăturile sorţii şi necazurile ce pot să ni se întîmple de-a lungul vieţii pămînteşti. Evanghelia, odată întipărită în minte, poate fi spusă de cel orb, pe osîndit îl însoţeşte în temniţă, vorbeşte în ţarină cu plugarul, călăuzeşte pe negustor la tîrg, veseleşte pe cel bolnav în vremea chinuitoarei lipse de somn şi a grelei singurătăţi.

Adevărat, Leonid, mare nevoie avem de cunoașterea Evangheliei, despre care părintele Galeriu spunea că este „informația” omului (răspunzând unui elev care-i spusese că la baza funcționării computerului stă informația).
Așa ar trebui să funcționăm noi, ca oameni, în baza acestei informații sfinte.

[Leonid7]

Întîi, pentru că, îndată ce face păcatul de moarte, omul este vrednic de a fi omorît trupeşte de Dumnezeu şi de a fi lipsit de viaţa aceasta, cum era în Legea Veche, cînd păcatele cele de moarte erau pedepsite cu moartea trupească, şi astfel cei vinovaţi erau aruncaţi în chinul cel veşnic. Însă Dumnezeu, pentru iubirea Sa de oameni, nu-l mai omoară pe cel ce a păcătuit, ci-l lasă să trăiască, ca să se pocăiască în toată viaţa lui pentru păcatul ce l-a făcut, după cum zice Avva Marcu: „Altădată, cel ce s-a făcut vrednic de moarte, după Lege s-a omorît. Iar cel ce trăieşte, întru credinţă trăieşte, pentru pocăinţă” (Cuvînt pentru pocăinţă). De aceea, după ce omul va cădea în păcat, şi încă de moarte, nu mai poate fi fără grijă în toată viaţa lui. El este dator ca în fiecare zi să se mîhnească, să pătimească durere, să se pocăiască, să se îngrijească pentru păcatul făcut, cu toate că a luat iertare de la duhovnicul lui. După cum şi Proorocul David - cu toate că a fost iertat de Dumnezeu, prin Proorocul Natan, pentru cele două păcate de moarte ce le-a făcut, şi cu toate că a împlinit îndeajuns canonul pentru ele, cu răzvrătirea ce i-a făcut-o fiul său Avesalom cînd l-a alungat din împărăţia sa - totuşi el nu a încetat de a se îngriji, a se pocăi şi a plînge pentru ele în toată viaţa sa, căci zice: fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu (Psalmi 37, 18). Şi iarăşi, în altă parte: Spăla-voi în fiecare noapte patul meu cu lacrimile mele, aşternutul meu voi uda (Psalmi 6, 6). Iar „pat”, numeşte David locul unde a făcut prea-curvia, iar „aşternut”, locul unde a dat hotărîrea morţii asupra nevinovatului Urie, după cum tîlcuiesc unii Dascăli. Pentru aceasta, şi Apostolul Petru, de cîte ori auzea cocoşul cîntînd, îşi aducea aminte de lepădarea ce o făcuse, şi se pocăia şi plîngea, după cum zice Sfîntul Clement, ucenicul lui. De aceea zice şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: „Suspină cînd ai păcătuit. Şi aceasta o fă neîncetat, că aceasta este mărturisire. Nu acum vesel, iar mîine trist, apoi iar vesel. Ci totdeauna în plîngere şi zdrobire de sine. Căci zice: „Fericiţi cei ce plîng”, adică cei ce fac aceasta neîncetat. Să petreci făcînd aceasta neîncetat, să iei aminte de tine şi să-ţi zdrobeşti inima ta, după cum plînge cel ce şi-ar pierde un fiu adevărat” (Cuvîntul 5 la Epistola a doua către Corinteni).

[aubergine]

În prealabil postat de Leonid7

Preacuviosul Pahomie cel Mare, unul din cei mai vestiţi părinţi ai vremurilor vechi, ştia pe dinafară Sfînta Evanghelie şi socotea, prin descoperire dumnezeiască, învăţarea ei pe dinafară drept o îndatorire de căpătîi a ucenicilor săi. Astfel, Evanghelia îi însoţea pe aceştia pretutindeni, călăuzindu-i neîncetat.

Şi de ce în vremurile de acum dascălul creştin nu ar împodobi ţinerea de minte a copilului nevinovat cu Evanghelia, în loc s-o murdărească prin învăţarea fabulelor lui Esop şi a altor nimicuri?

Ce fericire, ce bogăţie este întipărirea Evangheliei în minte! Nu pot fi prevăzute întorsăturile sorţii şi necazurile ce pot să ni se întîmple de-a lungul vieţii pămînteşti. Evanghelia, odată întipărită în minte, poate fi spusă de cel orb, pe osîndit îl însoţeşte în temniţă, vorbeşte în ţarină cu plugarul, călăuzeşte pe negustor la tîrg, veseleşte pe cel bolnav în vremea chinuitoarei lipse de somn şi a grelei singurătăţi.

E o mare bogatie, aveti dreptate, si un verset daca stii, te ajuta mult, ce sa mai spunem de mai mult.

[tabitha]

În prealabil postat de Leonid7

Cred ca majoritatea celor care posteaza aici,se duc la Biserica duminica,postesc in posturi,se spovedesc si se impartasesc. Este suficient insa acest lucru? Ce trebuie sa facem pentru a ne mantui? Ce alte lucruri trebuiesc facute? Teoretic stiu si eu ce trebuie facut,insa practic ,mai are cineva puterea sau dorinta de a face ceva in plus?

Eu una nu ajung la biserică în chiar toate duminicile, cu postitul cam am probleme, iar la spovedit și împărtășit nu m-am mai dus dinainte de Crăciun... deci la mine e cam clar unde trebuie să mai lucrez. Plus la iubirea aproapelui ca pe noi înșine... și așa ne străduim să ne aflăm și noi pe Calea lui Hristos. Doamne ajută!

PS: pentru toți cei care merg regulat la biserică și fac toate cele pe care le ziceai mai sus - îmi vine acum în minte un citat recent dat de Annyta pe topicul "cuvinte de folos" - zicea că evlavia cea dinafară fără evlavia cea dinăuntru este ca teaca fără sabie... deci aici se cuvine să lucrăm cu luare aminte.